tag:blogger.com,1999:blog-65961250427750027132024-02-08T08:34:41.730-08:00Marius ChelaruMarius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.comBlogger129125tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-79073464982535002012009-07-12T06:43:00.000-07:002009-07-12T06:48:44.158-07:00<strong>Vânătorii de zmeie</strong><br /><br />(Convorbiri literare, septembrie 2008)<br /><br /><br />Khaled Hosseini, trăieşte acum în California, unde a absolvit facultatea, dar s-a născut în 1965 în Kabul, Afganistan. <em>Vânătorii de zmeie</em>, primul lui roman, tradus în 42 de limbi şi vândut în milioane de exemplare, ecranizat în 2007, este o poveste despre o prietenie din copilărie, legături între oameni, relaţii de rudenie, întreţesută cu firele unei cronici politice, sociale, punţile mai mult sau mai puţin consoloditate dintre ţări şi culturi din Orient, mentalităţi şi cutume care definesc o ţară, o comunitate. O poveste despre fragilitatea relaţiilor şi a vieţii, trădare, maturizare, apăsarea conştiinţei şi lupta pentru a găsi curajul de a ierta, despre liniştea regăsită în dragoste. Totul se ţese începând cu prietenia dintre doi copii din Afganistan (un băiat dintr-o familie înstărită şi fiul servitorului tatălui lui, pornind, parcă, mai ales de la pasiunea pentru zmeie), pe când monarhia îşi trăia ultimele zile, iar vechiul şi aparent tihnitul stil de viaţă (în viziunea lui Amir, copil dintr-o familie înstărită, sensibil, pentru care viaţa este tot timpul o luptă între sentimente, stări emoţionale, dorinţele lui şi faptele celorlalţi) apune. Apoi, din Afganistan, o ţară care în Occident are mai ales imaginea unui loc în care războiul stăpâneşte de zeci de ani, lancea lui Ares fiind purtată întâi de ruşi („roussi”), talibani, apoi forţele coaliţiei din care face şi România parte, ajungem în Pakistan şi, în cele din urmă pătrundem în viaţa comunităţii afgane din SUA. O carte care, dincolo de „desfăşurarea” propriu-zisă a naraţiunii, se sprijină pe ceea ce se petrece în sufletul personajelor, pe forţa şi intensitatea trăirilor şi sentimentelor. Şi, apoi, a cutumelor care supravieţuiesc şi în exil, şi pe care cei „din afară” le pot înţelege cu greu şi doar intuitiv.<br />Hassan şi Amir erau cei mai grozavi „vânători de zmeie” din Kabul, şi asta nu era doar „laaf – tendinţa de a exagera a afganilor” ridicată, spune Khaled Hosseini, autorul romanului, „din păcate la rangul de calitate naţională”. Amir se născuse în casa luxoasă a tatălui său, afganul paştūn (1) Baba, iar Hassan în cocioaba în care locuia cu tatăl său, hazarul (2) Ali (om bun, suferea din cauză că era urât, cu un picior târşâit), care fusese părăsit de nevasta lui rea de muscă. Dar Hassan şi Amir erau prieteni cum numai copii o pot face, trecând peste barierele sociale. Erau, cum au scris pe scoarţa unui rodiu din cartierul Wazir Akbar Khan, „sultanii din Kabul”. Amir era gelos că Baba, tatăl său, un om extraordinar, fapt relevat de mai multe ori pe parcursul cărţii, în împrejurări dificile, avea ochi şi pentru Hassan, nu doar pentru el. Hassan îl venera pe Amir, ar fi făcut orice pentru el. A făcut totul pentru el. Apoi, la unul din tradiţionalele concursuri de zmeie din Kabul, Hassan îl ajută să câştige apoi fuge, ştiind că va trece printre grupurile de bătăuşi din cartierul bogat, să îi aducă zmeul cu care purtase bătălia finală. Este prins de grupul lui Assef, copil de bogătaşi, a cărui carte favorită era biografia lui Hitler. Sub lui Amir, un băieţel de 11 ani care stă ascuns fără să aibă curajul şi puterea să facă ceva, aceştia îl violează pe Hassan. („Eram fericit că umbrele înserării cădeau pe faţa lui Hassan şi o ascundeau pe a mea. Oare ştia că ştiu? Şi dacă ştia, ce aş fi văzut eu, dacă chiar m-aş fi uitat în ochii lui? Reproş? Indignare? Sau, ferească Dumnezeu, lucrul de care îmi era cel mai teamă: o devoţiune fără margini. Lucru care, dintre toate, ar fi fost cel mai greu de suportat.”).<br />De atunci totul se rupe. Amir, neştiind că Hassan îl văzuse „acolo”, îl evită. Ali şi Hassan pleacă din casa lui Baba, care plânge ca să-i oprească, totul se schimbă în ţară, vin ruşii, apoi talibanii şi exilul. Baba ajunge cu Amir (măcinat continuu de acea întâmplare) în SUA, lucrează să îşi câştige traiul. Amir termină liceul, inttă la facultate, se căsătoreşte cu Soraya, o fiica unui general afgan refugiat, Baba moare de cancer. Amir primeşte o scrisoare de la Rahim Khan, prietenul cel mai bun al lui Baba. Acesta îi scria, parcă aducându-i aminte de „pashtunwali”, vechiul cod al onoarei paştun, printre altele – „ai ocazia să fii din nou bun”. Amir, autor de succes, cu câteva romane publicate, pleacă în Pakistan unde află un Rahim Khan pe moarte, dar şi că Hassan era fratele său vitreg, fiul lui Baba! În faţa furiei lui Amir, frustrat că fusese minţit, cu conştiinţa apăsată şi mai greu, Rahim îi scrie „Kabulul în care trăiam noi pe atunci era o lume ciudată, în care erau lucruri mai importante decât adevărul”. Amir află că Hassan fusese asasinat de talibani dar că avea un fiu, Sohrab – botezat după un personaj din Şah Name/ Cronica Şahilor, a lui Ferdoussi, eroul favorit al lui şi al fratelui său vitreg. Pleacă după el, se luptă cu Assef, fostul adept al lui Hitler (devenit un şef al talibanilor pentru că putea ucide), care îl cumpărase pe băiat pentru propriile plăceri de la un orfelinat. În fine, ajunge mai mult mort decât viu, împreună cu Sohrab, cu ajutorul unui şofer sărac, în Pakistan. Începe să se vindece şi demarează procedurile de adopţie ale lui Sohrab, căruia îi promisese că nu îl va mai lăsa la orfelinat sau pe străzi. Dar birocraţia occidentală nu ţine cont de legile nescrise ale Orientului, de situaţia complicată din Afganistan, unde actele erau una dintre ultimele griji. Sohrab, aflând de la Amir că va trebui, pentru că aşa o cer avocaţii, să stea câteva zile la un orfelinat, are o tentativă de sinucidere. Amir îl salvează dar copilul nu va mai vorbi de atunci cu nimeni, va zâmbi extrem de rar, şi nu va lega nici un fel de prietenii. Situaţia adopţiei se rezolvă miraculos, merg în SUA. A urmat atentatul de la World Trade Center, din 11 septembrie. Cei doi, acum tată şi fiu (chiar dacă micul Sohrab nu vorbeşte nici acum) întrevăd un licăr de speranţă la un concurs de zmeie. Amir îi arată copilului un truc al lui Hassan. Apoi fuge, ca altădată fratele său vitreg pentru el, să aducă micului Sohrab zmeul înfrânt, drept ofrandă.<br />Cartea, scrisă de Khaled Hosseini, medic care a văzut lumina zilei în Afganistan şi, aidoma lui Amir, şi-a părăsit ţara de mic, este o călătorie prin istoria unui colţ de Orient, cu bune şi mai puţin bune. Un drum prin istoria întunecată a lumii, pe care noi o „vedem” se pare mai mult prin „ochiul TV” (şi îmi aduc aminte de o altă carte despre Afganistan, <em>Caravana afgană </em>(3), în care o româncă, Aristeea Manoliu-Vorobchievici, purtată de viaţă către acele locuri, scria în 1926: „Cât pot privi, nu vezi decât munţi goi, şesuri întortocheate care au fost cândva albii de fluvii, pietriş, bolovani şi urme îngropate de poduri care indică un drum distrus mai întâi de războiul anglo-afgan şi apoi de vreme: castele de nisip!”). Dar mai ales drumul întru izbăvire a unui copil, devenit adult, chinuit de apăsarea unei greşeli din copilărie care i-a grefat viaţa. O carte despre Orient scrisă de un om cu sufletul hălăduind între mai multe lumi – Orient şi Occident, copilărie şi maturitate, înlăuntru (în prezent şi printre amintiri) şi lumea „de afară”.<br /><br />Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie, versiunea în limba română: Mihaela S. Oprea-Aron, Editura Niculescu, Bucureşti, 2008, 404 p.<br /><br /><br />1. Etnie majoritară în Afganistan, cu care practic se identifică noţiunea de „afgan”, deşi în ţară trăiesc şi alte minorităţi. Paştunii trăiesc şi în Pakistan, Iran, India, Peninsula Arabă şi, odată cu emigraţia masivă din secolul XX, şi în Europa, SUA.<br /><br />2. Chazarii, khazarii sau hazarii: popor turcic seminomad din Asia Centrală, posibil cu ascendenţă scită. Numiţi în timp şi „turci siberieni”/ sabiri, sau, spun unii, în cronicile bizantine, akaţir, menţionaţi de cronicari bizantini, care ar desemna un grup etnic din federaţia hunilor, şi ar fi o adaptare de la akhazar/ „hazar alb”. Originea lor este controversată. Există opinia că numele „hazar” ar veni de la un verb din limbile turcice, „a umbla”, în turca modernă „gezer”. La un moment dat (secolul VII) creaseră o unitate statală puternică (kaganat/ hanat) – ajungând să îşi impună dominaţia într-o zonă întinsă peste teritoriul ocupat azi de sudul Rusiei, vestul Kszahstanului, estul Ucrainei, Azerbaigean, Daghestan, Georgia şi până în Crimeea. Deşi se spune că au adoptat iudaismul ca religie de stat, despre ei nu se mai ştie nimic sigur de prin secolul al XIII-lea. După o corespondenţă dintre Hasdai ibn Şaprut cu hanul hazar Iosif, ar rezulta că trecerea la iudaism ar fi fost datată undeva în jurul anului 740. Sunt şi alte versiuni – de pildă după Abu al-Hasan ’Alī ibn al-Husayn ibn ’Alī al-Mas’ūdī evenimentul s-ar fi petrecut în vremea lui Harun al-Rasid (769-809), iar după Ibn al-Ğazarī al-Dimašqī societatea hazară ar fi organizată din două clase – războinici şi evrei (supuşii); şi la fel, ar fi adoptat iudaismul în timpul lui Harun. Există opinia că erau şi hazari creştini şi cu certitudine musulmani, după cum există şi părerea că hazarii au avut o influenţă puternică asupra ungurilor (ex: Hermann Vámbéry, Der Ursprung der magyaren, Adamant Media Corporation).<br /><br />3. Aristeea Manoliu-Vorobchievici, <em>Caravana afgană</em> (1923-1929), Editura Premier, Ploieşti, 2007.Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-78894791060104759972008-08-08T09:02:00.000-07:002008-08-08T09:09:34.224-07:00<strong>Când Shambala nu mai înseamnă pace<br />şi<br />Pământul pur este lăsat să se cufunde-n întuneric<br /></strong><br />(Convorbiri literare, aprilie 2008)<br /><br />„Din înaltul celor şapte ceruri,<br />din sfera celestă, de azur,<br />a coborât regele nostru, suveranul oamenilor,<br />Fiul divin, în Tibet.<br />Ţinut atât de înalt, de pur,<br />Fără egal, neasemuit!<br />Cel mai bun dintre toate!”<br /><br />din <em>Analele</em> şi <em>Cronicile Tibetane</em> (1)<br /><br />Tibet. Un nume care cheamă în mintea noastră, parcă, istoria, misterul dar şi tragedia. „La sud, vest şi nord e împrejmuit de lanţuri muntoase masive înălţându-se de la şase la opt mii de metri deasupra nivelului mării în Himalaya şi Karakorum, şi de la cinci la şapte mii de metri în munţii Kun-lun” – scriu David Snellgrove şi Hugh Richardson, pe la începutul cărţii lor, despre zona care are „renumele de a fi cea mai îndepărtată şi în acelaşi timp cea mai inaccesibilă ţară din lume”.<br />Originile poporului tibetan sunt învăluite în apele istoriei. Probabil ar trebui căutate printre triburile Ch’iang, ne-chineze, care cu secole înainte venirii lui Iisus pe pământ, păstoreau turmele în zona Asiei Centrale, până către hotarele de Nord Vest ale „Continentului Spiritual”, China. Şi azi mulţi tibetani au rămas nomazi (duc aceeaşi viaţă, aproape, ca acum două mii şi mai bine de ani), şi parcă merg cu turmele lor de yaci, oi şi capre, în căutarea trecutului, prin munţi, printre dgo-ba (gazele), oi albastre (gna’) sau urşi (dred). În timp, mai multe „clanuri” (termen folosit de autori, prin analogie cu cele scoţiene) s-au sedentarizat, adoptând chiar, parţial, agricultura, convieţuind în areal cu cele nomade. Datele certe încep să apară de când un lider din Valea Yarlung, cunoscut cu „numele” de sPu-rgyal bTsan-po, Preaputernicul, a creat, în termeni europeni, un „regat”. Sunt o serie de legende care descriu coborârea primului rege al Tibetului (numit Preaputernicul divin/ lha bTsan-po, ori Fiul Divin/ lha-sros) pe muntele sacru Yar-lha-sham, din Yarlung, pe o „frânghie cosmică” (2) , traversând mai multe ceruri.<br />Până şi cu numele lui, şi cum s-a ajuns la forma de azi, este o poveste cu multe incertitudini şi neclarităţi. Autorităţile chineze se referă la zonă denumind-o „Regiunea autonomă Tibet”, prescurtat TAR, deşi parte din vechiul Tibet este împărţită între mai multe alte regiuni (Ladakh, Lahul şi Spiti, din vest, sunt parte a Indiei, Dolpo şi Mustang – de la sf. sec. XVIII sunt parte din Nepal, statele separate Sikkim şi Bhutan, Amdo şi partea de est a regiunii tibetane Kham – sunt în regiunile chineze Qinghai, Gansu, Yunan şi Sichuan). Practic, TAR acoperă doar Ü-Tsang şi vestul regiunii Kham. Tibetanii îşi numesc ţinutul Bod, chinezii îi spun Xīzàng (derivat din numele regiunii Tsang, partea de vest din Ü-Tsang; xī - vest, zàng – de la Ü-Tsang (3) ), nepalezii îi spun Bhot iar pe vremuri, Ptoloemeu l-a numit βαται (batai), în timp ce, după Eric Partdrige (4) , în engleză numele vine de la un cuvânt arab, Tubbat. În arabă, se pare, a venit pe filieră persană, iar persanii au preluat din turcă pluralul la Töbän, adică Töbäd (în chineza medievală – tǔbō ) – „Înălţimile” (5) . În ce priveşte limba lor, într-o carte de referinţă în domeniu, Stephan V. Beyer (6) scrie: „Tibetana este limba vorbită mai ales pe platourile înalte din nordul Himalayei. Este înrudită cu o serie de limbi himalayene, ca Gurung şi Magar, ai căror vorbitori au fost surse tradiţionale de recrutare pentru Gurkha, din Armata Britanică. E de asemenea înrudită cu o serie de limbi ca Rgyarong şi Minyag, vorbite pe câmpiile înalte din nord de triburile nomade numite, tradiţional, de chinezi „barbarii din vest” (7) . Tibetana este mai de la distanţă (puţin) înrudită cu burmeza (8) , încă şi mai puţin cu limbile vorbite de „Naga goi” şi alte triburi de pe înălţimile din Assam; şi mult mai puţin cu chineza.” Ulterior, Beyer adăuga şi că dacă am privi la limba chineză de azi, înrudirea pare mult mai puţin evidentă (9).<br />După Ma Tuan-lin (10), în China primul nume al unui rege tibetan, gNam-ri slon-ntshan, a fost cunoscut în timpul dinastiei Sui (581-618). În secolul VII regatul tibetan se extinsese mult, fiind temut şi de chinezii dinastiei T’ang, care au oferit regelui lor în anul 640 o prinţesă chineză (pe nume Wencheng (11) ) de soţie. Sunt relatări chineze care vorbesc despre angajarea, numai în lupta cu China dinastiei T’ang, a peste 200 000 de soldaţi tibetani.<br />Budismul a pătruns în Tibet în timpul domniei regelui Srong-brtsan-sgam-po (în cronicile chineze: Qizonglongzan (12) ), cel căruia i-a fost oferită de soţie Wencheng (13) . Regele (în unele izvoare „împărat”) a invitat în ţară mari nume ale budismului din acea vreme, ca Shantarakshita sau Padmasambhava (în tibetană padma 'byung gnas; în sanskrită ar însemnă „născut din lotus”), mai cunoscut în cronicile tibetane drept Guru Rinpoche (14) (Nepreţuitul maestru) sau Lopon Rinpoche. Aceştia au introdus în Tibet germenii budismului, care a penetrat treptat în aria de influenţă a religiilor indigene (peste zeii locului/ gzhi-bdag, ai soarelui/ sa-bdag, Calea bon-po, mi-chos – a religiilor/ legăturilor umane ori „Calea cerului şi a pământului”/ gnam-sa’I lugs).<br />Cartea (structurată în: I. Manifestări ale puterii tibetane, II. Introducerea budismului, III. O privire asupra literaturii, IV. Bazele vieţii monastice, V. Suzeranitatea mongolă, VI. Preocupări religioase, VII. Ascensiunea lor la putere, VIII. Suzeranitatea manciuriană, IX. Secolul al XX-lea şi Anexe, cu un tabel cronologic, succesiunea şcolilor religioase, hărţi ş.a.), scrisă fluent, cu folosirea surselor şi a pronunţiei locale cât mai rar posibil, după caz, oferă o imagine asupra unei civilizaţii aparte, care se stinge sub ochii noştri. Istoria s-a întors şi, dacă altădată tibetanii erau un pericol pentru China, acum au fost înglobaţi în uriaşa ţară condusă de la Beijing, ai cărei lideri au decis (după ce europenii au „contribuit” şi ei) după 1959 să distrugă complet principalele izvoare ale civilizaţiei tibetane, întregul ei mod de viaţă. Parte din teritoriile fostului Tibet s-au salvat de la distrugere fiind incluse în India sau Nepal, dar nici acolo lucrurile nu stau bine. Excepţie face Bhutan (în limba locului ’Brug, pronunţat Druk (15) ), supranumită de unii Ultima Shangri-la, fieful unui ordin budist de la care, s-a spus, este probabil să vină numele ţării: ’Brug-pa bKa’-brgyud-pa. Aici, sub protecţia casei regale, aşezămintele spirituale amintesc de strălucirea de altădată. În timp, tibetanii au fost loviţi continuu, şi nu doar în timpul prigoanei dezlănţuită de autorităţile comuniste. Masacrul continuă şi azi (am putut vedea la TV, recent, imaginile filmate de un cameraman român, în care grăniceri chinezi luau la ţintă nomazii care călătoreau pe crestele munţilor; am văzut demonstranţii bătuţi, ucişi de poliţia şi armata chineză chiar în Lhasa). Dalai Lama este în exil, Lhasa, ce a mai rămas din ea, se degradează continuu şi nimeni nu pare să vadă, deşi vorbim despre drepturi, conservarea tradiţiilor ş.a.. O civilizaţie pentru care spiritualitatea a fost un mod de viaţă secole la rând, de numele căreia se leagă viaţa unor Marpa (sau Mar-pa; lider spiritual al ordinului bKa’rgyud), Naropa sau Milarepa moare azi, şi, scriu cei doi autori, „cu excepţia câtorva proteste timide ici şi acolo, restul lumii o lasă să piară fără comentarii şi regrete”. La fel cum, adaug, au lăsat să fie arse de nebunia khmerilor roşii sute de temple care adăposteau comori scrise pe frunze de palmier sau, mai aproape, cum se destramă altele chiar lângă noi.<br />Mar-pa scria, în Cântecul, său:<br />„Cât despre cele trei regrete ale mele,<br />îi regret mai presus de orice pe cei 101 dascăli desăvârşiţi,<br />………………………………………………<br />părăsindu-i, tânjesc după ei mai mult decât o mamă după fiul ei.<br />……………………………………………………<br />Fiindcă nu există nici o şansă să ne mai întâlnim în această viaţă,<br />Mă rog să ne întâlnim iarăşi, cu orice preţ, mai târziu,<br />în ţara U-rgyan sau în vreo sferă cerească”.<br />Şi eu, citind această carte şi re-văzând cu ochii minţii chipul lui Dalai Lama, dar şi umbrele nomazilor tibetani împuşcaţi în timpul vieţii mele, fără nici un motiv, sau a demonstranţilor ucişi în luna martie în Tibet de poliţia chineză, mă rog ca şi cei de după mine să poată citi despre Lhasa, unde altădată se vorbea de un regat mitic, Shambala (tibetană: bde 'byung), Ţinutul păcii/ fericirii, şi să poată admira cu ochii lor o lume salvată de la distrugere. Lumea Tibetului, a lui Naropa, Marpa, Milarepa, dar şi a prinţesei Wencheng care a venit din China, dar nu să omoare, ci să dăruiască.<br /><br />David Snellgrove şi Hugh Richardson, <em>Istoria culturală a Tibetului</em>, Editura Herald, Bucureşti, an neprecizat, 384 p.<br /><br /><br />[1] Bacot, Thomas şi Toussaint, Documents de Touen Houang relatifs à l’histoire de Tibet, Paris, 1940, p. 113, cf. Snellgrove, D. şi Richardson, H..<br /><br />[2] Poate e o legătură cu frânghia mu/ dmu din legendele chineze: lega cerul de pământ, ajuta oamenii să urce la cer, la „început”.<br /><br />[3] În legătură cu numele chinez este o lungă poveste, ştiind cum se face transliterarea (yinyi) caracterelor din chineza simplificată ori tradiţională; porneşte de la o procedură care să reflecte şi înţeles, şi sunet. Transliterarea: fenomen care, spun chinezii, datează din antichitate, când grupul etnic Han, majoritar a întâlnit alte etnii. Din pricina problemelor de transliterare, azi în China există un îndreptar: Numele cuvintelor popoarelor lumii: un dicţionar al numelor în romano-chineză, în grija unui serviciu special (pe lângă o agenţie), numit “Serviciul Numelor Proprii şi Traducerii”. Numele Xīzàng datează din vremea dinastiei Qing (înainte: Tǔfān, probabil dintr-un cuvânt turc/ turcic; ar însemna „înălţimi” – Sellheim, R. Oriens - Journal of the International Society for Oriental Research: 1994, Brill Publishers, 1994, p. 548- 549) şi poate fi tradus şi „Scriptura budistă” sau „depozit”, „comoară”.<br /><br />[4] Partridge, Eric, Origins: A Short Etymological Dictionary of Modern English, New York, 1966, p. 719.<br /><br />[5] Sellheim, R. op. cit.<br /><br />[6] Stephan V. Beyer, The Classical Tibetan Language, Albany, 1992, State Univ. of New York Press.<br /><br />[7] Bhywan: Beyer consideră că e un termen posibil împrumutat de chinezi din vechea tibetană, de la religia şamanică „bon” sau, poate, din vechile limbi Hsi-fan – op cit., p. 7, capitolul Defining Tibetan.<br /><br />[8] Ulterior, comparând scrierile antice ale celor două limbi, autorul spune că se vede mai strânsa înrudire decât, de pildă, cu alte limbi, exemplu – chineza; op cit., p. 12.<br /><br />[9] Op. cit., p. 10.<br /><br />[10] Sau Ma-Duanlin/ Ma-Tuan-lin; istoric chinez; în anul 1317 a publicat cele 348 „volume” din enciclopedia Wen-hsuan-t'ung-k'ao/ Cercetări generale asupra îngistrărilor/ surselor importante.<br /><br />[11] Pe drum, prinţesa s-a oprit cam o lună, spune legenda, la Lheba Ravine, loc aflat la 25 de km de Lhasa. Aici a fost adorată. La plecare, urmele tălpilor ei au rămas întipărite pe o rocă, devenind loc de pelerinaj. La 70 de ani de la această întâmplare, altă prinţesă chineză a trecut pe aici: a găsit un templu închinat lui Wenchang. Acesta există şi azi.<br /><br />[12] Shakabpa, Tsepon W. D., Tibet: A Political History, p. 25, Yale University Press, New Haven, London, 1967.<br /><br />[13] Nume chinez: Wénchéng Gōngzhǔ<br /><br />[14] Norbu, Thubten Jigme şi Turnbull, Colin, Tibet: Its History, Religion and People, Penguin Books, 1987, p. 162<br /><br />[15] Alte opinii: Bhutan ar veni din sanskrită, Bhu-Utthan – Ţinutul Înalt; sau Bhots-ant, ar însemna La marginea Tibetului/ La sud de Tibet ş.a. Un nume tibetan al ţării, citat în documente, este Druk Yul/ Ţinutul dragonilor. Alte nume citate de surse istorice: Lho Mon/ Parte de sud a Întunericului sau Lho Men Jong/ Ţinutul sudic al ierburilor de leac ş.a.Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-73979077888530233392008-08-08T08:48:00.000-07:002008-08-08T09:01:40.646-07:00<strong>Când dragostea e lungă şi scurtă e nădejdea</strong><br /><br />(Convorbiri literare, martie 2008)<br /><br />"Dragostea-i lungă dar scurtă-i nădejdea,<br />Sensu-i strigăt, geamăt e deznădejdea<br />………………………………………<br />Cine avea-va puterea de-a se-mpotrivi<br />Chinului, suferinţei, tristeţii şi durerii<br />Fi-va tovarăşul meu pe timpul călătoriei"<br /><br />Fuzûlî, <em>Leyla şi Mecnun</em><br /><br /><em>Leyla şi Mecnun</em> este o frumoasă poveste de dragoste, foarte populară în Orient, comparată de unii cu Romeo şi Julieta, a lui Shakespeare. A circulat în mediile de limbă arabă, persană (cea mai renumită versiune e a lui Nezāmi-ye Ganjavī/ Nizami (1) ), arabă (Majnun Layla sau Qays şi Layla), persană (Leyli şi Madjnun), turcă (Leylâ vü Mecnun/ Layla şi Mecnun). Se spune că ar avea la bază întâmplări din viaţa unui tânăr, pe nume Qays ibn al-Mullawah (2), din timpul dinastiei Umayyade (3) , prin secolul al VII-lea. Chiar în acea epocă au existat în lumea arabă cel puţin două versiuni ale poveştii. De pildă, o variantă spune că acest Qays ibn al-Mullawah ibn Muzahim era un poet beduin din tribul arab Bani Aamir. S-a îndrăgostit de Layla bint Mahdi ibn Sa’d, cunoscută ca Layla al-Aamiriya, din acelaşi trib. Apoi au început suferinţele. În literatura turcă (Türk edebiyatı sau Türk yazını) sunt, de pildă, peste treizeci de opere care abordează povestea dintre Leyla şi Mecnun, cea mai veche fiind, scrie profesorul Nevzat Yusuf Sarigöl, a lui Edirneli Şahidi. O versiune foarte populară este cea a lui Fuzûlî, Dâstân-ı Leylî vü Mecnûn, scrisă în dialectul azer al limbii turce.<br />În colecţia Bibliotheca Islamica (la Editura Kriterion), îngrijită de George Grigore, a douăsprezecea apariţie (4) a fost <em>Gazeluri</em>, o carte a unuia dintre cei mai mari poeţi lirici ai literaturii divanî (5) ai Azerbaigeanului şi ai lumii turce, poate cel mai celebru pentru această parte a lumii, după părerea unor specialişti, Muhammed, fiul lui Süleyman, mai cunoscut după pseudonimul pe care şi l-a însuşit, Fuzûlî („Gură slobodă”). Fuzûlî (de peste 500 de ani versurile lui, scrise în azeră, turcă, persană, arabă sunt recitate pe un teritoriu întins de la Taşkent la Bagdad, de la Baku la Istanbul ori Cairo ş.a.) şi contemporanul său, Bâkî (6) , sunt consideraţi de majoritatea specialiştilor cei mai mari poeţi de limbă turcă şi, după unii, şi persană, chiar arabă, cel puţin pentru epoca lor.<br />A treisprezecea apariţie în Bibliotheca Islamica este povestea de dragoste dintre Leyla şi Mecnun, în versiunea lui Fuzûlî. Este cea mai amplă/ cunoscută creaţie a lui: 3096 de distihuri, în fapt o mesnevî – formă de poezie orientală apărută în limba arabă, ajunsă şi în limba turcă (şi adoptată de mulţi poeţi între secolele XI – XIX) pe filiera persană (limbă în care are reprezentanţi de marcă, ca Jalaluddin Rumi (7), care, după R.A. Nicholson, este „cel mai mare poet mistic al Islamului”, Ferdoussi/ Firdowsi, cu <em>Şah Name/ Cartea Şahilor</em> ori Attar (8) , cu <em>Asrār-Nāma/ Esrār-Nāme/ Cartea tainelor</em> ori <em>Cartea privighetorilor</em>, Nizami, Saadi, Mollâ Camî, considerat cela mai important poet din Iran în secolul al XV-lea ş.a.).<br />În afară de Leyla şi Mecnun, opera lui Fuzûlî, din câte se ştie, cuprinde: Türkçe Divan/ Divanul în limba turcă (în care abordează forme poetice ca: gazel, kasida/ oda, müstezat (9) , terkib-i bend (10) , terci-i bend (11) , müseddes (12), muhammes (13), tahmis (14) , murabba (15) , kit’a (16) , rubaiate) (17), <em>Farsça Divan/ Divanul în persană, Arapça Divan/ Divanul în arabă, Beng ü Bâde/ Drog şi vin</em> – poem din 444 de distihuri închinat Şahului Ismail, Heft Câm/ Şapte ulcele – cunoscut şi cu numele Sâkî-nâme; mesnevi în persană; poem mistic din 327 de distihuri; Hadîs-i erba’in/ Patruzeci de tradiţii şi pilde – traducerea scrierii lui Mollâ Camî cu acelaşi titlu; 40 de pilde/ tradiţii ale lui Muhammad redate în catrene (kit’a), <em>Hadîkatü’s-Süedâ/ Grădina măreţiilor</em> – naraţiune în proză a evenimentelor de la Karbala, dar şi despre viaţa celor consideraţi în islam profeţi, Adam, Noe, Abraham, Iacob, Moise, Zaharia şi Muhammad; <em>Rind ü Zâhid/ Rind şi Zahid</em> – alegorie în proză, <em>Hüsn ü Aşk/ Frumuseţe şi dragoste</em> – cunoscut şi cu numele <em>Sihhat ü Maraz/ Sănătate şi boală</em>; pamflet în proză despre călătoria sufletului în „ţara trupului”, <em>Türkçe Mektuplar/ Epistole în limba turcă</em> – 5 epistole către personalităţi ale vremii, printre care Bayazid, fiul lui Soliman Magnificul.<br />Poetul aminteşte (în introducere la Türkçe Divan/ Divanul în limba turcă) că s-a născut la Karbala (18) , în Irak, dar unele scrieri indică alte locuri: Bagdad (19) , Hille (29). Nu se ştie precis data naşterii. Este aproximată în jurul anului 1494. Fuzûlî era dintr-un puternic trib oğuz, Bayat, aşezat în zona Irakului pe timpul marilor Seldjiukizi. Se pare că a dus o viaţă plină de privaţiuni (trăia dintr-o sumă modestă primită pentru îngrijirea mormântului Imamului ‘Alī (21) din Najaf), adesea simţindu-se marginalizat. Se pare că a murit de ciumă la 60 de ani, după scrierile lui Ahdî, un contemporan al lui. A fost înmormântat alături de şeicul Abdülmümin Dede, într-un templu al congregaţiei sufite Bektâşî (22) , la Karbala.<br />Mesnevî (persană – mesnevi, transcris şi masnavi/ mathnawi; „cuplete rimate care au un conţinut spiritual adânc, profund”), gen cultivat şi în limba turcă în perioada Divanî, este alcătuit din distihuri (fără restricţie de număr – pot fi şi câteva mii) ale căror versuri rimează între ele, după schema aa, bb, cc etc.. În general sunt compuse din secvenţe bine definite: introducere (începută cu un besmele, în arabă basmala/ bi-smi-llah (23) , urmată de tevhîd, versuri despre unicitatea divinităţii, na’t – preamărire a profetului Muhammad; apoi a sultanului/ padişahului, vizirului ş.a.), conţinutul propriu-zis, finalul (în general mesnevî au final fericit, dar nu totdeauna se întâmplă asta, cum este cazul şi pentru <em>Leyla şi Mecnun</em>). Primul mesnevî în limba turcă, <em>Kutadgu Bilig/ Înţelepciunea Gloriei Regale</em> (24) a fost scris de Yusuf Has Hacib (25), probabil în 1069 sau 1070 pentru un prinţ din Kashgar, numit Tavghach Bughra Khan.<br />Există poate sute de „cupluri ale iubirii” în mesnevî orientale, printre care Yusuf şi Zuleykha (lb. turcă – Zelîha), Kusrev şi Shavin (turcă: Husrev şi Şîrîn) ş.a., dar şi Leyla şi Mecnun. De regulă, în acest tip de poeme a căror temă este iubirea, eroii au de înfruntat un şir parcă fără sfârşit de obstacole, multe convenţionale (conflicte descrise cu emoţie, iubita este dată altuia ş.a.), întreţesute de momente de petrecere, linişte, calm. La fel se petrec lucrurile şi în Leyla şi Mecnun, versiunea lui Fuzûlî, pe care autorul o construieşte după toate reguile, cu măiestrie. Fuzûlî porneşte povestea de la ceea ce europenii ar numi „dragoste platonică”, iar arabii „dragoste virgină” (26), pentru că eroii nu se căsătoresc şi nu fac dragoste niciodată, şi ajunge să creeze un tablou extraordinar al vieţii cotidiene în epocă, pigmentat cu elemente de misticism, mit ş.a., crezând în puterea cuvântului (scriind chiar că „poate reînvia chiar morţii” folosindu-l). După R.A. Nicholson (27), toate aceste mesnevi sunt, de fapt, un fel de a exprima dorinţa unirii sufletului cu divinul, divinitatea.<br />În varianta lui Fuzûlî, cei doi eroi sunt colegi la şcoală, se îndrăgostesc, părinţii fetei află şi o retrag iar Mecunun, pentru că nu mai poate să o vadă, atinge pragul nebuniei. Tatăl lui Mecnun o cere pe fată de soţie pentru băiatul său, este refuzat, iar Mecnun pleacă îndurerat în pustie, se împrieteneşte apoi cu un războinic şi porneşte război împotriva clanului Leylei. Acasă, Leyla tânjea după Mecnun, dar este dată altui bărbat. După un şir de suferinţe cei doi iubiţi mor, în final.<br />Avem la dispoziţie, într-o plăcută versiune în limba română, o frumoasă poveste romantică care a străbătut secolele răspândind şi azi parfumul iubirii, şi aduce, parcă, din negura vremii mai aproape de noi zgomotele paloşelor din lumea lui Mecnun şi a Laylei, dar şi scârţâitul condeiului lui Fuzûlî, unul dintre cei mai renumiţi poeţi ai Orientului.<br /><br />Fuzûlî, <em>Leyla şi Mecnun/ Leyla ve Mecnun</em>, ediţie bilingvă, selecţie, studiu introductiv, traducere şi note: Nezvat Yusuf Sarigöl, Nermin Yusuf, Selma Yusuf, cuvânt înainte Tural Rzayev, Editura Kriterion, colecţia Bibliotheca Islamica, îngrijită de George Grigore, Bucureşti – Cluj, 2007, 516 p.<br /><br /><br />[1] Numele întreg: Nizām ad-Dīn Abū Muhammad Ilyās ibn-Yusūf ibn-Zakī ibn-Mu'ayyid.<br /><br />[2] După Agah Sırrı Levend ar fi vorba despre Umra ul Kays, poet dintr-un trib arab (Levend, A.S., Arap, Fars ve Turk Edebiyatlarinda Leyla ve Mecnun Hikayesi. Ankara, Türk Tarih Kurumu Publication, 1959).<br /><br />[3] După ce s-a terminat domnia califilor räşedini (primii 4 califi) a început epoca primei dinastii arabe: a Omayyezilor (Ummayada) (661-750), fondată de Moawiya/ Mu’āwiya (Moavie – lb. farsi).<br /><br />[4] <em>Vorbe de veşnic îndrăgostit</em>, în „Convorbiri literare”, Cartea străină, mai 2006.<br /><br />[5] Divanî – culegere/ antologie poetică, structurată tematic/ cronologic; în imperiul otoman sub numele generic de poezie de divan se încadra poezia de curte, în perioada târzie caracterizată, de segmente de reală frumuseţe, dar şi schematism, preţiozitate, manierism. Opera poeţilor divanî relevă, în timp/ spaţiu, şi diferenţe. După Atatürk, au fost importante schimbări/ răsturnări nu doar în ideologie, şi în artă, marcate de curente precum Tanzimat/ Înnoire (a întrunit poeţi din mai multe generaţii, în timp), care cereau, dintru început, revitalizarea poeziei turce, schimbarea vocabularului, înlocuirea vechilor forme provenite din lumea persano-arabă cu altele locale, vocabular turc etc, sau Edebiyyât-ı Cedîde/ Noua literatură, Fecr-i Âtî/ Zorii viitorului, Millî Edebiyyât/ Literatura naţională.<br /><br />[6] Istanbul, 1526-1600; supranumit „sultanul poeţilor”; a creat o veritabilă ruptură în stilul divanî, aşa cum era în epocă.<br /><br />[7] Nume întreg: Muhammad (persană: Mohammad) bin Baha’uddin Muhammad Valad, s-a născut în localitatea Balkh, în Imperiul Persan, regiunea Khorasan (azi în Afghanistan), la sud de Samarkand, în 1207. Rumi: pentru persani, arabi, turci însemna bizantin / grec, Cel din Rum; Rum - Bizanţ. Supranumele vine de la faptul că a locuit în Bilad ar-rum, Ţara grecilor bizantini, cum era numită arabi, înainte de vremea Imperiului Otoman, zona Anatoliei Bizantine unde se afla statul Konya. Supranumit şi Mevlana (arabă: Mawla-na): stăpînul, maestrul, dascălul nostru, Mawlâ-yê Rum, Maestrul din Anatolia bizantină.<br /><br />[8] Abū Hamīd bin Abū Bakr Ibrāhīm, mai cunoscut ca Farīd ud-Dīn ori ‘Attār/ Farmacistul; în turcă: Ferüduddîn Attar.<br /><br />[9] Specie de gazel; în scopul clarificării sensului versurilor, versul lung e completat cu unul scurt.<br /><br />[10] Poem lung din mai multe strofe, alcătuite din distihuri (persană: bayt), rimă asemănătoare cu a gazelului.<br /><br />[11] Formal seamănă cu terkib-i bend; uzual are 10-12 distihuri, legate tematic.<br /><br />[12] Compusă din strofe de 6 versuri.<br /><br />[13] Are strofe din 5 versuri.<br /><br />[14] Din strofe de 5 versuri.<br /><br />[15] Strofe din 4 versuri.<br /><br />[16] Specie de catren.<br /><br />[17] Rubayat/ pl.: rubaiuri: specie de catren.<br /><br />[18] Loc indicat şi de Riyâzî, în Riyâzü ’ş-şu’arâ, 1609.<br /><br />[19] Din scrierile lui: Latîfî (Tezkiretü ’ş-şu’arâ, 1546), Adhî (Gülşen-i Şuarâ, 1563), Aşik Çelebi (Meşâ’irü’şu’arâ, 1566).<br /><br />[20] După Kinalizâde Hasan Çelebi, Tezkiretü ’ş-şu’arâ, 1586.<br /><br />[21] ‘Alī bin ‘Abī-Ţalib, al patrulea şi ultimul calif raşidun, între 656-661 e.n., văr/ ginere al Profetului.<br /><br />[22] Ordin mistic Bektâşîlik, controversat în unele perioade; congregaţie cristalizată, probabil, către sfârşitul sec. al XIV-lea, schimbări notabile la începutul sec. al XVI-lea. Numele: de la Hâci Bektâş, m. la sf. sec. XIII sau începutul sec. al XIV-lea.<br /><br />[23] În numele lui Dumnezeu. Folosită în locul frazei bismi-llāhi ar-rahmāni ar-rahīmi; în turcă: Bismillâh-a-Rahman-a-Rahim, „În numele lui Allah, Cel Milos şi Milostiv”); aşa începe fiecare sura din Coran.<br /><br />[24] Kutadgu Bilig, Qutadğu Bilig/ Înţelepciunea care aduce fericirea sau Înţelepciunea care duce la glorie regală şi noroc, cunoscută cu numele scurt: Înţelepciunea Gloriei Regale.<br /><br />[25] Yusuf Balasaghuni, Yusuf “Khass Khajib”; nume întreg: Yūsuf Khāss Hājib Balasağuni; de loc din Balasagun (Balassagun sau Karabalsagun; chineză Bālàshāgǔn); oraş din Kyrgyzstan, pe malurile Râului Chui; fostă capitală a hanatului Kara-Kitailor din secolul 10 până a fost ocupat de mongoli, în 1218, primind numele Gobalik (Oraşul Frumos).<br /><br />[26] Sunt mai multe poveşti de acest tip în literatura orientală: Qays şi Lubna (povestea lui Qays ibn Dharih, m. în anul 688, şi a Lubnei), Antara şi Abla ş.a.<br /><br />[27] „All the love romances and allegories of Sufi poetry – the tales of Layla and Majnun, Yusuf and Zuleyha, Salaman and Absal, the Moth and the Candle, the Nightingale and the Rose – are shadow pictures of the soul’s passionate longing to be reunited with God” - Nicholson, Reynold A. 1963. Mystics of Islam. London: Routledge and Kegan Paul, 1963, p. 116-117.Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-36261167375917664812008-08-08T08:37:00.000-07:002008-08-08T08:48:36.648-07:00<strong>Lupii de ne-vorbit</strong><br /><br />(în Convorbiri literare, iunie 2008)<br /><br />„Mă aşez pe bancă, deschid radioul,<br />cât e ziua de mare – parcă mi-aş ciomăgi inima;<br />……………………….<br />Doamne, cu ce rahat<br />ne e capul îmbătat!”<br />(Ian Satunovski)<br /><br />La Editura Ivan Krasko din Nădlac, câtă vreme Ondrej Štefanko a fost printre noi, au apărut o serie de cărţi din colecţia Poezia rusă, în traducerea lui Leo Butnaru, despre care am scris la vremea lor: Ghennadi Ayghi, <em>Chipul vânt</em>, 2003, <em>Alunecări de vise</em>, versuri, 2004, <em>Mai pur decât sensul</em>, poeme eseuri, 2005, Velimir Hlebnikov, <em>Ka – proză, teatru, eseuri,</em> 2005, Aleksei Krucionâh, <em>Ironiada jertfei vesele</em>, 2006, <em>Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă,</em> vol. I (A – K), vol. II (L- Z), 2006; din câte ştiu, altele au rămas în fază de proiect. Una din ultimele cărţi publicate la Editura Ivan Krasko, sub oblăduirea lui Ondrej Štefanko, a fost o traducere a lui Leo Butnaru, <em>Lupii de ne-vorbit</em>, din opera unuia dintre cei mai importanţi poeţi ruşi contemporani, Ian Satunovski.<br />Ian Satunovski s-a născut în 1913 (la un an după ce, în 1912, Aleksei Eliseevici Krucionâh crea „monstruleţul”, „fiara de cuvinte” cu trup din limbaj-antilimbaj” (1), care a stat la baza proclamării limbajului transraţional, pre limba lui zaumnaia reci, pe scurt „zaum”), la Ekaterinoslav (azi Dnepropetrovsk). A trăit începând de după război şi până la pensionarea din 1966 (a trecut în nefiinţă în 1982) în orăşelul Electrostal, în vecinătatea Moscovei. Deşi scria versuri de timpuriu, Ian Satunovski considera că „adevăratul botez poetic” (Leo Butnaru) l-ar fi avut la 25 de ani. A fost printre iniţiatorii minimalismului în literatura rusă (şi reprezentant a ceea ce s-a numit în Rusia „a doua avangaradă”), curent manifestat în clandestinitate, în timpul perioadelor postbelică şi poststalinistă, ale cărui caracteristici, tendinţe afine – precum concretismul şi conceptualismul, cu reprezentanţii lor de marcă, de la M. Sokovnin, Vs. Nekrasov ori prietenii lui Satunovski, Igor Holin şi Genrih Sapghir, componenţi ai „Grupului/ Şcolii de la Lianozovo ” (2), care scriau aşa-numita „poezie a barăcilor” – le-a explicat Leo Butnaru în cuvântul său înainte, dar şi în celelalte cărţi despre avangarda rusă.<br />Reamintim, „avangardă” face parte, ca şi „modernism”, din galeria cuvintelor care suscită discuţii, chiar „schimbări” de „optică” funcţie de epocă. Sunt destul de puţine scrieri despre conceptul de avangardă. Asta deşi apare adesea şi (cum subliniază şi Matei Călinescu (3) , pe drept cuvânt) induce în eroare, în destule titluri recente (de pildă şi în colocviile de la Festivalul Internaţional de Neoavangardă, ediţia a II-a, care a avut loc la Iaşi, între 4-8 iunie, s-au discutat aspecte legate de aceste concepte). De la prima utilizare a termenului de „avangardă” în sens figurat (altul decât militar/ revoluţionar) de către Sainte Beuve, în o recenzie din 22 decembrie 1856, de la zilele în care Baudelaire (înainte ca termenul să fie asociat cu un anume tip de experimentalism/ chiar extremism artistic, care îi vor deveni ulterior elemente esenţiale, dacă nu definitorii) să îl respingă cu hotărâre, s-a ajuns la tendinţa de a grupa mai toate mişcările, mai mult sau mai puţin experimental/ extreme, cu iz antitradiţional(ist) sub această umbrelă, şi, ulterior, la o pletoră de variante/ nuanţe/ direcţii dificil de controlat.<br />Oricum, reprezentanţii acestor curente/ tendinţe în care se înscria Satunovski agreau un „ascetism lingvistic”, ton neutru şi evitarea, „procedeelor pur poetice” (inclusiv a limbajului emfatic/ tipic socialist, la modă ş.a.), încadrându-se în puternicul, complexul, nonconformistul şi multiformul underground (anti-sovietic; contrabalansa epoca represiunii, când pentru perioada comunistă literatura însemna şi/ poate mai ales cum să instituie restricţii/ interdicţii), în care se întrepătrund şi elemente caracteristice felului de a fi/ a vorbi al evreilor din Rusia vremii, cu particularităţile lingvistice/ vocabular ş.a., se apropiau de unele tendinţe occidentale, de tipul expresionismului german. În mod particular, în ce îi priveşte pe componenţii „Grupului de la Lianozovo” nu se poate vorbi despre o viziune, un program coerent unitar, ci mai ales de linii individuale. Leo Butnaru citează ce spuneau aceştia: „Ne uneşte doar lipsa de libertate, în caz contrar am putea să fim duşmani între noi, atât de diferite sunt modurile în care înţelegem arta”.<br />Ne amintim, în 1969 (în anii ’70 unele scrieri ale lui Satunovski apar în presa emigranţilor, în regim „tamizdat ” (4)) Ghennadi Ayghi (5), caracterizând poezia rusă a acelor vremuri, nota: „Tot mai mult am certitudinea că arta noastră contemporană (eu i-aş include aici, drept contemporani, pe Mandelştam, Harms, Falka – ba şi pe Pasternak, - care ne sunt cei mai apropiaţi ca percepţie – mie şi prietenilor mei) mai este doar o artă a rezistenţei .” (6) Şi, ca o exemplificare a acestui mod de a gândi, publica ulterior un volum intitulat Poezia ca tăcere.<br />Pentru Occident literatura/ poezia rusă – care nu însemna numai artişti care trăiau pentru a experimenta/ crea/ inova, tendinţele avangardiste, (la adresa cărora s-a şi exagerat laudativ sau depreciativ) – respira mai ales prin voci poetice precum cele ale unor Evgheni Evtuşenko sau Ahmadulina, apoi prin scriitorii samizdat -ului (7), caracterizaţi prin critica virulentă a regimului comunist, dar şi „discurs vizionar”. Apoi, în Rusia de după frământatul an 1989 s-au impus alte voci care, de cele mai multe ori, fără a ieşi totuşi cu totul din matricea a ce înseamnă poezia rusă, scriu în altă manieră.<br />Nu putem spune că Ian Satunovski era un dizident, ci mai curând se opunea nedreptăţilor în felul lui, reacţiona, oarecum aidoma altor poeţi, ca de exemplu Ayghi, care înţelegea că „tăcuta rezistenţă spirituală în numele apărării propriei tale persoane ca om, a păstrării demnităţii umane, a convingerilor, intereselor tale intelectuale e o rezistenţă legitimă şi firească, însă arta născută de această rezistenţă poartă în sine şi un sâmbure al autodistrugerii”. Satunovski scria: „Viaţa/ e mai importantă decât iluzia” şi, mai apoi, în alt poem, „încerc să mă obişnuiesc/ a nu spera la nimic”. Dacă pentru Ayghi lupta cu concretul, cu vremelnica „putere” în care era ancorată această rezistenţă şi arta care deriva din ea conducea la o stare care „pentru literatură şi artă e ceva nefructuos”, la Satunovski întâlnim şi poeme cu reflexii din social, ideologic, chiar judecăţi relativ la gândirea marxistă, la cotidianul imediat, la acel „veac al peştişorului de aur”, cu „ideologie lăudăroasă,/ lumea întreagă neavând ochi să o vadă”; sau un tablou al propagandei găunoase şi vieţii pe care o duceau oamenii în URSS (într-o lume în care „toţi gândesc una şi aceeaşi/ şi spun una şi aceeaşi./ Însă spun una, / dar gândesc cui totul altceva”), cum era atunci: „Aici,/ rostogolind buştenii,/ se auto-îndeplineşte Planul/…/ aici există doar două sărbători ale lui Hristos - / avansul salarial/ şi salariul propriu-zis.” Sau, cu un umor colorat într-un negru amar, scria în 1966: „în văzduh e răspândit praf de sare otrăvitoare - / clorură de natriu/…/ Cine ştie, o fi creat-o Dumnezeu/…/Poate că doar Stalin să fi ştiut./ Că doar nu în zadar se spune/ că Beria ar fi avut material compromiţător/ referitor/ la Karl Marx.” … Şi îmi vine în minte un monostih, tradus tot de Leo Butnaru, în volumele cu miniaturi poetice ruse, semnat de Vadim Perlamuter: „ferice de cel e supravieţui istoriei Rusiei…” şi, aş adăuga, tuturor ţărilor care au cunoscut „epoca de aur”.<br />Poate că poezia/ poetica, temele lui Satunovski, ca şi ale altor poeţi ruşi din această perioadă atât de… „amestecată” sunt uneori destul de dificil de înţeles/ „explicat”, deşi universul (ca şi limbajul „colocvial”, cum îl caracterizează Leo Butnaru) este desprins din cotidian, familiar – oamenii, oraşul, fabrica, legile, interdicţiile, pâinea, tăcerea, prietenii sau, pentru tinerii de azi un pic mai puţin familiar – lozinci, planul cincinal, dialectică, ori personaje din epocă (Pasternak, Mandelştam (8), Krucionâh, Hlebnikov, Platonov (9), Isaak Babel (10) ş.a.). Cum de analizat este şi modul în care se raportează se „sustrage” de la canoanele structurilor lingvistice consacrate. Dificilă ar fi şi o discuţie despre tropi după canoanele „obişnuite”, la poezia lui Satunovski, şi nu pentru că e lipsită de metafore, ci pentru că ele – ca şi în poezia multor poeţi din viaţa literară rusă a vremii – au o construcţie mai aparte, risipite oarecum între celelalte constructe lingvistice/ semantice ale poetului. Şi, desigur, este şi ceva din acea nuanţă de fatalism caracteristic ruşilor, pentru care orice lucru care li s-ar întâmpla e supus erodării, chiar deriziunii, viaţa este dată aşa cum este, orice întâmplare este apăsată şi de aripa întunericului. În plus, orice spaţiu este mult prea mic pentru a putea să nu fie constrângător şi prea mare pentru a putea fi cuprins/ străbătut, fie şi cu sufletul.<br />Şi, ca şi în cazul lui Ayghi, de pildă, nu cred nici că putem neapărat aborda poezia lui Satunovski după banalul (dar semnificativul, pentru mulţi) criteriu al modului de receptare, caracterizând-o în funcţie de cum „place” sau nu unei categorii sau alta de cititori.<br />Poate că, la urme urmelor, ar trebui să gândim aidoma lui Ian Satunovski (citez din nou un monostih din „Miniaturi”): „Important e să ai tupeul de a crede că astea-s versuri”.<br />Prin acest volum Leo Butnaru a oferit cititorului român încă o poartă spre lumea cu totul aparte a poeziei din Rusia sovietică dintr-o perioadă frământată, care a dat poeţi interesanţi, fără de care poezia rusă de azi în mod cert s-ar fi scris cu totul altfel. Printre aceştia se numără, fără îndoială, şi Ian Satunovski.<br /><br />Ian Satunovski, <em>Lupii de ne-vorbit</em>, versiunea românească, prefaţă (Sensuri din epoca Represans), note: Leo Butnaru, redactor: Ondrej Štefanko, Ed. Ivan Krasko, Nădlac, 2007 (supliment al revistei Oglinzi paralele/ Rovnobežné Zrkdalá), 116 p.<br /><br /><br />1. Reamintim: „spunea” cam aşa: „Dâr bul şcil/ ubeşciur/ skum/vî so bu/ r l e z”.<br /><br />2. Localitate care se află la cca. 40 km de Moscova.<br /><br />3. Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 388. M.C. menţiona drept unul din eseurile cele mai ample cele mai documentate terminologic despre avangardă – Avangarda lui Adrian Marino, din Dicţionarul de idei literare, Ed. Eminescu, 1973, pp. 177-224.<br /><br />4. Leo Butnaru notează că aceasta vine de la noţiunile: „acolo” şi „editare”<br /><br />5. Născut la 21.08. 1934, în satul Şaimurzino, raionul Batârievo, Republica Autonomă Ciuvaşă, Federaţia Rusă.<br /><br />6. Inclusă în cartea sa de versuri şi notiţe apărută la München, prima sa editare în volum în Occident.<br /><br />7. Ansamblu de mijloace folosite în fosta URSS (şi în alte ţări slave, ex: Bulgaria) pentru difuzarea operelor interzise de cenzură. (cuv. rus. < sam- = auto + izdatel'stvo = editură; cf. fr., engl. samizdat): Uneori aceasta însemna copierea „de mână” a operelor unor creatori.<br /><br />8. Osip Madelştam (1891-1938), poet rus mort în gulag<br /><br />9. Andrei Platonov (1899-1951), prozator rus.<br />10. 1894-1940; prozator rus mort în gulag.Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-22289289220959587062008-08-08T01:51:00.000-07:002008-08-08T01:54:36.473-07:00<strong>Raşel<br />sau<br />despre distanţa dintre două suflete care se iubesc</strong><br /><br />(în <em>Convorbiri literare</em>, iulie 2008)<br /><br />Edgar Reichmann, scriitor de limbă franceză originar din România, s-a născut la Galaţi, a făcut liceul şi Facultatea de Psihologie şi Pedagogie la Bucureşti, aplecat din ţară în timpul stalinismului, stabilindu-se la Paris. A publicat în reviste/ jurnale ca <em>L'Arche</em> şi <em>Le Monde</em> (calitate în care a contribuit la popularizarea literaturii române în Franţa). În perioada 1962-1990 a făcut parte din Secretariatul UNESCO pentru probleme de educaţie şi cultură, lucrând la Paris şi Abidjan în Côte d’Ivoire. În 1962 a publicat primul său roman, <em>Le Dénonciateur</em> (reeditat în 1990), despre situaţia grea a evreilor din România după cel de-al doilea război mondial; au urmat romanele: Le Rendez-vous de Kronstadt, 1998, L'insomniaque du Danube, Nous n'irons plus a Sils Maria, 1995, Rachel 1998 ş.a..<br />Raşel urmăreşte o perioadă din viaţa unei familii evreieşti. Parte din membrii ei (ramura din care venea Raşel Lilienthal), trăiau în România, la Kronstatd (vechi nume al Braşovului, care îi plăcea lui Mathieu), cealaltă, din care venea Mathieu Lilienthal – la Paris. Este o poveste despre o legătură puternică între cei doi veri născuţi la mii de kilometri depărtare, dar în aceeaşi zi. O poveste de dragoste oarecum stranie, ciudată, scandaloasă, marcată şi de mentalităţile căpătate în lumile diferite din care proveneau cei doi protagonişti. Al doilea război mondial, cu dramele cumplite pe care le-au trăit popoarele Europei, evreii asasinaţi de nazişti şi oamenii lor, atinge cu aripa lui neagră şi familia Lilienthal, ambele ramuri fiind marcate în felul lor de toate acestea.<br />Cartea începe în Africa (unde pe Raşel, care avea renumele unei „fanatice/ contaminate de comunism”, „nimeni n-o mai invită la reuniunile unde se regăsesc europenii”), când Mathieu era la o întâlnire mondenă, în calitate de delegat-rezident al Ajutorului Internaţional. Amintirile lui Matheiu, jurnalul Raşelei (care, în viziunea ei, urma şi să îl ajute pe Mathieu să înţeleagă de ce nu s-au întâlnit „cu adevărat niciodată”) poartă cititorul din România în Franţa, Elveţia sau Africa, unde oamenii aveau parte de altfel de rasism („la Dubeh, evreii… sunt ganeenii, cei din Burkina Faso, libanezii…).<br />La reuniunea aceea mondenă Mathieu primeşte vestea că Raşel a fost muşcată de un şarpe mamba verde. Pleacă cu avionul unui coleg să o ajute, pe drum lăsându-se purtat de povestea familiei lor, de amintiri, încă de la vremurile în care bunicul lui, Maurice Lilienthal, „modest negustor de fier vechi din Transilvania”, căruia „îi plăcea să transforme săbiile în pluguri”, a făcut avere recuperând materialele de război abandonate pe câmpurile de luptă, apoi fiul lui Eduard, rămas în Braşov, s-a căsătorit cu o moldoveancă, Dorothea Stern, a avut o fiică – pe Raşel. Armand („poreclit ironic Valahul, într-un timp în care iudeo-slavii de familie bună găseau că numai dansatorii profesionişti şi ţigăncile nomade puteau aparţine acestei naţii corcite”), al doilea fiu, a ajuns medic la Paris, căsătorit cu Betty Kogan, „socialist-revoluţionară şi unic copil al unui evreu bogat din Sankt Petersburg”, l-a avut pe Mathieu. Copilăria celor doi veri, primele emoţii, strângeri de mână, schimburi de priviri, îmbrăţişări şi sărutări, apropierea războiului, sosirea comunismului, drumurile pe care îi duce viaţa, reîntâlnirea de la Bucureşti în timpul comunismului, „dezacordurile” dintre ei, înstrăinarea, ruperea relaţiilor şi revederea de la Paris, apoi în Africa – sunt parte din pilonii pe care se construieşte naraţiunea acestui roman.<br />Un atu al cărţii este modul în care autorul a creionat atmosfera din acele locuri şi timpuri, din România (tradiţiile evreilor, viaţa lor aici), din Europa aflată în pragul războiului, apoi din timpul comunismului şi, în final, Africa, loc în care, cum spunea un personaj, Diakité, europenii vin pentru că sunt pierduţi în această lume, pentru că niciodată nu vor „găsi aici soluţiile pentru problemele de acolo… din Europa”. Nu o dată citind acest roman am revăzut în Braşovul lui Edgar Reichmann culorile lumii aparte din târgurile româneşti pe care au zugrăvit-o alţi scriitori români-evrei, ca, de pildă, Tulcea aşa cum o vede Carol Feldman, în Domnişoara, roman publicat la editura Cronica, la Iaşi. Sau am simţit o boare din aerul pe care îl răspândeau în jur casele alăturate ale evreilor şi românilor de pe străzile oraşului copilăriei mele.<br />Lumea cărţii este oglindită diferit prin ochii celor doi protagonişti. De pildă, prin ochii lui Mathieu, care a resimţit altfel totul, mai departe de complicata scenă a războiului, apoi a comunismului din România, dar şi înclinat spre o perspectivă de judecare a lumii mai… occidental/ diplomatică, faţă de cum le-a trăit şi cum le vede Raşel. Un exemplu este modul în care vedeau cei doi comunismul: Raşel, purtată şi de vâltoarea luptei pentru supravieţuire, acceptă ideile comuniste urcă scările ierarhiei, ajunge să conducă Editura de Stat. Aici am putea să ne oprim la descrierea lumii literare din perioada de „nouă libertate” de după moartea lui Dej, „mai degrabă cedată de bună voie de noii stăpâni decât obţinută prin luptă”, la scriitori: cei care mergeau în Vest, „nu întotdeauna cei mai talentaţi”, „toate Rozinantele… se credeau armăsari, ca Panait Istrai; visau la premiul Nobel în timp ce orice încruntare a subofiţerul de securitate la întoarcerea lor din Vest îi îmbolnăvea de frică”; dar existau şi alţii, „adevăraţi Bucefali” care „surghiuniţi în liniştea unui sat de munte… ştiau că fiecare pagină le poate deveni mormânt” – ş.a.. Mathieu în schimb, vedea, aidoma multor occidentali mai curând „luciul”, suprafaţa. Cum vedeau capitalismul sau soarta evreilor din România şi rolul lui Antonescu ar putea fi alt exemplu: „Mathieu ştia că majoritatea evreilor din România îşi datorau viaţa acestui şef de stat, judecat, condamnat la moarte şi executat din ordinul sovieticilor… dar acel militar obtuz comisese o gravă greşeală continuând războiul”, şi „zeci de mii de evrei au fost măcelăriţi pe teritoriile ocupate din Est.” Raşel: „Protejaţi fiind, cei mai mulţi evrei au supravieţuit… În schimb, cei din regiunile ocupate de Budapesta, de Moscova, au fost lichidaţi mai mult sau mai puţin ştiinţific. Astfel, ungurii au livrat pe toţi cei din Transilvania de nord Germaniei naziste. Trenurile morţii gâfâiau necontenit spre lagărele de exterminare masivă pe când românii masacraseră deja o bună parte din evreii care trăiau în Basarabia, Bucovina şi în celelalte teritorii cucerite cu ajutorul nemţilor. Generalul nu se simţea răspunzător decât pentru evreii săi proprii”. Pentru Raşel şi salvarea ei de la moarte era rodul „împreunării a două capricii: cel al generalului şi altul al Istoriei” iar reabilitarea lui Antonescu, „fie şi pe cale literară”, i se „părea suspectă”.<br />Dar, dacă pentru Mathieu războiul pare să fi adus şi negru, dar mai mult gri, pentru Raşel lucrurile au stat diferit – pe lângă relele aduse de nazism au mai fost şi Garda de Fier, plecarea din Braşov (unde „sub privirile zeflemitoare ale trecătorilor, saşii şi şvabii… defilau prin faţa Bisericii Negre. Îşi scoseseră steagurile cu crucea încârligată la ferestre… aclamau numele lui Hitler”) la Bucureşti (oraş în care apăreau jurnale ca Bukarester Tageblatt, publicat de nazişti aici; anunţa la 12 august 1942 că ţara „va fi în curând debarasată de vermină”, fapt care a declanşat în România „un imens val de solidaritate… multe familii s-au oferit să-şi ascundă vecinii, mănăstiri şi-au deschis porţile”), rebeliunea, sosirea ruşilor, comunismul, înscrierea în Uniunea Tineretului Comunist. Apoi supravieţuirea a însemnat un drum mai întortocheat, fapt pe care Mathieu l-a înţeles altfel. Când a sosit la Bucureşti, ca diplomat – fapt pe care l-a perceput mai curând ca o pedeapsă – avertizat că verişoara lui era de acum o „comunistă fanatică” (vedea, de pildă, calea progresului drept „eliminarea exploatării”, iar dorinţa părinţilor ei de a pleca în Israel un rezultat al „propagandei sioniste”), primul lui gând a fost că ar putea să profite de relaţiile ei. A văzut intrigile, prefăcătoria şi sforăriile comuniste oarecum mai detaşat, căutând în ele calea care îi era folositoare, poate şi din cauză că era fie incapabil să le înţeleagă, fie incapabil să încerce asta. De altfel, şi Raşel a privit această întâlnire, într-un fel, şi ca un gen de „act politic”. A promis unor oameni ai partidului să ajute la o apropiere de Mathieu (s-au întâlnit, verişoara lui a găsit în el un „amant mediocru”, înverşunat să reînvie o altă Raşel, „umbră venită dintr-un trecut îngropat”). Peste ani, ea va scrie în jurnal: „astăzi, după treizeci de ani, în această periferie jalnică lumii noastre confortabile, mai sunt iritată de fantastica ta capacitate de indiferenţă. Ştii aşa de bine să nu te amesteci. Răsfăţat într-o ţară inaccesibilă nouă, celorlalţi Lilienthali fixaţi pe meleaguri dunărene, ne-ai observat mereu cu bunăvoinţa rece a unui notar”. Chiar şi plecarea ei din ţară a fost, parcă, mai mult jocul unei conjuncturi, generată de schimbările din România, oamenii „noi”: „ce se făcuse cu vechii tovarăşi, constructorii republicii mele socialiste? Îmbătrâneam, nu mai înţelegeam nimic din politică.”<br />Plecată din ţară, Raşel este practic incapabilă să se adapteze, să se rupă cu totul de lumea în care trăise – când cei din Occident, dornici să o ajute, vor să audă de la ea „placa” cu persecuţiile din ţară, Raşel le spune că beneficiase din plin de privilegiile funcţiei, ba chiar face uneori şi propagandă comunistă. Nu voia să se rupă cu totul, deşi scria: „îmi este prea frică să mă transform în statuie de sare, ca fata lui Lot, dacă întorc capul spre un anumit trecut”; când întâlneşte familia unui funcţionar rus, detaşat de KGB în Africa, se simte „vinovată” că era „aşa de familiară cu oamenii aceştia, beneficiarii unei revoluţii trădate”.<br />Reuniunea mondenă cu care începe cartea este o altă ilustrare a lumilor diferite din care erau cei doi veri, Raşel îmbătându-se şi scandalizând pe toţi lumea cu acuzele ei. A descris în jurnalul ei scena în care i-a văzut alături pe Matheiu, „delegatul-rezident al Ajutorului Internaţional într-o ţară din lumea a treia, Frederic, bătrânul colon reacţionar, Grişin, comisarul ex-sovietic şi ex-compatriotul lui, prinţul Kisselef, devenit un brav profesor de engleză”, astfel: „până în ziua aceea nu m-am gândit serios la istorie. Mă lăsam purtată de evenimente crezând că le stăpânesc. Partizană a marilor cauze pierdute, mi-am risipit astfel anii cei mai buni… Prin aburii alcoolului… îmi păreaţi patru stafii. Tulbure, simţeam că adevărata fantomă sunt eu. Comunardă înviată, bolşevică de nezdruncinat, asistam neputincioasă la reconcilierea somptuoasă a forţelor sociale pe care le bănuiam duşmane… eram prea bătrână… fosila unei lumi dispărute”.<br />Raşel, frumoasa, strania, rebela verişoară şi iubită a lui Mathieu, moare fără să reuşească să găsească o cale de înţelegere cu lumea, fără să se poată explica cu vărul ei de care viaţa o depărtase. Mathieu, ajuns la ea prea târziu, nu poate decât să îi ia trupul şi jurnalul. „Din ambulanţa care grăbea spre morga aşezată în afara oraşului… părea că parcurge cu cadavrul verişoarei o cale regală care nu ducea nicăieri.” Nu poate să facă pentru ea nimic decât să respecte o promisiune pe care i-o făcuse cu treizeci de ani în urmă, şi încă mai înainte, într-un joc de copii – să spună pentru ea ruga pentru înmormântare a evreilor, Kadiş. Dar, ca o amară şi ciudată parabolă, acum, ca şi atunci, nu găsea al zecelea bărbat evreu, cum cerea tradiţia. Dar, de data asta, nu mai merge, ca altădată, copil fiind, la cei mari după sfaturi, ci soarta îl trimite pe Grişin – atunci află că şi acesta era evreu. Astfel, Mathieu poate spune Kadiş pentru Raşel, în „Cimitirul ciumaţilor”, unde dorise ea să fie înmormântată.<br />O carte nu doar despre o iubire sortită să nu poată câştiga, ci şi despre o lume zbuciumată, despre oameni atât de asemănători şi atât de diferiţi, prinşi în vâltoarea unor evenimente tulburi, dramatice, ale căror urme întunecate încă mai apasă pe umerii Europei. Un roman interesant, considerat (1) cel mai bun al lui Edgar Reichmann.<br /><br />Edgar Reichmann, Raşel, versiunea în limba română: Alexandru Sârbu, colecţia „Insomnii”, Editura EuroPress Group, Bucureşti, 2007, format 11 x 18 cm, 206 p.<br /><br /><br />1. Într-un interviu, autorul spunea că Nicolae Breban a afirmat că Raşel este cel mai bun roman al lui.Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-51610765950473915112008-08-07T05:04:00.000-07:002008-08-07T14:21:34.423-07:00<strong>O lume se destramă</strong><br /><br />(în Convorbiri literare, mai 2008)<br /><br />"O lume se destramă; centrul nu poate rezista<br />Un val de anarhie se revarsă peste lume<br />Mareea de sânge tulbure e slobozită, şi peste tot<br />Solemnitatea inocenţei e înecată"<br /><br />William Butler Yeats, <em>A doua venire</em><br /><br />Despre Chinua Achebe (Albert Chinualumogu Achebe), din 1990 paralizat după un accident de maşină, poate cel mai faimos scriitor african al momentului, născut în 1930, într-o familie creştină (bunicii săi nu erau creştini) din satul Igbo, Ogidi, district în sudul Nigeriei, scriitoarea sud-africană Nadine Gordimer, laureată Nobel pentru literatură în 1991, a spus că este „tatăl literaturii africane moderne“ (1) . Elaine Showalter, membru al juriului care i-a decernat premiul „Man Booker International Prize for Fiction”, consideră că „în O lume se destramă şi celelalte romane ale sale despre Nigeria, Chinua Achebe a inaugurat romanul african modern” (2).<br />Primul roman al lui Achebe, cel mai tradus scriitor african (peste 50 de limbi), Things Fall Apart (prima ediţia: în limba engleză, în 1958), vândut în peste 12 milioane de exemplare, a fost inclus de diverse colegii/ instituţii, reviste de prestigiu pe lista celor mai importante 100 de titluri ale literaturii de limbă engleză din 1923 până în prezent. A apărut recent în limba română, cu titlul O lume se destramă. Cu un titlu inspirat de un poem al lui William Butler Yeats, The Second Coming/ A doua venire, este considerată una din cele mai importante cărţi ale literaturii africane (sunt voci în Nigeria care o consideră aproape de talia Bibliei). Studiat pe toate continentele, romanul a fost dramatizat la radio, în Nigeria, apoi a constituit suportul pentru un serial de televiziune. S-a spus şi că succesul lui Achebe, meritat, s-a datorat şi faptului că a scris în limba engleză.<br />Romanul este centrat pe viaţa lui Okonowo (şi a familiei sale, copiii şi cele trei soţii – cu accent pe fiul său mai mare, Nwoye, şi fiica favorită, Enzima), ajuns lider local peste cele nouă sate ale grupului etnic Igbo (3) , din Umofia (4), Nigeria, mai ales datorită calităţilor sale de luptător. Curajul, determinarea şi dorinţa lui de a nu lăsa lucrurile la jumătate veneau şi – sau poate mai ales – din faptul că detesta lenea şi chiar laşitatea tatălui său, Unoka. Achebe abordează în roman o perioadă – probabil între sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea – în care colonialismului britanic, activitatea misionarilor creştini au avut impact major asupra vieţii oamenilor locului, tradiţiilor, credinţei lor. Ulterior, Achebe a scris No longer Ease (5) , 1960, conceput iniţial ca o a doua parte la O lume se destramă, Aroow of God, 1964, pe un subiect asemănător. Apoi a reluat tema, cu personaje care trăiesc mai departe problemele din O lume se destramă în ţări imaginare ale Africii – în A Man of the People, 1966, Anthills of the Savannah, 1987.<br />Construcţia romanului porneşte de la ideea că „lumea” lui Okonkwo, centrată pe satul Umofia, mai cuprinde alte opt sate, în care oamenii trăiesc după ritualuri, tradiţii, pe care Achebe le descrie fără să le explice. (De altfel, cartea este scrisă la persoana a treia, de pe poziţia naratorului omniscient – care ştie în detaliu gândurile, motivaţiile fiecărui personaj – şi decident: până la venirea omului alb, chiar din timpul exilului, lucrurile sunt descrise prin prisma lui Okonkwo, după care aceste devine doar parte, actant.) Luptându-se cu tarele dar şi datoriile tatălui său, Okonkwo ajunge, după eforturi mari, ghinioane, suişuri şi coborâşuri, om de vază, luptător şi fermier, component al importantului grup al egwugwu – cei care reprezintă, din illo tempore, spiritele străvechi ale satului, cap al unei familii pe care se străduieşte să o conducă cu fermitate – din nou, din dorinţa de a demonstra tuturor, dar mai ales sieşi, că slăbiciunea tatălui nu îl caracterizează.<br />La un moment dat, în timpul unei ceremonii funerare, puşca lui Okonkwo se descarcă accidental, omorând un băiat. După legile străvechi din Umofia, Okonkwo şi familia lui trebuie să plece într-un exil de 7 ani, în satul soţiei, Mbanta, întâmplare care zdruncină puternic convingerile eroului, care credea că un bărbat poate să îşi construiască/ hotărască singur soarta, prin lucrurile pe care decide să le facă. Okonkwo, trecut acum de vârsta tinereţii, trebuie, aşadar, să ia totul de la început. În timpul acestui exil omul alb soseşte atât la Umofia, cât şi la Mbanta. Misionarii, sosiţi primii, predicau că religia veche a oamenilor locului nu era bună, începând să caute adepţi, şi reuşind întâi printre cei mai de jos oameni ai societăţii. În timp, obţin succese mai mari, printre convertiţi numărându-se şi fiul drag al lui Okonkwo, Nwoye. Tatăl îşi bate fiul, care părăseşte familia. Lucrurile merg tot mai anapoda. Întors la Umofia, Okonkwo găseşte clanul schimbat în rău, biserica omului alb având mulţi adepţi, parte dintre ei fanatici, lipsiţi cu totul de respect faţă de trecut şi tradiţii. Şi, ca totul să fie şi mai rău, guvernul omului alb şi-a trimis şi el reprezentanţii aici – un „guvernator de districtual” care, sprijinit de armele Puterii Albilor, judecă cazurile litigioase în ignoranţă faţă de ce înseamnă acest loc – „pronunţă sentinţe fără a cunoaşte faptele”. Lucrurile se precipită când prin faptele sale, un convertit afectează un spirit al clanului, aducând astfel o ofensă atât de gravă, încât oamenii decid că bisericii nu mai îi este permisă şederea la Umofia şi doboară clădirea. Comisarul îi atrage într-o cursă pe lideri, printre care şi pe Okonkwo, întemniţându-i. În închisoare – unde sunt ţinuţi până clanul plăteşte o compensaţie substanţială – oamenii sunt umiliţi, bătuţi. Odată eliberaţi, liderii convoacă o întâlnire la care să se decidă dacă vor lupta sau vor trăi în pace cu omul alb. La astfel de întruniri deciziile se luau democratic, orice amestec fiind socotit un atac la independenţă, liberul arbitru. Okonkwo vrea să se aleagă lupta, dar nu prea are adepţi. În timp ce oamenii din Umofia discutau, au venit albii ordonându-le să se împrăştie, Okonkwo, nesuportând asemenea umilinţă, astfel de afront, ucide pe unul din cei doi mesageri albi (kotma – de la „court messenger”), celălalt fugind. Înţelegând că cei din clan nu îi susţin decizia de a lupta cu albii, Okonkwo se sinucide.<br />Cartea se încheie cu următorul paragraf, despre gândurile guvernatorului, supărat că nu ştiuse cum să facă ca să nu ia parte „la asemenea activităţi mărunte şi nedemne”, detalii precum coborârea corpului lui Okonkwo din copac: „Povestea acestui bărbat, care ucisese un mesager şi care apoi se spânzurase, ar fi constituit o lectură interesantă… Erau atât de multe subiecte, şi trebuia să dea dovadă de fermitate şi să excludă detaliile. După îndelungi căutări, găsise deja un titlu. Cartea se va numi pacificarea triburilor primitive din bazinul de jos al Nigerului.”<br />Chinua Achebe „vorbeşte” – dozând ironia cu dramatismul, faptele şi gândurile, fără prea multe dialoguri – despre o lume (departe de a fi ideală, dar ghidată după legi pe care oamenii locului se străduiau să le facă drepte, democratice, în acord cu principiile lor) care părea că dăinuia din totdeauna, şi va dăinui mereu, ghidându-se după tradiţiile ei. O lume care se prăbuşeşte sub privirile celor care o credeau imuabilă. Odată cu venirea omului alb, zei, vrăjitori, tradiţii, ritualuri şi cutume fiind strivite de presiunea ordinii coloniale, reprezentată de misionari, judecători, „kotma/ kotuma” care nu pot vedea în frumuseţea lumii pe care vor să o schimbe decât sălbăticie şi primitivism, păgânism şi incultură. Care nici măcar nu încearcă să înţeleagă ce şi cum este „uri” – parte a ceremoniei de logodnă, când mirele plăteşte părinţilor miresei preţul convenit pentru a o lua în căsătorie pe fata lor, „isa-ifi” – un ritual ţinut cu ocazia căsătoriei, când mireasa îşi declară fidelitatea faţă de soţ, sau „ikenga” – statuetă din lemn, simbol al puterii mâinii drepte a bărbatului în a cărei proprietate este şi atâtea altele Dar o lume pe care scriitorul, creştin – tatăl lui fiind printre primii convertiţi din Ogidi –, o „colorează” cu poveşti din popor, proverbe, zicători, tradiţii toate întreţesute parcă în maniera oralităţii celor despre care scrie. Citindu-l – deşi circumstanţele sunt cu totul diferite –, m-am gândit şi la copilăria mea, când prin satul mamaiei treceau căruţele, sub al căror coviltir ţiganii ţineau, care cel mai adesea cântau cântecele lor, duceau atâtea „comori”. Şi la ziua de azi, când vorbim despre „integrare” şi „educaţie” atât de… global.<br />Un roman interesant, o perspectivă celor care au suportat, fără voia lor (mai bine zis cu toată împotrivirea), colonialismul. Chinua Achebe, subliniind că africanii nu au auzit despre cultură prima dată de la europeni (6), şi că multe popoare africane şi-au pierdut în timpul guvernării coloniale demnitatea şi respectul de sine, scria „Misiunea scriitorului este să-i ajute să se regăsească arătându-le în termeni umani ce s-a întâmplat cu ei, ce au pierdut”.<br /><br />Chinua Achebe, O lume se destramă, Editura Univers, Colecţiile Cotidianul. „Literatura”, nr. 62, Bucureşti, 2008<br /><br />1. „Chinua Achebe's early work made him the father of modern African literature as an integral part of world literature” – Nadine Gordimer – componentă a juruiului formnat din trei membri (ceilalţi doi: Elaine Showalter, Colm Toibin), care i-a acordat premiul Man Booker International Prize for fiction în 2007. (citat dintr-un articol publicate de The Associated Press, la 13 iunie 2007, în The New York Times).<br /><br />2. In Things Fall Apart and his other fiction set in Nigeria, Chinua Achebe inaugurated the modern African novel”. ''He also illuminated the path for writers around the world seeking new words and forms for new realities and societies. We honor his literary example and achievements.” (art. din 13 iunie 2007, în The New York Times).<br /><br />3. Igbo (întâlniţi şi cu numele Ebo sau Ibo): grup etnic din Africa de Vest (majoritatea în Nigeria, mulţi şi în Camerun), numărând milioane de oameni; vorbesc limba igbo, în al cărei vocabular sunt multe cuvinte împrumutate/ calchiate din engleză. Engleză este limbă oficială în Nigeria, colonie britanică până în 1960; de menţionat că în ţară sunt, oficial, catalogate 521 de limbi (510 limbi vii). Religia tradiţională – Odinani; sunt şi mulţi creştini Igbo. După Adiele Eberechukwu Afigbo, oamenii Igbo ar fi avut un teritoriu/ stat al lor, mult timp, numit de acesta “Igboland (Afigbo, Adiele, Ropes of Sand. Studies in Igbo History and Culture, Longman, London, 1972).<br /><br />4. Actualmente lângă oraşul Onitsha (cca. 400.000 de oameni), în statul Anambra, pe malul râului Niger<br /><br />5. Tradusă în limba română cu titlul În impas. Editura Univers, 1982.<br /><br />6. Oseloka Obaze, Chike Momah, „Chinua Achebe and Things Fall Apart – Fifty years later”, în „Kwenu”, e noiembrie, 2007.Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-23818301111335627362008-08-06T10:01:00.000-07:002008-08-07T05:04:33.281-07:00<strong>Ochii versului polonez în limba română</strong><br /><br />(în Convorbiri Literare, februarie 2008<br /><br /><br />„În mii de ferestre lumină<br />pe mii de mese<br />poeţii se chinuie<br />scriind cele mai importante versuri<br />coboară în adâncimile lor şi scot<br />o fărâmă care miroase a cuvânt<br />………………………..<br />îndreaptă-te<br />versule, aş vrea să-ţi văd ochii”<br /><br />Tadeusz Śliwiak, <em>Ochii tăi, versule</em><br /><br />La Nădlac, sub oblăduirea lui Ondrej Štefanko, fiinţează editura Societăţii Culturale şi Ştiinţifice Ivan Krasko, sub egida căreia apare revista <em>Oglinzi paralele (Rovnobe né Zrkadlá</em>), care a oferit cititorilor, ca supliment, în colecţia Punţi, o serie de volume de poezie, unele bilingve (mai ales română-slovacă). Despre parte din acestea am scris la vremea lor. (1)<br />O apariţie recentă la aceeaşi editură este <em>Antologia poeziei poloneze</em> (2), sub semnătura lui Nicolae Mareş. Este o interesantă privire asupra poeziei unei ţări, a unei limbi care a dat patru laureaţi Nobel (3) (dintre care doi sunt poeţi).<br />S-a spus că Polonia nu a avut o generaţie de mari poeţi născuţi, cum s-a petrecut în mai multe locuri din Europa, în jurul lui 1880, mai multe voci considerând că primii poeţi moderni, de anvergură europeană, s-au născut către ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, începutul celui de-al XX-lea. În 1901 s-a ivit pe lume poate cel mai notabil nume al poeziei poloneze dintre cele două războaie mondiale, Julian Przyboś, care era, notează antologatorul, „un sincer al creaţiei brâncuşiene, al culturii româneşti şi al României în general”. Nicolae Mareş alege, spun eu nimerit, să înceapă antologia cu poeţi ca Stanislaw Wyspiański (1869-1907), Leopold Staf (1878-1957), Kazimiera Iłłakowiczówna (1892-1983), Jarosłav Iwaszkiewicz (1894-1979) – afirmat în cadrul grupului <em>Skamander</em>, Kazimierz Wierzyński (1894-19569) – printre fondatorii grupării/ revistei <em>Skamander</em>, ca şi Julian Tuwim ori Antoni Słonimski. Apoi, până la Julian Przyboś, sunt antologaţi Władyslaw Broniwski, Janina Brzostowska (a tradus prima în limba polonă un grupaj de poezie eminesciană), Włodzimierz Słobodnik, membru al grupării literare <em>Smok</em> (4), şi Aleksander Wat. Sunt nume importante ale literaturii poloneze (parte emigraţi şi în România, pentru scurte perioade, în preajma celui de-al doilea război mondial – printre aceştia Czesław Miłosz, Julian Tuwim, Kazimiera Iłłakowiczówna, care a învăţat româneşte pentru a-l putea citi pe Eminescu în limba noastră, traducându-l apoi în polonă; a tradus şi din Sorescu, Blaga, Bacovia ş.a.), reformatori (Stanislaw Wyspiański, de pildă, este considerat „unul dintre reformatorii de seamă ai teatrului naţional” (5), un personaj aparte din cultura poloneză (6), una din piesele sale, <em>Wesele/ Nunta</em>, e apreciată drept una din cele mai importante drame poloneze (7) din secolul al XX-lea) fondând/ colaborând la sau conducând mişcări/ grupări literare, edituri, reviste (ca <em>Smok, Skamander, Zwrotnica, Linia</em>) ş.a.. „Lista” poeţilor antologaţi se încheie cu Anna Janko (n. 1957) şi Zbigniew Machej (n. 1958).<br />Fiecare dintre aceste nume reprezintă, în sine, o pagină din istoria literaturii poloneze. De pildă, să vorbim despre Aleksander Wat, 1900-1967 (pe numele adevărat Chwat, născut într-o familie evreiască din Varşovia). Wat, care scria „poezia nu ne trebuie/ renunţă la metafore”, a fost un membru notabil al mişcării futuriste poloneze. A publicat, împreună cu Anatol Stern, un manifest în care declarau că civilizaţia, cultura şi bolile lor trebuiau aruncate la gunoi. Promovând „râsul şi non-sensul”: „noi alegem simplitatea, mojicia, veselia, trivialitatea” ş.a., scriau ei, pe un ton care aminteşte, oarecum, şi de O palmă gustului public , manifestul „budetleanilor ” (9), cum îşi spuneau cubofuturiştii ruşi. Wat a redactat între 1921-1925 revistele Nowa Stuka şi Almanach Nowej Sztuki (fondat în 1924, editat de Kordian Gacki), şi, după ce o vreme a simpatizat cu comunismul (locuind în Kazahstan), s-a stabilit la Paris în 1959. Şi-a trăit tinereţea într-o perioadă în care, la începutul secolului al XX-lea, în literatura Poloniei au activat o serie de şcoli/ grupuri literare cu aport notabil, mai fiecare stabilindu-şi un program, multe editând reviste. Am aminti gruparea expresionistă din Poznań, care în 1917 a publicat propria revistă, Zdrój (10); între 1918-1921 pictorul, poetul, criticul, matematicianul şi filosoful Leon Chwistek (1884 – m. 1944, lângă Moscova), membru al grupului de avangardă Formist (derivat din expresionismul polonez, în 1919) a publicat o serie de articole (în revista Formisci/ Formistul), în care promova „pluralismul estetic” şi „pluralitatea realităţilor” (Wielosc rzeczywistosci w sztuce/ Pluralitatea realităţilor în artă, 1918 sau Wielosc rzeczywistosci/ Pluralitatea realităţilor, 1921), pentru ca, în 1922, să proclame criza Formismului. Distingea în textele lui patru feluri de realitate: populară, fizică, senzuală şi vizibilă, care ar corespunde unor curente din artele vizuale – Primitivism, Realism, Impresionism şi Futurism (11). În acelaşi timp, deşi nu stabilea o „ierarhie”, considera că Futurismul ar putea duce la cea mai înaltă valoare creativă. L-am putea aminti pe Bruno Jasieński (12), scriitor de limbă polonă şi rusă, mort într-un lagăr din Siberia în 1939 („reabilitat” – cum se spunea în epocă – în 1956) şi aportul lui la mişcarea futuristă din Polonia acelor vremi (în 1923 a publicat în Zwrotnica articolul Futurismul polonez, bilanţ). Sau despre anul 1920, în care apărea Skamander (numele vine de la un râu din Troia, pomenit în Acropolis, o piesă a lui Wyspiański), revista grupului varşovian cu acelaşi nume(fondat în 1918), printre liderii căruia erau Julian Tuwim, Antoni Słonimski, Jan Lechoń, Kazimierz Wierzyński. În primul număr al revistei apărea un articol al lui Wilam Horzyca, în care era definit programul grupului – în linii mari, se clama căutarea un „nou limbaj poetic” care să reflecte „viaţa modernă”, recunoscând importanţa formei (rimă, ritm) ş.a.. În opoziţie cu cei din grupul Skamander, care nu acordau o foarte mare importanţă teoretizării, cei din grupul Zwrotnica, apărut în 1922 la Cracovia, şi în opoziţie faţă de varşovieni (care, considerau cracovienii din grup, se re-întorseseră spre clasic în calea spre modern), în revista cu acelaşi nume (13) , patronată de Tadeusz Peiper, apelau mai mult la teorie. În Zwrotnica au publicat poeţii Julian Przyboś, Jalu Kurek, Jan Bręzkowski. Prin ideile afirmate şi modul în care membrii le-au pus în practică, grupul Zwrotnica este considerat unul din cele mai interesante din istoria literaturii poloneze. Sloganul lui Peiper era „îmbrăţişaţi prezentul”.<br />Sunt numai câteva aspecte care relevă spectaculozitatea, efervescenţa literaturii, a poeziei poloneze despre care mulţi spun că mai mereu este foarte dificil de tradus (14).<br />Nicolae Mareş a antologat (alegând drept criteriu de „ordonare” anul naşterii) multe dintre numele importante ale poeziei poloneze, de la Czesław Miłosz (laureat Nobel în 1980, care, în preajma războiului al II-lea Mondial, a emigrat în România, pentru scurt timp, plecând apoi la Vilnius pentru ca, după ocuparea Lituaniei de sovietici, 14 iunie 1940, să revină la Varşovia, stabilindu-se din 1958 în SUA) la, de pildă, Wisława Szymborska – al patrulea scriitor polonez care a primit premiul Nobel – despre a cărei poezie traducătorii spun că, din cauza varietăţii stilistice, este foarte dificil de tradus. Ori la Karol Wojtyla (devenit Papa Ioan Paul al II-lea), Tadeusz Kubiak, Herbert Zbigniew, Mieczysław Jasturn (pe numele adevărat Mieczysław Agatstein; comparat adesea cu Rilke, pe care l-a tradus strălucit) sau pitorescul Jerzy Ficowski (1924 – 2006), considerat un exeget al lui Bruno Schulz (15) , şi având o afinitate aparte faţă de cultura ţiganilor. De altfel, pentru a le învăţa limba, timp de mai mulţi ani a călătorit cu o şatră de ţigani. Ficowski a fost şi un cunoscut traducător. Între altele, în 2004, la Editura Pogranicze, a publicat volumul Meşterul Manole şi alte tălmăciri, în care sunt şi mai multe versiuni poloneze ale unor creaţii populare româneşti.<br />Poate că un studiu critic ar fi fost bine venit pentru o mai bună familiarizare a cititorilor cu ce înseamnă literatura/ poezia de limbă polonă, poate că ar fi fost mai nimerit şi un titlu de tipul „O antologie a…”. Dar, la urma urmei, orice antologie este, într-un fel, aidoma unei fotografii a unui loc de suflet, a unei naţii ş.a.. Limitele şi calităţile depind de ochiul/ poziţia fotografului, modul în care alege să încadreze elementele ş.a.. Cred că această antologie este, în sine, o realizare bine venită, şi care trebuie remarcată.<br /><br />Antologia poeziei poloneze, antologie, traducere şi note biobibliografice – Nicolae Mareş, Editura Ivan Krasko, Nădlac, 2007, 432 p.<br /><br />1. În articolul Patru oglinzi paralele – Miroslav Válek, Mi-ar plăcea să fiu un faraon cu ochiul de agat; Ján Ondruš, Înghiţind firul de păr, 2000 – ambele traducere, postfaţă de Ondrej Štefanko, Nădlac, 2000; Ivan Krasko, Nox et solitudo, traducerea, postfaţa de Corneliu Barborică, 2001, şi, în limba română, Ivan Štrpka, Rovinsko, sud-vestul. Moartea mamei; traducere de Ondrej Štefanko, 2000 – în Convorbiri Literare, aprilie 2002; articolul Rotind în jur tăcerea pe lângă ideea-pâine şi cuvântul lucrător – Ghennadi Ayghi, Alunecări de vise, traducere din limba rusă Leo Butnaru, 2004, Mai pur decât sensul, poeme eseuri, versiune românească, prefaţă, tabel cronologic şi note de Leo Butnaru, 2005, în Convorbiri literare, aprilie 2006; Despre Ka, fiinţa de cuvinte şi Miniatura poetică rusă – Velimir Hlebnikov, Ka – proză, teatru, eseuri, versiunea românească, prefaţă (Cel chemat să dea nume), 2005, Aleksei Krucionâh, Ironiada jertfei vesele, 2006, Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă, vol. I (A – K), vol. II (L- Z), 2006 – toate volume în traducerea, cu prefaţă, note, tabel cronologic de Leo Butnaru – în Convorbiri literare ş.a.<br /><br />2. Cum subliniază editorii în caseta tehnică, este cel de-al 252-lea titlu apărut la Editura Ivan Krasko, şi al 42-lea din colecţia Punţi.<br /><br />3. Henryk Sienkiewicz, 1905, Władysław Reymont, 1924, Czesław Miłosz, 1980, Wisława Szymborska, 1996.<br /><br />4. Dragon, drache, drakan, limba ploneză: smok; dragonul – popular în folclorul local.<br /><br />5. Nicolae Mareş.<br /><br />6. Chiar şi cele mai simple fapte, aspecte sau nunaţe abordate în creaţia sa, au căpătat şi capătă pentru polonezi dimensiunea unui simbol” – Nicolae Mareş, în Stanislaw Wyspiański, artist al epocii sale, revista „Oglinzi paralele”, nr. 3-4/ 2007.<br /><br />7. T. Terlecki, Stanislaw Wyspianski, Boston 1983; Marta Romanowska, Stanislaw Wyspianski 1869-1907, publicat în 2001.<br /><br />8. „Cititorilor – Noul Dintâiul Surprinzătorul nostru manifest! Doar noi reprezentăm chipul Timpurilor noastre. Pentru noi sună cornul timpului în arta cuvântului. Trecutul e sufocant. Academia şi Puşkin – mai neînţeleşi ca hieroglifele. Să-i aruncăm pe Puşkin, Dostoevski, Tolstoi ş.a., ş.a. de pe Nava contemporaneităţii…” - Aleksei Krucionâh, Ironiada jertfei vesele, versiunea românească, prefaţă şi note: Leo Butnaru, 2006.<br /><br />9. În viziunea lui Velimir Hlebnikov de la „budet” = „a fi”.<br /><br />10. Despre care Józef Ratajczak a scris în Zagasły „brzask epoki”. Szkice z dziejów czasopism „Zdrój” 1917-1922, Wyd. Poznańskie, 1980.<br /><br />11. Ulterior, Chwistek a dezvoltat o teorie conform căreia Strefizm-ul (Sionismul) ar fi o continuare pentru Formism (cf. Irena Kossowska).<br /><br />12. Nina S. Kolesnikoff, Bruno Jasienski: His Evolution from Futurism to Socialist Realism (Library of the Canadian Review of Comparative Literature), Wilfrid Laurier Univ Press, 1982 – un capitol din această carte a fost publicat în The Slavic and East European Journal, Vol. 21, No. 1 (Spring, 1977), pp. 64-77), cu titlul Polish Futurism: The Quest to Renovate Poetic Language.<br />Din revista Zwrotnica s-au publicat 6 numere (1922-1923), apoi a reapărut între 1926-1927.<br /><br />13. Din revista Zwrotnica s-au publicat 6 numere (1922-1923), apoi a reapărut între 1926-1927<br /><br />14. Balcerzan, Edward, Poetic translation and the system of literary culture, Paul Coates, trans. Hanna Dziechcinska, ed. Problems of Translation and Literary Common Places, Wrocaw, Polska Akad. Nauk, 1985. 7-22.<br /><br />15. Bruno Schulz (1892 -1942) – romancier, pictor polonez, de origine evreu, născut la Drohobycz, Galiţia, atunci în imperiul austro-ungar, azi parte a Ucrainei; majoritatea specialiştilor îl consideră unul dintre cei mai mari stilişti polonezi din secolul al XX-lea.Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-50379899187261066062008-03-21T01:11:00.000-07:002008-03-21T01:29:56.675-07:00Lirica niponă şi spaţiul virtual în România - POEZIA, nr. 1 (43)/ 2008În numărul din iarna lui 2006 al revistei <em>Poezia</em> publicam articolul intitulat <em>Călătorie prin Poezie.ro</em>, în care îmi propuneam o trecere în revistă a cărţilor unor autori care au ales, ca alte mii, să îşi publice creaţiile (şi) în spaţiul virtual, dar şi o „discuţie” asupra a ceea ce înseamnă internetul, publicarea pe internet, maniera în care priveşte/ apreciază presa literară acest fenomen, notând că unul din principalele aspecte discutate era legat de grila estetică, raportul cantitate – calitate. Şi, nu în ultimul rând, am trecut în revistă discuţii pe teme ca: suport de hârtie/ revistă/ volum versus site/ calculator/ spaţiu virtual, modul în care putem (re)cunoaşte/ percepe audienţa în reţeaua virtuală, relaţia piaţă – literatură/ cititor/ autor, sentimentele/ emoţiile când scrii la calculator, „critica electronică”, enunţarea pericolului de a converti sentimentele frumoase într-un „protocol”, avantajele computerului în consultarea unui volum mare de informaţii, termeni ca „realismul literaturii digitale/ adab al waqeiya al raqamiya” (Ahmed Fadl Shabloul), probabilitatea/ posibilitatea de a face literatura mai „interactivă” prin folosirea „instrumentelor” internetului (ca multimedia, intertextul). Conchideam că mulţi din cei care publică (şi) pe internet au talent şi, la urma urmelor, este o problemă de opţiune. Aminteam că există, după ştiinţa mea, şi o reacţie la felul în care cred ei că se comportă redacţiile revistelor de cultură (sunt critici ca: sectarism, grupuri, interese/ dezinteres etc. – notă: parte din aceste acuze au fost aduse şi celor care iau deciziile pentru/ pe site). Adăugam că internetul poate constitui o cale alternativă care trebuie exploatată/ înţeleasă/ comentată, dar nu trebuie uitat că respectarea unor criterii (şi estetice) cât se poate de bine definite poate conduce la realizări notabile. Viitorul va decide cum vor convieţui internet, cărţi, ziare, radio, televiziune ş.a.<br />În toamna lui 2007, publicam, tot în <em>Poezia</em>, un articol intitulat <em>Haiku – poezie şi mit. Tradiţie şi modernitate în Orient şi Occident</em>(1), în care îmi propuneam să ilustrez în linii mari procesul devenirii haiku în Japonia şi în lume, discuţia tradiţionalism <em>versus</em> modernism (veche (şi) pentru japonezi, poate acutizată la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, spre al II-lea război mondial(2) şi după), ideea de traducere, de „transplant” a poemului în alte societăţi/ mentalităţi. Menţionam diverse studii care relevau aspecte precum faptul că pot exista diferenţe de abordare, înţelegere, care pot duce la distorsiuni, că uneori, ambiguităţile sintactice nu sunt definitorii, dar relevă şi diferenţele culturale. Aminteam diverse teorii (ca a lui Silverstein(3), care are în vedere pericolul confundării „ideologiilor lingvistice native” cu al analizei de limbă propriu-zise, aş zice şi prin raportare la bagajul cultural), discuţiile privind relaţia limbă/ interpretare lingvistică – realitate(4), contextualizarea tipologică – influenţa în compararea limbilor(5), limbă – gândire(6)/ cultură ş.a. Apoi am abordat probleme de tehnica haiku, terminologie, mişcări/ concepte actuale, creionând pe scurt istoria acestui poem care a suportat schimbări majore în timp: de pildă în momentul desprinderii ca gen de sine stătător s-a ajuns la schimbarea numelui, elaborarea, în timp, a unui set complex de tehnici, dicţionare de referinţă ş.a. (parte pornite de la baze mai vechi). Spuneam şi că acum problema ţine de ce se petrece în interiorul poemului, şi de înţelesul pe care îl pot avea aceste schimbări într-o limbă sau alta, citându-l pe Henderson (<em>Haiku in English</em>, p 29): „Nu e nici o lege care să ne constrângă să urmăm standardele clasice japoneze pentru haiku. Dar, de asemenea, pare neînţelept să le abandonăm fără să ştim nimic despre ele”. Apoi am ajuns la ce se întâmplă cu haiku în România, pornind şi de la faptul că, atunci când analizăm istoria literaturii japoneze trebuie avut în vedere că evoluţia n-a fost dictată de aceleaşi legi ca în Europa – nu avem de a face cu aceleaşi „curente literare”, aceleaşi teme de dezbateri, deşi sunt şi puncte comune.<br /><br />Aproape număr de număr, de o vreme, în revista <em>Poezia</em> încerc să trec în revistă presa scrisă „specializată” în haiku (am în vedere reviste româneşti ca <em>Haiku</em>, <em>Albatros</em>, şi de peste hotare, ca <em>Ginyu, Kō</em>, publicaţii ale <em>World Haiku</em> ş.a.).<br />Există însă şi o remarcabilă activitate pe internet în acest domeniu. Subliniez de la început că sunt diferenţe sensibile de receptare/ abordare/ lucru propriu-zis faţă de publicarea pe internet a „poeziei occidentale”, cum este „catalogată” în discuţiile creatorilor de haiku, şi de modul în care sunt privite site-urile de pe net în presa scrisă. Şi nu mă refer doar la cea „specializată” în lirică niponă.<br />În primul rând ar fi de remarcat lipsa, aş spune aproape totală, de rezerve a creatorilor de lirică niponă de a publica şi pe net. Autorii cunoscuţi în domeniu, premiaţi peste hotare şi în ţară, care publică în reviste pe suport „clasic” de hârtie, editează cărţi, nu ezită să publice şi pe net. Această atitudine este dictată, cred, de mai mulţi factori: 1. care ţin de numărul creatorilor şi de amploarea fenomenului în România, dar şi de relaţia creatorilor de lirică niponă cu presa scrisă; 2. modul în care s-au organizat asociaţiile şi revistele de haiku la noi; 3. numărul revistelor „specializate” în lirică niponă pe „suport clasic” de hârtie şi dificultăţile prin care trec; 4. ralierea la fenomenul internaţional, la modul de comunicare şi schimb de informaţii; 5. modul în care a fost abordat internetul în mişcarea haiku internaţională; 6. participarea la concursuri naţionale şi, mai ales, internaţionale; ş.a.<br /><br />1. Numărul creatorilor de lirică niponă, amploarea fenomenului în România, relaţia creatorilor de lirică niponă cu presa scrisă.<br />În ce priveşte relaţia între presa scrisă şi creatorii de haiku, spuneam într-un interviu (din care voi relua unele idei), acordat Cristinei Rusu pentru <em>Romanian Kukai</em>, că, poate, înainte vreme lirica niponă era mai puţin publicată şi din alte motive decât lipsa de deschidere a celor care păstoreau revistele literare. Unele ţineau pur şi simplu de cât de mult se ştia despre asta la noi. Existau posibilităţi relativ reduse de a face cunoştinţă cu lirica niponă, pentru că şi accesul era limitat. Motivele sunt diverse. Nu cred că a fost vorba neapărat (sau numai) de o îngrădire cauzată de cenzură sau de orice alt tip de politică editorială restrictivă, ci şi de lipsa mai multor contacte concrete, profesionale, de calitate cu lirica niponă. Asta nu înseamnă că ele nu au existat înainte de 1989, dar cert este că efectele au fost aşa cum le ştim. Poate că a fost vorba despre o reticenţă, o mai scăzută dorinţă de receptare sau, poate, lirica niponă fie a fost aşezată într-o categorie a „lucrurilor selecte, exotice şi mai greu de înţeles”, fie din lipsa de informaţii, fie din receptarea lor deficitară din unele puncte de vedere. Mi se pare că e de urmărit care a fost viteza de „propagare”/ creştere a interesului pentru haiku, pentru lirica niponă în general, deşi, cum ştim, foarte pe scurt, înainte de 1902, când s-au stabilit relaţiile diplomatice între ţara noastră şi Japonia, încă în 1878, după Războiul de Independenţă, se spune că regele Carol I ar fi primit din partea unui prinţ japonez două documente în versuri, unul scris cu litere latine, altul cu ideograme – tanka şi haiku(7). Apoi au intrat în contact cu lirica niponă, fie în ţară fie la Paris sau în alte locuri, mari nume ale culturii noastre: Alecsandri, Macedonski, Al.T. Stamatiad, care a publicat primele poeme haiku în română, Traian Chelariu ş.a. După 1989 putem spune că s-a dezvoltat cu adevărat interesul pentru lirica niponă, s-au constituit asociaţii, informaţiile au circulat mult mai bine. Şi, aici, dincolo de accesul la cartea de peste hotare, trebuie remarcat aportul internetului. Creatorii români participă cu succes la tot mai multe concursuri internaţionale, fapt care este de natură să releve calitatea şcolii (putem spune de acum asta) noastre de haiku. Concluzionând, aceste lucruri ar putea arăta că, dacă nu este vorba pe totul de o viziune mai deschisă pe ansamblu, cel puţin cunoaşterea, propagarea informaţiilor despre lirica niponă a făcut un salt apreciabil. Avem contribuţii ale unor nume importante de la noi din ţară, într-o ordine aleatorie: Florin Vasiliu, Şerban Codrin, Ion Acsan, Vasile Moldovan, Valentin Nicoliţov, Ion Codrescu, Corneliu Antanasiu ş.a. Şi oraşul Iaşi are creatori notabili de lirică niponă, ca Eduard Ţară, autor cunoscut, care are la activ mai multe premii internaţionale şi naţionale, Rafila Radu, Cristina Rusu ş.a.<br />Se poate spune şi că există o oarecare… reticenţă a poeţilor creatori de „literatură occidentală”, cum sunt numiţi de către haijini. Unii consideră că poemul haiku, de pildă, este nu „chiar” poezie sau că, de fapt, reflectă nu atât un poem, cât preocuparea de a aşeza cuvintele într-un număr de silabe, după o serie de reguli; sau că aceste reguli îl fac să se depărteze de „poezia modernă” ş.a. Oricum, sunt diverse opinii, parte bazate şi pe necunoaştere, parte pe convingeri personale, care fac ca, încă, să mai fie discuţii. Dar nu cred că este pur şi simplu o atitudine refractară, nici dominantă, dovadă faptul că destui haijini sunt membri ai asociaţiilor scriitoriceşti, că destule reviste literare publică lirică niponă sau texte despre lirica niponă.<br />Am auzit întrebarea dacă lirica niponă are răspândirea de azi şi pentru că cititorul român nu e cunoscător al genului, dar nu cred este neapărat o „deficienţă” a cititorilor. Lucrurile curg în matca lor. Nu trebuie uitat şi cum anume s-au schimbat datele în vânzarea de carte, numărul de cititori din biblioteci după 1989, când, spuneam, informaţiile au început să circule mult mai bine. În plus, cred că încă este mult de lucru în sistemul educaţional. Literatura universală nu mai constituie obiect de studiu în liceu, nici măcar în clasele cu specializare filologie. Astfel, copii au şansa să descopere poemul haiku, lirica niponă în general doar din alte surse. Cu atât mai interesante sunt eforturile făcute la Constanţa de Ion Codrescu sau Laura Văceanu şi Alexandra Flora Munteanu, care au făcut cunoscut acest gen poetic elevilor. Nu ştiu cum este în alte ţări, exclusiv Japonia, dar de exemplu, în Rusia, după ştiinţa mea, e cam la fel ca la noi. Am cunoscut la Mamaia, la „primul Congres internaţional de haiku” de la noi, în 2007, o doamnă profesor, Irina Kogan, care, ca şi doamnele din Constanţa, încerca o iniţiativă personală în Samara. Mi-a spus că nu avea la cunoştinţă să fi fost altele de acest fel pe teritoriul Rusiei, deşi nu avea la dispoziţie date concrete/ documente care să certifice acest fapt.<br />Lirica niponă, în timp, îşi va câştiga locul pe care îl poate avea în presa noastră literară, în literatura noastră. Depinde, până la urmă, şi de afinitatea pe care o vom arăta, ca naţiune, pentru acest gen. Nu este obligatoriu ca, în timp, deşi va fi mai bine receptat/ cunoscut, să fie şi mai practicat sau mai citit la noi în ţară. Cred că se va publica în continuare haiku (şi lirică niponă în general) în revistele literare din România, dar nu sunt convins că într-un ritm considerabil mai intens.<br />Firesc, a apărut „specializarea”; au existat/ există reviste ca: <em>Haiku</em>, Bucureşti, <em>Albatros, Hermitage</em> – Constanţa, <em>Orfeu</em> – (a apărut timp de 5 ani,1998-2003, la Tg. Mureş, condusă de Ioan Găbudean; de numele lui se leagă şi colecţia „<em>Haiku</em>” a Editurii Ambasador, încă activă din câte ştiu, în care au apărut cca. 100 de plachete), <em>Orion</em> (revistă de haiku şi tanka; a publicat şi teorie despre tanrenga şi renga, renku), <em>Micul Orion</em> (exclusiv renku; aici au apărut primele poeme-înlănţuite scrise de români) – Slobozia, <em>Semn</em> (Piatra Neamţ), <em>Jurnal de Haiku</em> (Târgovişte) ş.a. sau cele de pe internet, ca <em>Romanian Kukai</em>, patronată de Corneliu Traian Atanasiu.<br />2.) Despre cum au apărut/ s-au scindat/ organizat asociaţiile creatorilor de haiku la noi şi despre istoricul „mişcării haiku” în România s-a mai scris (şi pe net). Doar le amintesc: Societatea Română de Haiku, înfiinţată de Florin Vasiliu la 13 martie 1991; a condus-o până în septembrie 2001, preşedinte executiv este azi Vasile Moldovan; Societatea de Haiku din Constanţa, fondată în 1992 de Ion Codrescu; a condus-o până în vara anului 2001; acum este condusă de Laura Văceanu; Şcoala de Tanka, Renku şi Haiku din Slobozia, fondată de Şerban Codrin în 1995; Clubul de Haiku „Bucurii efemere” (2003), fondat de Ioan Găbudean la Târgu-Mureş – despre care, deocamdată, nu am informaţii că şi-ar desfăşura în continuare activitatea.<br />Revistele încă nu au decât în parte, din motive diverse (probabil cel mai important este cel economic) site-uri care să le reprezinte cât de cât, deşi sunt şi excepţii (ex: Albatros, în parte). Creatorii s-au raliat mai repede la noile condiţii şi au găsit individual căile de a se integra în circuitul naţional şi internaţional. Dar există semne că şi revistele vor găsi o cale pentru a fi mai prezente pe internet – am amintit de Micul Orion, Orion ş.a.. O curiozitate a mea ţine (dincolo de o statistică a publicaţiilor) de cum va arăta tabloul revistelor de gen în viitor, câte vor apărea numai pe hârtie, câte numai pe net, câte vor alege/ vor putea susţine ambele variante.<br />3.) Când vorbim despre reviste româneşti de lirică niponă/ haiku trebuie să avem în vedere două aspecte distincte: a) reviste care publică numai lirică niponă, texte/ articole/ eseu despre lirica niponă, cărţi, recenzii, b) reviste care au pagini cu/ despre lirica niponă. Pe scurt, în România apar pe „suport clasic” revistele <em>Albatros</em> (bianuală), Haiku (bianuală, Bucureşti), <em>Hermitage</em>, scrisă numai în limba engleză şi axată în special pe haiga, <em>Orfeu</em> (Tg. Mureş), <em>Orion</em> (Slobozia) ş.a – (<em>Orfeu</em> şi <em>Orion</em> şi-au încetat apariţia). Sunt şi reviste ca <em>Dor de dor</em> (lunară, cu pagină de poezie niponă), sau <em>Poezia</em>, în care se publică lirică niponă şi pagini despre. În ce priveşte revistele pe „suport clasic” specializate numai în lirică niponă, problemele sunt poate mai mari decât la mai toate celelalte reviste literare. Motivele ar putea fi: economice (pe alocuri cu efecte comune) – care se răsfrîng în discuţii legate de costuri de producţie, tiraj, distribuţie ş.a., dar poate mai ales publicul cititor care, totuşi, este considerabil mai redus, şi răspândit în ţară sau, după caz, şi peste hotare.<br />Relativ la internet, să încercăm să „categorisim” spaţiile virtuale pe care se publică lirică niponă: 1. site-uri „cu profil general” – fără a avea spaţii/ rubrici separate pentru lirica niponă (exemple: poezie.ro; hermeneia.com; agonia.ro; Europeea.ro; bocanul-literar.ro); 2. site-uri/ blog-uri specializate – de tipul Romanian Kukai; poeziile fatimei (unde Corneliu Traian Atanasiu a postat până acum toate cele 6 numere apărute din Micul Orion, urmând, după informaţiile pe care le am de la Şerban Codrin, să fie postate şi cele din revista Orion; apoi, se vor edita direct pe suport electronic numere noi, precum şi o antologie a haiku-ului românesc cu, probabil, peste 100 de autori ş.a.) sau, în ce priveşte discuţiile şi comunicarea pe tema liricii nipone, „grupuri” precum Romanian haiku, de pe Yahoo.com; 3. „Reviste” haiku sau care publică şi haiku/ lirică niponă, care apar numai pe net – exemplu: Arcada, fondată în 2006 de Petre Flueraşu, creator de lirică niponă, eseist. Sunt şi revistele pe „suport clasic”, de hârtie care au şi site – cum este Poezia; 4. am putea adăuga şi blog/ site-urile personale ale creatorilor de lirică niponă, şi în contextul în care s-a încetăţenit obiceiul de a publica şi link-uri ale „site/ blog-urilor prietene”, creaţii ale „prietenilor creatorului”/ link-uri ale „site/ blog-urilor prietenilor creatorului” ş.a.. Între blog/ site-urile iniţiate de către creatori aş aminti iniţiative precum blog-urile sezonale ale Mariei Tirenescu – Primăvară târzie, O vară de neuitat, Niciodată toamna nu fu mai frumoasă sufletului nostru bucuros de moarte şi Iarnă în România ş.a. 5. Tangenţial, cred că trebuie măcar amintite şi spaţii virtuale care au legătură, într-un fel, cu lirica niponă (deşi nu găzduiesc poeme) – de pildă blog-uri precum Casa ceaiurilor (la care corespondează şi creatori de lirică niponă); sau cu civilizaţia/ mentalitatea aferentă – poate ar putea fi amintite şi site-uri ale unor asociaţii de arte marţiale, precum cel al Fundaţiei Sakura Karate-do, din Iaşi, pentru propensiunea şi spre atmosfera niponă. La acest capitol lista este mai extinsă, dar nu am dorit decît să subliniez ideea/ tangenţa.<br />În ceea ce priveşte site/ blog-urile „cu profil general” reiterez: nu este vorba despre crearea unor spaţii/ rubrici separate pentru lirica niponă. Creatorii publică pe site creaţii originale (haiku, tanka, renku ş.a.) sau articole/ eseuri despre lirica niponă, recenzii, semnalări ş.a.<br />În ce priveşte spaţiile virtuale „specializate” am să mă opresc asupra unui blog, Romanian Kukai; administratorul lui notifică că e „locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai”. Corneliu Traian Atanasiu specifică: „acest site este unul personal, un blog, pe care eu îl folosesc pentru a organiza acest concurs, dar şi pentru a stimula activitatea celor ce iubesc haiku-ul prin alte acţiuni, în special traduceri din literatura de limbă engleză. Am considerat necesar să-mi fac o mică echipă şi, pentru că blogul îmi oferă această facilitate, am invitat 3 persoane să mi se alăture.” Astfel, acum autori ai blog-ului sunt: C. T. Atanasiu, Magdalena Dale, Maria Tirenescu (nume consacrate în creaţia de gen). Ei au în vedere organizarea unor concursuri de lirică niponă (haiku, mai nou senryu), dar şi prezentarea unei game bogate de informaţii: popularizarea unor site/ blog-uri naţionale şi internaţionale, informaţii despre reviste, cărţi (antologii sau volume de autor) publicate în ţară şi peste hotare, interviuri, publicarea unor creaţii ale autorilor români premiate în ţară şi peste hotare, imagini, date despre aniversări, comentarii variate ş.a.. Şi aici pot fi diverse discuţii dar, una peste alta, cred că acest blog este de notat nu doar dată fiind maniera în care circulă informaţia pe internet, ci mai ales modului în care a fost conceput. Cred că, odată depăşită etapa de început, pentru a evita „discuţiile” legate de calitatea lucrărilor celor care publică pe internet şi în acest caz, trebuie avută în vedere – cum am subliniat şi în interviul amintit, acordat chiar pentru acest blog –, într-o formă sau alta, o grilă de selecţie riguroasă dar şi atenţie la cum se stabilesc criteriile de votare/ dezbatere şi cine anume participă la procesul decizional de administrare al blog-ului, de votare a creaţiilor înscrise în concursuri ş.a.. Discutând cu alţi creatori care au ales să publice (şi) pe internet, cu administratori ai unor blog/ site-uri, spuneam că eu aş fi optat, pentru a nu îngrădi totuşi accesul – la două secţiuni: una în care creaţiile publicate ar trece printr-o grilă de selecţie (şi nu vorbesc de cenzură, sub nici o formă, ci despre calitate), şi o alta, mai largă, mai deschisă. În ce priveşte cine anume face această selecţie, este o discuţie care trebuie purtată cu seriozitate. Altfel, există riscul (deşi, deocamdată, aici lucrurile pare că merg bine) ca efortul deosebit pe care îl fac cei care organizează/ administrează un astfel de blog/ site să fie supus unei „eroziuni” cu efecte greu de cuantificat. Nu ştiu dacă la creatorii de haiku/ lirică niponă se poate vorbi, totuşi, despre o asemenea abundenţă ca la site-urile „nespecializate” pe astfel de creaţii. Azi mai mult nu. Dar e bine, cred, să fie avută în vedere o organizare care vizează şi amplificarea volumului de informaţii cu care se lucrează.<br />Acum, de pildă, pe blog se organizează concursuri lunare tematice de haiku. Spicuim, pentru edificare, din criteriile/ notele organizatorilor: „concursul nostru nu are ambiţia de a stabili ierarhii definitive”; „oferă posibilitatea unui exerciţiu şi unui antrenament constant tuturor participanţilor”. Invitaţia de participare la concurs este trimisă lunar tuturor celor care au participat la cele anterioare, dar participarea „este deschisă oricui”. S-a subliniat că „invitaţia de participare la concurs nu este o invitaţie de a fi membru al site-ului Romanian kukai”. Votul – pot vota numai cei care au poeme în concurs, autorii nu-şi pot vota propriile creaţii; votul e semnat cu aceeaşi semnătură cu care autorul/ votantul şi-a autentificat poemele. În regulamentul de concurs e stipulat: „Participanţii au dreptul, nu şi obligaţia, să voteze. În cazul în care însă vor repeta absenţa de la vot, vor fi atenţionaţi şi, eventual, nu vor mai putea participa la concursurile viitoare”. Autorii Romanian Kukai notează: „clasamentul din fiecare lună arată doar felul în care abilitatea celor ce scriu se adaptează la o temă dată şi reuşesc să o etaleze în haiku-ul lor într-un timp scurt, cu dispoziţia mai mult sau mai puţin adecvată pe care o au în acea perioadă”, adăugând că „rostul concursului este de a menţine o stare de emulaţie şi de activitate constantă în grup şi de a-i ajuta pe participanţi să-şi formeze un gust tot mai rafinat pentru haiku atît prin producerea, cît şi prin judecarea lui.” La începutul acestui an a fost publicată pe site o statistică şi câteva consideraţii legate de concurs, sub titlul „Retrospectiva 2007”<br />De menţionat şi apariţia unui blog numit Crizantema, pe care este prezentată revista cercului de haiku al gimnaziului George Coşbuc din Târgu Mureş. Tot acolo am aflat că apare, pe suport de hârtie, probabil prima revistă de haiga din ţară, Imagini frumoase, după informaţiile mele, sub îndrumarea a doi profesori, Ioan Găbudean şi Eugenia Szabo.<br />4). Ralierea la fenomenul internaţional, la modul de comunicare şi schimb de informaţii; 5). modul în care a fost abordat internetul în mişcarea haiku internaţională; 6). participarea la concursuri; ş.a.<br />Schimbul de informaţii pe internet este astăzi (cu toate lipsurile pe care încă le mai are – legate şi de posibilitatea verificării seriozităţii/ documentării/ pertinenţei informaţiilor în anumite cazuri) greu de cuantificat, dar cu certitudine a atins o amplitudine ameţitoare. Fără a mai discuta motivele (care ţin de factori economici, sociali, distanţă ş.a.), şi creatorii/ asociaţiile/ grupurile de haiku au pătruns în forţă pe internet. Nu e de mirare că putem găsi pe net site-uri ca, de pildă, The Shiki Internet Salon, cu informaţii utile, concursuri ş.a.<br />În mişcarea haiku internaţională internetul a fost perceput, în linii mari, ca o cale prin care se pot propaga/ populariza cel mai lesne informaţii de ultimă oră, creaţii, poeme. Dovadă stă şi faptul că mai multe asociaţii/ grupări cu poziţii/ roluri semnificative în domeniul haiku/ liricii nipone din Japonia şi din lume (World Haiku Association, World Haiku Club, Haiku International Association, Meguro International Haiku Circle, Shimanami Kaido, International Haiku Convention, Haiku Society of America, British Haiku Society, Association Française de Haiku, Irish Haiku Society, Shanghai Haiku-Hanpai Study Association, Haiku Canada, Taipei Haiku-Society ş.a.) au ales să aibă site. Unele au şi diverse publicaţii pe internet. În ceea ce priveşte ţara noastră, S.R.H. Bucureşti şi S.H. din Constanţa nu au pentru moment site-uri. Creatorii de haiku de la noi fie au blog/ site-uri personale, fie publică în spaţii virtuale precum cele amintite anterior, fie ele specializate sau nu.<br />Nu e nici un dubiu că pe calea netului autorii români, care au şi creaţii de certă calitate, s-au putut face cunoscuţi în ţară, şi mai ales peste hotare, au putut participa la concursuri (unde au fost şi sunt mereu răsplătiţi cu distincţii; câteva nume: ieşeanul Eduard Ţară, Vasile Moldovan, Magdalena Dale, Maria Tirenescu, Clelia Ifrim, Şerban Codrin, Dan Florică, Radu Patrichi, Ion Codrescu, Valentin Nicoliţov, Sonia Cristina Coman, Jules Cohn-Botea, Laura Văceanu, Ion Untaru, Cornelia Atanasiu, Adina Enăchescu, şi lista poate continua pe câteva pagini).<br />Este evident că netul joacă un rol tot mai mare în schimbul de informaţii şi publicarea de creaţii originale, eseuri, texte din domeniul liricii nipone. Autorii, de la noi şi din alte părţi, putem spune, deşi probabil sunt şi excepţii/ discuţii şi controverse, folosesc din plin această alternativă. Iar îmbunătăţirea continuă a performanţelor tehnicii de calcul, apariţia unor softuri tot mai sofisticate va duce şi la creşterea spectaculoasă a posibilităţilor.<br /><br /><br />Note<br /><br />1. Apărut apoi, în versiunea engleză, în revista austriacă Chrysantemum.<br /><br />2. Tsuji, Shigebumi, Dentoo: Sono sooshutsu to tensei/ Tradition: Its construction and transmigration, Tokyo, Shinyoo Sha, 2003, p. 73-74.<br /><br />3.Silverstein, Michael, Language structure and linguistic ideology, în Proceedings of the 15th Annual Meeting of the Chicago Linguistic Society, 2, p. 193-247, 1979; Ideologiile lingvistice: „any sets of beliefs about language, articulated by the users as a rationalization or justification of perceived language structure and use” – p. 193.<br /><br />4. Grace, G.W., The Linguistic Construction of Reality, London, Croom Helm, 1987.<br /><br />5. Whorf, B.L. 1956 a (1939), The relation of habitual thought and behavior to language; 1956 b. (1940), Science and linguistics; în: ed. Carroll, J.B., Language, Thought, and Reality: Selected Writings of Benjamin Lee Whorf, Cambridge, MIT Press, 1956, p. 134.59, p. 207.<br /><br />6. Levinson, S.C., From outer to inner space: linguistic categories and non-linguistic Thinking, în The Relationship between Linguistic and Conceptual Representation, ed. J Nuyts, E Pederson, p. 13-45, Cambridge Univ. Press, 1997 – Levinson discută despre natura categoriilor limbajului faţă de cele ale gândirii pe niveluri structural (liniar, obligatoriu), social (pragmatic, public) ş.a.<br /><br />7. Încă nu am o „confirmare” pe bază de documente.Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-47964445943840171862008-01-15T23:11:00.000-08:002008-01-15T23:13:12.945-08:00Feţele albe ale vieţii negre - revista Cronica, decembrie 2005Feţele albe ale vieţii negre<br /><br />În piaţa lucrurilor vechi timpul îl chem<br />Să găsesc cele pierdute şi să le întorc în vers<br /><br />Ibrahim Cadriu, În piaţa lucrurilor vechi<br /><br />A fost ucis omul pe care l-am cunoscut<br />………………………………………….<br />A fost ucis când se ducea să prinde bucuria<br />Aşteptată cu secole<br /><br />Ibrahim Cadriu, <em>N-a rămas timp pentru sărbători</em><br /><br />Dincolo „de durerile zilei”, dincolo de tărâmul „stăpânului coşmarului”, noaptea (sau poate războiul care a însângerat ţărâna pe care curg lacrimile copacilor înainte de toamnă), Ibrahim Cadriu, un interesant/ cunoscut poet/ scriitor kosovar, retrăieşte iar şi iar minunea lui, poezia, poate oblojindu-şi sufletul, poate dorind să oblojească cu sufletul rănile neamului său.<br /> Noul mileniu a debutat însângerat, cărând cu el rănile dinainte vreme, creând multora dintre noi impresia că sunt de vânzare mai multe lucruri decât credeam şi avem tot mai puţine mijloace de a ne împotrivi, pe o planetă cu iz de talcioc. Mărturiile zugrăvite în vers sunt cumplite: „Coloane lungi de morminte, povestiri despre libertate/ Acoperite cu florile Kosovei, dar nu pentru împodobire”. „Acest talcioc – spune poetul „mă duce pe drumurile pierdute cândva/ Pe care le-am uitat sub pulberea stratificată” şi: „Pe tejghea vorbeşte istoria şi îmi dă curaj/ Să o îmbrăţişez ca pe copilul salvat de holeră” (În piaţa lucrurilor vechi). Cum poţi lupta cu ura semenilor, care nu ştii de unde izvorăşte? „Poţi cuprinde şi pe cei care au ură faţă de vise?” (<em>Locul de naştere temporal</em>). Cum poţi înţelege durerea celui de care, chiar dacă stă sau nu lângă tine, este atât de departe – „Stăm departe/ Unul de altul nu luăm nimic/ În afară durerii”? - Aşteptând autobuzul urban. Cum o poţi înţelege când o priveşti prin ochii altor interese: „Poţi cuprinde şi obiceiuri de oameni care consideră/ Că sunt valoroase doar pentru biografiile lor.” Şi ştii că nu ajunge să îngenunchezi „în durerea ta, pe care o numeşti/ Durere de pribeag” - <em>Mersul în sat</em>).<br />Poetul lasă impresia că păşeşte în poezie cu inima împărţită între a o păstra ascunsă în suflet, ca pe ceva foarte intim („departe de frisoanele şi lătrăturile/ Care îmi rănesc ziua”), şi aceea de a o dărui tuturor, pentru că, nu-i aşa, când peste tot e durere şi „pietrele au devenit versuri”. Cele două fragmente din poezia lui Ibrahim Cadriu pe care le-am ales ca deschidere ar putea constitui un fel de ramă a oglinzii sufletului său: nostalgia şi tristeţea-uimire în faţa hainei de durere şi sânge a vremurilor noastre.<br />În poezia sa se simte o nostalgie ascunsă după un ceva pierdut/ uitat undeva într-un colţ al timpului lumii, dublată de o dorinţă de a păstra lucrurile neschimbate, nelovite, nedistruse („călătoria este aceeaşi în faţa parcului”; trotuarul nu s-a mişcat” – Altfel cum) acum, când poate că libertatea înseamnă pentru un om doar să fie lăsat „să vorbească…/ în tăcere”, sau „să creeze lumea lui din cenuşă” (<em>Omul merge singur</em>), ori poate să „retrăiască minunea”. Cum să te mai poţi înţelege azi cu cel care nu te ascultă, nu vede durerea ta? Ce limbă a mai rămas? Un posibil răspuns ni-l dă Ibrahim Cadriu: „Poate doar limba iubirii/ Şi în urmă cu mii de ani limba iubirii/ Era aceeaşi cu acelaşi dialect.”<br />Într-o lume în care s-au „topit pe tarabă amintirile”, „se vând şi se cumpără iubiri prăfuite” şi se aplică „procedura confiscării/ Pedepsirii/ Istoriei” (<em>În faţa degetelor care rup amintiri</em>), pe când „metafore mucegăite” mâzgălesc hârtiile documentelor, întinează poeziile şi poveştile transformând împrejurul în „spaţii fixate în dezastru”, Ibrahim Cadriu scrie cu tristeţe într-o lume plină de morminte peceţi de biografie – dar şi cu o disimulată candoare. Dincolo de cuvinte, poezia lui Ibrahim Cadriu îmi apare ca dorinţa unui pictor de a zugrăvi un tablou al durerii, dar şi visului, vrâstat de lumină dar folosind mai ales culorile pe nuanţă de negru, fără a degaja pesimism, ci doar nedumerire şi, totuşi, înmugurită poate, abia, speranţa. Şi ai în faţa ochilor nu un tablou întunecat.<br /> Nu sunt prea multe cuvinte care să ancoreze explicit cititorul în trecutul zbuciumat al locului (ex: Câmpia Mierlei, Kosova), dar sunt folosite într-un „decor de cuvinte” menit parcă să le sprijine. Ibrahim Cadriu este un poet care doreşte, poate discret dar limpede, să sublinieze că are rădăcinile în Kosova. Putem vorbi şi de o folosire bine-temperată a metaforei, tropii neavând stridenţe, ci dăruind parcă limpezime. Poetul practică un stil sobru, atent la detaliu, cu vers nerimat, fără cuvinte zgomotoase, sonore, fiind interesat mai curând de poem ca stare de spirit dar şi tablou de suflet (al său şi al lumii mai mult sau mai puţin apropiate), şi prea puţin ca debuşeu interior, al afectelor. Asta deşi, paradoxal, lasă impresia unui, în ceea ce priveşte universul poetic, introvertit. De un lirism profund, în tonalităţi adesea grave, într-o lume marcată de incertitudini existenţiale poezia lui Ibrahim Cadriu, al treilea poet albanez din Kosova căruia îi apare un volum de versuri în limba noastră, va găsi, cred, calea către inima cititorului şi în România.Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-11182152365666253462008-01-15T23:08:00.000-08:002008-01-15T23:10:42.065-08:00Cu sufletul pe buze printre trădări şi iubiri - revista Cronica, noiembrie 2005Înainte de toate<br />Şedeam între cărţi,<br />Într-un punct prin excelenţă<br />Al aşteptării şi-al dragostei.<br /><br />Baki Ymeri, <em>De la prima vedere</em><br /><br />Poetul şi traducătorul Baki Ymeri (fiul unui filogerman de origine albano-aromâno-română), scrie o poezie mai curând de atmosferă, cu irizaţii din tradiţiile şi istoria poporului său. Este preocupat nu atât de o disciplinare a limbajului/ coordonare a ideilor, mizând mai curând pe ce simte, pe ce are de spus.<br />Ar fi utilă o privire în perspectivă largă, un excurs prin toate volumele sale de poezie, pornind şi de la aceea că diferă, în linii mari, doar ca „nuanţă”, nefiind diferenţe de stil sensibile. Versurile, uneori cu rimă, alteori cu o alură incantatorie, simple, neritmate, de un lirism când aspru, când molcom, plin de frumuseţe, de dragoste faţă de pomi, flori, aer, de poporul său şi de misterul (Când vorbim despre femei/ Parcă-am mâna/ O turmă de cuvinte suspecte – Despre iubire, iertare şi păcat) eternului feminin – femeia zână, înger şi chin, curcubeu îmbrăcat în ape curgătoare. Baki Ymeri ni se înfăţişează şi ca poet al sfâşierii, cu versul cătând să lege teama de singurătate, sau într-o dragoste mistuitoare pentru că, în fond, Ce bărbaţi sunt aceia/ Ce găsesc mângâiere mai sfântă/ În vâltoarea paharului/ Decât între buzele unei femei? (Psihi mu!).<br />(Şi) În volumul Cu sufletul pe buze femeia/ iubita este un cântec cu sufletul pe buze, care miroase atât de frumos/ a trup legănat/ şi a pustii mângâieri (Sărutul), sau moarte după un cântec (Eşti cântec?), într-o lume în care, uneori, femeile poartă ca pe o povară podoabe, surâsuri, îmbrăţişări şi când spui te iubesc simţi cum prafuri se aşează pe sunete (Femei împodobite în mătăsuri şi aer), iar iubirea este şi mierea trădării, trădarea sufletelor, lumină a inimii (Fragilitate). În Kaltrina, de pildă (scris aproape în acelaşi registru stilistic ca Dardania, dedicat tot iubirii, dar şi popoarelor Balcanilor, în special albanezilor), aerul modern pare a fi cel anacronic.<br />Poetul se relevă în stihuri ca fiind atras de un narcisism vag, voalat, risipit în fărâme-metafore – lumea pare uneori a fi expresie/ oglindire a sentimentelor sale, iubirea, femeile-zeiţe, parfumurile. Fără a luneca în preţiozitate, păstrând proporţiile, gândul mă poartă la doctrina unor secte gnostice (patripasiene) din Roma anilor 200, care spunea că prin opera unui eon inferior care a pogorât pe pământ totul părea aparenţă, chiar umanitatea fiinţelor celeste. Impresia generală ar putea fi cea a unei schiţe de decor neo-romantic, în care se înscriu iubirea, freamătul inimii, zborul gândului, flacăra, volbura, patima. Arareori se simte vreo umbră de nelinişte tehnică, teama de a nu avea cu ce mobila discursul, plutind între un calculat aer vetust şi accente moderne aidoma unor arabescuri bine dantelate. Toate îl situează într-o falie de spaţiu-timp în care trăieşte dragostea, arzând uneori în durerea senzualizată, într-o căutată atmosferă de plenitudine existenţială, dar stinsă fără grabă parcă, de un calm care pogoară simbolurile în secvenţe de un teluric nedisimulat. Uneori foloseşte un plan transparent, al carnalului (cu sânii tăi străpungi nopţile/…/cu sângele tău stropeşti rodiile/…/cu pântecul tău rodeşti soarele (Puterea iubirii), ca o tendinţă (aspiraţie artistică) spre un tip propriu de concret îmbrăcat în voaluri de aparenţă.<br />Poetul pare uneori a recurge la acest mod de a fi întru poezie ca la un leac împotriva imaginilor smulse din gânduri, din inimă, din vis – o schiţă de real izbăvitoare, strecurată între fulgurările cuvintelor care ard. Uneori o eboşă vag grandilocventă îşi strecoară metafora mulată pe o imagine prin care transpare simbologia singurătăţii, parcă pentru a subţia/ dilua tonurile patetice, ca instrumente ale perceperii suferinţei de a fi singur, când pe buzele lui de poet Dumnezeu a săpat Trei cuvinte: Iubire, Iertare, Păcat (Despre iubire, iertare, păcat). Un aer mistic dar şi de fatalism apare ca un arabesc, o dantelărie intelectuală şi oarecum manieristă. Mai pregnantă este implicarea poetului în frământările sociale care au zguduit în ultima vreme ţinuturile albaneze (Dardania se numea zona locuită în vechime de dardani, ulterior provincie de vest a Iliriei – azi Kosova.)<br />Prin felul său de a scrie versuri, Baki Ymeri iese de cele mai multe ori din tiparele poeziei albaneze. În spaţiul nostru cultural s-a spus că are unele influenţe stănesciene, vag eminesciene sau de la Blaga citire. Alţii au găsit unele influenţe din poezia germană, italiană, slovenă sau macedoneană. Relaţiile cu poemele altor creatori sunt dificil de descâlcit, ca şi raportarea la modele venind dinspre lecturi, negăsind o sofistică a influenţei sau a imitaţiei, a formei conformate unor norme cât de cât rigide.<br />Poetul este îndrăgostit fără leac de limba şi literatura româna (în limba română mi-e dor – Te iubesc în limba română), de poporul român, de România. Este un fără hodină mesager pe drumul poeziei care curge între România şi Albania – a tradus, de pildă, din peste 50 de poeţi, prozatori, eseişti români.<br />Cu sufletul pe buze este un volum dedicat iubirii, într-un registru a cărei dominantă ar putea-o constitui o mai pregnantă intruziune a elementelor tradiţionale, dar şi o oarecare căutare a sonorităţii cuvintelor. Elemente ale naturii (în special flori, parfumuri, miresme) apar recurent în versurile sale, constituind un fundal preferat al eroticii - buzele tale sunt fragi (Sărutul), Floare tăcută erai/…/ Lujerul tău de multă vreme ştia (Buze înflorite), Cum să nu-mi placă mirosul amar/ Al acestui amoral trandafir (Alergând după frumuseţe), Alături de Floarea însângerată/ Eu cresc arzând (Meditaţie).<br />Autorul nu urmăreşte stricta echivalare a unor secvenţe biografice (sau stări sufleteşti, sentimente), nedorind schiţarea unui eu-liric. Impresiile (reale sau imaginare) se transformă, prin intermediul unei chirurgii poetice în amintiri/ senzaţii cristalizate în vers. Este poate oarecum preţioasă această imagine pe care reuşeşte să o creeze Baki Ymeri, cu atât mai mult cu cât uneori poemele pot căpăta o nuanţă de consemnare ocazională restituită în cuvintele picurate în vers (Tufişul balcanic, Balcanică, Victorie, chiar şi Dicţionar comun), plasate la limita ternului, dar fără a luneca în banal. Arealul suferinţelor poporului albanez vine din adâncurile istoriei – care intră şi iese pe uşi (Scrisoare) – până în zilele noastre de sfâşiere, când, scrie poetul, mamele noastre-ntocmesc/ Zi de zi un dicţionar traco-tragic/…/În vreme ce eu/ Cu mine însumi vorbesc/…/ Despre asedii duşmane/ şi cetăţi scufundate (Ars poetica).<br />Autorul este preocupat şi de definirea unui crez poetic, a unei ars poetica (Alergând după frumuseţe, Ars poetica, Exerciţii de singurătate). Pentru Baki Ymeri cel cu sufletul pe buze, perpetuu îndrăgostit, viaţa este o cerneală de dragoste, curgând pe hârtia sinelui şi a lumii, iar moartea poate fi poate un loc într-o deltă de stele/ Care cu noi cu tot/ O să se verse-n neant (Delte).<br />Poate că lirismul lui este cel mai bine pus în valoare în poeziile de dragoste, pentru că este un poet al iubirii, care iubeşte uneori cu tristeţea sfârşitului, alteori cu pasiunea celui care simte sărutul zeilor pe inimă. Iubind pur şi simplu. Dar fără să uite că în condeiul său curge sângele unor neamuri sfâşiate de istorie.<br /><br />Postfaţă la volumul <em>Lumina Dardaniei</em>, de Baki Ymeri, unde a apărut cu titlul: <em>Un suflet protejat de îngeri</em>.Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-89956933584812915332008-01-15T22:55:00.000-08:002008-01-15T23:07:02.530-08:00Noi rumúnski cuvintåm - revista Cronica, octombrie 2005Istroromânii, urmaşi ai „populaţiei autohtone cu grai romanic pe care slavii au găsit-o la venirea lor în nord-vestul Peninsulei Balcanice”, sunt „un val” ( 1) aruncat de istorie la poalele lui Monte Maggiore (Muntele Mare, croată Učkra Gora) din provincia croată Istria, pe ţărmul Mării Adriatice. Dacă înainte vreme îşi spuneau rumeri ( 2) azi îşi spun, în croată, rumani, fapt care atestă conştiinţa identităţii lor.<br />După ce în secolul XVII istoricul veneţian Ireneo della Croce scria despre istroromâni, Antonio Covaz a publicat în primul număr al revistei Istria, în 1846, articolul Dei Rimgliani o Vlahi d’Istria, care l-a interesat atât de mult pe Ion Maiorescu încât, în 1857, a făcut o serie de anchete in zonă. Rezultatele au fost publicate de fiul său, Titu Maiorescu, în revista Convorbiri literare pentru ca, în 1874, lucrarea să fie editată în volum, cu titlul Itinerar în Istria şi vocabular istriano-român.<br />Dialectul românesc cu cel mai mic număr de vorbitori este idiomul vorbit de istroromâni, care azi se mai găsesc doar în Istria şi se împart în grupul de nord (un singur sat, Jeiăn, croată Žejane, italiană Seiane, în regiunea Ciciaria, într-o vale mărginită de Munţii Popilor şi Jviaviţa) şi cel de sud (numit şi al românilor din Valdarsa/ Valea Rasei/ croată – Raša, în care istroromâna se mai vorbeşte în 7 sate ( 3), după date mai noi în 5 sate şi 5 cătune - ( 4)), despărţiţi de Monte Maggiore, 1369 m. Se pare că în Istria se vorbea istroromâna pe un areal mult mai larg, dovadă, arată autorii, şi o serie de toponime: Vlahova, Vlašca, Vlahi, Vlahovo, Catun, Guran (5) etc. Numărul lor, deşi dificil de stabilit, este în descreştere continuă. Astfel, Sextil Puşcariu scria despre 3000, în anii 60, după Kovačec, mai erau între 1200-1500, la care se mai puteau adăuga cei din Triest, Rijeka sau alte oraşe, precum şi cei plecaţi din ţară. Matilda Caragiu Marioţeanu(6), citând o serie de autori, arăta că aceştia apreciază că azi ar mai fi între 1250 (probabil cea mai veridică) şi 6000 de istroromâni. Petru Neiescu ( 7) discută de 1250 de istroromâni, scriind că datele cele mai recente furnizate de cercetători ar da o cifră de 5-800 de persoane rămase în satele istroromâne.<br />Învaţă în limba croată.<br />Pentru a trezi în ei sentimentul apartenenţei la o naţiune s-au tipărit cărţi în limba lor. R. Sârbu şi V. Frăţilă citează, de exemplu, Calindaru lui Rumeri din Istria, tipărit de Andrei Glavina şi C. Diculescu. Dealtfel, istroromânii îşi spun între ei după numele satului în care locuiesc – cei din Jeiăn îşi spun jeiåţi/ cei din Jeiăn, susţinând că graiul vorbit de ei este jeiånski.<br />Sextil Puşcariu ( 8) scria că numele lor este vlåh, plural vlåş (la nord), vlås (la sud). Sub acest nume sunt cunoscuţi românii în documentele sârbo-croate – în limba slavilor acesta însemna roman dar şi, mai ales, român, termen corespunzând lui olacus (maghiară oláh) din documentele angevine. În paralel cu vlahus/ vlah, în cancelariile dalmatine, la Ragusa în special, după anul 1367 apare şi termenul mavrovalahus (morovlah, morlac – vlah negru), care a circulat mai ales în secolele XIV-XV în cancelariile veneţiene – denumire dată de italieni, dar şi de bizantini (μαβρόβλαχοζ) la începutul evului mediu, croaţii numindu-i vlahi (limba vorbită de ei vlaški) sau čiribirci. Asupra acestei denumiri, arată autorii există variantele etimologice: a. pornind de la o particularitate a fonetismului istroromânilor (cire: cine, bire: bine) ( 9 ) , b. din turcă, ceri beri – apărător de hotare, coroborat cu faptul că „vlahii voinici”, organizaţi în „cătune” apărau cu tărie hotarele Serbiei, confruntându-se cu turcii adesea, drept pentru care primiseră din partea regilor sârbi privilegii: „dreptul vlah”. Istroromânii mai sunt cunoscuţi şi după etnonimul cici, probabil, spun autorii, din croatul čića: unchi, termen folosit pentru a desemna un personaj de rang, cneaz, jude; o altă explicaţie discutată poate porni de la faptul că ei ar fi lucrat pe feuda unui boier local de origine vlahă, Pascalus Chichio, de unde, prin extensie, regiunea populată de aceştia e cunoscută şi azi cu toponimul Ciciaria.<br />Toate datele duc spre aceea că istroromânii nu sunt originari din Istria, dar originea lor este încă controversată, existând mai multe teorii, dintre care: 1. Ovid Densusianu ( 10) (şi Iosif Petrovici, Al. Rosetti) - istroromânii vorbesc un grai dacoromân adus în Istria de coloniştii din Banat; desprinderea a avut loc în secolul X, dar au fost mai multe „straturi” după acesta, 2. Sextil Puşcariu (originea sud-dunăreană a istroromânilor fusese susţinută şi de Fr. Miklosich, C. Jireček, G. Weigand): este vorba de „un val” care ţine de „românii apuseni”, care se găseau în N-V Peninsulei Balcanice, „împinşi”, în timp, din Serbia către Bosnia, Herţegovina, către coasta Dalmaţiei prin secolul XIII, ajungând în secolul XIV în Istria şi pe insula Veglia (cr. Krk), ce a mai rămas după slavizarea lor fiind istroromânii.<br />Petru Neiescu ( 11 ) e de părere că dialectul istroromân relevă că au migrat dintr-o zonă învecinată/ apropiată de sud-vestul celei locuite de daco-români, argumentul fiind evoluţiile paralele/ inovaţiile comune numai daco-românei şi istroromânei, care nu pot fi regăsite şi în aromână sau meglenoromână.<br />Despre venirea strămoşilor istroromânilor în Istria sunt diverse documente, teorii, ipoteze. Probabil presiunea turcilor, dar şi politica de colonizare a Veneţiei (de care ţinea Istria, secătuită de ciumă în secolul XV) – în 1539 Veneţia a ajutat la transportul a 2000 de familii de morlaci, vorbindu-se de 130 de sate întemeiate de noii veniţi, dar nu toţi erau români.<br />Lexicul istroromânilor, deşi este marcat de destule împrumuturi din croată, slovenă chiar italiană, şi-a păstrat caracterul românesc, A. Kovačec apreciind (12)că „partea de bază a vocabularului… (ca şi partea covârşitoare a materialului gramatical) este de origine latină ( 13). În istroromână se mai regăsesc cuvinte din latină care în celelalte dialecte nu mai există; de exemplu: åsir – măgar, muşåt – frumos, cåibe – colivie etc.<br />Cei doi autori prezintă în lucrare în afară de problemele legate de lexicul istroromânilor, aspecte despre fonetica, morfologia şi sintaxa istroromânilor, şi un bogat şi interesant material alcătuit din texte înregistrate la Jeiăn în 1982, 1992, 1994, 1995, 1996 un glosar istroromân şi o listă a informatorilor.<br />R. Sârbu şi V. Frăţilă, remarcând supravieţuirea „insulei lingvistice” istroromâne într-un mediu aloglot, consideră că nu se poate spune despre dialectul istroromân că ar fi într-un proces de dezagregare rapidă, şi că se va folosi ca idiom local stingându-se odată cu ultimii vorbitori, dar ar avea şi şansa să se menţină ca instrument de comunicare dacă România, în acord cu Croaţia, va ajuta printr-o politică (şi culturală) la păstrarea/ conservarea acestei etnii.<br />Citind titlul primului text din acest volum, Noi rumúnski cuvintåm, mă încearcă un sentiment straniu, de frângere, ca şi cum aş lectura o scrisoare a unei rude plecată de mult, despre care nu mai ştiam mare lucru, dar care, descopăr cu oarecare stupoare (oare de ce?) că a rămas cu o fărâmă de inimă alipită de a noastră. Sunt numai cuvinte. Dar oare cum putem vorbi despre ceva atât de profund ca limba neamului nostru? Cum altfel putem explica altora, care încă nu au găsit răgazul să reflecteze la istroromâni, aromâni, meglenoromâni, fârşeroţi ş.a.m.d că ar putea să-i privească şi ca pe stră-strănepoţii celor care, poate, au mâncat la o masă cu vreunul din strămoşii noştri, care au luptat şi au murit alături, din trupul lor crescând acelaşi trunchi de măr din vreo livadă născută din inimile oştilor lui Ştefan Muşåt, Mihai sau Mircea sau…<br />Trăim timpuri care reclamă tot felul de schimbări. G. Balandier scria ( 14): „Atunci când este vorba despre societăţile „tradiţionale” impresia de continuitate este foarte accentuată… Tradiţia nu este incompatibilă în mod radical cu schimbarea, nu mai mult decât este modernitatea cu o anume continuitate.”<br />Cum am spus, sunt numai cuvinte dar, dacă găsesc drumul către inima fiecăruia dintre noi, pot fi şi altceva.<br /><br />Richard Sârbu, Vasile Frăţilă, Dialectul istroromân, Editura Amarcord, Timişoara, 1998<br /><br /><br />Note:<br /><br />1. Sextil Puşcariu, Studii istroromâne, II, Bucureşti, 1926. în colaborare cu M. Bartoli, A. Belulovici, şi A. Byahin.<br /><br />2. Ireneo della Croce, Historia antica e moderna, sacra e profana della città di Trieste, Veneţia, 1698, p. 334 – cf. R. Sârbu, V. Frăţilă. Lui Ireneo Ireneo della Croce i se datorează primele probe de grai istroromân, deşi se consideră că cel care i-a descoperit pe istroromâni este Antonio Covaz, primarul oraşului Pisino.<br /><br />3. După Sextil Puşcariu, op. cit. p. 38-40: Letai, Gradigne, Şuşnieviţa, Noselo, Sucodru, Brdo şi Gronic.<br /><br />4. Mai recent, August Kovačec, Descrierea istroromânei actuale, p. 23, şi Tratat de dialectologie românească, p. 550: satele : Şuşńieviţe (croată Šušnievica), Nóselo sau Nósolo (croată Nova Vas), Sucodru (croată Jesenovik), Letai (cr. Letaj) şi Bârdo (cr. Brdo), cu cătunele: Costârčån (cr. Kostârčane), Dolinščine, Zancovţi, Peråsi, Brig.<br /><br />5. Sextil Puşcariu, op. cit., II, p. 33-34, cf. R. Sârbu şi V. Frăţilă.<br /><br />6. Compendiu de dialectologie română nord şi sud-dunăreană, Bucureşti, 1975, p. 190.<br /><br />7. Mic atlas al dialectului aromân din Albania şi din fosta Republică Iugoslavă Macedonia, Bucureşti, 1997, p. 9.<br /><br />8. Op. cit., p. 4.<br /><br />9. E. Petrovici, P. Neiescu, Persistenţa insulelor lingvistice. Constatări făcute cu ocazia unor anchete dialectale la istroromâni, meglenoromâni şi aromâni, în Cercetări de lingvistică, IX, 1964, nr. 2, p. 196, cf. R. Sârbu, V. Frăţilă.<br /><br />10. Istoria limbii române, vol. I, Originile, Bucureşti, 1961, p. 218-232<br /><br />11. <em>op. cit</em>.<br /><br />12. Tratat de dialectologie, p. 581.<br /><br />13. În dialectele aromân, meglenoromân şi istroromân – deşi terminologia bisericească este, în mare, de origine slavă/ greacă, dat fiind că nu au avut organizare bisericească proprie decât arareori/ pentru scurt timp – sunt mulţi termeni bisericeşti de sorginte latină asemănători/ identici cu cei din dacoromână.<br /><br />14. Sens et puissance. Les dynamiques sociales, PUF, Paris, 1971, p. 107.Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-37253654721526672912008-01-15T22:48:00.000-08:002008-01-15T22:54:57.721-08:00Graiul pogorât în istorie al „moscopolenilor” Cavalioti, Daniil, Ucuta - revista Cronica, octombrie 2005Nistor Bardu analizează, într-un studiu monografic (1) asupra limbii scrierilor aromâneşti de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, limba scriitorilor moscopoleni (cunoscuţi sub această denumire pentru că s-au format în ambianţa veritabilei citadele culturale a aromânilor, Moscople, care găzduia unica academie din teritoriile balcanice de sub stăpânirea otomană) ( 2) Theodor Cavalioti, Daniil Moscopoleanul, Constantin Ucuta. Studiul alcătuit în dorinţa de a clarifica graiul în care au scris aceştia, dar şi particularităţile lui, dez-văluie, în subsidiar, şi un interesant peisaj al lumii din care aceştia erau parte.<br />Dincolo de studiul de specialitate în sine (cartea este împărţită în secţiunile: Prefaţă ( 3), Cuvânt înainte, Bibliografie, Introducere, Observaţii asupra grafiei, Fonetica: vocalism, consonantism, accidente fonetice, Concluzii parţiale, Indice şi Résumé), ce vădeşte pasiunea cu care s-a aplecat autorul asupra vechilor documente aromâneşti, dar şi cunoaşterea temeinică a istoriei limbii şi balcanologiei, o lume peste care colbul uitării suflat de valurile istoriei s-a aşternut a re-căpătat puterea a se re-trezi în inima cititorului, fie şi cale de-o lectură.<br />Studiul este accesibil, evident, mai ales specialiştilor, dar cred că această carte, ca atâtea altele despre aromâni, merită răsfoită, măcar, şi de un cititor „profan”. Voi aminti de câte ori voi avea prilejul de Hristu Cândroveanu, care cita ( 4) dintr-o scrisoare a lui Eugen Coşeriu: „dacă aromânii ar fi făcut un stat care ar fi rămas, s-ar fi impus ei în istorie, şi nu dacoromânii, şi atunci limba comună s-ar fi numit aromâna, iar dacoromâna ar fi fost un dialect al ei.”<br />Prima informaţie (criticată de Cicerone Poghirc - ( 5) ) despre aromâni este, probabil, arată autorul, un pasaj din însemnările găsite la mănăstire Kastamunitu, la Sf. Munte, datate din vremea împăratului iconoclast Vasile (726-780), prima atestare istorică aparţinând cronicarului bizantin Kedrenos, 976.<br />Desigur, nimeni nu poate explica decât în searbede biete cuvinte cum şi de ce un oraş ca Moscople ( 6 ), care a dat mari cărturari, printre care şi cei trei „scriitori moscopoleni” (ale căror texte au fost editate în volum de Per. Papahagi, în 1909 - ( 7)), a fost spulberat pur şi simplu. Tragedia acestui oraş a fost cumplită – între anii 1760 şi 1790 (atacurile au fost succesive, mai intense între 1769 şi 1788) oraşul a fost distrus de Ali Paşa din Ianina şi de trupele sale (majoritatea albanezi musulmani).<br />Istoria aromânilor este o poveste cu drame, suişuri şi coborâşuri. După 1989 situaţia lor s-a mai îmbunătăţit, deşi gravitează, din punct de vedere lingvistic, între doi poli – pe de o parte limba maternă (aromâna), pe de alta, limba de stat corespunzătoare statului în care vieţuiesc ( 8 ).<br />Cărţi cum este cea semnată de Nistor Bardu, aşteptate de specialişti nu doar pentru clarificările aduse şi bagajul informativ, pot constitui şi un prilej de căutare înlăuntrul nostru, acolo unde stau întrebările la care „nu avem timp” să răspundem, cale de câteva pagini, dincolo de cotidianul globalizator.<br /><br />Nistor Bardu, <em>Limba scrierilor aromâneşti de la sfârşitul secolului al XVIII-lea (Cavalioti, Daniil, Ucuta)</em>, Editura Ovidius Universitiy Press, Constanţa, 2004<br /><br />Note:<br /><br />1. Care a constituit şi subiectul unei tezei elaborată în vederea obţinerii titlului de doctor în filologie.<br /><br />2. Despre a cărei înflorire şi distrugere: în art. Despre o poveste care trăieşte alături de noi şi despre „Atlantida aromânilor” (Mişcarea literară, 3-4, 2004, Lumea liberă/ Romanian Herald, New York, nr. 836, 26.11-2.12. 2004, Cronica, 2005).<br /><br />3. Semnată de prof. univ. dr. Nicoae Saramandu.<br /><br />4. Limba şi literatura română în expresie dialectală macedoromână/ aromână, în vol. Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, editat sub egida Academiei Române şi Institutului de Filologie Română „A. Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003.<br /><br />5. Cicerone Poghirc, Romanizarea lingvistică şi culturală în Balcani. Supravieţuiri şi evoluţie, în Aromânii, p. 18, 39., cf. N. Bardu.<br /><br />6. Mai populat decât oricare alt oraş din zonă în acea epocă (peste 40.000 în anul 1750, 60.000 în 1788 – după Pouqueville, cu peste 12.000 de case, exceptând doar Atena şi Istambul. Către sfârşitul secolului al XVIII-lea erau aici 72 de biserici, multe corporaţii, instituţii economice, comerciale, bancare de tot felul instituţii de învăţământ comunitare.<br /><br />7. Cu titlul Scriitori aromâni în secolul al XVIII-lea (Cavalioti, Ucuta, Daniil).<br /><br />8. A se vedea şi studiul Funcţia şi tematica literaturii aromâne, în vol. Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, editat sub egida Academiei Române şi Institutului de Filologie Română „A. Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003.Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-88511912532887339712008-01-15T22:39:00.000-08:002008-01-15T22:46:56.131-08:00Aromânii din Kosovo - Revista Cronica, august 2005Globalizarea si noua faţă a hainelor media ale Terrei ne fac adesea să credem că „ştim” despre o zonă sau alta a planetei. Dar, de multe ori, imaginea care ni se oferă este destul de superficială şi, nu rareori, filtrată de diverse interese. Pentru unii aşa este şi în ceea ce priveşte Kosovo, cunoscută şi cu denumirea oficială Kosovo-Metohia, regiune/ provincie a fostei Iugoslavii din 1945 – 10.887 Km2, cu relief variat şi două câmpii: Kosovo şi Metohia.<br />Regiunea din Balcani, în care izvoarele antice situează pe dardani, a fost sub diferite stăpâniri (în antichitate: parte a statului macedonean, din secolul II î.e.n.: sub influenţă romană, apoi bizantină pe timpul Evului Mediu, din secolul VII încep năvălirile slavilor, la mijlocul secolului X Kosovo este ocupată de bulgari, apoi din nou de Bizanţ, sub Vasile al II-lea Macedoneanul, 976-1025, din 1189 este parte a statului sârb al lui Ştefan Nemania – unii autori sârbi consideră că, atunci, o parte a populaţiei vlahe/ aromâne din Kosovo a fost sârbizată forţat, pe diverse căi (1)–, după 15 iunie 1389, bătălia de pe Câmpia Mierlei/ Kosovopolje (2), intră sub stăpânire otomană, din 1437 fiind inclusă în sangeacul Shkup/ Skopje şi cunoscută până în 1912 ca vilaetul Kosovo, în 1912, în timpul primului război balcanic, intră sub jurisdicţia sârbilor – Tratatul de la Bucureşti, 1913, o declară parte integrantă a Regatului Serbiei, în timpul primului război mondial ajunge sub ocupaţia bulgară, după 1918 – parte a Iugoslaviei regale, în timpul celui de-al doilea război mondial estul este ocupat de bulgari, restul regiunii ajunge parte a Albaniei, în 1939 este ocupată de italieni, între 1943-1945 de germani, din 1945 are un statut special în cadrul Republicii Serbia, una din cele şase care alcătuiesc Federaţia Iugoslavă, între 1974-1989 este provincie autonomă, cu organe proprii de conducere, din 1989 autonomia este retrasă; apoi au urmat evenimentele sângeroase intens mediatizate), fără să aibă posibilitatea să întruchipeze o unitate statală independentă/ autonomă.<br />Istoria aromânilor din această regiune nu este mai puţin zbuciumată. Este fapt cunoscut că aromânii, continuatori ai romanităţii balcanice, se regăsesc în toate statele din Peninsula Balcanică – nu uităm că au alcătuit şi formaţiuni statale: Vlahia Mare, în Thesalia, Vlahia Mică în Acarnania şi Etolia, sau Imperiul aromâno-bulgar al fraţilor Petru şi Asan. Mai puţin cunoscut este modul în care fiecare ţară a tratat ca etnie pe aromâni, şi extrem de puţin se ştie cum anume a înţeles, cel puţin după 1945, statul român să nu îi uite, măcar. Este tot un fapt că, adesea, politica unor state balcanice, din varii motive, nu a sprijinit păstrarea identităţii aromânilor, pe alocuri chiar i-a împins, uneori prin metode mai puţin ortodoxe către asimilare.<br />Aromânii din Kosovo. Istoric. Viaţă religioasă, semnată de Tănase Bujduveanu, re-aduce în atenţie istoria aromânilor din Kosovo – al căror număr, deşi au rezistat din răsputeri asimilării, foarte importantă fiind profunda lor credinţă religioasă ( 3), este astăzi, scrie autorul, în continuă descreştere.<br />Kosovo a fost străbătută de Sfinţii Apostoli Andrei şi Pavel – acesta a ajuns în a doua călătorie misionară în Balcani, la Dyrrachium şi Apollonia ( 4), regiunea fiind recunoscută pentru numărul mare de martiri creştini (autorul îi citează pe Sf. Mucenici Flor şi Lavru, martirizaţi în sec. al II-lea în Ulpiana, lângă Priştina). Mai ales după edictul de la Mediolanum, 313, în Dardania apar scaune episcopale la Skopje, Ulpiana şi altele, în oraşe mai mici. Într-o scrisoare către Rufus, episcop de Tesalonic, Papa Inocenţiu I (401-417) afirmă că Dardania (ale cărei comunităţi/ episcopii sunt latine)( 5) ţine de Eparhia Tesalonicului. Împăratul Justinian, prin Novela XI, 14 aprilie 535, a dispus înfiinţarea episcopiei autocefale la Tauresium, în noul oraş Justiniana Prima – cuprinzând cele cca. 25 de mitropolii/ episcopii din Dardania. După năvălirile slavilor, apoi bulgarilor, arhiepiscopia Justiniana Prima dispare, eparhiile acesteia fiind din nou trecute la Vicariatul Tesalonicului până în 737 (sau 731), când împăratul Leon III Isaurul trece tot teritoriul Balcanilor de sub jurisdicţia Romei sub cea a Patriarhiei de Constantinopol. Apoi au venit separarea populaţiilor romanizate de slavi, creştinarea bulgarilor (864) sub ţarul Boris I (852-889), înfiinţarea patriarhiei bulgare în timpul lui Simion (893-927), înfiinţarea Patriarhiei Ohridei (care primea impozitul canonic şi de la vlahii de prin toată Bulgaria ( 6), conform hrisovului lui Vasile al II-lea din 1020) de către Vasile al II-lea ş.a.m.d.<br />Într-o listă a eparhiilor care ţineau de Ohrida, în secolul al XI-lea, a 24-a era Episcopia vlahilor. La începutul secolului XIII vlahii sunt stăpânii regiunii Kosovo. Actele sârbeşti de după regele Ştefan I (1196-1227) pomenesc des pe vlahi, împărţiţi în unele documente în două categorii distincte, cu drepturi diferite: voinicii (mai privilegiaţi) şi călătorii (regim apropiat de al ţăranilor dependenţi). Vlahii sunt denumiţi în diverse feluri în documentele sârbeşti: cei dintre Prziren şi Pec – primikjur, apoi celnic; sunt menţionaţi şi în Skopje, şi cam pe tot cuprinsul regatului sârb, ocupându-se mai ales cu păstoritul, dar şi cu agricultura, industria mică. În secolele XIV-XV au fost mişcări masive ale vlahilor, care au migrat în număr mare din Kosovo şi de pe Vardar spre nord, pe Valea Timocului şi a Moravei.<br />În timpul dominaţiei otomane (secolele XIV-XX) lucrurile s-au complicat şi mai mult pentru aromâni, şi prin determinarea de modificări etnice deşi, scrie autorul, regiunea slavă cuprinsă între sud-vestul provinciei Kosovo şi nord-vestul Macedoniei înregistrează influenţe pronunţate din partea păstorilor aromâni, organizaţi pe grupuri de familii conduse/ reprezentate în faţa autorităţilor de un celnic. În Evul mediu otomanii au orchestrat un continuu proces de musulmanizare a populaţiei din Kosovo. Statisticile Imperiului Otoman dau numai informaţii confesionale, nu şi etnice. Aşa se face că la sfârşitul secolului al XIX-lea se purta, scrie autorul, o veritabilă luptă pentru învăţământul românesc în toată Peninsula Balcanică – din 1878 autorităţile turceşti au permis învăţământul în limba română. Statisticile învăţământului românesc din Balcani (exista un inspector al şcolilor române din Turcia) cuprindea, de exemplu, şcoli primare la Prizren, Tetovo, Skopje – vilaetul Kosovo. Într-un document ( 7 ) de la Monastir, 17 octombrie 1906, inspectorul şi administratorul şcolilor şi bisericii române din Turcia, Lazăr Duma, menţiona în vilaetul Kosovo 7 şcoli cu 247 de elevi, număr total de români: 4340. Apoi, autorul arată cum, după înglobarea provinciei Kosovo şi a unei părţi a Macedoniei în Sebia, aceasta nu mai recunoaşte autonomia şcolilor româneşti. Dacă înainte de 1913 funcţionau în vilaetul Kosovo şi Macedonia de Sud 10 biserici şi 32 de şcoli româneşti, după primul război mondial, scrie autorul, când aromânii nu au mai fost recunoscuţi de autorităţi ca minoritate etnică distinctă, bisericile devin sârbeşti şi şcolile desfiinţate. Amintim că din 1891 patriarhia de Constantinopol îşi dăduse acordul ca populaţia să aibă episcopi autohtoni dar, cu toate acestea, sunt scrieri care atestă că în doua jumătate a secolului XIX aromânii erau ameninţaţi cu excomunicarea dacă îşi trimiteau copiii la şcoala românească. Tănase Bujduveanu descrie şi ocupaţiile aromânilor: agricultori, păstori, industria mică, comerţul dintre sudul şi nordul Peninsulei Balcanice, comercianţi de cereale – au înfiinţat (în special gropeşenii), de pildă, pe calea ferată Skopje-Mitroviţa, localitatea Firizovici (Urosevat); în Mitroviţa sunt mulţi aromâni, ca şi în Priştina (cu peste 1000 de aromâni), unde sunt consideraţi primii negustori din oraş, în Prizren (loc de întâlnire pentru cărvănarii şi negustorii aromâni din diverse zone mai îndepărtate) aromânii înseamnă aproape jumătate din populaţie, Tetovo – azi în Macedonia, Giacovo – majoritari, sau tarapanii, cum sunt cunoscuţi aromânii de la est, către hotarul Bulgariei, care, scrie autorul, „conservă intact dialectul aromânesc” ş.a.m.d. Oricum, stabilirea cât de cât precisă a numărului aromânilor este greu, dacă nu imposibil de realizat, din diverse motive.<br />În perioada ocupaţiei Germane (1943-1945) s-a dus o politică de modificări etnice, creştinii fiind împinşi către nord, în locul lor fiind aduşi albanezi. Capii comunităţii aromâne din Bucureşti au propus înfiinţarea unui stat/ unei organizări statale a aromânilor autonome în zona centrală a Balcanilor, cuprinzând şi Kosovo. A fost prezentat un memoriu autorităţilor germano-italiene şi mareşalului Ion Antonescu. Nu a fost o iniţiativă singulară: în 1912 a existat la Londra propunerea înfiinţării unui Canton românesc, a fost şi Republica de la Samarina din vara anului 1917.<br />Toate acestea şi altele sunt redate în lucrarea lui Tănase Bujduveanu. Sunt pagini tulburătoare din istoria unor oameni de un neam cu noi, care au avut şi încă mai au de înfruntat încercări dramatice, deşi legislaţia modernă duce la schimbări în bine şi aici.<br />Când a fost războiul din fosta Iugoslavie câţi dintre noi s-au gândit că acolo erau ucişi, răniţi, sufereau, între atâţia nevinovaţi, şi aromâni? Ce înseamnă pentru România aromânii? Se discută cum se discută despre românii din Basarabia, adesea se uită Bucovina de Nord iar ceilalţi români sunt trecuţi într-un fel de capitol anexă, la şi alţii. Fără o legătură coerentă cu România soarta aromânilor din Kosovo şi din alte regiuni ale Peninsulei Balcanice este uşor de anticipat. Factorii politici trebuie să privească responsabil, fără prejudecăţi (cum şi noi încercăm din ce în ce mai atent cu minorităţile din România), pe românii din fosta Iugoslavie ( 8 ), Albania, Bulgaria, Ucraina sau Ungaria. Nu este vorba de un potenţial conflict (nu putem schimba istoria, motivele/ cauzele le putem analiza sau nu, greşeli s-au făcut şi la noi, dar nu putem lăsa rănile să sângereze), ci despre responsabilitate, raţiune şi, nu în ultimă instanţă, dreaptă măsură, dreptate.<br />Nu putem trece peste faptul că sunt multe localităţi în care românii/ aromânii sunt numeroşi, că, de pildă, în sate ca Naupara, din Kosovo, peste 50% din oameni vorbesc româna. Trebuie ca România să ceară, acolo unde nu se întâmplă acest lucru, respectarea dreptului lor de a trăi ca etnie cu limbă, tradiţii, obiceiuri proprii.<br />Cartea lui Tănase Bujduveanu este cu atât mai bine venită, cu cât are şi versiuni în două limbi de circulaţie internaţională.<br /><br />Tănase Bujduveanu, <em>Aromânii din Kosovo, Les Aroumains de Kosovo, The Aromanians from Kosovo</em>, ediţia română-engleză-franceză, editată de Societatea Academică Moscopolitană, Editura George Iustinian & Justin Tambozi, Bucureşti şi Editura cartea Aromână, Constanţa, 2002<br /><br /><br />Note:<br /><br />1. De ex., referitor la Miloş Obilic, care l-a ucis pe Murad I la Câmpia Mierlei, prof. univ. Latif Nulaku din Priştina, în Zur Toponymie des Kosovo, arăta că sârbescul Obilici/ albaneză Kopilici se explică etimologic prin românescul copil, ca şi toponime de genul Kopilje, Kopilova etc.<br /><br />2. Au participat şi două contingente de vlahi/ aromâni sud-dunăreni: autorul se raliază celor care susţin că nu era oaste trimisă de Mircea cel Bătrân, cum s-a crezut mult timp. Printre seniorii aromâni care au aderat la coaliţie era şi Teodor Muşat, membru al familiei domnitoare din Principatul Musachia din Albania.<br /><br />3. În dialectele aromân, meglenoromân şi istroromân – deşi terminologia bisericească este, în mare, de origine slavă/ greacă, dat fiind că nu au avut organizare bisericească proprie decât arareori/ pentru scurt timp – sunt mulţi termeni bisericeşti de sorginte latină asemănători/ identici cu cei din dacoromână.<br /><br />4. Vezi Epistolele către Filipeni şi Tesalonicieni. În epistola către romani (15-19): a predicat Evanghelia „de la Ierusalim şi ţările de primprejur, până la Iliric”.<br /><br />5. Dovezi: numele ierarhilor, inscripţiile funerare etc.<br /><br />6. Autorul scrie că vlahii din toată Bulgaria se consideră a fi toţi cei din teritoriile anexate de Bizanţ, inclusiv Kosovo.<br /><br />7. Tablou general asupra situaţiunii şcolilor şi bisericilor româneşti din Turcia, conţinând totodată şi numărul populaţiunii româneşti împărţită în români declaraţi şi români grecomani.<br /><br />8. În statisticile iugoslave sunt 175.000 de români şi vlahi în 1948, 86.000 în 1981; în toată fosta Iugoslavie, oficial, românii: 1 %, aromânii/ vlahii: 0,4 %. Sunt autori şi din fosta Iugoslavie care spun/ analizează motivele pentru care această statistică este eronată, considerând numărul lor real mult mai mare. De pildă, arată autorul, dr. Shefki Sejdiv, Universitatea din Priştina, scrie despre aşa-numiţii skie t’but/ slavii calmi, de fapt, vlahi/ aromâni slavizaţi forţat. Prof. Stoiadinovici crede că sârbizarea a pornit cu numele, apoi cu obligarea oamenilor să se declare drept sârbi, şi nu aromâni/ români.Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-61986181927095188572008-01-15T22:31:00.000-08:002008-01-15T22:38:14.981-08:00Românii timoceni din Bulgaria nici aproape, nici departe de Bucureşti - revista Cronica, iulie 2005 (preluat de Revista Română în martie 2006)În lungul şir al datoriilor pe care le avem faţă de cei de-un neam cu noi putem vorbi şi despre zona din nord-vestul Bulgariei, dintre oraşul Vidin, râul Timoc şi Dunăre, în care sunt peste 30 de localităţi cu o populaţie românească, reprezentând un grup dialectal special în cadrul daco-românei. Şi de aceea este binevenită lucrarea semnată de Virgil Nestorescu, Românii timoceni din Bulgaria, rodul unei munci atente, riguroase ( 1 ), din care au rezultat o multitudine de texte (mică parte, spune autorul, fiind folosite în carte), înregistrări, fişe cu răspunsuri la diverse chestionare ( 2 ) etc.<br />Despre aceste graiuri se ştie de ceva vreme, dar primele cercetări asupra lor aparţin nu unui lingvist român, ci german: Gustav Weigand, care a inclus în arealul cercetat pentru întocmirea atlasului limbii române (Linguistischer Atlas der dacorumänischen Sprachgeibietes, Leipzig, 1909) şi trei localităţi din Bulgaria (Bregovo, Vârf, Florentin). A urmat, în 1923, nu un lingvist, ci un scriitor, Emanuil Bucuţa – Românii dintre Vidin şi Timoc. Cu un adaos de documente, folklor, glosar, fotografii, hărţi – lucrare apreciată şi pentru valoarea ştiinţifică ( 3 ). Când au pornit la elaborarea Atlasului lingvistic român, cercetătorii noştri în lingvistică au început să studieze şi aceste unităţi dialectale dar, scrie Virgil Nistorescu, abia după 1969 ( 4 )se poate vorbi de posibilitatea efectuării unor anchete dialectale sistematice, el cercetând 28 de sate din Bulgaria, urmare a unui tratat între academiile celor două ţări, care a funcţionat până în 1976. În 1993 un alt acord de colaborare între cele două foruri ştiinţifice prevedea şi o temă care privea contactele lingvistice interbalcanice, fapt care a favorizat alte cercetări în zonă. Dealtfel, din 1993 apare în Vidin, lunar, sub egida Asociaţiei vlahilor din Bulgaria, ( 5 ) ziarul „Timpul”.<br />Despre „românii vidineni” (chiar în Vidin, în cartierul Cumbair populaţia românească nu este de neglijat), românii din această parte a Bulgariei care, după zona în care trăiesc, îşi spun văleni, pădureni/ deleni, câmpeni – fapt care, au arătat cercetătorii, corespunde într-o măsură şi unor trăsături lingvistice proprii fiecărui grup, mai ales din punct de vedere fonetic se ştiu la noi, şi mă refer nu doar la publicul larg, destul de puţine lucruri. Dintre fenomenele fonetice pe care le remarcă autorul amintim: modul de folosire al consoanelor labiale (b, p, v, f) şi al consoanei bilabiale m înainte de –ie (-ia) – generând cuvinte ca schiarsăcă, vgerme/ zgerme, fhiartă/ schiartă sau mnere, mnel, mnez ş.a.m.d., păstrarea unor forme arhaice formate cu diftongul ea, care provine din e latin, arată autorul, înainte de silaba următoare: feate, surceale etc., durificarea consoanelor s, ţ, z, r: sâc, ţâgan, păzăşte etc, conservarea unor forme arhaice ale perfectului perifrastic (a fost dând, a fost cumpărând) etc. Lucrarea este bine structurată, documentată şi construită după toate normele unui demers ştiinţific.<br />Întregul material redat de Virgil Nistorescu arată caracterul etnic românesc din satele cercetate, de la toponimie (românească în ce priveşte structura, dar şi originea elementelor componente), toponimia minoră (denumiri de locuri din sat: văi, dealuri, hotare etc.; exemple: Cânepiştea, La Stupină, Apa rece etc.), contrazicând opinia după care locuitorii unor sate ar fi emigranţi bulgari în România care s-au întors apoi acasă (bulgarul E. Doncev, în 1935) sau, de pildă, un curent răspândit în istoriografia bulgară, dar mai ales sârbă, susţinut şi de Dušanka Bojanić-Lukać, care consideră că „statutul vlahilor” ( 6 ) pomeniţi în documente „nu este prea clar”, denumirea de „vlahi vidineni” nu ar avea decât un „conţinut social”, nu unul etnic, în virtutea faptului că ei nu erau decât nişte „creştini nomazi.” Dar nu sunt puţine nici vocile străine, din inclusiv din Bulgaria, care afirmă că este vorba despre populaţie româneşti sau „romanice”.<br />Dincolo de analize, argumente şi explicaţii, legendele, piesele folclorice, textele din volumul lui Virgil Nistorescu vorbesc de la sine, fiind evidente asemănările, care uneori ajung până la similitudine/ identitate între tradiţiile/ folclorul, tradiţiile religioase ale oamenilor din aceste sate (în care locuitorii unor mahalale sunt numiţi ţăreni – veniţi din ţară, iar în loc de a spune Nord, adesea spun spre ţară) şi cele din România. Statisticile oficiale sunt aşa cum sunt, neajutând foarte mult la aflarea numărului real al românilor din această zonă. Singurul izvor care i-a fost de folos în acest sens lui Virgil Nestorescu a fost un recensământ din 1960 care indica populaţia recenzată în 1956, din care s-a putut deduce că numărul „vlahilor” din zona Vidinului era în jur de 30.000. Aceştia nu au avut niciodată şcoli în limba maternă, fapt pentru care influenţele din limba bulgară sunt din ce în ce mai evidente, mai multe (alături de ţăranii bătrâni care „zic” şi cântă, chiar şi la nunţi, aşa numitele vesălii, vechi cântece de dragoste sau despre haiduci, oameni vârstnici care vorbesc, puţini, exclusiv româneşte, tinerii vorbesc o limbă cu tot mai multe influenţe) – cum se poate constata şi din textele culese, urmărindu-se evoluţia în timp.<br />Materialele din Românii timoceni din Bulgaria sunt grupate pe mai multe secţiuni: Povestiri şi cântece despre haiduci; Cântece; Frânturele; Jocuri populare; Descântece; Colinde; Poveşti, snoave, întâmplări; Ghicitori, proverbe, zicători; Obiceiuri legate de naştere, botez, nuntă şi înmormântare; Sărbătorile religioase. Tradiţii locale, prepararea mâncărurilor rituale (citim aici despre cozonac, drob de miel, denii, roşitul ouălor); Alte elemente etnografice. Claca. Industria casnică. Portul. Uneltele agricole. Construcţii gospodăreşti. Ocupaţii, la care se adaugă un interesant Glosar.<br />Fiecare din aceste secţiuni cuprinde piese de o expresivitate tipic românească, de o frumuseţe aparte, relevă limpede conştiinţa apartenenţei la familia daco-română a acestor oameni care, deşi au străbătut un lung şir de încercări şi, ţinând cont de condiţiile specifice traiului/ evoluţiei într-un mediu alogen, au reuşit să câştige o mare victorie morală: acea de a-şi păstra identitatea, limba, folclorul şi tradiţiile. Tot excursul meu nu este decât un modest omagiu adus muncii domnului Nestorescu, dar şi mai ales românilor timoceni din Bulgaria sau de oriunde în afara ţării vor fi trăind. Acum poate că a venit, sfârşit, şi rândul nostru să facem ceva concret, la nivelul unei politici coerente, pentru cei care sunt, cum spune un cântec ( 7 ), „Nici aproape, nici departe,/ Din oraş în Bucureşti”, pentru că „nu este mai mare fărădelege decât a uita pe cei de un neam cu tine şi de a-i lăsa la mâna vremurilor”, spunea odinioară un cărturar.<br /><br />Virgil Nestorescu, Românii timoceni din Bulgaria, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996<br /><br /><br />Note:<br /><br />1. Lista satelor cercetate: Antimovo (Şeu), Balei (Bălii), Boriloveţ (Boroivăţ), Bregovo (Bregova), Calenic (Călinic), Caniţ – nume oficial, dat după al istoricului austriac F. Kanitz, numele popular activ şi azi = Fundeni, Capitanovţi (Căpitănuţ), Cosovo (Cosova), Coşava, Cudelin (Racoviţa sau Vlaşca Racoviţa), Cutovo (Cutova), Deleina (Dilina), Dolni Boşneac (Boşneacu din Vale), Drujba (Sveti Petăr; Molalia), Florentin, Gămzovo (Gânzova), Gomotarţi (Gumătarţ), Iasen (Isăn), Maior Uzunovo (Alvagii), Negovanovţi (Negovaniţ), Periloveţ (Perlovăţ), Pocraina (Chirimbeg), Rabrovo (Rabova), Rachitniţa (Răchinţa), Slanotrăn (Stanotârn), Tianovţi (Tianuţ), Topoloveţ (Boşneacu din Deal), Vrăv (Vârf).<br /><br />2. Anchetele au fost efectuate între 1969-1972, cu acordul autorităţilor bulgare..<br /><br />3. Au mai existat şi alte lucrări; amintim pe cele semnate de T. Teaha, Virgil Nestorescu şi Marin Petrişor, sau lucrarea doamnei Dušanka Bojanić-Lukać, Sofia, 1975, în care sunt analizate arhive din Ankara şi Istanbul, cele mai vechi fiind grupate în două pachete, unul întocmit între 1454-1455, altul în jurul lui 1560, în care sunt redate împrejurările în care s-a format sangeac-ul (subdiviziune teritorială a unui paşalâc) Vidin după bătălia de la Nicopole), precum şi informaţii despre legi, localităţi – despre satele „vlahilor”, despre liderii locali ş.a.m.d.<br /><br />4. Atlasul limbii române, II, are în vedere numai un singur sat din Bulgaria: Peştera<br /><br />5. Sextil Puşcariu (în Studii istroromâne, II, Bucureşti, 1926, vol. în colaborare cu M. Bartoli, A. Belulovici, şi A. Byahin) scria că numele lor este vlåh, plural vlåş (la nord), vlås (la sud). Sub acest nume sunt cunoscuţi românii în documentele sârbo-croate – în limba slavilor acesta însemna roman dar şi, mai ales, român, termen corespunzând lui olacus (maghiară oláh) din documentele angevine; alături de vlahus/ vlah, în cancelariile dalmatine, la Ragusa în special, după anul 1367 apare şi termenul mavrovalahus (morovlah, morlac – vlah negru), care a circulat mai ales în secolele XIV-XV în cancelariile veneţiene.<br />6. Preluat din Virgil Nestorescu.<br /><br />7. Cântec bătrânesc cules de la Naiden Ghoerghiec Petrov, 46 de ani, ţăran lăutar din comuna Caniţ, în 1972 – p. 30.Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-71165075885986209312008-01-15T22:09:00.000-08:002008-01-15T22:30:10.876-08:00Stelele din Maghreb - revista Cronica, iunie 2005Nous voulons la patrie de nos pères<br />la langue de nos pères<br />la mélodie de nos songes et de nos chants<br />sur nos berceaux et sur nos tombes<br />Nous ne voulons plus errer en exil<br />dans le présent sans mémoire et sans avenir.<br /><br />Jean Amrouche, <em>Espoire et Parole</em><br />(din vol. <em>Etoile secrète</em>, Mirages, Tunis, 1937)<br /><br />Legendele încă acoperă cu voalul lor vastul teritoriu din Ifriqiya ( 1), NV Africii numit de arabi Maghreb (arabă: <em>al Maghreb al-Aqsa/ Îndepărtatul Apus/ Soare apune</em>). Teritoriul este perceput în general ca un <em>continuum</em> cultural, poate cu dominantă (t)amazigh (berber)-arabă, influenţat mai ales de Africa sub-sahariană, Islam, Europa, civilizaţiile mediteraneene.<br />După valul arab au venit altele, dar influenţa cea mai puternică a avut-o cel francez. Literatura de expresie franceză din Maghreb (Algeria/ arabă: <em>Al Djazair</em>(2), Maroc, Tunisia – ţară în care, pentru că nu s-a asigurat învăţămîntul în franceză, a înflorit puternic literatura în arabă) – dezvoltată, scrie autoarea, în special după al doilea război mondial, după căderea regimului colonial – este rezultatul unui amestec de limbi/ culturi diferite – arabă, berberă, iudee, spaniolă, italiană ş.a.m.d. Sînt mai multe studii despre apariţia/ dezvoltarea/ identitatea acestei/ acestor literaturi în încercarea de a explica ce anume face ca teritoriul a trei state, altfel cu istorie (legată de fenicieni, puni, numizi, vandali, romani, Bizanţ, arabii cu <em>voalurile</em> kharegite ( 3 ), şiite, fatimide, sufismul, turcii, europenii: spanioli, italieni, portughezi, colonii numiţi pieds-noirs ( 4 ), personaje ca emirul berber Buluggin ibn Ziri ( 5), <em>Khair ed-Din</em> ( 6 ) şi, de ex. algerianul Ahmed Ben Bella - ( 7 )) şi identitate proprie, să poată fi privit, din acest punct de vedere, ca un <em>continuum cultural</em>. E un imaginar impregnat cu elemente care, din perspectiva limbii franceze, poate fi considerat cel puţin exotic. Nu e lipsit de importanţă că, în anii ’80, se consideră, de partea cealaltă a Mediteranei, în Franţa, s-a născut literatura <em>beur</em>, termen argotic cu conotaţie negativă pentru arab( 8 ), cu reprezentanţi ca Leïla Sebbar( 9 ), Mehdi Charef(10), Jamila Ait-Abbas ( 11 ) .<br />Cartea Elenei-Brînduşa Steiciuc (secţiuni: Argument, I. <em>Maghreb – cîteva repere istorico-geografice şi culturale</em>, II. <em>Algeria</em>, III. <em>Tunisia</em>, IV. <em>Maroc, Lexic cu termeni arabi/ berberi)</em> oferă cititorului o introducere în literatura de limbă franceză din Maghreb/ Maghrib, prezentată în context istoric, social şi cultural. Exemplifică în principal analizînd opera a zece cunoscuţi autori maghrebini (din perioada mişcărilor de eliberare spre zilele noastre, cu teme ca alienarea, lupta pentru devenire/ integrare socială, emigraţie <em>versus</em> sărăcie, căutarea identităţii etc.), parte traduşi în română.<br /><strong>Mouloud Feraoun</strong>, din Algeria, Kabylia superioară (1913-1962), care a refuzat să ridice drapelul francez la şcoala în care preda, asasinat – cu o operă considerată clasică în Algeria (<em>Fecior de om sărac</em>: poartă cititorul pe uliţele unui sat algerian la începutul secolului XX, la <em>djemaa</em>, locul întîlnirii notabilităţilor; <em>Pămînt şi sînge</em>, 1953 sau <em>Zile în Kabylia</em>, 1968), pe care autoarea îl apropie de Creangă prin felul în care descrie universul rural, o lume arhaică, săracă, salvată de la alienare de un cod respectat de toţi, familia tradiţională dar şi rolul educaţiei în viaţa copiilor satului etc.<br /><strong>Kateb Yacine</strong> (1929-1989), dramaturg, poet, considerat fondatorul romanului maghrebin modern – prin <em>Nedjma</em> (numele unei femei; lb. arabă: Stea; fiica unei franţuzoaice şi a unui algerian, iubită de mai mulţi tineri), 1956 – descrie o Algerie sălbatecă, plină de contraste, în care convieţuiesc islamul şi cultele păgîne, sălbăticia şi rafinamentul, o lume pe care se fereau să o vadă şi francezii, şi cei care luptau pentru independenţă – „nu o naţiune… doar nişte triburi decimate” ( 12 ), şi <em>Poligonul stelelor</em>, 1966 – despre care Charles Bonn afirma (<em>Europe</em>, n. 828/ aprilie 1998, dedicat lui Yacine) că are o compoziţie „pestriţă” şi poate fi citit şi ca „o tentativă implicită a oricărei încercări de a găsi un sens.” Yacine a crezut mereu că era predestinat să fie un scriitor important, fie şi pornind de la numele său ( 13), în ciuda faptului că a fost nevoit să călătorească mult, din cauza situaţiei instabile din ţară ( 14 ).<br />Nedjma, care încerca să caute ceva din trecut de care să se poată lega, a fost privită şi ca imposibila căutare a echilibrului între trecutul mitic şi prezentul alienant prin mişcarea spre individualizare plurală, dar şi ca o oglindă inversă a <em>Străinului</em> lui Camus, cel privat de orice perspectivă istorico-temporală. Dealtfel, Nedjma e un personaj ghicit/ schiţat, nu construit după toate regulile – de pildă nu se pot spune multe despre aspectul ei fizic, fiind eludată o descriere concretă. Este percepută într-o aură mistico-poetică-erotică.<br />Algerianul cu rădăcini berbere <strong>Mouloud Mammeri</strong> (1917-1989) ( 15), care se înscria, după criticii francezi (ex: S. Chaker), în vena culturalistă a apărării patrimoniului berber ( 16) , constituită din învăţători, oameni de litere de la Amar Saïd Boulifa, considerat primul prozator kabyl ( 17), autor al unor lucrări ca <em>Recueil de poésies kabyles</em>, 1904, <em>Méthode de langue kabyle</em>, 1897 şi 1913, şi altor tratate etno-istorice, emblematicii/ controversaţii algerieni Jean şi Marguerite Taos Amrouche, Mouloud Ferouan şi Mammeri. A studiat dialectele berbere (ex : cele din Maroc (tacelhit), ale tuaregilor Ahaggar ( 18)), lucrînd împreună cu Jean-Marie Cortade la un index francez-tuareg pentru <em>Dictionnaire touareg</em> a lui Charles de Foucauld. În romane (ex. <em>Colina uitată</em>, 1952, <em>Somnul celui drept</em>, 1955) descrie străvechea civilizaţie berberă ameninţată de disoluţia lentă dar sigură în contact cu lumea secolului XX, dar şi tensiunile dintre băştinaşi şi colonizatori, alienarea emigranţilor dezrădăcinaţi, care nu îşi află locul nici în Franţa.<br />Algerianca <strong>Assia Djeba</strong> (nume real Fatima-Zohra Imalayen, n. 1936), poate cea mai importantă romancieră de expresie franceză a Maghreb-ului, care abordează (în <em>Setea</em>, 1957, <em>Nerăbdătorii</em>, 1958, <em>Copiii lumii noi</em>, 1962, <em>Naive ciocîrlii</em>, 1967, <em>Petrecerea femeilor pe muntele Chenoua</em>, 1979, <em>Oran limbă moartă</em>, 1997 etc.) tematica feminităţii în Maghreb, unde femeile erau „fugare fără să o ştie”, marcate de obsesia claustrării/ spaţiului închis, a condiţiei inferioare.<br /><strong>Rachid Mimouni </strong>(1945-1995), algerian, exilat în Maroc, apoi la Paris pentru că (în romane: <em>Fluviul căruia i s-a schimbat cursul</em>, 1982 – comparat de critică cu<em> Procesul</em> lui Kafka, <em>Trombéza</em>, 1984, <em>Onoarea tribului</em>, 1989 etc., caracterizate de claritate, concizie şi umor) abordează teme ca: normele arhaice după care încă se trăieşte în Islam, căutarea identităţii Algeriei post-coloniale, critică războiul, violenţa, climatul politic din ţară, alunecarea spre dictatură.<br />Poate cel mai notabil reprezentant al literaturii iudeo-magrebine, eseistul şi prozatorul tunisian <strong>Albert Memmi</strong> (n. 1920). Primul roman, cu tentă autobiografică, <em>Statuia de sare</em>, 1953, este prefaţat de Albert Camus; au urmat <em>Agar</em>, 1955, <em>Scorpionul</em>, 1969, <em>Deşertul</em>, 1977 etc. Cel mai cunoscut eseu, <em>Colonizatorul şi colonizatul</em>, 1957, este prefaţat de Jean-Paul Sartre. Definea societatea colonială ca o „piramidă de mici tirani”, crezînd că, din cauza banilor, societatea evreiască era stratificată. Şi pentru Memmi tema alienării e importantă, un personaj din <em>Statuia de sare</em>, Benillouche, spunînd: „am rupt-o cu fundătura… nu era decît un vis din copilărie […] iar cu Occidentul … că e mincinos şi egoist”. El însuşi spunea că a scris istoria unei societăţi în gestaţie ( 19 ).<br /><strong>Driss Chraïbi</strong> (n. 1926), supranumit tatăl romanului marocan, se consideră un „artizan al cuvîntului” şi spune că opera sa este rodul a patru pasiuni: „nevoia de dragoste, setea de cunoaştere lucidă şi directă, pasiunea pentru libertate, a mea şi a celorlalţi […] participarea la suferinţa aproapelui” (<em>Souffles</em>, 1967, n. 5, p 5-10) ( 20 ). În opera sa (<em>Perfectul simplu</em>, Gallimard, 1954, - controversat în ţara sa, bine primit în Franţa, considerat roman clasic pentru Maroc, <em>Ţapii</em>, Gallimard, 1955– dezrădăcinarea, critica societăţii occidentale, <em>Măgarul</em>, 1956, <em>O anchetă la ţară</em>, 1981 – rezistenţa ţăranilor din Munţii Atlas în anii ‘60, <em>Un loc sub soare</em>, 1993 etc.) discută despre problemele societăţii islamice, condiţia femeii, alienarea celor care pleacă, suferinţa celor care rămîn, crizele identitare etc.<br />Poate cel mai cunoscut/ mediatizat scriitor marocan de expresie franceză, <strong>Tahar Ben Jelloun</strong> (n. 1944) abordează în opera a (mai cunoscute: <em>Copilul de nisip</em>, 1985, <em>Noaptea sacră</em>, 1987, <em>Azilul săracilor</em>, 1999 etc.) teme ca obsesia dublului/ androginului, identitatea incertă/ pierdută, căutarea/ recucerirea acesteia destinul/ hazardul, condiţia omului modern/ maghrebinului. El spunea: „scriu ca să nu mai am chip. Scriu ca să spun diferenţa”.<br />Marocanul <strong>Abdelatif Laâbi</strong> (n. 1942), fondator, 1966, al revistei <em>Souffle</em>. Din cauza criticilor aduse sistemului a fost închis şi, din 1985, exilat în Franţa. Aici a publicat cea mai mare parte a operei, versuri (<em>Domnia barbariei</em>, 1980, <em>Colina arabă</em>, 1985, <em>Spleen la Casablanca</em>, 1996, <em>Mic muzeu portativ</em>, 2002 etc.), proză (<em>Ochiul nopţii</em>, roman, 1969, <em>Ridurile leului</em>, 1987), teatru, traduceri.<br />În vremea globalizării poate părea ciudat cît de mult se enclavizează cunoaşterea, cît de izolată poate fi informaţia, poate mai ales cea culturală, dacă nu am şti că se creează anumite culoare politic-lingvistice dincolo de care este o veritabilă bătălie pentru a te face cunoscut, a atenţiona pe celălalt că exişti. Literatura de limbă franceză din Maghreb este una din piesele mirabilului puzzle care înseamnă spiritul lumii. Necunoaştearea oricăreia dintre piese face lumea mai săracă cu mai mult decît am crede. Toate acestea fac şi mai necesare cărţi precum cea semnată de Elena-Brînduşa Steiciuc.<br /><br />Elena-Brînduşa Steiciuc, <em>Literatura de expresie franceză din Maghreb. O introducere</em>, Ed. Universităţii din Suceava, 2003<br /><br /><br />Note:<br /><br />1. Arabii numeau <em>Ifriqiya</em> provincia romană Africa (Tunis, Tripolitania, Algeria de azi); invadată de musulmani: 647; deosebeau elementele etno-sociale: rum (prob. din grec. Romàioi) - în special bizantinii, supuşii Imperiului Roman; pe litoralul african la nord de Sirte rum: de origine/ limbă latină; afriki: autohtoni creştinaţi; berber (din latină: barbarus): care se creştinaseră de puţin timp şi/ sau rămăseseră în afara Imperiului sau/ şi civilizaţiei romane.<br /><br />2. Algeria (Republica Algeriană Populară şi Democratică), 2.380.000 kmp, cca. 30 mil. loc., islam, suniţi, lb. oficiale: araba şi amazight (lb. berberă), vorbite: franceza, berbera; Maroc (Regatul Maroc), 710.000 kmp, cca. 30 mil. loc., 99% islam, 1 % alte religii, majoritatea catolici, lb. oficială: araba, în paralel: franceza, vorbită: berbera; Tunisia (Republica Tunisiană), 164.000 kmp, cca. 9-10 mil. loc, islam/ suniţi – 99%: religia de stat, 1% catolici, mozaici, lb. oficială – araba, vorbite: franceza, berbera, italiana.<br /><br />3. Kharij, pl. Khawarij. Din conflictele legate de alegerea califilor au apărut kharighiţii sau kharegiţi, cum spun persanii (schismaticii; khrğ: a ieşi, a pleca); nu recunosc arbitrajul oamenilor: nu e altă judecată decât cea făcută de Allah, considerau succesiunea electivă; urma să revină celui mai evlavios, indiferent de trib/ rasă. Numărul stâlpilor credinţei: mai mare ca în doctrina clasică; jihâd-ul: al 7-lea, şi obligaţie individuală permanentă.<br /><br />4. În perioada colonială franceză, începută la 1827 (1830: Algerul e cucerit, 1847: cade tot statul, inclusiv Kabylia, e înfrînt Abd el-Kader) începe colonizarea, intensificată după 1870, cu pieds-noirs; descendenţii: în 1954 cca. 1 milion. Sub acest nume sînt cunoscuţi azi francezii născuţi în Algeria.<br /><br />5. A întemeiat, 960, Cetatea Alger.<br /><br />6. Barbarossa, Khair ed-Din (1483-1546): Unul din cei mai temuţi oameni ai mării sub flamura otomană. Fiul unui olar creştin, ajuns bey al Algerului; după ce a dobîndit protecţia otomană recunoscând suzeranitatea lui Selim I/ Soliman Magnificul, amiralul flotei otomane, moştenind pământurile din jurul Algerului şi flota corsarilor din N Africii.<br /><br />7. Prim ministru, preşedinte al Algeriei, după independenţă; deposedat de putere de Houari Boumedienne, în 1965.<br /><br />8. E.-B. Steiciuc, p. 26.<br /><br />9. Nuvele: Le Baiser, Hachette Jeunesse, 1997, romane: Le Chinois vert d’Afrique, Stock, Paris, 1984, Le Fou de Shérazade, Stock, 1991, Je ne parle pas la langue de mon père, Julliard, Paris, 2003, J’étais enfant en Algérie : juin 1962, Paris, Sorbier, 1997, 2001, J.H. cherche âme sœur, Stock, 1987, La Jeune fille au balcon, Seuil, 1996, Marguerite, Paris, Eden, 2002, La Seine était rouge, Paris, Thierry Magnier, 1999, Shérazade: 17 ans, brune, frisée, les yeux verts, Stock, 1982, Le Silence des rives, Stock, 1993.<br />10. Romane: Le Harki de Mériem, Mercure de France, 1989, Le Thé au harem d'Archi Ahmed, Mercure de France, 1983, La maison d’Alexina, Mercure de France, 1999.<br /><br />11. La Fatiha: née en France, mariée de force en Algérie, Neuilly-sur-Seine, Michel Lafon, 2003.<br /><br />12. Nedjma, p. 121, cf. B.-E. Steiciuc.<br /><br />13. Kateb – lb. arabă: scriitor.<br /><br />14. În 1950, anul morţii tatălui, scria: „Ecrivain tout court, écrivain public, écrivain en grève, en exil, en rupture de ban, ainsi va la vie de l' écrivain errant: Alger, Paris, Milan, Tunis, Bruxelles, Hambourg, Bonn, Stockhölm, Bruxelles, Milan, Monterosso, Trieste, Zagreb, Tunis, Berlin, Florence, Paris, Alger, Rome, Nemibo, Moscou, Kislovodsk, Bad Godesberg, Paros, Sédrata, Aïn Ghrour, Bir Bouhouch (Quatrième de couverture du Polygône étoilé).<br /><br />15. Salem Chaker l-a caracterizat (Dictionnaire Biographique de la Kabylie (DBK) - Hommes et Femmes de Kabylie, vol. 12001): „Féru de culture kabyle d’abord et surtout, mais aussi spécialiste des autres groupes berbérophones: du Maroc central qu’il avait connu de l’intérieur, des Touaregs de l’Ahaggar, du Gourara... rien de ce qui était berbère ne lui était étranger;… connaissait, appréciait et savait faire partager les finesses des diverses traditions de la berbéritude. Mammeri était aussi un anthropologue, fin connaisseur et observateur de sa société; tous ses ouvrages de poésie berbère sont accompagnés d’une présentation conséquente du contexte social et culturel qui a produit ces œuvres."<br /><br />16. Berberii au din antichitate un alfabet propriu libyco-berber (fapt atestat epigrafic din sec. VI e.n - J.C. Camps, Recherches sur les plus anciennes inscriptions libyques d'Afrique du nord et du Sahara, în Bulletin archéologique du Comité des Travaux Historiques, n.s., 10-11 (1974-1975), 1978) folosit pe toată aria berberofonă (ansamblul Maghreb-Sahara), azi fiind uzitat doar de tuaregi (tifinagh). Niciodată, se pare, nu a fost folosit în literatură (berberii foloseau de alfabetele stăpînitorilor puni, latini, arabi sau francezi), ci în scopuri magico-religioase. Tuaregii îl folosesc poate şi pentru funcţia simbolico-identitară şi, cotidian, pentru mesaje de amor, utilitar-comerciale). Berberii au un bogat patrimoniu literar (poezie, povestiri, legende, cronici etc.) (Ibn Khaldoun, Istoria berberilor). După colonizarea europeană acest patrimoniu nu a mai fost fixat în scris decît rar.<br />17. S. Chaker, La naissance d'une litterature ecrite. Le cas berbère (Kabylie), în Bulletin des Etudes Africaines (Inalco), IX (17/18), 1992<br /><br />18. Tuaregii: păstori nomazi de limbă berberă, trăiesc pe un teritoriu care ocupă parte din: Algeria, Libia, Mali, Niger (mai ales în zone sărace în apă, deşert sau munţi ca cei numiţi Adrar-des-iforas în Mali, Aïr mountains în Niger şi Hoggar/ Ahaggar, sudul Algeriei; mulţi tuaregi cred că au o ţară a lor, fără graniţe recunoscute, cu o capitală spirituală/ istorică: oraşul Taddamakat din Mali); estimaţi la cca. 1 milion; grupaţi în confederaţii: Hoggar, Azjer (Ajjer) în N şi Asben (Tuaregii Cerului/ Touaregs de l'Aïr), Ifora, Itesen (Kel Geres), Aulliminden, Kel Tademaket în S. Societatea: tradiţional feudală. Vorbesc dialectul/ limba tamachek/ tamasheq - foarte asemănătoare, unii spun similară, cu araba, dar sunetele: mai puţin dure; folosesc vechea scriere berberă: tifinagh. Tuareg (fr.: touareg) impus de francezi; ei îşi spun Imohagh: lb. arabă – liber/ uitat/ abandonat de Dumnezeu. Alte opinii: a. numele ar putea veni de la Targa, oraş din sudul Libiei, regiunea Fezzan/ Phasania romanilor. Sau Targa ar fi chiar vechiul nume al regiunii Fezzan); b. tuareg vine de la pronunţarea în limba beduinilor (din lb. arabă: badawi بدوي, nume generic pt. grupurile de nomazi, arabi sau nu, care străbat deşertul) a cuvîntului arab tawariq (tot abandonat de Dumnezeu) singular: tarqi). Azi, adesea, un bărbat tuareg e numit targui, o femeie: targuia. Originea: opinia cea mai răspîndită – probabil rude îndepărtate ale egiptenilor, marocanilor; nu sunt arabi, ci berberi, azi amestec între berberi (albi) şi sub-saharieni (negri). Nu îşi spun tuaregi, ci Imouhar(en), Imashagen (nobil/ liber care vorbeşte tamasheq) sau Kel tamasheq sau, de ex. kel Hoggar (kel: din) – din Munţii Hoggar.<br /><br />19. Conferinţă la École Normale Supérieure de Tunis; tema: Littérature maghrébine et littérature française: échanges, confluences et perspectives dans l’espace méditerranéen. Memmi a insistat asupra dialecticii mitului care procedează la construcţia/ deconstrucţia identităţii şi originilor.<br /><br />20. Cf. B.-E. Steiciuc.Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-15936765367132273262008-01-15T12:07:00.000-08:002008-01-15T12:12:52.856-08:00Atlasul unei lumi care pogoară în uitare - revista Cronica, aprilie 2005Există o opinia larg acceptată nu numai în rândul specialiştilor, conform căreia popoarele din zona noastră, exceptând unele scurte intervale temporale, au trăit mai mereu o realitate a lumii balcanice, mai ales datorită dominaţiei romane, bizantine, turceşti sau, mai nou, ruseşti ş.a.m.d. În fiecare ţară balcanică (personal nu consider România o ţară balcanică) istoria frământată a generat acumularea de tensiuni, frustrări, fie ele de natură politică, economică sau ideologică, chiar religioasă). Poate nu întâmplător Maria Todorova considera ( 1 )că această zonă a ajuns, din cauza acestor tensiuni care au generat adesea conflicte surde, să însemne, în ochii occidentalilor, un summum al aspectelor negative. Discuţia ar comporta un spaţiu larg şi, ca de fiecare dat când se vorbeşte despre Balcani astfel, nu se va ajunge la un acord al Occidentului cu trăitorii acestor meleaguri.<br />După 1989 situaţia aromânilor s-a îmbunătăţit oarecum, pe alocuri, deşi ei gravitează, din punct de vedere lingvistic, între doi poli – pe de o parte limba maternă (aromâna), pe de alta, limba de stat corespunzătoare statului în care vieţuiesc ( 2 ). În Albania, din punct de vedere sociolingvistic, în cazul aromânilor se poate vorbi de „bilingvism cu diglosie”, aromâna fiind varietatea joasă (nestandardizată, utilizată în familie, literatura populară şi vorbirea curentă), albaneza – varietatea înaltă, folosită în primul rând în situaţiile cu caracter formal ( 3 ). Despre numărul aromânilor din Albania ( 4 ) datele diferă destul de mult, de la cercetător la cercetător, între 50000 ( 5) – 200000 ( 6 ) sau chiar mai mulţi, vieţuind în 72 până la 350 de localităţi. Majoritatea aromânilor din Albania îşi spun (ro/ru)rămăń, (ro/ru)rămęń, fârşeroţii ( 7) (fărşerót, fărşeróţ), reprezentând numai o ramură a aromânilor din această ţară alături de altele ca grămostenii, moscopolenii, muzăchearii, deşi termenul este folosit ca „termen generic” şi pentru aromânii din Albania. Fărşeroţii (există şi opinia, larg acceptată, conform căreia numele lor vine de localitatea Frashër, din districtul Pemeti) ( 8 ) trăiesc şi în Grecia (Epir, Etolia, Acarnaia, Tesalia), Republica Macedonia.<br />În unele teorii despre formarea unor popoare din zona Balcanilor există o ipoteză care acorda un rol (după mulţi destul de însemnat) elementului de legătură constituit de aromâni. Hristu Cândroveanu îl cita pe Eugen Coşeriu, care îi scria: dacă aromânii ar fi făcut un stat care ar fi rămas, s-ar fi impus ei în istorie, şi nu dacoromânii, şi atunci limba comună s-ar fi numit aromâna, iar dacoromâna ar fi fost un dialect al ei.<br />Mic atlas al dialectului aromân din Albania şi din fosta Republică Iugoslavă Macedonia este o lucrare, în opinia mea, necesară din mai multe puncte de vedere (pe care specialiştii le pot evidenţia mult mai bine), dar accesibilă oricărui cititor, în mare parte.<br />Este o realitate faptul că, din punct de vedere monografic, dialectele româneşti din sudul Dunării (având în vedere, subliniază Petru Neiescu, importanţa lor pentru istoria limbii române) au fost în atenţia unui număr mare de cercetători, rezultând monografii, articole, studii, dicţionare, glosare, culegeri de texte ş.a.m.d. Dar, deşi lucrările amintite au o importanţă majoră, Petru Neiescu subliniază faptul că referirile la extinderea lor „pe teren” (e drept, cu unele excepţii), din diverse motive, fie lipsesc, fie sunt nesigure. De aceea aria de răspândire a folosirii unor cuvinte poate fi trasată doar cu mare greutate şi aproximaţie.<br />Autorul este de părere că foarte importante pentru a elimina aceste aspecte sunt studiile de geografie lingvistică, efectuate pe baza atlaselor lingvistice – acestea pot prezenta graiurile unei limbi / unui dialect mult mai sugestiv, în „extensiunea lor geografică.” Aceste atlase sunt de fapt o colecţie de hărţi în care, în loc de localitate este notat un „punct cartografic” – o cifră care se repetă pentru fiecare localitate în toate hărţile. Hărţile (alcătuite pe baza unui chestionar aplicat într-un număr mai mare sau mai mic de localităţi de către „anchetatorul dialectal”) redau cuvintele/ noţiunile lingvistice corespunzând noţiunii din titlul lor.<br />Lucrarea cuprinde secţiunile: Introducere (în care sunt date citate, date despre studiile altor cercetători, aspecte legate de viaţa aromânilor nomazi, modul în care politica statului în speţă îi afectează, unele concluzii ş.a.m.d.), Titlul hărţilor, Indice alfabetic al cuvintelor-titlu, Indice alfabetic al cuvintelor şi formelor din hărţi, Hărţi (sunt 212, scrise, notează autorul, în anul 1970, fapt pentru care nu au fost actualizate ca celelalte materiale), Notele hărţilor, Planşe, Anexă (cu transcrierea fonetică şi lista abrevierilor). Una peste alta un bagaj impresionant de informaţii prezentate de Petru Neiescu într-o manieră limpede, accesibilă, fără însă a face rabat de la criteriile muncii ştiinţifice.<br />Timpul macină încet, încet ştergând urmele lăsate de istorie, aruncând în uitare o întreagă lume care, în cazul de faţă, este, vrem, nu vrem parte din trecutul, din devenirea, existenţa noastră. Poate şi numai de aceea şi tot ar fi utile astfel de lucrări.<br /><br />Petru Neiescu, Mic atlas al dialectului aromân din Albania şi din fosta Republică Iugoslavă Macedonia, Editura Academiei, Bucureşti, 1997<br /><br /><br />Note<br /><br />1. Maria Todorova, Balcanii: de la descoperire la invenţie, în revista Secolul XX, nr. 7-9, Bucureşti, 1997, p. 92.<br /><br />2. A se vedea şi studiul Funcţia şi tematica literaturii aromâne, în vol. Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, editat sub egida Academiei Române şi Institutului de Filologie Română „A. Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003.<br /><br />3. J.A. Fishman, Bilingualism with and without diglossia; diglossia with and without bilingualism, în The Journal of Social Issues, 23, 1967, p. 29-38; Suzanne Romaine, Bilingualism, Oxford, 1989, p. 31-32. Cf. Adrian Turculeţ, Aspecte ale situaţiei sociolingvistice a aromânilor din Albania, în vol. Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, editat sub egida Academiei Române şi Institutului de Filologie Română „A. Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003. p. 115.<br /><br />4. Datele oficiale albaneze relevă că aromânii nu sunt socotiţi o minoritate<br /><br />5. În 1895, de pildă, Gustav Wiegand (Die Aromunen, Ethnographisch-philologisch-historische Untersuchugen über das Volk der sogenannten Makedo-Romanen oder Zinzarea, Erster Band, Leipzig, 1895) scria despre 16850 de aromâni în 72 de localităţi.<br /><br />6. T.J. Winnifrieth, Shattered Eagles. Balcans Fragments, London, 1995, în capitolul The Vlacs in Albania.<br /><br />7. Aromânii din Grecia sunt cunoscuţi şi sub numele de „cuţo-vlahi”, „valahofoni” sau „fârţeroţi” (de la Farsala). După unele aprecieri recente, într-un trecut nu prea îndepărtat, numărul aromânilor din Grecia putea să treacă de un milion (Vasile Gh. Ion, 2001).<br /><br />8. Adrian Turculeţ, Aspecte ale situaţiei…<br /><br />9. Limba şi literatura română în expresie dialectală macedoromână/ aromână, în vol. Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, editat sub egida Academiei Române şi Institutului de Filologie Română „A. Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-75607401162756271062008-01-15T11:52:00.000-08:002008-01-15T12:02:44.146-08:00Tărăsăuţi, din pagini de cronică - revista Cronica, martie 2005Multe sate din Bucovina de Nord poartă întipărite pe obrazul drumurilor lor însângerate de istorie urma copitelor cailor lui Ştefan, Rareş, Cantemir şi a atâtor altor oşteni care au plecat către lumea celor drepţi pentru apărarea ţării.<br />Loc de rezonanţă istorică (în 1524 o oaste turcească care se întorcea din Polonia cu pradă a fost spulberată aici de Ştefăniţă-vodă; se pare, Petru Rareş a zdrobit aici o oaste poloneză)( 1 ) satul Tărăsăuţi, veche vatră moldovenească de pe malul stâng al Prutului, raionul Noua Suliţă, regiunea Cernăuţi, are 5200 de locuitori. Prima atestare documentară a satului medieval Tărăsăuţi datează din 1473 ( 2 ) dar, subliniază autorii, date fiind descoperirile din zonă (cele datate la 300-100.000 de ani, apoi elemente caracteristice culturii Tripolie sau din perioada geto-dacică, altele din timpuri mai apropiate, dovedind că această zonă era locuită şi înainte cu sute de ani de această atestare) se poate presupune că are o vechime mult mai mare.<br />Probleme apar în ce priveşte numele satului, cea mai răspândită versiune, şi mai verosimilă în opinia autorilor, fiind legată de un probabil fost proprietar al localităţii: Taras (neatestat documentar până acum), deşi acest nume este extrem de rar întâlnit la moldoveni ( 3). Există şi o poveste (neverificată de documente) după care Taras a fost numit pârcălab de Hotin de Ştefan cel Mare şi Sfânt.<br />Primii stăpâni atestaţi au fost Mateiaşii. Unul dintre ei, Gavrilaş Mateiaş, a fost mare logofăt şi, pe timpul lui Petru Rareş, şef al cancelariei domneşti. Microtoponimele sunt, majoritatea, de filiaţie românească: Joseni, Cheleni, Humăria, Bordeiul haiducilor, Putreda, Dâmbul crucii, Ţintirimul vechi, Valea spânzuraţilor (unde, pe timpul administraţiei turceşti, era locul execuţiilor) ş.a.m.d. Exista şi un Monument al eroilor, ridicat după primul război mondial, dar, ca mai toate vestigiile trecutului, odată cu venirea ruşilor şi acesta a fost distrus, şi lista celor căzuţi a dispărut. În 1865 a apărut prima şcoală, ridicată în locul numit „Vatra jocului”, cândva centrul satului, unde aflau şi bisericile.<br />Recensământul din 1772, făcut la ordinul generalului rus Rumeanţev, arată că în sat erau 206 gospodării, capii de familie fiind: 260 moldoveni, 2 evrei, 2 ţigani şi două feţe duhovniceşti. Nu este lipsită de interes o analiză a numelor de familie: probabil repetând porecle mai vechi – Buzămurgă, Chiorescu, Şchiopu, Pleşcă, Beţiu, altele legate de lumea animală – Ursu, Raţă, Lupu, sau de la nume de botez – Andrieş, Chirilescu, Toderică, Aioanei, Anisei, de la ocupaţii – Rotaru, Olaru, Botnaru şi, cel mai răspândit, Chelea (autorii cred că acest nume relevă, cel mai probabil, ştiind că şi un „loc” al satului e numit Cheleni, că destui oameni se ocupau cu prelucrarea pieilor). Se adaugă nume ca Rusu, Rusnac, Ruscanu, Nistreanu, Neamţu, Ungureanu, Turcumanu, care zugrăvesc şi ele istoria zbuciumată a locului.<br />Deşi în evul mediu în satele noastre bisericile erau destul de rare, pe harta alcătuită de Georg Reihersdorffer (în 1541 sau 1595) figurează biserici la Hotin, Cernăuţi şi Tărăsăuţi. În 1777 a fost ridicată încă o biserică „făcută din lemn, acoperiş cu gontă, cu clopotniţă de lemn” ( 4) . Din 1996 s-a început construirea unei biserici noi, în centrul satului, în care sunt credincioşi şi de alte confesiuni: baptişti (creştini evanghelişti), ( 5 ) adventişti, martorii lui Iehova.<br />Tărăsăuţi este un sat frumos în care, până prin a doua jumătate a secolului XIX, viaţa curgea ca în urmă cu sute de ani în satele moldoveneşti din Basarabia şi mai de peste tot din ţară, care, privite din afară, ofereau imagini pitoreşti cu gardurile lor de nuiele, zăplazuri sau ziduri de piatră, case frumoase, văruite şi pline cu decoraţii, desene naţionale, fântâni cu cumpănă, ciutură sau cârlig, vii înconjurate cu hândichiuri şi cătină, cu hudiţe pe care se preumblau ţărani cu sumane şi căciuli.<br />Istoria acestui sat, atât de afectat de luptele din al doilea război mondial (linia frontului a fost aproape) are multe puncte comune cu a mai tuturor satelor din Basarabia şi Bucovina de Nord. Dacă studiem etnologia (strânsura flăcăilor, claca, şezătoarea, claca – munca în comun, vatra jocului sau, cum mai era denumită la Dinăuţi şi Vancicăuţi – toloacă, superstiţiile, elementele de magie străveche, tradiţională – chemarea ploii, „vrăjitul după parii de la gard”, „aruncarea opincii peste casă ”, vrăjile fetelor legate de dragoste, căsătorie, „legarea uliţei” etc., vrăjile de Sf. Andrei ş.a.m.d.), cu toate intruziunile cauzate de rănile istoriei, nu putem să nu ne înfiorăm întrebându-ne cum, cu atâtea vicisitudini, oamenii de aici au putut să păstreze trecutul, tradiţiile milenare şi să trăiască aidoma moşilor şi strămoşilor. Ba chiar să ne gândim cu umilinţă cine e mai român, când în Ţară, din motive care trebuie analizate, multe dintre obiceiuri s-au pierdut la sat.<br />Fiecare schimbare majoră a istoriei a fost „însoţită” în satele româneşti din Basarabia şi Bucovina de Nord, Tărăsăuţi nefăcând excepţie, de ruină şi moarte. Războiul, foametea, tifosul şi ocupaţia rusă, colhozul (în februarie 1941 aici s-a „organizat” colhozul „Grănicerul roşu”) deportările, „curăţirea zonei din apropierea frontierei de elemente social primejdioase”, au lăsat urme adânci. Urme adânci a lăsat şi masacrul de la Fântâna Albă (unde, în noaptea de 6-7 aprilie 1941 au fost masacraţi, lângă satele Lunca şi Pilipăuţi, pe malul drept al Prutului, peste 600 de români de toate vârstele, din satele Mahala, Boian, Ostriţa, Horecea, Molodia ş.a.m.d. care, încercând să se salveze de regimul lui Stalin au vrut să fugă în Ţară, părăsindu-şi gospodăriile), şi nu doar pentru că vreo câţiva răniţi au încercat să fugă spre Tărăsăuţi. Se pare că o fetiţă a fost salvată de o familie din sat.<br />Arcadie şi Antonie ( 7 ) Moisei, tată şi fiu, născuţi la Tărăsăuţi, absolvenţi ai Facultăţii de Istorie din Cernăuţi, autori a mai multe lucrări/ articole de specialitate, au dorit să reconstruiască pentru urmaşi calea parcursă de satul lor pe drumurile istoriei, pornind, cu modestia dar şi acribia care le sunt reguli de viaţă, de la premiza că: „încercarea de studiere a trecutului este o probă de mediere asupra prezentului şi de desluşire a viitorului.”<br />Istoria este aşa cum este, cum am făcut-o, iar relele ei… unele pot, altele nu mai pot fi, de multe ori, îndreptate. Dar nu e bine pentru copiii noştri, fie ei ruşi ucraineni, români sau unguri, să le înnegurăm sufletele cu neadevăruri care vor conduce la adâncirea unor răni. E greu de înţeles de ce poporul ucrainean, care a avut multe de suferit, acceptă să fie minţit în legătură cu trecutul, chiar dacă adevărul, uneori, doare.<br />De când Ucraina a devenit stat independent o serie de „ideologi” care îşi imaginează că ajută la consolidarea statului de drept ucrainean caută să „aplice” istoriei diverselor teritorii care au aparţinut altor state, în special pentru ultimul secol al mileniului trecut, „interpretări” cât mai „coordonate”, mai „plauzibile” (din punctul lor de vedere), chiar şi în încercarea de a „fructifica” mai vechile aberaţii ale istoriografiei sovietice despre „eliberare”, pornind de la „imperativele noii situaţii”. Astfel, de pildă pentru istoria Nordului Bucovinei, au „reuşit” în doar câţiva ani să „aplice” faţă de aceleaşi momente ale istoriei locului, „grile” total opuse. S-a spus, mai întâi, că perioada sovietică ar fi fost una de ocupaţie, pentru ca, ulterior, în „noul context”, să se afirme că a fost vorba despre „statalitate ucraineană” şi, ca atare, majoritatea instituţiilor de stat şi publice ucrainene din regiunea Cernăuţi, conform unui program concertat, şi-au sărbătorit jubileele de… 60 de ani de la constituirea lor. Astfel, în „viziunea” acestor „ideologi”, despre masacrele de la Lunca şi Fântâna Albă, s-a spus în presa ucraineană din Cernăuţi, că nu ar fi fost decât „o faptă de eroism a grănicerilor ucraineni care, fiind puţini la număr, au făcut faţă unui grup înarmat foarte numeros de români care au încercat să atace graniţa de stat.” Cei asasinaţi au fost numiţi, în ziarul „Ceas” (cum nici măcar KGB-ul sovietic n-a îndrăznit, conştient de grozăvia făptuită asupra atâtor oameni nevinovaţi, printre care şi copii) „provocatori”, „fascişti” sau „agenţi ai siguranţei române”.<br />Interesant este că acum mai bine de un deceniu, la 50 de ani de la masacrul din marginea pădurii de la Varniţa, ( 8 ) şeful de atunci al KGB-ului regional, Igor Pikuza, a făcut, în ziarul de limbă ucraineană „Radianska Bukovina”, dezvăluiri în legătură cu acest masacru, scriind că marşul de la Fântâna Albă a constituit o reacţie la persecuţiile la care era supusă populaţia românească din teritoriile ocupate, cu toate că justifica aceste persecuţii pe care le considera comise „pe criterii de clasă” şi a minţit, printre altele, şi asupra numărului victimelor.<br />Într-un articol intitulat „Provocarea de la frontiera românească” (în „Ceas”, 22 iunie 2001, 25), semnat de redactorul şef, P. Kobevko, publicat la rubrica „Separatism” (!) sunt enunţate o serie de aberaţii care mai de care mai abracadabrante, ajungându-se, după un şir de „demonstraţii” „justificate” şi cu „hărţi”, la tot felul de concluzii ciudate, până la a se cataloga masacrul ca „un neînsemnat «incident» de frontieră”.<br />Statul ucrainean nu se poate construi pe minciună sau pe „ideologii” alcătuite după principiul „scopul scuză mijloacele”, fiindcă nu miile de nevinovaţi asasinaţi la Lunca, Fântâna Albă, în Kazahstan şi, de pildă, la Onega, ca de altfel de-a lungul întregii frontiere impuse arbitrar la sfârşitul lunii iunie 1940 de ocupanţii sovietici au fost vinovaţi. Adevărul, chiar dacă doare, întăreşte demnitatea unui popor.<br />Nici în România lucrurile nu sunt perfecte. Şi noi avem „petele” noastre. Dar am avut în vedere drepturile pe care le-au obţinut minorităţile la noi, şi, dacă privim cum sunt reprezentaţi/ numărul minoritarilor din Parlamentul de la Bucureşti, vom observa că depăşesc proporţia minorităţilor, raportată la majoritatea românească din ţară. De pildă ucrainenii din România, deşi, trebuie să remarcăm şi asta, nu sunt autohtoni, au dreptul sa fie/ sunt de facto reprezentaţi direct în Parlament, ca şi bulgarii, turcii, tătarii, ţiganii, evreii, italienii, ungurii; unele minorităţi sunt reprezentate de două ori: o dată ca minorităţi, a doua oară prin intermediul unor partide politice. Încercăm, pe măsură ce adevărurile istorice pot fi asimilate în mentalitatea poporului, să depăşim momentele sensibile.<br />Ucraina, dacă vrea să convingă de sinceritatea demersului său european, democratic, trebuie să îşi revizuiască şi politica faţă de minorităţi şi să renunţe la (de)serviciile unei ideologii care s-a dovedit şi pentru alţii falimentară.<br /><br />Arcadie Moisei, Antonie Moisei, „Tărăsăuţi – Din margine de cronici”, Editura Zelena Bukovina, Cernăuţi, 2001<br /><br /><br />Note<br /><br />1. „…au mai intrat oaste leşască să prade, pre cari i-au acoperit oaste moldovenească la Tărăsăuţi, de nu au scăpat nimeni dintru aceia” – Уpeke Г. Лemonuceцул Цэpuũ Moләoбũ. – Kшн: Kapтя Moлдовеняскэ, 1971, cf. Arcadie şi Antonie Moisei; dar localizarea nu este atât de exactă ca să permită identificarea locului bătăliei cu satul Tărăsăuţi.<br /><br />2. Iсторія міст ciл Української PCP. Чeрнівeцъкa oблacть, Kиїв, 1969, cf. Arcadie şi Antonie Moisei.<br /><br />3. La Grigore Ureche: o dată; în colecţiile de documente bucovinene nu apare deloc.<br /><br />4. Carte de revizie. Fondurile muzeului etnografic regional Cernăuţi, cf. Arcadie şi Antonie Moisei.<br /><br />5. Misiunea Neemia din Cernăuţi a construit în Tărăsăuţi, ca în mai multe sate româneşti (Tereblecea, Mălineşti, Mărşineţ) şi ucrainene, o biserică creştină evanghelistă pentru cei, după datele misiunii, 100 de membri.<br /><br />6. Ucrainenii aruncă cizma.<br /><br />7. Antonie Moisei este autorul unei interesante monografii Simion Florea Marian (apărută în 2003), al cărui nume, reamintim, este legat în etnologia românească de sistematizarea credinţelor/ datinilor relativ la obiceiurile calendaristice („Sărbătorile la români”), familiale („Naşterea, Nunta şi înmormântarea la români”), şi universul ţăranului român („Ornitologia poporană română”, „Insectele în credinţele şi datinile poporului român”). Este autorul monumentalei „Botanica poporană română”, rodul muncii de peste 40 de ani: 12 volume manuscrise şi un ierbar remarcabil.<br /><br />8. Preotul bucovinean şi academicianul român Dimitrie Dan, în cartea sa „Lipovenii din Bucovina”, susţinea că numele locului vine de la zăcămintele de var aflate în aceste locuri. Onega – lac în Karelia, înconjurat de taiga. Condiţii climaterice sunt foarte aspre. În aceste locuri au fost deportaţi de sovietici mulţi români bucovineni. Tăiau pădurea sau căutau turbă pentru a se încălzi; aici au murit mii de oameni nevinovaţi de ger, foamete – informaţie primită de la Antonie şi Arcadie Moisei.Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-60036668510977064382008-01-15T11:48:00.000-08:002008-01-15T11:51:39.322-08:00Trăiesc pe lume străin - revista Cronica, februarie 2005„Frunză verde de pelin<br />Trăiesc pe lume străin<br />Şi trăiesc eu binişor,<br />Numai de casă mi-e dor.”<br /><br />„Trăiesc pe lume străin”, datat în anii 1956-1946<br /><br />După primul război mondial, după unirea Basarabiei cu Ţara, teritoriul acestei zone a fost împărţit în 9 judeţe, între care, atunci, şi Hotinul, cu 215 sate şi cu o populaţie de 395.343 locuitori (recensământul din 1930).<br />Procesul de tranziţie de la vechile structuri ruseşti la cele naţionale a necesitat mari eforturi, nu doar materiale, unirea Basarabiei nefiind recunoscută printr-un tratat internaţional în acelaşi an – fapt care a sprijinit, implicit, tensiunea menţinută de agenţii bolşevici, care ameninţau populaţia cu revenirea la Rusia, cerând funcţionarilor ruşi să nu depună jurământul de credinţă faţă de statul român. În acest context este explicabil de ce guvernatorul Daniel Ciugureanu a ordonat ca, de la 1 aprilie 1919, „să intre în slujba statului numai cei ce grăiesc moldoveneşte”.<br />Pentru a contribui la formarea cadrelor basarabeane guvernul român a adus funcţionari şi cadre didactice din Regat. Bunicul meu a predat la Bălţi, unde încă mai trăiesc persoane botezate de dânsul. La fel de adevărat este că unii dintre funcţionarii români au comis destule abuzuri şi ilegalităţi, lăsând o imagine negativă.<br />În ianuarie 1920, Parlamentul român a dezbătut proiectul de reformă din Basarabia (aprobat la 1 februarie): „Vom ratifica reforma agrară în Basarabia cu conştiinţa că desăvârşim o mare operă şi cu speranţa că prin acest act de dreptate şi înfrăţire naţională se vor consolida în viitor legăturile de acum înainte de-a pururea nedespărţite dintre noi şi această parte a pământului nostru strămoşesc, spunea în alocuţiunea sa I. G. Duca.Acesta era legat sufleteşte de comuna<br />Dinăuţi(1), ai cărei locuitorii l-au salvat din mâinile unor răufăcători.<br />Pentru oamenii din Dinăuţi, ca pentru aproape întreaga Basarabie, agricultura, care aici a cunoscut progrese deosebite în toată perioada interbelică, a constituit principala sursă de existenţă şi de venituri. Această ramură a economiei naţionale a cunoscut un progres notabil.<br />După Unire la Dinăuţi s-a terminat construcţia/ s-a sfinţit biserica Sf. Dumitru (1923). Iniţial oficializarea sărbătorilor creştine după calendarul gregorian a fost primită cu destule împotriviri din partea enoriaşilor, care erau după stilul vechi (calendarul iulian) dar, foarte repede, acestea au dispărut. După cedarea Basarabiei în 1940 s-a trecut din nou la calendarul iulian, la presiunea bisericii de la Moscova.<br />Şcoala din sat era de 7 clase, aici învăţând mai mulţi oameni de renume (din vina noastră majoritatea necunoscuţi la noi): Maria Ciupac, Axenti Moldovan, Ion Borşevici, Ignat Buzdugan, Petru Seredencu, Florea Cimborovici, Ludmila Cuceareavă, Liuba Reabcu, Maxim Şpirca etc.<br />Până la 28 iunie 1940, după cum îşi amintesc sătenii mai în etate, la Dinăuţi ţăranii păstrau portul naţional: căciula ţurcănească, cămaşa şi izmenele, catrinţa, cojocul şi mantaua erau hainele lor de zi cu zi. După 1940, sub ocupaţia sovietică, alta a fost situaţia.<br />Cât de mult au însemnat limba română, anii, puţini din nefericire, petrecuţi între graniţele ţării de oamenii din Dinăuţi se poate vedea din folclorul, de exemplu din anii războiului până în 1990, cum scria, cu altă ocazia, Ion Bejenaru: „Unele texte completează istoria românilor, lupta cu turcii, războiul pentru independenţă, fragmente din viaţa unor domnitori etc. De exemplu: Robia tătărească, Frunzuliţă busuioc, Dealul Pleşcat, Dreptatea lui Vodă. Limba, cultura, istoria naţională au fost transmise din generaţie în generaţie pe cale orală, prin icoane şi parabole biblice povestite copiilor; prin folclor: cântece de leagăn, basme, legende, balade şi doine audiate în limba mamei.” Ion Bejenaru scria: „Fiind pasivi de susţinerea adevărului istoric, satul Dinăuţi (97% român) ar putea deveni rutean ca şi cele din jur, de pildă Şişcăuţi, Toporăuţi, Doljoc, Cristineşti, Coteleu, înregistrate la recensământul din 1772-1774 ca sate româneşti”.<br />Este limpede, cum se poate desprinde şi din lucrările lui Ion Bejenaru, că această creaţie populară folosea o terminologie întâlnită în întreaga ţară.<br />Prin cea mai recentă lucrare care mi-a parvenit, semnată de domnul Ion Bejenaru, „Balade şi snoave”, cititorul are la dispoziţie o culegere de balade populare din acest sat al judeţului Hotin, actualmente în Ucraina (pastorale, generale, istorice) precum şi snoave cu eroi cunoscuţi de fiecare român (Păcală, Tândală, Haplea, Nătăfleaţă, Tanda şi Manda ş.a.m.d.)<br />Soarta a făcut, cum subliniază şi Ion Bejenaru în cuvântul introductiv, intitulat „Balada populară la Dinăuţi”, ca motivele folclorice româneşti din această zonă să se îmbine, în multe situaţii, cu cele din folclorul altor neamuri cu care au intrat în contact: ucraineni, ruşi, germani, polonezi etc. Imperiile (austriac şi apoi sovietic) care au ocupat aceste teritorii au creat, pe căi nefericite, posibilitatea unor contacte care au favorizat aceste „schimburi”: fie din cauza (nu cred că putem spune „datorită”) vecinătăţii forţate, rudeniilor create în timp, fie pentru că tinerii din diferite neamuri au făcut oastea împreună, înrolaţi în armatele imperiale. Sunt explicaţii coerente, cum se relevă din volumul lui Ion Bejenaru, ale sărăciei relative a subiectelor legate de istoria naţională a românilor comparativ cu cele cu caracter general-uman (dragostea, moartea, relaţii interumane, relaţii familiale, toate într-o gamă variată – căsătoria printre străini, soacra vrăjmaşă, nevasta asasină, fata sedusă, logodnici nefericiţi, sora otrăvitoare, infidelitatea, beţia etc.) din piesele folclorice culese din Dinăuţi. Există şi o variantă a Mioriţei (Oică Chistrucă).<br />În acest colţ de lume în care istoria popoarelor a cunoscut frământări continui, şi după 1990 limba şi istoria românilor din afara graniţelor ţării sunt supuse unor grele încercări. Am fost la cetatea Hotin, unde nu există nici cel mai mic înscris, nici măcar despre Ştefan cel Mare şi Sfânt, de parcă cetatea ar fi căzut acolo din ceruri. Românii din Bucovina de Nord spun că ucrainenii caută să argumenteze pe orice cale că acesta este pământul lor din totdeauna, că şcolile minorităţilor naţionale (şi cele româneşti) vor fi „reformate” în direcţia unui învăţământ în limba lui Taras Şevcenko. Mulţi mi-au spus că, dacă nu vom şti să ne apărăm limba maternă, dacă nu vom şti să protejăm datinile, obiceiurile păstrate din strămoşi, nu peste prea mult timp nu vom mai fi ceea ce suntem azi.<br /><br />Ion Bejenaru, „Balade şi snoave”, Editura Augusta, Timişoara, 2001<br /><br /><br />1. Comuna a avut numele lui câţiva ani; I. Agrigoroaie, Gr. Palade, În cadrul României întregite. 1918-1940, Chişinău, 1993.Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-15766766134994201712008-01-15T11:42:00.000-08:002008-01-15T11:47:11.210-08:00Aşezînd la picioarele lumii un craniu - revista Cronica, februarie 2005Şi stelele mor<br />Dar în cer nu-s morminte<br /><br />Nu ţipa, ah, cîte ţipete<br />Au fost înăbuşite în mine<br />Ca nişte trăsnete într-o fîntînă<br /><br />Visar Jiti<br /><br />Un poet albanez (născut la Durrës) care a suferit mult în perioada comunistă ( 1 ) (persecuţii, temniţă), Visar Jiti, apare acum într-un volum bilingv, română-albaneză. După ce a terminat studiile de limbă şi literatură albaneză la Universitatea din Skhodra a lucrat 5 ani în învăţămînt în sate din vecinătatea oraşului Kukës şi, înainte de a-şi publica primul său volum, învinuit că ar fi poet decadent şi duşman al poporului, primeşte 8 ani de lagăr. Eliberat, va lucra pentru ceva timp ca muncitor la o fabrică de cărămidă din Luşnie pentru ca, după 1990, să lucreze la primul ziar de opoziţie – Renaşterea Democratică/ Rilindja Demokratike, specializîndu-se ulterior în jurnalistică, colaborînd la marile cotidiene italiene Corriere della sera, Avvenire sau Il sole 24 ore, primind şi o serie de premii italiene pentru lirică şi proză.<br />Debutează cu volumul de poezie Memoria aerului, pentru care primeşte Premiul Republicii Albania, pentru ca în 1994 să îi apară volumul Aşez la picioarele voastre un craniu (poezii din închisoare), în acelaşi an, în Macedonia, i se editează volumul Semănatul de fulgere. Au urmat şi alte volume de poezii, proză, eseistică etc. A fost director al editurii Naim Frashëri din Tirana, ataşat cultural la Ambasada Albaniei din Roma. Actualmente locuieşte la Tirana.<br />Semnificative mi s-au părut poemele sale mai curînd din punctul de vedere al forţei cu care reuşeşte să (re)creeze o atmosferă aparte, fără exces de figuri de stil, într-un limbaj mai curînd descriptiv/ imagistic, nesofisticat. Versurile poetului sînt mai puţin marcate de război, cît de nenorocirile pe care şi le provoacă oamenii, în general, de fantasmele/ chinurile spirituale din închisoare, de lipsa libertăţii, de însingurare şi acea ambivalenţă renunţare-revoltă/ sete de libertate pe care o înţeleg altfel oamenii sechestraţi. O închisoare care în poemele lui Visar Jiti trece din afară, înăuntru, în cranii, care sînt: „gropile/ în care-au murit bătăliile”, „o neagră genune”. Înăuntru, „în craniu/ e timpul nostru” – spune poetul.<br />Nu e greu de înţeles de ce metaforele au un iz de nostalgie nedisimulată, uneori cu aparenţă de „instrument mnemotehnic”: „la gîtul femeii/ spînzură alt colier – / al sărutărilor”; sau: „în arbori cad foi nescrise/ pe spatele telegramelor morţii/ scriu numele unor copii (Dincolo de lucruri) ş.a.m.d. Dealtfel, Dincolo de lucruri ar putea fi privită şi ca descrierea în versuri a unui fel de „culoar secund al vieţii”, pe care curge, alături de secundele numărate de/ prin îmbătrînirea trupului, numai sufletul poetului. Sau Tu şi moartea, în care presiunea singurătăţii/ închisorii „transformă” sufletul, visele într-o realitate „posibilă” cu două feţe: iubirea (care îmbracă un chip metaforic – Ea) şi moartea. Poate cea mai puternică imagine poetică a volumului este Psalm – un tablou al unui loc (real/spiritual) în care pînă şi gîndul este închis şi zidul este nu doar limita universului, ci pare a fi întreg universul celui închis. Nici moartea, nici viaţa nu par să aibă vreun preţ în închisoare, ci permanenţa existenţei zidului. În faţa lui „te spovedeşti, fără făţărnicie”, între ziduri „îţi scuturi colbul păcatelor”. Imaginea se continuă într-o manieră nu cu mult diferită în Eu cînt venirea ta, o poezie despre un alt fel de singurătate (în care pluteşte o întrebare cu iz de stranietate: „tristeţe de aur?”), o îngemănare între aşteptare şi îngrădirea zidului atotstăpînitor („ziduri şi ziduri şi ziduri din nou”) deşi totul este aşteptare. O aşteptare care subsumează o speranţă nedefinită, neîngrădită, oarecum laxă: „plămînii universului umple-se/ de dorinţe ca de-o năvală de nouri.” Un alt plan ar fi pasul dinspre banal, tern chiar către re-construcţia universalului, a sentimentelor umane: un exemplu ar putea fi Veioza – o veioză primită în dar de la Ea, în „nopţile de gînduri/ ia forma elegantă a cefei”. Dragostea (şi dacă/ atunci cînd natură „ajută” cu fulgere care cad „ca nişte ramuri de foc”) pentru Visar Jiti poate fi şi speranţă, liană care trage către libertate, care ţine spiritul legat de libertate, dar poate fi o altă formă de refugiu chiar şi în libertate – Noapte cu fulgere (poem scris la Salonic, în 1993).<br />Oglinda (şi mă duc cu gîndul, fără a cădea în preţiozitate, la o apropiere care apărea drept semnificativă în evul mediu, în Occident – între latinescul mirari, mirabilia, minuni, şi un cuvînt francez, miroir, oglindă, ( 2 ) care în închisoarea lui Visar Jiti era ilegală, spartă fiind, s-a despărţit în cioburi care „păreau un masacru de ochi” (În timpul percheziţiei). Dealtfel, multe gesturi capătă/ redobîndesc în poem semnificaţii lăsate să cadă în uitare: „în braţe stau îmbrăţişările” şi „de cînd omul tot căsăpeşte braţele omului?”; între glorie şi zădărnicie este mult mai mică distanţa cînd lipseşte libertatea: „sfinxul, sub nisipul de stele/ de-atîta glorie-i bolnav” şi „deşertul la apogeuri ridică/ măreţia fără de noimă” (Sfinxul). Toate astea într-o lume – Moloh ca „un uriaş craniu”, cu două rînduri de „existenţe/ non-existenţe” – a viilor şi a morţilor, dar în care „vorbele viilor/ nu mai au noimă./ Ele sînt/ Însîngerate piroane// Pe crucea enormă”. De fapt, în închisoare „moartea continuă” – odată închis erai, de multe ori, ca şi mort. Moartea, mormîntul sînt doar o „confirmare” a faptului că închisoarea este atotputernică. Aici, pentru fiecare în parte poţi spune: „Cîndva l-au bocit/ Dar altădată murise” (Moartea continuă).<br />Întoarcerea în lume, visată, dorită este privită din închisoare cu teamă, cu sentimentul că între ziduri ceva în interiorul individului s-a schimbat: „Şi dacă am să mă-ntorc,/ Pe străzi o nălucă o să vedeţi./ De fapt, în temniţă voi fi/ Sub lespezi, cu morţii (Cine m-a cunoscut). Într-o lume-puşcărie cum erau, din multe puncte de vedere, toate ţările comuniste pentru majoritatea cetăţenilor lor, poate fi o emblemă pentru vieţile multora o strofă ca aceasta: „O după amiază în lagăr pierdută în van,/ Ca un gol într-un craniu./ Iată, bucăţile de pîine/ pentru păsări, le adună/ Mîna înfometată/ a unui Iisus bătrîn” (După amieze: păsări moarte).<br />Putem vorbi şi de o serie de motive, de cuvinte cheie: zidul, craniul, mîinile, braţele ş.a.m.d. şi toate se raportează mai curînd la închisoare decît perioada de libertate – care pare doar o proiecţie, în multe poezii, a înlăuntrului plin cu amintiri necesare pentru a supravieţui. Libertatea tuturor („un blînd cutremur/ care nu sperie”) a venit ca un spectacol straniu al „chipurilor goale” cărora le era frig fără de măştile purtate în perioada comunistă, drept pentru care „s-au repezit…/ căutîndu-şi/…/ o mască de bun prieten/ o mască a autorităţii// O mască de martir/ De persecutat/ De indiferent” (Gata cu mormanul de măşti). Dar, concluzia – naşterea unui un alt fel de închisoare: „oamenilor…/ Cu oricine vă puteţi întîlni/ Dar nicicum cu voi înşivă”.<br />Deşi nu lipseşte lumina, speranţa, dragostea, omenia, este o poezie cu accente amare, un tablou în versuri al unei lumi care, totuşi, să nu uităm, nu s-a putut schimba peste noapte. Este, în fond, populată de „aceeaşi” care, ca şi la noi, i-au aplaudat pe mai-marii comunişti, dar i-au şi judecat şi condamnat în virtutea unor idealuri pe care s-au considerat şi ei îndreptăţiţi să le îmbrace ca pe o haină, cel puţin socială, potrivită „noilor vremuri”, noilor roluri pe care şi le-au asumat odată cu „schimbarea”, sustrăgîndu-se cu tot cu amintiri din haina celor vechi. O lume în care o mască a fost înlocuită, prea adesea, cu o alta. Dar rămîne doar o mască, nu un chip adevărat, nu un suflet, nu un om.<br />Încă.<br /><br /><br />Visar Jiti, Psalm, ediţie bilingvă română-albaneză, îngrijită de Dumitru M. Ion, selecţie, bibliografie şi tălmăciri de Dumitru M. Ion şi Carolina Ilica, traduceri: Renata şi Luan Topciu, Editura Orient-Occident, Bucureşti, 1997<br /><br /><br />1. Rol important în declanşarea persecuţiilor abătute atît asupra poetului şi familiei sale a avut-o poemul Îmbrăţişarea duşmanilor.<br /><br />2. Oglindă, latină speculum; la nivel dialectal s-au stabilit o serie de apropieri, pornind şi de la paralele de genul: rădăcina mir, prezentă şi în cuvîntul privire etc.– a se vedea şi Pierre Mabile, Le Miroir du merveilleux, 1962.Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-55494286601072718882008-01-15T11:36:00.000-08:002008-01-15T11:41:56.522-08:00Prutule, apă vioară - revista Cronica, ianuarie, 2005„Prutule, apă vioară<br />Face-te-ai neagră cerneală.<br />Stuful tău o penişoară<br />Ca să scriu la fraţi din ţară”<br /><br />„Prutule, apă vioară”<br /><br /><br />Datele statistice despre românii care trăiesc astăzi pe teritoriul Ucrainei, din diverse motive (unele ţinând de maniera în care înţelege statul vecin să gestioneze istoria şi prezentul, altele de modul în care înţeleg, uneori, să nu facă ceea ce trebuie în numele adevărului oficialităţile noastre) sunt destul de contradictorii. După datele („neoficiale”) vehiculate de unii lideri ai comunităţii româneşti din zona Bucovinei aflată pe teritoriul Ucrainei numărul românilor din ţara vecină depăşeşte un milion. Ambasada Ucrainei la Bucureşti dă cifra de 150.000. Printre alţii, şi scriitorul Vasile Tărâţeanu a scris de mai multe ori că este o cifra falsă menită şi să ducă românii pe locul opt printre minorităţile Ucrainei (şi) prin divizarea lor în doua „naţiuni”. Astfel, autorităţile ucrainene ajung la strania concluzie că „moldovenii” ( 1 ) sunt mai numeroşi ca românii. Problemele de mentalitate/ manipularea mentalităţii ar comporta o altă discuţie. ( 4 ) La nivel oficial, este cvasi-ignorat glotonimul „limba română” şi etnonimul „popor român”, în cele 86 de şcoli româneşti din regiunea Cernăuţi învăţământul în limba maternă este periclitat de lipsa cronică de manuale (sperăm să vorbim, după alegerile din decembrie 2004, despre toate acestea la trecut), donaţiile de carte din România sunt cenzurate la vama Siret-Tereblecea, cele din Basarabia la cea de la Criva – Mămăliga. Vasile Tărâţeanu scria că nici o carte/ publicaţie periodică de expresie română de la Chişinău (excepţia: „Glasului Moldovei”) nu sunt în vânzare la Cernăuţi, unde nu există nici o librărie de carte românească. Românii din Cernăuţi se află într-un vacuum informaţional, nefiind recepţionate nici posturile de radio şi televiziune româneşti. O ordonanţă emisă în decembrie 2003 de guvernatorul regiunii Cernăuţi (Ucraina) prevede ca în doi-trei ani ucraineana să devină „limba de predare a disciplinelor de baza şi profesionale în şcolile de limba română din raioanele Herţa, Hliboca, Noua Suliţă, Storojineţ şi oraşul Cernăuţi” şi, până în 2008, să se realizeze „recalificarea cadrelor pedagogice în scopul predării în limba ucraineană a disciplinelor fundamentale în şcolile de limba română şi rusă” din aceste teritorii.<br />Dar toate cifrele, chiar şi cele ucrainene de la ultimul recensământ – peste 500.000, arată că împreună, cele două „naţiuni” române reprezintă a treia etnie, după ruşi şi ucraineni.<br />Sunt cunoscute luările de cuvânt ale românilor din Ucraina, prin lideri ca Vasile Tărâţeanu, Ştefan Broască, legate de procedeele mai mult sau mai puţin „subtile” (3 )pe care autorităţile de la Kiev din domeniul învăţământului încearcă (şi adesea, din nefericire, reuşeşte în linii mari) să le aplice pentru a deznaţionaliza şcolile româneşti. Aceştia spun, printre altele, că obiectivul final e legat de învăţământul tuturor minorităţilor naţionale din Ucraina, ţară fără un statut de „confederaţie” care să regleze problemele din unele teritorii pe seama unor teritorii întinse care au legătură în istorie – unii spun chiar „aparţinând de drept” – României, Slovaciei, Poloniei, Lituaniei chiar Rusiei.<br />În aceste condiţii orice carte serioasă scrisă de un român din Ucraina trebuie privită cu atenţie, ca o adevărată pagină din jurnalul unei victorii morale.<br />Un exemplu este şi culegerea „Folclor din Stroeşti – Noua Suliţă” alcătuită de profesoara de limbă română, fost primar al localităţii, Ludmila Rotaru. Raionul Noua Suliţă este o zonă compact românească, satul Stroeşti având cca. 1600 locuitori (95% fiind români). Notăm, înainte de toate, că este prima culegere de acest fel dintr-un sat românesc din Bucovina din afara graniţelor României şi, poate în primul rând, că oamenii din Stroeşti – Noua Suliţă, după ce au fost sub ocupaţia rusă, nu şi-au pierdut identitatea etnică, şi-au conservat tradiţiile. Culegerea Ludmilei Rotaru ne relevă piese folclorice de o mare frumuseţe, unitate tematică şi stilistică. Materialul a fost adunat între 2000 – 2002, de interes fiind pentru lingvişti, dar nu numai, particularităţile de limbaj şi arhaismele din regiune, dar şi „urmele” ocupaţiei sovietice (colhoz, brigadir, prisadetili, Pobeda, lodări, zacon, Stalin ş.a.m.d.).<br />Sunt adunate în culegere obiceiuri folclorice de iarnă – colinda (la Stroeşti sărbătorile Crăciunului se petrec după stilul vechi, 6-7-8 ianuarie), pluguşorul – pentru băieţi, busuiocul – pentru fete, capra, turcii ş.a.m.d., obiceiuri de familie legate de nuntă, naştere şi botez, moarte, obiceiuri de primăvară – legate de paşte, de joia mare ş.a.m.d. Toate aceste piese din lirica populară, cântece de dragoste, de dor şi jale, de haiducie, de ostăşie, de război, dramatice, satirice şi de glumă ş.a.m.d – au foarte multe în comun (terminologia, motive, teme etc.) cu datini şi cântece de gen din Ţară. La finalul cărţii sunt o listă a informatorilor şi o alta a culegătorilor. Cartea include şi câteva poezii scrise de Grigore Al.Petrescu-Rotaru.<br />Sunt, fără doar şi poate, datini frumoase, care atestă legătura cu Ţara, cu trecutul, trăinicia acestei legături dar şi pericolul ca ele, dacă nu vor fi apărate, să se stingă în uitare.<br /><br />Ludmila Rotaru, „Folclor din Stroeşti – Noua Suliţă”, Editura Spicon, Târgu Jiu, 2003<br /><br /><br />1. În 1998 în regiunea Odesa s-a înfiinţat „Asociaţia naţional-culturală a moldovenilor din Ucraina”; în februarie 1999, cu implicarea acesteia, la Odesa a avut loc o „conferinţă ştiinţifico-practică internaţională” cu tema „Moldovenii din Ucraina: retrospectivă istorică şi actualitate”; printre organizatori: Preşedinţia Ucrainei şi Administraţia de Stat a regiunii Odesa. La simpozion au fost personalităţi politice importante ca: Ghenadi Udovenko, fost ministru al Afacerilor Externe, preşedintele Comisiei pentru drepturile omului a Radei Supreme, Ivan Hnatsin, ambasadorul Ucrainei în Republica Moldova, Serghei Grinevtki, seful Administraţiei Regionale de Stat, dar şi o cuprinzătoare echipă de la Chişinău. S-au discutat: „probleme privind starea şi căile de dezvoltare ale etniei moldovenilor în sudul Ucrainei”, „vechimea moldovenilor, limbii şi culturii lor în cadrul dezvoltării civilizaţiei europene şi mondiale”, s-a combătut „teza revizionistă despre existenţa doar de câteva secole a moldovenilor ca popor”. Printre conferenţiari, de la Chişinău: V. Stati – „Destinul istoric al moldovenilor din diaspora”, V. Senic – „Noi temeiuri filologice ale limbii moldoveneşti”. Şi, pentru anul de învăţământ 2001-2002, doar pentru cele opt şcoli româneşti câte mai erau în regiunea Odesa a fost elaborata o programă de studiu pentru „literatura moldovenească”, nu pentru literatura română, cum era până atunci programa aprobata de Ministerul Învăţământului din Ucraina.<br /><br />2. Citind ziarele ucrainene putem constata că lipsesc aproape cu totul materialele pozitive despre românii nord-bucovineni, nu este semnalată mai nici o manifestare culturală organizată de reprezentanţii acestei comunităţi, deşi la multe participă şi reperzentanţi ai altor etnii; o întâmplare cotidiană al cărei sens poate fi deturnat, oricât neînsemnată/ nevinovată ar fi, este adesea redată ca un „incident” cu profunde implicaţii politice.<br /><br />3. De exemplu: în vara lui 2001 în unele şcoli româneşti din regiunea Cernăuţi s-au creat mai multe clase întâi cu predare în limba ucraineană deşi copii erau nu ucraineni, ci romani. Liderii români au atras atenţia că totul s-a făcut pe bază de forţă şi înşelăciune, unii părinţi fiind „convinşi” că e mult mai bine să accepte fără discuţii acest „fapt”.Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-32275751710079264082008-01-14T21:47:00.000-08:002008-01-14T21:55:57.824-08:00Labirintul sau drumul prin sine spre „dincolo” - Oglinda literară, nr 73, ianuarie, 2008Scriitorul egiptean Moustafa Abou El Nasr (15 iulie 1931 – 19 noiembrie 1995), licenţiat în litere, specializat în studii şi cercetări arabe, a publicat teatru, dar şi volume de proză (1). Acum a apărut şi în limba română (2)cu volumul Labirintul, care cuprinde nuvela cu acelaşi nume şi câteva pagini (ultimele pe care le-a scris înainte de a păşi poarta către „dincolo”), cu titlul Ultimul oaspete.<br />Moustafa Abou El Nasr a trăit şi a scris în Egipt, o ţară cu cca. 80 de milioane de locuitori, cam 94 - 95% muslimi ( 3 ) suniţi, cca. 5-6 % copţi, creştini ş.a., în care se vorbesc mai multe limbi ( 4 ) : în principal araba, egipteana coptă dar şi limbi nubiene ca nobiin şi kenuzi-dongola, (zona Komo Ombo, lângă Aswan), dialectul berber siwi, la graniţa cu Libia, în oaza Siwa, domari ( 5 ), mai ales în zona Cairo, greaca, în special la Alexandria, bedawi (o limbă beja) ( 6 ), în zona deşertică din est. În Egipt sânt vorbite, la un nivel sau altul (mai ales de către clasele educate), şi franceza, engleza, şi rusa, fapt care a ajutat la păstrarea contactului cu literatura lumii, fapt subliniat şi de Aziz Al-Defai în cuvântul său înainte (unde aminteşte că în ţara sa intelectualii sunt bine văzuţi din punct de vedere social).<br />Literatura egipteană modernă şi contemporană a dat o serie de nume importante, ca: Abbas Mahmud el-Akkad, 1889-1964, autor a peste 100 de cărţi din varii domenii, fondatorul şcolii de poezie numită Al-Diwan (împreună cu Ibrahim Al-Mazny şi Abd Al-Rahman Shokry), Taofiq Al Hakim, Ahmed Shawqi (7 ) , 1868-1932, unul din pionierii literaturii de limbă arabă în Egipt (fapt pentru care a fost exilat în Spania între 1914 – 1920), cu studii în Franţa, recunoscut că a promovat poemul epic, poetul, textierul (a scris texte pentru cântăreţi celebri în ţara sa) şi translatorul (a tradus şi din Shakespeare, Omar Khayyam) Ahmad Mohammed Rami, 1892-1981, Yosif Edris, Mustafa Lufty Al Manfaluty, poetul Ibrahim Nagi, 1898 – 1953, politicianul de prim rang (prim ministru) şi poetul Mahmoud Sami al-Baroudi, 1838-1904, Poetul Nilului, Hafiz Ibrahim ( 8 ) , 1872-1932, care, deşi folosea regulile clasice ale poeziei arabe, promova noi subiecte/ teme, idei, Taha Hussein, 1889 – 1973, figură notabilă a mişcării de modernizare în literatura egipteană, mai tinerii Yosif Al Kaid, Gamal Al Ghitani ş.a. Este ţara în care s-au născut, la Alexandria, din părinţi greci, Konstantinos Petrou Kavafis, 1863 – 1933, şi laureatul Nobel pentru literatură Nagib Mahfuz.<br />Considerată de critica egipteană poate cea mai importantă operă a lui Moustafa Abou El Nasr, Labirintul, scrisă în două luni ale anului 1977, este o călătorie-parabolă a unui bărbat (al cărui nume nu îl cunoaştem). Ghidat de o femeie (pe parcurs vor apărea şi alţi „ghizi” care îl vor con-duce pe porţiuni de „drum”: un bătrân, un gigant ş.a.), pătrunde pe o uşă cu totul aparte, misterioasă, care îl duce într-o „lume” fantastică, un „labirint” iniţiatic. Un loc în care mulţi uită de ce au intrat, unii nici nu mai vor să ştie, iar alţii… pur şi simplu nu contează nici măcar pentru ei. Personajul caută adevărul absolut sau, poate, frântură cu frântură, „adevărurile” de care avea nevoie ca să poată păşi mai departe. Dar, în loc să pătrundă într-o lume a răspunsurilor, păşeşte într-un labirint al întrebărilor, parcă s-ar afla pe ramurile cunoscutului arbore la care fiecare pas înseamnă o alegere/ decizie care, la rându-i, generează o alta, care…. Pe drum se întâlneşte cu mai multe persoane, tot fără nume. Alteori pare că nici întrebările nu mai înseamnă nimic, când ajunge, după trecerea printr-o încăpere plină cu oameni, într-un pustiu galben deasupra căruia strălucea soarele… şi atât. Temele şi ideile se înlănţuie, dezbaterile pendulând între banal, prolix şi metafizică/ filozofie, încâlcindu-se în alte întrebări, firul Ariadnei părând a fi pierdut cu desăvârşire. De la numerologie (tema cifrei trei, de pildă, îi este „explicată” de trei inşi, bătrâni, care, teoretic, ar fi putut să îl ajute să găsească Calea, spre iluminare sau spre un răspuns, dar în loc de asta îl trimit în fundătura inundată cu apele iluziei) la căutări existenţiale, de la încercări de „orientare” la anxietate, sentimentul claustrării într-un spaţiu timp al cărui înţeles îi scapă ş.a.<br />Încercând să afle un „răspuns”, personajului nostru i se răspunde: „Noi aici nu facem altceva, decât ceea ce vezi, e un lucru inocent şi simplu. Nu avem alt scop în afară de acela de a ne elibera de amăgiri şi de probleme.” Pentru ca, apoi, să i se spună că, la urma urmei, nu are de ce să insiste, pentru că: „viaţa nu este altceva decât o multitudine de enigme, şi orice încercare de elucidare a enigmelor nu este altceva decât o pierdere de timp.” Soluţia: „ar fi mai bine să lăsăm toate enigmele nerezolvate, fără să le divulgăm secretul”.<br />Călătoria este una fără „răspuns”: plecarea mea, către orice direcţie, mă va conduce spre nicăieri… Lumina zilei devenea din ce în ce mai puternică şi cerul parcă se apropia şi se îndepărta de mine… iar eu eram un rătăcit în deşert.” Sau poate că răspunsul este tocmai căutarea, iar finalul – moartea. Poate că, la urma urmei, la capătul labirintului (care, poate, în viziunea lui Moustafa Abou El Nasr este chiar viaţa) ne aşteaptă un ritual, cel al sfârşitului, al trecerii „dincolo”.<br />Parcă în loc de epilog la căutările sale, în loc de „răspuns” la propriul „labirint”, cu o zi înainte de trecerea în lumea de dincolo, Moustafa Abou El Nasr nota (în fragmentul publicat cu titlul Ultimul oaspete): „Nu aud nici un sunet. Unde e oare zgomotul ce îmi tulbura somnul?… Ce anume s-a întâmplat de fapt?… Ce înseamnă greutatea asta atât de apăsătoare? Ar trebui ca picioarele mele să primească comanda de a se mişca… dar nu m-au ascultat… Mâinile şi picioarele mele au refuzat să mi se supună. Voi porunci limbii mele să vorbească… vorbeşte… “ (18 noiembrie 1995).<br />Nuvela Labirintul este scrisă într-un limbaj nesofisticat, cotidian, un stil narativ simplu. Scriitura este frustă, fără procedee tehnice deosebite ori „înflorituri” stilistice. Dar simplitate este aparentă, căutată, pentru că scopul autorului pare să fi fost un tablou în care mai puţin contează culorile, cât drumurile ochiului şi sufletului către profunzimi.<br />Poate că putem vedea/ înţelege viaţa şi ca un labirint, ca Moustafa Abou El Nasr care, cine ştie, s-ar putea să fi găsit răspunsul înainte, şi nu după ce a trecut de ultima uşă de pe lumea asta.<br /><br />Moustafa Abou El Nasr, <em>Labirintul</em>, traducerea: Giythaldin Aziz şi Steliana Popescu, Bucureşti, 2006<br /><br />1. ale cărţi ale autorului: <em>Alergarea într-un loc închis, Una şi e de ajuns, Comandantul unui vapor avariat, Inima unei flori, Sete de noapte, Mesagerul </em>ş.a.<br /><br />2.Prin grija fiului sau, Ahmed Abou El Nasr.<br /><br />3. Musulman = muslim + desinenţa adjectivală an = musliman, prin filieră franceză musulman; forma falsă mahomedan, construită în Occident prin forţarea paralelismului [eronat] cu Creştinismul nu există în arabă, Islamul nefiind „religia lui Muhammad”.<br /><br />4. Grupuri etnice: egipteni: 98%, nubieni – 0,8%, alţii (beduini arabi, berberi, beja, romani, greci, sirieni, armeni, magyaraba) – 1,2 %. Magyarabii – au strămoşi unguri, după legendă veniţi aici prin secolul XVI, ca soldaţi ai armatei otomane; rămaşi aici, s-au căsătorit cu localnice; locuiesc de-a lungul Nilului, în Egipt, dar şi Sudan.<br /><br />5. Domari: limbă indo-ariană străveche (în India: ḍom), în Orientul Mijlociu vorbită de populaţii (cunoscute cu nume ca: Dom, Qurbat, Karači), nomazi, înrudiţi cu rromii din Europa. Comunitatea dom din Ierusalim a fost descrisă de R.A. S. Macalister, în 1909-1914 şi, mai devreme, dialectul domari palestinian a fost studiat în 1844 de Ulrich Seetzen, publicat de August Pott, în carte sa despre romani, în articolul Ţiganii sirieni, publicat în 1846; recent, comunitatea domari din Ierusalim (cca. 1 200 indivizi, locuind în cartierul ţigănesc, din Oraşul Vechi) a fost descrisă de Yaron Matras, în 1996, cu sprijinul Arts and Humanities Research Board and the Yale University Endangered Language Fund.<br />6. Beja (sau Bedawi, Bedauye, Bedawie): limbă afro-asiatică (în general considerată cuşitică; unii o văd ca o ramură separată a familiei Afro-Asiatice) vorbită pe ţărmul sudic al Mării Roşii, de cca. 2 milioane de nomazi, şi în Egipt, Sudan, Eritreea.<br /><br />7. <em>Glimpses of Ahmed Shawqi’s Life and Works</em>, Egypt Magazine, Issue No. 19 - Fall 1999.<br /><br />8. Hourani, Albert, <em>A History of the Arab Peoples,</em> New York, Warner Books, 1991.Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-1960453309085699102008-01-14T07:27:00.000-08:002008-01-14T09:19:01.242-08:00Dragoste, vieţi şi destine - Poezia, numărul de iarnă 2007 (42/ - 4 )Recent a apărut, la editura ieşeană Panfilius, un al patrulea volum din ciclul Vieţi şi destine, semnat de Elena Budescu-Ciubotaru. Despre primele trei am scris la vremea apariţiei . Pe scurt, descriu viaţa familiei Poenarilor, începând cu una din cele mai zbuciumate perioade din istoria ţării noastre: 1932 – 1960 (de la căsătoria Catincăi, fata Lionorei lui Munteanu din Floreni, văduva lui Ştefan, mort pe frontul de la Mărăşeşti, cu Pavel, fiul cel mic al lui Ion Poenaru, preocupat de mistere, de tainele cerului şi ale vieţii), apoi între anii 1960-1962 (urmărind, în special, paşii prin viaţă ai Ioanei – Ina-Lumina), apoi şi mezinul Ştefănel, drag tuturor. Volumul al treilea se încheie şi cu o scurtă „călătorie” în anul 1963.<br />Volumul IV este structurat în trei părţi (respectiv IX-XI ale ciclului): Munţii, anii 1964-1965, Munţii Banatului – Munţii Bunicului Ion Poenaru – anii 1965-1966, şi Repartiţia. Pe urmele bunicului, 1966-1968.<br />Privitor la celelalte volume spuneam că, dincolo de a discuta, eventual, calităţile literare, maniera de a aborda naraţiunea şi, analiza stilistică, romanul este construit mai curând ca o relatare/ „cronică de familie”. Autoarea păstra cam acelaşi mod de construcţie şi, dincolo de turnura personală şi nuanţele de frescă socială, viza, în mare, câteva planuri: 1. macro-social – al ţării, modului cum percepeau oamenii evenimentele (război, prizonierat, soarta românilor înrolaţi cu forţa în divizia Tudor Vladimirescu, celor duşi aiurea în Rusia, al războiului mai crunt, acasă, cu oamenii partidului; hărţuiala continuă pentru cote, înscrierea la „colectiv”, repercusiuni: alungarea copiilor din şcoli, din facultăţi, presiuni, oameni daţi afară de la slujbă, Canal, muncă forţată – „mulţi nu şi-au mai văzut familiile şi satul vreodată”; distrugerea grădinilor, a tot ce putea însemna viaţa tihnită, construită în sute de ani, pe care noua putere o voia uitată ş.a.; paralelismul perpetuu între viaţa „dinainte” şi distrugerea făcută de comunişti); 2. al satului, cu schimbările forţate şi nimicitoare, deşi mai rămăseseră, rare, şi locuri în care frumuseţea, magia locurilor de demult încă mai era la ea acasă, precum „Izvorul dintre Fagi”, acolo unde Ioana petrecea mult timp în minunata pădure de fagi; 3. al oraşului – în speţă legat de viaţa Ioanei în studenţie, cu necazurile (şi de factură politică); 4. destinul/ povestea membrilor familiei Poenarilor.<br />În acest al patrulea volum personajul central este Ioana, familia lui Pavel Poenaru (cel care abia la pensie îşi vede visul cu ochii – primeşte cadou un ceas de la Ioana) şi a Catincăi (al căror pământ fusese luat; se vorbea despre „loturi de folosinţă”), copiii, celelalte rude, satul rămânând oarecum în fundal – deşi sunt narate o serie de fapte de acasă (în afară de frumuseţea locului, de oameni dragi – şcoala lui Ştefănel – clasa a I-a, a II-a ş.a., Arina „Bălăioara” – la liceu, apoi încercând să-şi facă drum în viaţă ca învăţătoare suplinitoare la Floreni; cei fără căpătâi furau din munca altora, susţinând că nu erau hoţi, „pentru că totul e al tuturor”), dar cu rol însemnat în viaţa tinerei, profund legată de neamul, de locurile din care se trage.<br />Astfel, după ce îl pierduse pe tânărul învăţător Alexandru, Ioana este din ce în ce mai apropiată cu Gheorghieş – cu care are lungi discuţii, plimbări, îşi descoperă afinităţi, într-un cuvânt se leagă, treptat, o legătură trainică, deşi este nevoie de timp, pe parcursul întregului volum, pentru ca cei doi să facă un pas concret, în final. Povestea celor doi cunoaşte diverse etape – în excursiile de la munte sau la mare, unde îşi scriu numele pe nisip, sau în prejma ultimului revelion din studenţie, când îşi fac „inele de brad pentru toată viaţa” (p. 162) ş.a.<br />În acest volum nu mai sunt descrise din timpul facultăţii decât întâlnirile cu ceilalţi studenţi, excursiile, studiul, şi foarte vag situaţia politică. Un puternic accent este pe legătura spirituală aparte între Ioana şi bunicul Ion Poenaru, cel care o veghea şi din ceruri, îi apărea în vise, şi pe urmele căruia fata călătoreşte (inclusiv în excursiile cu studenţii de la facultatea de geografie, soarta face să îi meargă pe urme), ale cărui însemnări le continuă, în felul ei. În volumele anterioare am aflat că Ioana, fata cea mare a lui Pavel, moştenise de la bunicul ei, Ion, dorinţa de a călători, de a vedea noi locuri, de a înţelege universul. Era „o fiinţă a cuvântului, a analizei, a gândurilor, şi mai puţin a faptelor”. Naraţiunile despre excursii sunt pigmentate cu secvenţe descriptive cu iz istoric (istoria monahismului în România – p. 50, sau 102), geografic, legende (cea despre Rarău – p. 54) ş.a., chiar cu tentă didactică ş.a.<br />Deşi toate excursiile sunt ceva deosebit pentru Ioana, muntele atrăgând-o în mod special, cea din Munţii Banatului este mai aparte. Ajunge la un schit (p. 117), cu biblioteca din care citise şi bunicul, apoi unitatea militară în care făcuse acesta armata (p.121), află câte ceva despre misiunile lui (125-126). Un moment special îl constituie şi vizita în „oraşul de la munte”, la unchiul Victor, cel care plantase 1919 de brazi – în amintirea momentelor cumplite din Siberia, pe care îi îngrijea ca pe nişte copii, le dăduse şi nume.<br />În final, studenţia ia sfârşit şi vine momentul „repartiţiilor”, când absolvenţii ajung la un loc de muncă – Gheorghieş alege Bistriţa, Ioana (care între timp scrie, publică deja) alege Orşova, unde ajunge la 1.09.1966. Relaţia lor însă ia o altă turnură – petrec trecerea spre 1967 împreună, pe malul Dunării. La cumpăna dintre ani Gheorghieş o ia de mână pe Ioana şi îi spune că de acum sunt căsătoriţi în faţa cerului, a întreg Universului şi a lui Dumnezeu, chiar dacă fără acte. Şi, mai mult, cei doi adoptă, la dorinţa întâi a Ioanei, un copil de la leagănul de copii – îl botează Brad şi îi dau ambele lor nume de familie – Poenaru-Bistriţeanu.<br />Şi acest volum este scris în notă de continuitate cu celelalte părţi ale ciclului. Dincolo de a analiza stilistică, maniera de a concepe naraţiunea (autoarei îi place să „povestească”), este conceput, aminteam, în primul rând ca o „cronică de familie”, dar, de data asta, de pe alte coordonate, pe un ritm diferit – al vieţii Ioanei, al căutărilor acesteia, pe un drum care se întretaie cu cel al bunicului Ion. Evenimentele din viaţa familiei, naşteri, schimbări (de pildă, către sfârşitul volumului, Grigore, fratele Ioanei, se căsătoreşte), viaţa la sat nu lipsesc. De remarcat că deşi Ioana este personajul în jurul căreia gravitează naraţiunea, mai curând sunt descrise evenimentele de la sat decât cele de la oraş, unde totul este oarecum conturat în eboşă. Şi, să încheiem şi acum cu gândul la Ioana care, cum scria autoarea „mereu va citi, mereu va întreba, mereu va fi nemulţumită”, dar, probabil, acum viaţa, căutările ei vor avea o altă turnură.<br /><br />Elena Budescu-Ciubotaru, Vieţi şi destine, vol. IV, Editura Panfilius, Iaşi, 2007Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-72557136162870581002008-01-14T07:24:00.000-08:002008-01-14T07:29:07.303-08:00Şoapta de dragoste a limbii române doinind în aromână - Poezia, numărul de iarnă 2007 (4/ - 42)Cu prilejul Salonului Internaţional de carte românească, ediţia a XVI-a, desfăşurat la Iaşi, 8-10, Cernăuţi, 10-11 octombrie 2007, a fost lansată antologia Ciuciurlu-a Vreariljei, realizată de Vanghea Mihanj-Steryu. Este o culegere de creaţii ale 29 de autori de limbă română din ţară, dar şi care vieţuiesc dincolo de fruntarii (Ion Miloş – Suedia, Goran Trailovich – Pancevo, Serbia, Vasile Barbu – Uzdin, Serbia, Vasile Tărâţeanu – Cernăuţi), în versiunile aromână şi macedoneană semnate de Vanghea Mihanj-Steryu şi Anita Steryu-Dragovich. Antologia, deschisă de Lucian Blaga şi Mihai Eminescu, reuneşte poeme semnate de alţi 27 de autori contemporani – cel mai bine reprezentat numeric fiind oraşul Iaşi (prin: Cassian Maria Spiridon, Emilian Marcu, Valetin Talpalaru, Cristina Gheorghina Voicu, Gabriela Ciobanu, Marius Chelaru). Ceilalţi poeţi antologaţi: Maria Mărginean – Alba Iulia, Mihai Prepeliţă – Bucureşti, Veronica Dumitrescu – Târgovişte, Mihail I. Vlad – Târgovişte, Maria D’Alba – Alba Iulia, Marta Izssk – Târgu Mureş, Victor Mihalachi – Târgovişte, Felicia Moşneag – Sălaj, Valentin Taşcu – Cluj-Napoca, Gheorghe Dăncilă – Alba Iulia, Elena Liliana Popescu – Bucureşti, Dumitru Cerna – Cluj-Napoca, Ianco Vale – Târgovişte, Valeria Manta Tăicuţu – Râmnicu Sărat, Corneliu Radu Păiuşan – Timişoara, Camelia Morcozan – Cluj-Napoca, Angela Tărtiu – Alba Iulia.<br />Şi în alte antologii realizate Vanghea Mihanj Steryu sunt traduse creaţii ale poeţilor români. Astfel, în Mutritlu a poetsilor/ Poets viems, realizată cu prilejul Festivalului internaţional „Constantin Belimace”, 2001, sunt antologaţi: Marta Izsac şi Toma Eanachi, iar în Boatsea-a Poetslori – Matilda Caragiu-Mariotseanu, Gheorghe Vrana, Dumitru Piceava, Mihail I. Vlad, Camelia Morcozan, Maria Mărginean, Gabriela Ciobanu, Toma Eanachi.<br />Vanghea Mihanj-Steryu, poetă şi prozatoare, traducătoare, pictoriţă, actriţă, realizatoare de film, probabil cea mai importantă voce a liricii aromânilor din Macedonia, s-a născut în localitatea Dolean, în 1950, într-o familie de aromâni „grămuşteni”, care se trăgeau dintr-un neam de păstori veniţi din Moscopole şi Ianina.<br />Şi, măcar pentru câteva clipe, călătoreşte cititorule cu gândul către un oraş uitat, Muscopuli/ Moscopole (Voshopole – oraşul oierilor, supranumit şi „Atlantida aromânilor”, fostă metropolă exclusiv a vlahilor/ aromânilor/ rămanilor. Oraşul era situat în sudul Albaniei de azi (la sud-vest de lacul Ohrida), la o altitudine de 1150 m. Era cel mai populat oraş din zonă în acea epocă (peste 40.000 în anul 1750, 60.000 în 1788 – după Pouqueville, cu peste 12.000 de case), exceptând Atena şi Istambul. Avea, către sfârşitul secolului al XVIII-lea, 72 de biserici, corporaţii, instituţii economice, comerciale, bancare de tot felul instituţii de învăţământ comunitare, una de învăţământ superior, Noua Academie, din 1744, după ce fiinţase de prin anii 1690 ca şcoală secundară.<br />Aromânii au dat mari valori şi pe plan intelectual/ cultural. Dincolo de exodul în România, după distrugerea oraşului Moscople, cu efectele aferente, am putea enunţa o listă impresionantă a personalităţilor marcante de origine aromână: Protopopul Th. A. Cavaliotti, din Moscopole, Constantin Ucuta Moscopoleanu, Gheorghe Roza, Daniil Moscopoleanu (adept al grecizării, renunţării la „limba” aromână), familiile Sina, Roza, Duca, Malenita, Mangiarli, Capra, Calai Agora, Neaplu, Manasi, Modosu, Dadani, Darvari, Popp, Diaconovici, Zonea Dona, Cociu, Doda, Musteta, Coda, Tolea, Spaici, Angelcu, Marcusu, Dima, Paciurea, Staia, Mocioni, Şaguna, Dumba, Gojdu, Grabovski ş.a.. Sau amintim rolul pe care Andrei Şaguna (cel mai cunoscut descendent al unei familii aromâne, mitropolit al Ardealului) l-a jucat în istoria Transilvaniei, fapt care l-a determinat pe Sterie Diamandi să afirme: „La temelia dezrobirii Ardealului stă jertfa celui mai însemnat centru de cultură şi civilizaţie aromâneasca” .<br />Vanghea Mihanj Steryu vine din spaţiul lingvistic al aromânilor – singura „dintre toate populaţiunile româneşti aşezate de-a dreapta Dunării… care şi-a păstrat până azi numele etnic în legătură cu originea lor” .<br />După debutul din 1975, Vanghea Mihanj-Steryu a publicat 32 de cărţi de poeme şi proză. La Salonul de la Iaşi am prezentat volumele: Roman ti Ficiurits – „Steali di mârdzeali”/ SbeздИ oд Mohиctpи, proză scurtă pentru copii, Tser fără steali, poeme, Casi fârâ pârmatsi, roman, şi antologiile Mutritlu a poetsilor/ Poets viems (realizată în colaborare cu Anita Steryu-Dragovich), Boatsea-a Poetslor/ Глacot ha пoetиte.<br />Vanghea Mihanj Steryu, scriitoare de un „talent indiscutabil”, cum o caracterizează Hristu Cândroveanu, scrie dorind să exprime în vers şi vocea unui neam care nu acceptă să fie îngropat în timp, să fie acoperit de colbul uitării (din volumul Ochiul sufletului, din câte ştiu singura ei carte apărută în limba română): „O, tu neam al meu!”/…/ Murdărit în panteonul timpului/ Scăldat în lumina bisericilor,/ Te-ai oprit acolo unde erele stau pe loc.” Sau, alteori, cu vocea apăsată de lespedea istoriei („O, tu neam al meu!/…/ Priveşti uimit şi tăcut/ Ca un embrion uitat între ere.”), îşi enunţă dintru început şi dorinţa de a fi un mesager al celor asemenea ei: „Cânt dorul şi soarta neamului meu.” În proza scurtă pentru copii, de pildă din Steali di mârdzeali, dedicată nepoţilor, dar şi tuturor copiilor lumii, „discută” cu buburuzele, cu soarele, căprioara, pădurea, broasca ş.a., ca apoi să „destăinuiască” micilor cititori toate aceste întâmplări. Şi în Tser fără steali (Cer fără stele), volum alcătuit din două secţiuni: Cântiţi Ti fara-a noastră şi Lirica di vreari (Lirică de dragoste), prima parte este închinată tot neamului aromân, destinului şi căutărilor aromânilor la acest început de mileniu. Poezia Vanghei Mihanj Steryu este aidoma unei oglinzi cu două ape – una a experienţelor/ emoţiilor/ trăirilor personale, cealaltă – a pătimirilor neamului, pentru care credinţa în Dumnezeu şi păstrarea fiinţei naţionale (cu tradiţii, fel de a fi, obiceiuri precum transhumanţa) au fost şi rămân singurul sprijin în faţa dinţilor timpului care schimbă lumea încet, dar sigur. Tristeţea (care „tremură în răni”), dorul (care, şi el, „are un nume”, chiar dacă este „tăiat/ În două împreunate părţi”), marea, dragostea, amintirile, destinul, speranţa sunt alte căi pe care păşeşte întru vers Vanghea Mihanj Steryu, poeta pentru care „acolo unde sfârşeşte bucuria dragostei începe împărăţia tăcerii”.<br />De la antologia Ciuciurlu-a Vreariljei (pre româneşte – Şoaptele dragostei, iar pre limba ţării în care sălăşluieşte antologatoarea, Шeпotot ha ЉУБOBTA/ Şepotot na ljubovta) este un gest aparte, prin care versurile unor poeţi români „călătoresc” prin sufletul şi purtaţi de pana Vanghei Mihanj Steryu, pe un drum aparte. Drumul dinspre română spre aromână. Prefaţa antologiei, intitulată Generozitatea unui traducător: Vanghea Mihanj Steryu, este semnată de Catinca Agache, autoarea unei cărţi de referinţă, Literatură română în tările vecine (1945-2000), Iaşi, Editura Princeps Edit, 2006. În lucrarea amintită, în Argument, Catinca Agache scria că „în zonele de contact etnic, multiculturale şi plurilingve amintite, se scrie o literatură de expresie românească de o remarcabilă valoare, nedrept de puţin cunoscută în România şi insuficient abordată de critica literară din interiorul ţării”, amintind că nu a cuprins în lucrare aromânii dar asta din cauza complexităţii fenomenului, remarcând însă numele Vanghei Mihanj Steryu (p. 9).<br />Cred şi sper că Vanghea Mihanj Steryu va putea să-şi facă mai mult auzit, în viitor, glasul ei, şi al aromânilor din Macedonia, pe care îi cântă în vers, în viitoare apariţii şi în limba română.<br /><br />Ciuciurlu-a Vreariljei/ Шeпotot ha ЉУБOBTA, antologie realizată de Vanghea Mihanj-Steryu, ediţie bilingvă aromână – macedoneană, versiunile aromână şi macedoneană: Vanghea Mihanj-Steryu şi Anita Steryu-Dragovich, editura Vasiliana ’98, Iaşi, 2007;<br />Vanghea Mihanj-Steryu, Roman ti Ficiurits – „Steali di mârdzeali”/ SbeздИ oд Mohиctpи, proză scurtă pentru copii, ediţie bilingvă aromână – macedoneană, Editat de Societatea Scriitorilor şi Artiştilor Aromâni din Macedonia (Sutsata-a scriitorlor shi artishtsâlj „Armânj dit Machidunii”), Skopie, 2007; Tser fără steali, poeme, Editura Fundaţiei Culturale aromâne „Sfânta Ana”, Bucureşti, 2004; Casi fârâ pârmatsi, roman, Skopie, 2002; antologii semnate de Vanghea Mihanj-Steryu: Mutritlu a poetsilor/ Poets viems, realizată cu prilejul Festivalului internaţional „Constantin Belimace”, 2001, ediţie bilingvă aromână – macedoneană, editată de Societatea Scriitorilor şi Artiştilor Aromâni din Macedonia, Skopie, 2002; realizată în colaborare cu Anita Steryu-Dragovich, Boatsea-a Poetslor/ Глacot ha пoetиte, ediţie bilingvă aromână – macedoneană, Editat de Societatea Scriitorilor şi Artiştilor Aromâni din Macedonia, Scopie, 2004.Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-37304482912706177052008-01-14T07:20:00.000-08:002008-01-14T07:23:59.134-08:00Biblioteca Haiku - POEZIA, numărul de iarnă, (4 (42), 2007Biblioteca Haiku<br /><br />*<br />Şerban Codrin, poet, prozator şi dramaturg, este, fără îndoială, un personaj de remarcat, nu doar în lumea autorilor de poezie de filiaţie niponă din România, latură a creaţiei sale asupra căreia ne oprim aici.<br />În 1993, de când a abordat sistematic lirica niponă, Şerban Codrin avea o activitate bogată literară în spate (proză, poeme, teatru) – de la care nu abdicat, publicând în continuare, după ştiinţa mea cel mai recent volum fiind Baladierul, 2006. Între patru anotimpuri, 1994, Dincolo de tăcere, 1994, O sărbătoare a felinarelor stinse, 1994, Missa Requiem, 1999, Marea tăcere, 2001, Scoici fără perle, Grădina Zen ş.a., sunt volume care l-au impus pe autor drept unul din cei mai notabili haijini din ţara noastră. Compozitorul Theodor Grigoriu, de pildă, a compus Integrala haikai, 27 de miniaturi pentru voce şi pian pe versuri de Şerban Codrin. Florin Vasiliu, considerat fondatorul şcolii româneşti de haiku, îl considera pe Şerban Codrin „Bashō al României” (Vasile Moldovan, interviu acordat lui Shyam Santhanam pentru site-ul Wonder Haiku Worlds). A abordat mai multe genuri de poezie niponă – haiku, tanka, senryu, rengay, renku (a fondat o şcoală de renku la Slobozia) ş.a., fiind în acelaşi timp tradiţional (bun cunoscător al tehnicilor, regulilor poeziei nipone) şi modern, novator. Se poate spune că, dincolo de respectul faţă de regulile şi tradiţiile amintite, Şerban Codrin şi-a construit propria viziune asupra acestui spaţiu poetic. Antologat şi tradus poate mai puţin decât ar merita, rămâne una din personalităţile (şi) acestui spaţiu literar.<br />Deschidem cu Şerban Codrin (colaborator mai vechi al revistei Poezia, şi al atâtor reviste din ţară, şi nu numai) această incursiune în lumea creatorilor de haiku, considerând că este doar un început în prezentarea operei sale, nu doar de filiaţie niponă. Încheiem cu câteva poeme: „ultima foaie/ din calendar ascunde/ o pată pe zid -/ albul de acum trei sute/ şaizeci şi cinci de zile”; „ea se descalţă/ cu un picior pe altul -/ zintâi de vară”<br />„merii în floare –<br />am totul dinainte<br />pe masa goală”<br /><br />Şerban Codrin – Dincolo de tăcere, versiunea engleză Virginia Cucu şi Ştefan Benea, versiunea franceză: Constantin Frosin, Editura Haiku, Bucureşti, 1994; Între patru anotimpuri, versiunea engleză Ştefan Benea, versiunea franceză: Constantin Frosin, Editura Haiku, Bucureşti, 1994; Missa Requiem, versiunea engleză – Karin Ciurea, Editura Sud-Est Press, Slobozia, 1999; Marea tăcere, Editura Star Tipp, Slobozia, 2001, O sărbătoare a felinarelor stinse/ A Fest of the Extinguished Street Lamps, poeme tanka, versiunea engleză: Alexandra Flora Munteanu, Editura Tempus Dacoromânia Comterra, Bucureşti, 2005<br /><br /><br />*<br />În Pasagerul de seară sunt adunate, notează poetul, prozatorul şi publicistul Vasile Smărăndescu, „poeziile mai durabile din cele 13 culegeri de versuri publicate pe parcursul a două decenii, 1981-2000, folosind criteriul succesiunii cronologice”. Volumul este structurat pe secţiunile: Poezie în stil modern (creaţii din volumele: Interogaţia adevărului, Discurs despre judecata cea dreaptă, Exclamaţia muritorului), De la poezia discursivă la poemul scurt (din: Cimitirul ploilor, Pasagerul de seară, Carte însingurată, Secunda fără sfârşit), Lirică românească în stil clasic nipon (tanka, haiku, senryu), Drojeneala – un „poem dialectal umoristic”. Este o antologie complexă, reunind poeme cu o tematică variată, scrise în diverse registre, de la nostalgic, tradiţionalist, elegiac, la accentele satirice, umoristice, secvenţe în nota oralităţii populare, autorul abordând poeme cu formă fixă, vers liber, şi în „stil nipon”. Lirica în „stil clasic nipon” (în care Vasile Smărăndescu, nume consacrat, se arată mai curând adept al păstrării regulilor, liniei tradiţionale, dar şi al unei puternice note de culoare naţională, românească, fapt care îi conferă o poziţie distinctă între autorii de gen) ocupă o porţiune însemnată din antologie (cam jumătate). Această parte cuprinde secţiunile tanka (din volumele: Între lumină şi umbră, 1998, Luna ca o iscoadă, 1999, Cerul cu tot albastrul, 2000); „Încercaţi vă rog/ la mielul cu noroace/ acum de Anul Nou - /bătrânul şi câinele/ scormonesc gunoaiele”; „pădure arsă/ mâini întinse spre ceruri/ imploră milă -/ în crângul de-alături/ turtureaua-şi face cuib”; haiku (din volumele: Secunda fără sfârşit, 1996, Vreme de-o clipă, 1999, Ecoul clipei, 2000); „vara spre seară - / umbra plutei se-ntinde/ şi intră-n curte”; „pe prispa casei/ a năpădit troscotul - /bătrână-i mama”; senryu (din volumele: Vreme de-o clipă, 1999, Ecoul clipei, 2000; „la gară vara/ trăsura şi birjarul - / tuş de epocă”; „grămezi de porumbi - / iluminat fără bani/ toamna în sate”.<br /><br />Vasile Smărăndescu, Pasagerul de seară/ The Evening Passenger, antologie de autor, prefaţă: Ion Rotaru, Editura Garamond, Bucureşti, 2001<br /><br /><br />*<br />Doi cunoscuţi autori, Magdalena Dale şi Vasile Moldovan, despre care am scris şi cu prilejul apariţiei altor volume, au ales să publice o carte de poeme sub semnul teiului (kigo pe care l-au impus în literatura internaţională de specialitate autorii români). Un loc important în carte (fotografia lui fiind reprodusă şi pe coperta a IV-a) îl are Teiul lui Eminescu, din Parcul Copou, Iaşi, cântat fiind în poeme ca: „Sub acelaşi tei/ din Grădina Copou/ alţi îndrăgostiţi”.<br />Volumul, poate unic în limba română în privinţa concepţiei, cel puţin, este o colecţie de compoziţii în stil nipon, reunind poeme renga (ad. litt. eleganţă legată; poem în lanţ, în care doi sau mai mulţi poeţi concură la realizarea unui poem mai lung, completându-se reciproc astfel – primul scrie primele 3 versuri ale unei tanka, următorul – pe celelalte două ş.a., după un set de reguli care vizează şi coerenţa desăvârşită; o renga „clasică/ standard” înainte de Bashō avea 100 de strofe, numită hyakuin, limba japoneză: „100”), rengay (poem în lanţ; de la ren: legat, şi gay: numele inventatorului) creat de poetul american Gary Gay, 1992; scris în notă de glumă), gunsaku (poeme pe aceeaşi temă, grupate, pentru a oferi mai multe unghiuri de vedere asupra uneia şi aceleiaşi realităţi), secvenţe haiku, junicho, kasen.<br />Regulile renga amintite pot fi: tsukeai – legătura dintre strofele adiacente, tenji – diversitatea elementelor, mod de progresie al poemului; iar, de la Bashō: mono-zuke: legătura fizică între obiecte, timp şi spaţiu în două strofe succesive, imi-zuke: date de semnificaţii, aluzii ş.a.; nioi-zuke: prin emoţii, sentimente ş.a..<br />Gaijin-i fiind (nejaponezi), amintim pe scurt că există mai multe forme de renga, denumite după numărul de strofe: hyakuin, 100 strofe, gojuin, 50, kasen, 36, sanjuin, 30, nijuin, 20, hankasen (jumătate de kasen), 18, shishi, 16, jusanbutsu, 13, junicho, 12. S-au scris renga şi de 10.000 de strofe. Un poem renga poate fi scris de un poet (formă mai recentă), doi – ryojin renga, trei – sanjin renga ş.a..<br />Poate cea mai des întâlnită formă (alături de nijuin) este kasen (ad litt. – poeţii nemuritori), datorată lui Bashō se pare, de când forma standard de 100 de strofe a fost înlocuită de cea de 36, acesta fiind numărul „poeţilor nemuritori” ai Japoniei. S-au enumerat diverse motive, de la nevoia de conciziune la lipsa de timp ş.a. Un kasen „clasic” are trei părţi: 1. jo (prima pagină, prolog, 6 strofe „pregătitoare”, astfel: 1. de început, hokku, 2. wakiku, 3 – daisan, ad litt: a treia, considerată un fel de „strofă dizidentă”; o regulă spune că se încheie cu un verb, alte 6: hiraku – fără vreun nume/ rol specific; strofa 5 este dedicată lunii – tsuki nō za, dar nu e obligatoriu ca luna să fie în astă strofă), 2. ha (pagina a doua, parte de mijloc, dezvoltare, 24 de strofe: 3-5, dedicate dragostei/ koi, a 8-a – lunii, a 11-a dedicată florii de cireş/ hana nō za; de altfel, hana nō ka, strofa despre flori, în general, e obligatorie într-o renga, 15-17 – dragostei, 23 – lunii), 3. kyu (pagina a treia, final, concluzie: 6 strofe, 5 – dedicată florii de cireş, a 6-a, de final, ageku, un final brusc, concluzionând poemul, şi cu o referinţă la prima strofă).<br />O carte densă, aşadar, fie şi prin prisma formelor poetice abordate. Încheiem citând din secvenţa haiku intitulată Teiul lui Eminescu: „Aşteptând mereu/ să înflorească teiul…/ luna la fereastră”; şi din gunsaku intitulat Lumina teiului: „Crepusculul - / ramurile teiului/ pline de muguri”.<br /><br />Magdalena Dale, Vasile Moldovan, Mireasmă de tei/ Fragrance of lime, poeme renga, ediţie bilingvă, română – engleză, versiunea în limba engleză: Magdalena Dale, editura Făt Frumos, Bucureşti, 2007<br /><br /><br />*<br />Citind pentru prima dată titlul cărţii semnate de Cornelia Atanasiu (dat de poemul: „cade oglinda/ câţi sori se ascund în ea/ şi în cioburi flori”), autoare cunoscută în lumea poemului în stil nipon, reflectând la cuvântul „oglindă”, m-am gândit o clipă la Bonaventura, dar şi la Japonia Căii shintō şi a lui Ki nō Tsurayuki.<br />Pentru Giovanni da Fidanza (cunoscut ca Bonaventura, nume, potrivit legendei, dat de Sf. Francisc) (1221-1274) lumea, creată prin Logos, Cuvânt, este aidoma unei cărţi în care, într-o gramatică aparte, lucrurile-termeni şi sintaxa poartă sensuri care, în sine, le transcend. Numind semnificăm, adică substituim – se poate spune că oglindim. Cuvântul-semn poartă semnificatul, dinspre care este oglinda lui, aceea care şi-l însuşeşte în manieră specifică şi dă, în acelaşi timp, sens de experienţă oglinzii înseşi.<br />Calea shintō (de la chinezescul chen tao, tradus „simplificat”: calea zeilor, „amplu”: drumul spiritelor principiului masculin) era iniţial o religie populară legată de cultul forţelor naturale/ strămoşi, în care moartea nu e prezentă. Viaţa de apoi în sensul teologiei occidentale nu are o noţiune echivalentă, nu stabileşte o scară de valori, fiind etică, morală, cod de viaţă; are prin tradiţie 3 simboluri (şi ale Casei Imperiale): oglinda (dreptatea, curăţenia), sabia (curajul, hotărîrea), perla (mila, iubirea, umanitatea).<br />Ki nō Tsurayuki scria: „Poetul îşi deschide inima cînd… contemplă în fiecare an ca într-o oglindă imaginile timpului ce pustieşte tot în urma sa...“.<br />De pe pana fiecărui creator de poezie (poate cu o notă specială pentru cea în stil nipon – şi aici îmi vine în minte un text, Oglinda ca spaţiu maxim în haiku, postat de Corneliu Atanasiu pe 7.09.2007 pe site-ul Romanian kukai, în care scrie despre kireji ca „oglindă”), şi cred, implicit a Corneliei Atanasiu, picură odată cu fiecare cuvânt şi o haină de simboluri care îmbracă poemul. Închei cu câteva poeme, nu înainte de a sublinia că volumul este în trei limbi, română engleză şi japoneză, că este un volum de haigu-haiga: „Chiciură groasă – / ciocul piţigoiului/ o dăltuieşte”; „ulciorul pierdut - / din el încă mai cântă/ doi greieri captivi”; „crenguţă de brad/ legănând colindele - / anii care vin”.<br /><br />Cornelia Atanasiu, Cade Oglinda, The mirror is falling, ediţie trilingvă română, engleză, japoneză, versiunea engleză: Ana Maria Florescu, versiunea japoneză: Florin Daniel Onea, Editura Atar, Bucureşti, 2006<br /><br /><br />*<br />La Constanţa, în perioada 1-5 iunie, a avut loc Primul Congres Internaţional de Haiku, la lucrările căruia au participat aproximativ 70 de creatori, români şi străini. Congresul a plecat de la ideea că haiku poate fi văzut ca o punte spirituală între Orient şi Occident; participanţii au încercat să descopere posibilităţile pe care literatura niponă le oferă azi, în contextul cultural românesc şi internaţional.<br />Alexandra Flora Munteanu, prezenţă activă în cadrul Societăţii de Haiku Constanţa, haijin, traducător cunoscut, a lansat cu acest prilej volumul Haiku şi despre haiku. Conceput (şi) în stil didactic, volumul, deschis de o secţiune haiku, mai cuprinde secţiunile: Eseuri despre crearea haiku-ului, Predarea haiku-ului în şcoală, Din haiku-urile elevilor. Consideraţiilor despre felul în care vede autoarea (profesor) predarea noţiunilor/ creaţiei haiku în şcoli (reguli, metodologie ş.a.) – cu rezultate relevate, în parte, în secţiunea cu creaţiile elevilor (de 12 – 13 ani) – li se adaugă poemele proprii, din care spicuim: „zboară într-un dans/ petale colorate –/ fără vreun ţel”; cutie goală/ numai scrisori de Paşti/ în E-mail”.<br /><br />Alexandra Flora Munteanu, Haiku şi despre haiku/ Haiku and about haiku, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2007<br /><br /><br />* *<br />*<br /><br />Cornelia Atanasiu (Printre fulgere, Pragmatism în şintoism. Izanagi-Izanami. Forţa Kami), Jules Cohn Botea (Un surâs în stil nipon. Senryu – kyoka), Vasile Moldovan (Apa şi focul, cerul şi pământul în poezia lui Issa), sunt semnatarii unui interesant volum de eseuri, cu titlul Lumina din oglindă. „Citim adesea articole scrise de poeţi nejaponezi, în care suntem învăţaţi să respectăm zeci de reguli pentru ba reuşi să scriem un poem de tip japonez… Or, acolo unde intervine activitatea intelectuală nu există poem Zen”, începe incitant acest volum Cornelia Atanasiu. Şi, pe parcurs, volumul propune o călătorie de spirit prin lumea, poezia, tradiţiile, mitologia, felul de a fi, istoria şi istoria literară (Kobayashi Issa, Ki no Tsurayuki, Kijowara no Fukayabu, Ishikawa Tokuboku, Masaoka Shiki, Jichin, Senna, Matsuo Basho, Yosa Buson, Natsume Soseki ş.a.) a lumii din care vin haiku, senryu, tanka ş.a. De cealaltă parte, nici părerile, exemplele din creaţia „nejaponezilor” (cu un accent pe creatorii români la Jules Cohn Botea) nu lipsesc, relevând drumul liricii nipone, dar şi felul în care s-a metamorfozat/ a fost înţeleasă în acest periplu în afara Ţari Wa, Japonia. Cu Vasile Moldovan şi lirica lui Issa (cel care, spune semnatarul eseului, a scris peste 23000 de poeme haiku, „despre elementele primordiale în toate modalităţile posibile”) cititorii revistei Poezia s-au mai întâlnit şi se întâlnesc şi în acest număr.<br />Un volum interesant, care ne aduce aminte şi că, dincolo de reguli, dincolo de teorie, parfumul poeziei ştie să ne vorbească fiecăruia în parte. Încheiem cu un haiku al lui Issa, tradus de Cornelia Atanasiu: „Întâmpină viaţa/ precum un copil/ anul Nou”, şi un senryu semnat de Jules Cohn Botea: „îmi place viaţa -/ e atât de amuzantă/ până mori de râs”.<br /><br />Cornelia Atanasiu, Jules Cohn Botea, Vasile Moldovan, Lumina din oglindă, eseuri, Editura Atar, Bucureşti, 2006<br /><br /><br />* * *<br />*<br />Sub egida Societăţii Române de Haiku a apărut la Bucureşti o antologie haiku cu caracter internaţional, în care, alături de români, sunt antologaţi şi haijini de pe aproape toate continentele (27 de ţări). În cuvântul înainte, Valentin Nicoliţov notează că antologia, considerată, pe drept, un veritabil eveniment poetic, a fost realizată în primul semestru al anului curent, selectându-se din 316 de poeme din cele 775 trimise de 168 de poeţi (63 români), avându-se în vedere o serie de criterii ca: 5-7-5 silabe, prezenţa kigo, kireji, „spiritului haiku şi puterii de sugestie”. De asemenea, se aminteşte că este prima dată când o antologie de haiku editată sub egida revistei „Haiku” trece graniţele ţării, poemele fiind prezentate în versiunile română, engleză şi franceză. Dincolo de preocuparea, amintită de antologatori, de a reprezenta creaţii din cât mai multe ţări, scopul principal, mărturisit, a fost relevarea faptului că micul poem haiku s-a răspândit în întreaga lume, cunoaşte o evoluţie aparte, şi se scriu poeme de calitate.<br />În final, două poeme care desenează în vers titlul antologiei: „Ultimul greier/ întârzie plecarea/ muribundului” (Eduard Ţară, România) şi „Soţia bolnavă –/ cină simplă doar/ cu o crizantemă” (Shinya Ogata, Japonia).<br /><br />***, Greieri şi crizanteme/ Cigales et chrysantémes/ Crickets and Chrysanthemums, haiku - antologie internaţională, versiunea franceză: Paula Romanescu, versiunea engleză: V. Moldovan, editată de V. Nicoliţov, Societatea Română de Haiku, Ed. Orion, Bucureşti, 2007<br /><br /><br /><br />*<br />Cu prilejul congresului internaţional de haiku care s-a desfăşurat la Constanţa, în zilele de 1-5 iunie 2007, a fost prezentată antologia Scoici de mare/ Sea Shells în care, alături de creaţii ale unor autori români (Ion Codrescu, Şerban Codrin, Vasile Moldovan, Valentin Nicoliţov, Rafila Radu, Cornelia Atanasiu, Corneliu Traian Atanasiu, Jules Cohn Botea, Magdalena Dale, Olga Duţu, Dumitru Ene Zărneşti, Petre Flueraşu, Ion Faiter, Clelia Ifrim, Dumtiru Ifrim, Alexandra Flora Munteanu, Radu Patrichi, Dumitru Radu, Paula Romanescu, Elena Dumitrescu, Adina Enăchescu, Ecaterina Neagoe, Isabela Apostu, Ioana Bud, Nicolae Atanasiu, Ana Ruse, Maria Tirenescu, Iuliana Rusu, Sonia Cristina Coman, Coca Elena Gheorghiu, Florin Grigoriu, Stela Moise, Anastasia Dumitru ş.a.), au fost antologate şi creaţii ale unor cunoscuţi poeţi de peste hotare (Nola Borell, Cyril Childs – Noua Zeelandă, Tatiana Debeljački – Serbia, Anglee Deodhar – India, Jack Galmitz, Bruce Ross – SUA, John Hawkhead – Anglia, Mark Miller, Graham Nun; Vanessa Proctor – Australia, Zoran G. Mimica – Croaţia, Ban’ya Natsuishi – Japonia, Deitmar Tauchner – Austria ş.a.).<br />Antologia, alcătuită sub semnul mării, relevă, dincolo de calitatea creaţiilor, şi modul în care înţeleg poeţii din diverse colţuri ale lumii, şi de la noi, să accepte sau nu unele dezbateri asupra conceptelor/ a elementelor care trebuie să definească poemul haiku, şi lirica de sorginte niponă în general.<br /><br />***, Scoici de mare/ Sea Shells, antologie lirică japoneză, haiku/ tanka, antologatori: Alexandra Flora Munteanu, Radu Patrichi, Ana Ruse, Laura Văceanu, versiunea engleză: Alexandra Flora Munteanu, English Advisor: Angelee Deodhar, India, coperta şi ilustraţii: John Hawkhead, Anglia, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2007<br /><br /><br /><br />*<br />***<br /><br />*<br />În acest an a văzut lumina tiparului şi al cincilea volum din A New resonance. Emerging voices in English-Language Haiku, editat de Jim Kacian şi Dee Evetts.<br />În cuvântul înainte editorii scriu că atunci când au demarat acest proiect au crezut că va fi vorba despre un singur volum dar, în peste 10 ani, au ajuns la al cincilea volum, publicând, în total 85 de poeţi. În acest volum sunt publicaţi: Francine Banwarth (n. 1947), din Dubuque, Iowa, Collin Barber (n. 1974), Marion, Arkansas, Janelle Barrera, Key West, Florida, Robert Bauer (n. 1953), Big Whelling Creek, West Virginia, David Boyer (n. 1974), Stamford, Connecticut, Curtis Dunlap (n. 1957), Mayodan, Carolina de Nord, Bill Kenney (n. 1933), Queens, New York, Scott Metz (n. 1976), Allentown, Pennsylvania, Andrew Riutta (n. 1971), Traverse City, Michigan, Dave Russo (n. 1952), Cary, Carolina de Nord, Harriot Wet (n. 1945), Eugene, Oregon – toţi din SUA, Helen Buckingam (n. 1960), Bristol, Anglia, Keiko Izawa (n. 1952), Yokohama, Japonia, Marcus Larsson (n. 1961), Vaxjo, Suedia, Sandra Simpson (n. 1958), Tauranga, Noua Zeelandă, Dietmar Tauchner (n. 1972), Puchberg, Austria, Petar Tchouhov (n. 1961), Sofia, Bulgaria.<br />Urez cât mai multe volume în seria A New resonance. Emerging voices in English-Language Haiku, şi închei cu câteva poeme semnate de Dietmar Tauchner (cei prezenţi la Congresul de la Constanţa, în septembrie, l-au putut întâlni): „ziua plecării/ maşina acoperită/ cu polen”; „ploaie de toamnă/ copilul îmi atinge obrazul/ cu un burete”; „un nou an/ urmele de paşi/ între morminte”; „prima întâlnire/ zgomotul motorului/ între noi”.<br /><br />Editori: Jim Kacian şi Dee Evetts, A New resonance. Emerging voices in English-Language Haiku, nr. 5, Red Moon Press, Winchester, SUA, 2007<br /><br /><br /><br />**<br />***<br />Prezentăm sumar cele mai recente apariţii a două din cele mai cunoscute reviste de gen din România: Albatros, editată la Constanţa, şi Haiku, editată la Bucureşti.<br /><br />*<br />Albatros, revista Societăţii Române de Haiku din Constanţa, vol. V, nr. 8/ 9 (3 – 2006, 1 – 2007), toamnă-iarnă, anul XV<br /><br />- Revista are, ca de obicei, un sumar bogat (în română şi engleză): diverse informaţii legate de activitatea Societăţii, comunicări, portrete (Alexandra Flora Munteanu ni-i prezintă pe: Ana Ruse, Constanţa, Susumu Takiguchi, Japonia; este prezentat şi John W. Sexton, Irlanda), creaţii originale – haiku, senryu, haiga, tanka, tanrenga, rengay, renku, haibun, recenzii, eseuri, o revistă a presei ş.a. Spicuim din galeria impresionantă de semnatari ai textelor din acest număr: Şerban Codrin, Ana Ruse, Alexandra Flora Munteanu, Laura Văceanu, Rafila Radu, Olga Duţu, Cyril Childs, Noua Zeelandă, Sonia Cristina Coman, Magdalena Dale, Petre Flueraşu, Kujitim Agaliu, Albania, Jan Brodal, Norvegia, Florin Grigoriu, Clelia Ifrim, Angelee Deodhar, Suncica Samec, Croaţia ş.a.<br /><br /><br />*<br />Haiku, revistă de interferenţe culturale româno-japoneze, editată sub egida Societăţii Române de Haiku, anul 17, nr. 37/ 2007, primăvară-vară şi 38/ 2007 – toamnă-iarnă.<br /><br />Nr. 37: - Din sumar: Rezultatele concursului revistei Haiku 2007, Antologia WHA 2007, Poeţi români premiaţi la concursuri internaţionale, Poeţi ai Societăţii Române de haiku (haiku, tanka, poeme într-un vers), recenzii: sunt recenzaţi: Alain Kervain, Geert Verbeke (de către Valentin Nicoliţov), Magdalena Dale (de către Paula Romanescu), Vasile Moldovan (de către Dan Florică) ş.a. Textele sunt prezentate în limba română, dar şi în engleză sau/ şi franceză. Mai semnează în acest număr, printre alţii: Vasile Moldovan, Cornelia Atanasiu, Dan Doman, Eduard Ţară, Petre Flueraşu, Clelia Ifrim, Olga Neagu, Dumitru Radu, Maria Tirenescu, Octavian Mareş, Emilia Dumitrescu, Calistrat Costin, Bogdan I. Pascu, Elia David, ş.a.<br /><br />Nr. 38: – Din sumar: Poemul haiku în România – extras dintr-un material prezentat la Congresul de la Tokyo, septembrie 2007, de Vasile Moldovan; poeme haiku ale poeţilor membri ai Societăţii Române de Haiku; un text despre Primul Congres Internaţional de haiku – Constanţa, 2007, de Petre Flueraşu; poeme într-un vers ale poeţilor membri ai S.R.H.; recenzia volumului de haiku De la o clipă la alta, a lui Yves Brillon, semnată de Vasile Nicoliţov, haiku semnate de Cornelia Atanasiu, poeme haibun de Ion Untaru, Corneliu Atanasiu; semnal: antologia Greieri şi crizanteme, sub semnătura lui Doreen King, New Hope International Review; autori români premiaţi la concursuri internaţionale (Clelia Ifrim, Vasile Moldovan, Bogdan Ştefănescu, Eduard Ţară); haiku semnate de poeţi străini, recenzie la cartea Natură şi civilizaţie, a lui Jean Antonini, semnată de Vasile Moldovan. Şi aici textele sunt prezentate în limba română, dar şi în engleză sau/ şi franceză.Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6596125042775002713.post-42745207421847092122008-01-14T07:16:00.000-08:002008-01-14T07:17:26.033-08:00Haine cu fir de suflet pentru nemuritoarea Rozafat - Convorbiri Literare, decembrie 2007În 1974 apărea la Editura Minerva, în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, volumul Cetatea Rozafat. Folclor albanez (balade, cântece de dragoste, versuri satirice, strigături, proverbe), antologie alcătuită de Focioni Miciacio, cu un cuvânt înainte trimis de Victor Eftimiu cu puţin înainte de trecerea lui în lumea de dincolo, la 27 noiembrie 1972. A fost un prilej pentru cititorul român să se apropie de folclorul albanez. Rozi Theohari, acum, ne oferă o altă cheie a acestei lăzi de zestre. Ea a ales un subiect deloc uşor, pentru că o călătorie de spirit în trecutul, în folclorul neamului tău implică atenţie, responsabilitate. Implică o inimă înmugurită în frumuseţea spirituală a neamului şi, nu în ultimul rând, har. Una din paginile cele mai frumoase ale folclorului albanez este despre Rozafat (Cetatea Rozafat), care cunoaşte mai multe variante. Rozi Theohari a dorit să o transpună în limba engleză, editând versiunea engleză-albaneză în anul 2003, şi să o facă cunoscută în ţara de adopţie. (Autoarea a plecat în SUA în 1994, când publicase deja de ani buni în diverse reviste şi în volum)<br />Iorga spunea (în conferinţa Albania, ieri şi azi, din 7 decembrie l934) că „albanezii şi românii sunt veri de sânge”, iar Bolintineanu (în Călătorii la românii din Macedonia) că datinile albanezilor sunt întocmai ca acelea ale aromânilor din Macedonia, care „seamănă… cu cele ale românilor din Principate”. Pe plan european, balade ca ale Mănăstirii Argeşului („balada Meşterului Manole”) şi Cetăţii Rozafat, au fost privite şi ca argumente ale legăturii/ comunicării între popoarele din Balcani în vechime, aspecte azi trecute adesea cu vederea. Există cel puţin două linii de discuţie: originea autohtonă a baladei şi cea a unei circulaţii a motivului principal, al jertfei, în diverse variante, pe un areal mai larg. Mitul are o largă răspândire, sacrificiul pentru durabilitatea/ repararea construcţiilor fiind practicat, în vechime „în Scandinavia şi la finici, la letoni şi la estonieni, la ruşi şi la ucraineni, la germani, în Franţa, în Anglia, în Spania”, până în Oceania, Polinezia, Asia (ecouri aparte în China, Japonia ş.a.), scria Mircea Eliade, în De la Zalmoxis la Genghis-Han. La români, numărul creaţiilor literare inspirate din mitul jertfei zidirii este semnificativ: peste 150 poezii, cca. 25 de piese de teatru, mai multe povestiri/ romane, între autori fiind Vasile Alecsandri, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Victor Eftimiu, Lucian Blaga, Victor Papilian, Dan Botta ş.a..<br />Întâlnim motivul jertfei zidirii în mai multe ţări ale lumii, dar este notabil că, dacă mai peste tot apare mai ales sub formă de relatări/ texte cu conţinut mitic, legendar, poate cu sugestii ale unor „întâmplări primordiale”, în spaţiul carpato-balcanic îl regăsim în balade, creaţii de substanţă epică de valoare, răspândite preponderent în zonele de la nord şi sud de Dunăre. Balada există în acest areal în mai multe versiuni: macedonene, bulgăreşti, sârbo-croate, neogreacă, maghiare ş.a. Sunt diferenţe/ asemănări semnificative la nivel narativ, de simbolistică/ semnificaţie între versiunile din diverse ţări (implicit între Balada Meşterului Manole şi Cetatea Rozafat). Nu mi-am propus să le dezbat, ci doar, amintind unele, să re-subliniez ideea unui spaţiu de confluenţe în partea noastră de Europa.<br />Alegând să re-interpreteze balada Cetăţii Rozafat, Rozi Theohari, fără a altera substanţa, re-desenează şi cadrul spaţial. A trebuit să aleagă din o serie de semne unele, să le confere haine înnoite, de simbol, intuind cel mai adesea potenţialul lor simbolizant. Poate că ipoteza de lucru de la care a plecat să construiască noua haină de cuvinte a baladei să fi pornit şi de la aceea că un simbol, chiar secundar ca importanţă, aparţinând unui context cultural anume, subliniat/ evidenţiat cât trebuie, poate duce în nucleul acelui context. Şi, prin corelaţiile pe care le atrage, poate conduce la înţelegerea semnificaţiilor culturale, şi (sau tocmai) în virtutea comunicării lor subterane prin reţele simbolice. Motivul zidului (cu sursa transculturală, plasată în mitologic/ raportarea la sacru: jertfa pentru creaţie; sensul care se conturează treptat este revelarea pentru meşterul-creator a necesităţii jertfei, pe plan universal, transmiterea încifrată a unui mister, dinspre divin spre uman), asocierea acestei încărcături simbolice cu mitul jertfei pentru creaţie, îl situează pe un plan interpretativ înalt, face ca valenţa sa culturală să devină mai pregnantă. Pentru Gilbert Durand (în Structurile antropologice ale imaginarului) zidul poate fi „simbol diairetic”, atât ca circumscriere a intimităţii/ religiozităţii/ reveriei, cât şi ca „univers împotrivă”/ „înveliş protector”, separare de exterior şi ostilitate autoconservantă (cazul Cetăţii). Ivan Evseev aminteşte, în Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, caracteristici ale „motivului zidului” în diverse culturi: simbol protector, ascensional – al ascensiunii comunităţii pe care o „încercuieşte”. Putem crede că nu e, aşadar, nici la Rozi Theohari întâmplătoare insistenţa asupra înălţimii impunătoarei cetăţi: „Castelul se vede imens pe colină/ Privind cu duioşie peste lac şi Shkodra/ Zidurile se ridică sus cu capul către cer”.<br />Mircea Eliade enumera, în Tratat de istorie a religiilor, condiţiile pe care trebuie să le întrunească un loc pentru a fi sacru: să fie în apropierea unei ape, să aibă ca reper un arbore/ o pădure, să fie marcat printr-o piatră, eventual înaltă, movilă etc. Privite astfel, indicaţiile de topos pentru construcţia sacră din Rozafat nu mai par întâmplătoare. Iar simbolul acelui zid, ca reper de sacralitate, ca hierofanie, se îmbogăţeşte cu bogate valenţe culturale: „O ceaţă deasă atârnă peste râul Buna,/ Acoperind Shkodra şi lacul cu spumă/…/ În spaţiul gol al unui teribil ţărm de ceaţă./…/ Castelul fatal acolo sus pe colină/ De cei trei fraţi cu sudoare şi chin era ridicat”.<br />Rozi Theohari începe cartea prin evidenţierea altui simbol – piatra („Piatra – meşteşug din străbunie/ Piatra – nobleţe/ Piatra - metaforă şi legendă/ Piatra – cântec şi bocet/ Piatra – jurământul bărbaţilor/ Piatra – arta şi domnie!”). Piatra ocupă în diferite culturi un loc aparte. A fost evidenţiată legătura simbolică dintre suflet şi piatră. Şi această conexiune pe tărâmul simbolicului e dăruită cu o culoare personală de Rozi Theohari: „Pietrele mari colţuroase/ Ca într-o avalanşă plină de magie/ La poalele dealului în prăpastie/ Stânci dansând cu oroare, teamă, violenţă” sau „Piatra cântă în mâinile lor/ Luând armonie şi formă, mişcare şi viaţă” ş.a. O piatră sacră rămâne pentru privitorul obişnuit o simplă piatră. Aparent, (din punct de vedere profan), nimic nu o distinge de altele. Dar, scria Mircea Eliade în Sacrul şi profanul, „pentru cei cărora o piatră li se revelează ca fiind sacră, realitatea ei imediată se preschimbă, dimpotrivă, în realitate supranaturală”. Iar autoarea înţelege şi foloseşte această „trecere” dinspre sacru înspre profan, în acest caz.<br />Toponimia (Râul Buna, Shkodra ş.a.), „povestea” propriu-zisă (atmosfera creată pentru fiecare secvenţă narativă), maniera în care relevă cum zidurile cetăţii, ce se surpau mereu, ascund/ conţin dincolo de aparenţe, o enigmă nedezlegată, de a cărei dezlegare depinde reuşita, sunt exploatate atent. Mircea Eliade scria despre „consacrarea spaţiului”, în context cultural vast (civilizaţii protoindiene, egeene), că locul sacru nu e niciodată „ales” de om, ci doar „descoperit”. Spaţiul care susţine hierofania i se revelează, într-un fel, unui ales. La Rozi Thoehari revelaţia o „aduce” „un om cu barbă căruntă/ A răsărit ca din pământ/ Îmbrăcat cu mantie neagră, lungă, peticită/ Care cade până la sandale/ Iar căciula ponosită pusă strâmb pe frunte/ Apăra de vânt părul lung şi rar./ Părea atât de obosit – sprijinindu-se în toiag”.<br />Cele două etape ale construcţiei aflată sub semnul sacrului sunt re-desenate gradual: întâi eşecul, perpetua surpare (subliniată/ susţinută parcă de elementele naturii, de întregul univers): „O vreme ceţoasă – nemaivăzută vreodată/ De către bătrânii locului./ Ca limbile albe a o mie de dragoni, Întinsă şi împletită cu crengile copacilor/ Casele, părul oamenilor şi membrele lor/ Făcându-i să meargă orbeşte şi cu teamă./ Devenind trişti, mişcându-şi braţele şi mâinile/ În spaţiul gol al unui teribil ţărm de ceaţă./ În timp ce câinii speriaţi lătrau,/ Cu sunete stridente prevestind nenorociri”, şi etapa izbânzii, cu jertfa pentru reuşită, care implică moartea, chinul sufletesc al tânărului meşter, cum era revelată de „mesager”: „Flăcăi, nici un lucru nobil nu vine uşor – / Pe pământ – fără un idol de jertfă”.<br />Naraţiunea este construită atent: prevestirile, înşelătoria celor doi fraţi mai mari, drumul făcut de Rozafat, finalul – zidirea, preţuirea jertfei (şi cum laptele din sânul tinerei femei încheagă zidul, desăvârşind parcă jertfa) nu doar de către oameni, ci parcă de întregul univers, semnificaţia profetic-istoric/ patriotică a martiriului: „Multe lacrimi vor fi vărsate pe pământul albanez/ Până când sacrul râu Buna/ Va fi inundat de picăturile de lacrimi ale mamelor albaneze…/ Lăsaţi colina să poarte mai departe dragostea ei…/ Lăsaţi visurile ei să prindă viaţă şi să zboare…”/…/Pietrele castelului durează încă/ Grele deasupra martiriului tinerei femei”. Este interesant şi cum e descrisă Rozafat, dar şi comportamentul ei. Rozi Theohari a ales un limbaj specific poeziei culte, cu intruziuni de nuanţă populară – fără a apela, decât tangenţial la stereotipii, rimă, sistem de versificaţie tipic sau categorii stilistice mai des utilizate în versul popular (se ştie, de pildă, că în naraţiunile populare sunt identificabile elemente semnificative cu funcţie proprie care intercorelează, dau tiparul, formule interne, motiveme ş.a.). Vocabularul bogat, divers, plasticitatea figurilor de stil, forţa de sugestie, pendularea aproape de lirica populară (de baladă, în speţă), din acest punct de vedere – între descriptiv şi liric, toate acestea fac ca haina plină de culoare, ţesută cu fir de dramatism, suflet şi de emoţie, cu care Rozi Theohari re-îmbracă legenda să fie, cred, una care se va apropia de inima cititorului român.<br />De menţionat efortul Anei-Mirela Iacob, dar şi al lui Baki Ymeri, cel care în teza lui de doctorat reitera apropierea dintre popoarele albanez şi român şi pe tărâmul folclorului, şi sprijinul demersului făcut de Rozi Theohari de a dărui cititorilor de limbă albaneză, română, şi engleză această frumoasă poveste.<br /><br />Rozi Theohari, Lacrimile lui Rozafat peste Drina (Rozafa’s tears on the River Drina), versiunea în limba română: Ana-Mirela Iacob, redactor: Baki Ymeri, Editura Arafat, Bucureşti, 2007Marius Chelaruhttp://www.blogger.com/profile/02896758894370938468noreply@blogger.com0