Vânătorii de zmeie
(Convorbiri literare, septembrie 2008)
Khaled Hosseini, trăieşte acum în California, unde a absolvit facultatea, dar s-a născut în 1965 în Kabul, Afganistan. Vânătorii de zmeie, primul lui roman, tradus în 42 de limbi şi vândut în milioane de exemplare, ecranizat în 2007, este o poveste despre o prietenie din copilărie, legături între oameni, relaţii de rudenie, întreţesută cu firele unei cronici politice, sociale, punţile mai mult sau mai puţin consoloditate dintre ţări şi culturi din Orient, mentalităţi şi cutume care definesc o ţară, o comunitate. O poveste despre fragilitatea relaţiilor şi a vieţii, trădare, maturizare, apăsarea conştiinţei şi lupta pentru a găsi curajul de a ierta, despre liniştea regăsită în dragoste. Totul se ţese începând cu prietenia dintre doi copii din Afganistan (un băiat dintr-o familie înstărită şi fiul servitorului tatălui lui, pornind, parcă, mai ales de la pasiunea pentru zmeie), pe când monarhia îşi trăia ultimele zile, iar vechiul şi aparent tihnitul stil de viaţă (în viziunea lui Amir, copil dintr-o familie înstărită, sensibil, pentru care viaţa este tot timpul o luptă între sentimente, stări emoţionale, dorinţele lui şi faptele celorlalţi) apune. Apoi, din Afganistan, o ţară care în Occident are mai ales imaginea unui loc în care războiul stăpâneşte de zeci de ani, lancea lui Ares fiind purtată întâi de ruşi („roussi”), talibani, apoi forţele coaliţiei din care face şi România parte, ajungem în Pakistan şi, în cele din urmă pătrundem în viaţa comunităţii afgane din SUA. O carte care, dincolo de „desfăşurarea” propriu-zisă a naraţiunii, se sprijină pe ceea ce se petrece în sufletul personajelor, pe forţa şi intensitatea trăirilor şi sentimentelor. Şi, apoi, a cutumelor care supravieţuiesc şi în exil, şi pe care cei „din afară” le pot înţelege cu greu şi doar intuitiv.
Hassan şi Amir erau cei mai grozavi „vânători de zmeie” din Kabul, şi asta nu era doar „laaf – tendinţa de a exagera a afganilor” ridicată, spune Khaled Hosseini, autorul romanului, „din păcate la rangul de calitate naţională”. Amir se născuse în casa luxoasă a tatălui său, afganul paştūn (1) Baba, iar Hassan în cocioaba în care locuia cu tatăl său, hazarul (2) Ali (om bun, suferea din cauză că era urât, cu un picior târşâit), care fusese părăsit de nevasta lui rea de muscă. Dar Hassan şi Amir erau prieteni cum numai copii o pot face, trecând peste barierele sociale. Erau, cum au scris pe scoarţa unui rodiu din cartierul Wazir Akbar Khan, „sultanii din Kabul”. Amir era gelos că Baba, tatăl său, un om extraordinar, fapt relevat de mai multe ori pe parcursul cărţii, în împrejurări dificile, avea ochi şi pentru Hassan, nu doar pentru el. Hassan îl venera pe Amir, ar fi făcut orice pentru el. A făcut totul pentru el. Apoi, la unul din tradiţionalele concursuri de zmeie din Kabul, Hassan îl ajută să câştige apoi fuge, ştiind că va trece printre grupurile de bătăuşi din cartierul bogat, să îi aducă zmeul cu care purtase bătălia finală. Este prins de grupul lui Assef, copil de bogătaşi, a cărui carte favorită era biografia lui Hitler. Sub lui Amir, un băieţel de 11 ani care stă ascuns fără să aibă curajul şi puterea să facă ceva, aceştia îl violează pe Hassan. („Eram fericit că umbrele înserării cădeau pe faţa lui Hassan şi o ascundeau pe a mea. Oare ştia că ştiu? Şi dacă ştia, ce aş fi văzut eu, dacă chiar m-aş fi uitat în ochii lui? Reproş? Indignare? Sau, ferească Dumnezeu, lucrul de care îmi era cel mai teamă: o devoţiune fără margini. Lucru care, dintre toate, ar fi fost cel mai greu de suportat.”).
De atunci totul se rupe. Amir, neştiind că Hassan îl văzuse „acolo”, îl evită. Ali şi Hassan pleacă din casa lui Baba, care plânge ca să-i oprească, totul se schimbă în ţară, vin ruşii, apoi talibanii şi exilul. Baba ajunge cu Amir (măcinat continuu de acea întâmplare) în SUA, lucrează să îşi câştige traiul. Amir termină liceul, inttă la facultate, se căsătoreşte cu Soraya, o fiica unui general afgan refugiat, Baba moare de cancer. Amir primeşte o scrisoare de la Rahim Khan, prietenul cel mai bun al lui Baba. Acesta îi scria, parcă aducându-i aminte de „pashtunwali”, vechiul cod al onoarei paştun, printre altele – „ai ocazia să fii din nou bun”. Amir, autor de succes, cu câteva romane publicate, pleacă în Pakistan unde află un Rahim Khan pe moarte, dar şi că Hassan era fratele său vitreg, fiul lui Baba! În faţa furiei lui Amir, frustrat că fusese minţit, cu conştiinţa apăsată şi mai greu, Rahim îi scrie „Kabulul în care trăiam noi pe atunci era o lume ciudată, în care erau lucruri mai importante decât adevărul”. Amir află că Hassan fusese asasinat de talibani dar că avea un fiu, Sohrab – botezat după un personaj din Şah Name/ Cronica Şahilor, a lui Ferdoussi, eroul favorit al lui şi al fratelui său vitreg. Pleacă după el, se luptă cu Assef, fostul adept al lui Hitler (devenit un şef al talibanilor pentru că putea ucide), care îl cumpărase pe băiat pentru propriile plăceri de la un orfelinat. În fine, ajunge mai mult mort decât viu, împreună cu Sohrab, cu ajutorul unui şofer sărac, în Pakistan. Începe să se vindece şi demarează procedurile de adopţie ale lui Sohrab, căruia îi promisese că nu îl va mai lăsa la orfelinat sau pe străzi. Dar birocraţia occidentală nu ţine cont de legile nescrise ale Orientului, de situaţia complicată din Afganistan, unde actele erau una dintre ultimele griji. Sohrab, aflând de la Amir că va trebui, pentru că aşa o cer avocaţii, să stea câteva zile la un orfelinat, are o tentativă de sinucidere. Amir îl salvează dar copilul nu va mai vorbi de atunci cu nimeni, va zâmbi extrem de rar, şi nu va lega nici un fel de prietenii. Situaţia adopţiei se rezolvă miraculos, merg în SUA. A urmat atentatul de la World Trade Center, din 11 septembrie. Cei doi, acum tată şi fiu (chiar dacă micul Sohrab nu vorbeşte nici acum) întrevăd un licăr de speranţă la un concurs de zmeie. Amir îi arată copilului un truc al lui Hassan. Apoi fuge, ca altădată fratele său vitreg pentru el, să aducă micului Sohrab zmeul înfrânt, drept ofrandă.
Cartea, scrisă de Khaled Hosseini, medic care a văzut lumina zilei în Afganistan şi, aidoma lui Amir, şi-a părăsit ţara de mic, este o călătorie prin istoria unui colţ de Orient, cu bune şi mai puţin bune. Un drum prin istoria întunecată a lumii, pe care noi o „vedem” se pare mai mult prin „ochiul TV” (şi îmi aduc aminte de o altă carte despre Afganistan, Caravana afgană (3), în care o româncă, Aristeea Manoliu-Vorobchievici, purtată de viaţă către acele locuri, scria în 1926: „Cât pot privi, nu vezi decât munţi goi, şesuri întortocheate care au fost cândva albii de fluvii, pietriş, bolovani şi urme îngropate de poduri care indică un drum distrus mai întâi de războiul anglo-afgan şi apoi de vreme: castele de nisip!”). Dar mai ales drumul întru izbăvire a unui copil, devenit adult, chinuit de apăsarea unei greşeli din copilărie care i-a grefat viaţa. O carte despre Orient scrisă de un om cu sufletul hălăduind între mai multe lumi – Orient şi Occident, copilărie şi maturitate, înlăuntru (în prezent şi printre amintiri) şi lumea „de afară”.
Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie, versiunea în limba română: Mihaela S. Oprea-Aron, Editura Niculescu, Bucureşti, 2008, 404 p.
1. Etnie majoritară în Afganistan, cu care practic se identifică noţiunea de „afgan”, deşi în ţară trăiesc şi alte minorităţi. Paştunii trăiesc şi în Pakistan, Iran, India, Peninsula Arabă şi, odată cu emigraţia masivă din secolul XX, şi în Europa, SUA.
2. Chazarii, khazarii sau hazarii: popor turcic seminomad din Asia Centrală, posibil cu ascendenţă scită. Numiţi în timp şi „turci siberieni”/ sabiri, sau, spun unii, în cronicile bizantine, akaţir, menţionaţi de cronicari bizantini, care ar desemna un grup etnic din federaţia hunilor, şi ar fi o adaptare de la akhazar/ „hazar alb”. Originea lor este controversată. Există opinia că numele „hazar” ar veni de la un verb din limbile turcice, „a umbla”, în turca modernă „gezer”. La un moment dat (secolul VII) creaseră o unitate statală puternică (kaganat/ hanat) – ajungând să îşi impună dominaţia într-o zonă întinsă peste teritoriul ocupat azi de sudul Rusiei, vestul Kszahstanului, estul Ucrainei, Azerbaigean, Daghestan, Georgia şi până în Crimeea. Deşi se spune că au adoptat iudaismul ca religie de stat, despre ei nu se mai ştie nimic sigur de prin secolul al XIII-lea. După o corespondenţă dintre Hasdai ibn Şaprut cu hanul hazar Iosif, ar rezulta că trecerea la iudaism ar fi fost datată undeva în jurul anului 740. Sunt şi alte versiuni – de pildă după Abu al-Hasan ’Alī ibn al-Husayn ibn ’Alī al-Mas’ūdī evenimentul s-ar fi petrecut în vremea lui Harun al-Rasid (769-809), iar după Ibn al-Ğazarī al-Dimašqī societatea hazară ar fi organizată din două clase – războinici şi evrei (supuşii); şi la fel, ar fi adoptat iudaismul în timpul lui Harun. Există opinia că erau şi hazari creştini şi cu certitudine musulmani, după cum există şi părerea că hazarii au avut o influenţă puternică asupra ungurilor (ex: Hermann Vámbéry, Der Ursprung der magyaren, Adamant Media Corporation).
3. Aristeea Manoliu-Vorobchievici, Caravana afgană (1923-1929), Editura Premier, Ploieşti, 2007.
vineri, 8 august 2008
Când Shambala nu mai înseamnă pace
şi
Pământul pur este lăsat să se cufunde-n întuneric
(Convorbiri literare, aprilie 2008)
„Din înaltul celor şapte ceruri,
din sfera celestă, de azur,
a coborât regele nostru, suveranul oamenilor,
Fiul divin, în Tibet.
Ţinut atât de înalt, de pur,
Fără egal, neasemuit!
Cel mai bun dintre toate!”
din Analele şi Cronicile Tibetane (1)
Tibet. Un nume care cheamă în mintea noastră, parcă, istoria, misterul dar şi tragedia. „La sud, vest şi nord e împrejmuit de lanţuri muntoase masive înălţându-se de la şase la opt mii de metri deasupra nivelului mării în Himalaya şi Karakorum, şi de la cinci la şapte mii de metri în munţii Kun-lun” – scriu David Snellgrove şi Hugh Richardson, pe la începutul cărţii lor, despre zona care are „renumele de a fi cea mai îndepărtată şi în acelaşi timp cea mai inaccesibilă ţară din lume”.
Originile poporului tibetan sunt învăluite în apele istoriei. Probabil ar trebui căutate printre triburile Ch’iang, ne-chineze, care cu secole înainte venirii lui Iisus pe pământ, păstoreau turmele în zona Asiei Centrale, până către hotarele de Nord Vest ale „Continentului Spiritual”, China. Şi azi mulţi tibetani au rămas nomazi (duc aceeaşi viaţă, aproape, ca acum două mii şi mai bine de ani), şi parcă merg cu turmele lor de yaci, oi şi capre, în căutarea trecutului, prin munţi, printre dgo-ba (gazele), oi albastre (gna’) sau urşi (dred). În timp, mai multe „clanuri” (termen folosit de autori, prin analogie cu cele scoţiene) s-au sedentarizat, adoptând chiar, parţial, agricultura, convieţuind în areal cu cele nomade. Datele certe încep să apară de când un lider din Valea Yarlung, cunoscut cu „numele” de sPu-rgyal bTsan-po, Preaputernicul, a creat, în termeni europeni, un „regat”. Sunt o serie de legende care descriu coborârea primului rege al Tibetului (numit Preaputernicul divin/ lha bTsan-po, ori Fiul Divin/ lha-sros) pe muntele sacru Yar-lha-sham, din Yarlung, pe o „frânghie cosmică” (2) , traversând mai multe ceruri.
Până şi cu numele lui, şi cum s-a ajuns la forma de azi, este o poveste cu multe incertitudini şi neclarităţi. Autorităţile chineze se referă la zonă denumind-o „Regiunea autonomă Tibet”, prescurtat TAR, deşi parte din vechiul Tibet este împărţită între mai multe alte regiuni (Ladakh, Lahul şi Spiti, din vest, sunt parte a Indiei, Dolpo şi Mustang – de la sf. sec. XVIII sunt parte din Nepal, statele separate Sikkim şi Bhutan, Amdo şi partea de est a regiunii tibetane Kham – sunt în regiunile chineze Qinghai, Gansu, Yunan şi Sichuan). Practic, TAR acoperă doar Ü-Tsang şi vestul regiunii Kham. Tibetanii îşi numesc ţinutul Bod, chinezii îi spun Xīzàng (derivat din numele regiunii Tsang, partea de vest din Ü-Tsang; xī - vest, zàng – de la Ü-Tsang (3) ), nepalezii îi spun Bhot iar pe vremuri, Ptoloemeu l-a numit βαται (batai), în timp ce, după Eric Partdrige (4) , în engleză numele vine de la un cuvânt arab, Tubbat. În arabă, se pare, a venit pe filieră persană, iar persanii au preluat din turcă pluralul la Töbän, adică Töbäd (în chineza medievală – tǔbō ) – „Înălţimile” (5) . În ce priveşte limba lor, într-o carte de referinţă în domeniu, Stephan V. Beyer (6) scrie: „Tibetana este limba vorbită mai ales pe platourile înalte din nordul Himalayei. Este înrudită cu o serie de limbi himalayene, ca Gurung şi Magar, ai căror vorbitori au fost surse tradiţionale de recrutare pentru Gurkha, din Armata Britanică. E de asemenea înrudită cu o serie de limbi ca Rgyarong şi Minyag, vorbite pe câmpiile înalte din nord de triburile nomade numite, tradiţional, de chinezi „barbarii din vest” (7) . Tibetana este mai de la distanţă (puţin) înrudită cu burmeza (8) , încă şi mai puţin cu limbile vorbite de „Naga goi” şi alte triburi de pe înălţimile din Assam; şi mult mai puţin cu chineza.” Ulterior, Beyer adăuga şi că dacă am privi la limba chineză de azi, înrudirea pare mult mai puţin evidentă (9).
După Ma Tuan-lin (10), în China primul nume al unui rege tibetan, gNam-ri slon-ntshan, a fost cunoscut în timpul dinastiei Sui (581-618). În secolul VII regatul tibetan se extinsese mult, fiind temut şi de chinezii dinastiei T’ang, care au oferit regelui lor în anul 640 o prinţesă chineză (pe nume Wencheng (11) ) de soţie. Sunt relatări chineze care vorbesc despre angajarea, numai în lupta cu China dinastiei T’ang, a peste 200 000 de soldaţi tibetani.
Budismul a pătruns în Tibet în timpul domniei regelui Srong-brtsan-sgam-po (în cronicile chineze: Qizonglongzan (12) ), cel căruia i-a fost oferită de soţie Wencheng (13) . Regele (în unele izvoare „împărat”) a invitat în ţară mari nume ale budismului din acea vreme, ca Shantarakshita sau Padmasambhava (în tibetană padma 'byung gnas; în sanskrită ar însemnă „născut din lotus”), mai cunoscut în cronicile tibetane drept Guru Rinpoche (14) (Nepreţuitul maestru) sau Lopon Rinpoche. Aceştia au introdus în Tibet germenii budismului, care a penetrat treptat în aria de influenţă a religiilor indigene (peste zeii locului/ gzhi-bdag, ai soarelui/ sa-bdag, Calea bon-po, mi-chos – a religiilor/ legăturilor umane ori „Calea cerului şi a pământului”/ gnam-sa’I lugs).
Cartea (structurată în: I. Manifestări ale puterii tibetane, II. Introducerea budismului, III. O privire asupra literaturii, IV. Bazele vieţii monastice, V. Suzeranitatea mongolă, VI. Preocupări religioase, VII. Ascensiunea lor la putere, VIII. Suzeranitatea manciuriană, IX. Secolul al XX-lea şi Anexe, cu un tabel cronologic, succesiunea şcolilor religioase, hărţi ş.a.), scrisă fluent, cu folosirea surselor şi a pronunţiei locale cât mai rar posibil, după caz, oferă o imagine asupra unei civilizaţii aparte, care se stinge sub ochii noştri. Istoria s-a întors şi, dacă altădată tibetanii erau un pericol pentru China, acum au fost înglobaţi în uriaşa ţară condusă de la Beijing, ai cărei lideri au decis (după ce europenii au „contribuit” şi ei) după 1959 să distrugă complet principalele izvoare ale civilizaţiei tibetane, întregul ei mod de viaţă. Parte din teritoriile fostului Tibet s-au salvat de la distrugere fiind incluse în India sau Nepal, dar nici acolo lucrurile nu stau bine. Excepţie face Bhutan (în limba locului ’Brug, pronunţat Druk (15) ), supranumită de unii Ultima Shangri-la, fieful unui ordin budist de la care, s-a spus, este probabil să vină numele ţării: ’Brug-pa bKa’-brgyud-pa. Aici, sub protecţia casei regale, aşezămintele spirituale amintesc de strălucirea de altădată. În timp, tibetanii au fost loviţi continuu, şi nu doar în timpul prigoanei dezlănţuită de autorităţile comuniste. Masacrul continuă şi azi (am putut vedea la TV, recent, imaginile filmate de un cameraman român, în care grăniceri chinezi luau la ţintă nomazii care călătoreau pe crestele munţilor; am văzut demonstranţii bătuţi, ucişi de poliţia şi armata chineză chiar în Lhasa). Dalai Lama este în exil, Lhasa, ce a mai rămas din ea, se degradează continuu şi nimeni nu pare să vadă, deşi vorbim despre drepturi, conservarea tradiţiilor ş.a.. O civilizaţie pentru care spiritualitatea a fost un mod de viaţă secole la rând, de numele căreia se leagă viaţa unor Marpa (sau Mar-pa; lider spiritual al ordinului bKa’rgyud), Naropa sau Milarepa moare azi, şi, scriu cei doi autori, „cu excepţia câtorva proteste timide ici şi acolo, restul lumii o lasă să piară fără comentarii şi regrete”. La fel cum, adaug, au lăsat să fie arse de nebunia khmerilor roşii sute de temple care adăposteau comori scrise pe frunze de palmier sau, mai aproape, cum se destramă altele chiar lângă noi.
Mar-pa scria, în Cântecul, său:
„Cât despre cele trei regrete ale mele,
îi regret mai presus de orice pe cei 101 dascăli desăvârşiţi,
………………………………………………
părăsindu-i, tânjesc după ei mai mult decât o mamă după fiul ei.
……………………………………………………
Fiindcă nu există nici o şansă să ne mai întâlnim în această viaţă,
Mă rog să ne întâlnim iarăşi, cu orice preţ, mai târziu,
în ţara U-rgyan sau în vreo sferă cerească”.
Şi eu, citind această carte şi re-văzând cu ochii minţii chipul lui Dalai Lama, dar şi umbrele nomazilor tibetani împuşcaţi în timpul vieţii mele, fără nici un motiv, sau a demonstranţilor ucişi în luna martie în Tibet de poliţia chineză, mă rog ca şi cei de după mine să poată citi despre Lhasa, unde altădată se vorbea de un regat mitic, Shambala (tibetană: bde 'byung), Ţinutul păcii/ fericirii, şi să poată admira cu ochii lor o lume salvată de la distrugere. Lumea Tibetului, a lui Naropa, Marpa, Milarepa, dar şi a prinţesei Wencheng care a venit din China, dar nu să omoare, ci să dăruiască.
David Snellgrove şi Hugh Richardson, Istoria culturală a Tibetului, Editura Herald, Bucureşti, an neprecizat, 384 p.
[1] Bacot, Thomas şi Toussaint, Documents de Touen Houang relatifs à l’histoire de Tibet, Paris, 1940, p. 113, cf. Snellgrove, D. şi Richardson, H..
[2] Poate e o legătură cu frânghia mu/ dmu din legendele chineze: lega cerul de pământ, ajuta oamenii să urce la cer, la „început”.
[3] În legătură cu numele chinez este o lungă poveste, ştiind cum se face transliterarea (yinyi) caracterelor din chineza simplificată ori tradiţională; porneşte de la o procedură care să reflecte şi înţeles, şi sunet. Transliterarea: fenomen care, spun chinezii, datează din antichitate, când grupul etnic Han, majoritar a întâlnit alte etnii. Din pricina problemelor de transliterare, azi în China există un îndreptar: Numele cuvintelor popoarelor lumii: un dicţionar al numelor în romano-chineză, în grija unui serviciu special (pe lângă o agenţie), numit “Serviciul Numelor Proprii şi Traducerii”. Numele Xīzàng datează din vremea dinastiei Qing (înainte: Tǔfān, probabil dintr-un cuvânt turc/ turcic; ar însemna „înălţimi” – Sellheim, R. Oriens - Journal of the International Society for Oriental Research: 1994, Brill Publishers, 1994, p. 548- 549) şi poate fi tradus şi „Scriptura budistă” sau „depozit”, „comoară”.
[4] Partridge, Eric, Origins: A Short Etymological Dictionary of Modern English, New York, 1966, p. 719.
[5] Sellheim, R. op. cit.
[6] Stephan V. Beyer, The Classical Tibetan Language, Albany, 1992, State Univ. of New York Press.
[7] Bhywan: Beyer consideră că e un termen posibil împrumutat de chinezi din vechea tibetană, de la religia şamanică „bon” sau, poate, din vechile limbi Hsi-fan – op cit., p. 7, capitolul Defining Tibetan.
[8] Ulterior, comparând scrierile antice ale celor două limbi, autorul spune că se vede mai strânsa înrudire decât, de pildă, cu alte limbi, exemplu – chineza; op cit., p. 12.
[9] Op. cit., p. 10.
[10] Sau Ma-Duanlin/ Ma-Tuan-lin; istoric chinez; în anul 1317 a publicat cele 348 „volume” din enciclopedia Wen-hsuan-t'ung-k'ao/ Cercetări generale asupra îngistrărilor/ surselor importante.
[11] Pe drum, prinţesa s-a oprit cam o lună, spune legenda, la Lheba Ravine, loc aflat la 25 de km de Lhasa. Aici a fost adorată. La plecare, urmele tălpilor ei au rămas întipărite pe o rocă, devenind loc de pelerinaj. La 70 de ani de la această întâmplare, altă prinţesă chineză a trecut pe aici: a găsit un templu închinat lui Wenchang. Acesta există şi azi.
[12] Shakabpa, Tsepon W. D., Tibet: A Political History, p. 25, Yale University Press, New Haven, London, 1967.
[13] Nume chinez: Wénchéng Gōngzhǔ
[14] Norbu, Thubten Jigme şi Turnbull, Colin, Tibet: Its History, Religion and People, Penguin Books, 1987, p. 162
[15] Alte opinii: Bhutan ar veni din sanskrită, Bhu-Utthan – Ţinutul Înalt; sau Bhots-ant, ar însemna La marginea Tibetului/ La sud de Tibet ş.a. Un nume tibetan al ţării, citat în documente, este Druk Yul/ Ţinutul dragonilor. Alte nume citate de surse istorice: Lho Mon/ Parte de sud a Întunericului sau Lho Men Jong/ Ţinutul sudic al ierburilor de leac ş.a.
şi
Pământul pur este lăsat să se cufunde-n întuneric
(Convorbiri literare, aprilie 2008)
„Din înaltul celor şapte ceruri,
din sfera celestă, de azur,
a coborât regele nostru, suveranul oamenilor,
Fiul divin, în Tibet.
Ţinut atât de înalt, de pur,
Fără egal, neasemuit!
Cel mai bun dintre toate!”
din Analele şi Cronicile Tibetane (1)
Tibet. Un nume care cheamă în mintea noastră, parcă, istoria, misterul dar şi tragedia. „La sud, vest şi nord e împrejmuit de lanţuri muntoase masive înălţându-se de la şase la opt mii de metri deasupra nivelului mării în Himalaya şi Karakorum, şi de la cinci la şapte mii de metri în munţii Kun-lun” – scriu David Snellgrove şi Hugh Richardson, pe la începutul cărţii lor, despre zona care are „renumele de a fi cea mai îndepărtată şi în acelaşi timp cea mai inaccesibilă ţară din lume”.
Originile poporului tibetan sunt învăluite în apele istoriei. Probabil ar trebui căutate printre triburile Ch’iang, ne-chineze, care cu secole înainte venirii lui Iisus pe pământ, păstoreau turmele în zona Asiei Centrale, până către hotarele de Nord Vest ale „Continentului Spiritual”, China. Şi azi mulţi tibetani au rămas nomazi (duc aceeaşi viaţă, aproape, ca acum două mii şi mai bine de ani), şi parcă merg cu turmele lor de yaci, oi şi capre, în căutarea trecutului, prin munţi, printre dgo-ba (gazele), oi albastre (gna’) sau urşi (dred). În timp, mai multe „clanuri” (termen folosit de autori, prin analogie cu cele scoţiene) s-au sedentarizat, adoptând chiar, parţial, agricultura, convieţuind în areal cu cele nomade. Datele certe încep să apară de când un lider din Valea Yarlung, cunoscut cu „numele” de sPu-rgyal bTsan-po, Preaputernicul, a creat, în termeni europeni, un „regat”. Sunt o serie de legende care descriu coborârea primului rege al Tibetului (numit Preaputernicul divin/ lha bTsan-po, ori Fiul Divin/ lha-sros) pe muntele sacru Yar-lha-sham, din Yarlung, pe o „frânghie cosmică” (2) , traversând mai multe ceruri.
Până şi cu numele lui, şi cum s-a ajuns la forma de azi, este o poveste cu multe incertitudini şi neclarităţi. Autorităţile chineze se referă la zonă denumind-o „Regiunea autonomă Tibet”, prescurtat TAR, deşi parte din vechiul Tibet este împărţită între mai multe alte regiuni (Ladakh, Lahul şi Spiti, din vest, sunt parte a Indiei, Dolpo şi Mustang – de la sf. sec. XVIII sunt parte din Nepal, statele separate Sikkim şi Bhutan, Amdo şi partea de est a regiunii tibetane Kham – sunt în regiunile chineze Qinghai, Gansu, Yunan şi Sichuan). Practic, TAR acoperă doar Ü-Tsang şi vestul regiunii Kham. Tibetanii îşi numesc ţinutul Bod, chinezii îi spun Xīzàng (derivat din numele regiunii Tsang, partea de vest din Ü-Tsang; xī - vest, zàng – de la Ü-Tsang (3) ), nepalezii îi spun Bhot iar pe vremuri, Ptoloemeu l-a numit βαται (batai), în timp ce, după Eric Partdrige (4) , în engleză numele vine de la un cuvânt arab, Tubbat. În arabă, se pare, a venit pe filieră persană, iar persanii au preluat din turcă pluralul la Töbän, adică Töbäd (în chineza medievală – tǔbō ) – „Înălţimile” (5) . În ce priveşte limba lor, într-o carte de referinţă în domeniu, Stephan V. Beyer (6) scrie: „Tibetana este limba vorbită mai ales pe platourile înalte din nordul Himalayei. Este înrudită cu o serie de limbi himalayene, ca Gurung şi Magar, ai căror vorbitori au fost surse tradiţionale de recrutare pentru Gurkha, din Armata Britanică. E de asemenea înrudită cu o serie de limbi ca Rgyarong şi Minyag, vorbite pe câmpiile înalte din nord de triburile nomade numite, tradiţional, de chinezi „barbarii din vest” (7) . Tibetana este mai de la distanţă (puţin) înrudită cu burmeza (8) , încă şi mai puţin cu limbile vorbite de „Naga goi” şi alte triburi de pe înălţimile din Assam; şi mult mai puţin cu chineza.” Ulterior, Beyer adăuga şi că dacă am privi la limba chineză de azi, înrudirea pare mult mai puţin evidentă (9).
După Ma Tuan-lin (10), în China primul nume al unui rege tibetan, gNam-ri slon-ntshan, a fost cunoscut în timpul dinastiei Sui (581-618). În secolul VII regatul tibetan se extinsese mult, fiind temut şi de chinezii dinastiei T’ang, care au oferit regelui lor în anul 640 o prinţesă chineză (pe nume Wencheng (11) ) de soţie. Sunt relatări chineze care vorbesc despre angajarea, numai în lupta cu China dinastiei T’ang, a peste 200 000 de soldaţi tibetani.
Budismul a pătruns în Tibet în timpul domniei regelui Srong-brtsan-sgam-po (în cronicile chineze: Qizonglongzan (12) ), cel căruia i-a fost oferită de soţie Wencheng (13) . Regele (în unele izvoare „împărat”) a invitat în ţară mari nume ale budismului din acea vreme, ca Shantarakshita sau Padmasambhava (în tibetană padma 'byung gnas; în sanskrită ar însemnă „născut din lotus”), mai cunoscut în cronicile tibetane drept Guru Rinpoche (14) (Nepreţuitul maestru) sau Lopon Rinpoche. Aceştia au introdus în Tibet germenii budismului, care a penetrat treptat în aria de influenţă a religiilor indigene (peste zeii locului/ gzhi-bdag, ai soarelui/ sa-bdag, Calea bon-po, mi-chos – a religiilor/ legăturilor umane ori „Calea cerului şi a pământului”/ gnam-sa’I lugs).
Cartea (structurată în: I. Manifestări ale puterii tibetane, II. Introducerea budismului, III. O privire asupra literaturii, IV. Bazele vieţii monastice, V. Suzeranitatea mongolă, VI. Preocupări religioase, VII. Ascensiunea lor la putere, VIII. Suzeranitatea manciuriană, IX. Secolul al XX-lea şi Anexe, cu un tabel cronologic, succesiunea şcolilor religioase, hărţi ş.a.), scrisă fluent, cu folosirea surselor şi a pronunţiei locale cât mai rar posibil, după caz, oferă o imagine asupra unei civilizaţii aparte, care se stinge sub ochii noştri. Istoria s-a întors şi, dacă altădată tibetanii erau un pericol pentru China, acum au fost înglobaţi în uriaşa ţară condusă de la Beijing, ai cărei lideri au decis (după ce europenii au „contribuit” şi ei) după 1959 să distrugă complet principalele izvoare ale civilizaţiei tibetane, întregul ei mod de viaţă. Parte din teritoriile fostului Tibet s-au salvat de la distrugere fiind incluse în India sau Nepal, dar nici acolo lucrurile nu stau bine. Excepţie face Bhutan (în limba locului ’Brug, pronunţat Druk (15) ), supranumită de unii Ultima Shangri-la, fieful unui ordin budist de la care, s-a spus, este probabil să vină numele ţării: ’Brug-pa bKa’-brgyud-pa. Aici, sub protecţia casei regale, aşezămintele spirituale amintesc de strălucirea de altădată. În timp, tibetanii au fost loviţi continuu, şi nu doar în timpul prigoanei dezlănţuită de autorităţile comuniste. Masacrul continuă şi azi (am putut vedea la TV, recent, imaginile filmate de un cameraman român, în care grăniceri chinezi luau la ţintă nomazii care călătoreau pe crestele munţilor; am văzut demonstranţii bătuţi, ucişi de poliţia şi armata chineză chiar în Lhasa). Dalai Lama este în exil, Lhasa, ce a mai rămas din ea, se degradează continuu şi nimeni nu pare să vadă, deşi vorbim despre drepturi, conservarea tradiţiilor ş.a.. O civilizaţie pentru care spiritualitatea a fost un mod de viaţă secole la rând, de numele căreia se leagă viaţa unor Marpa (sau Mar-pa; lider spiritual al ordinului bKa’rgyud), Naropa sau Milarepa moare azi, şi, scriu cei doi autori, „cu excepţia câtorva proteste timide ici şi acolo, restul lumii o lasă să piară fără comentarii şi regrete”. La fel cum, adaug, au lăsat să fie arse de nebunia khmerilor roşii sute de temple care adăposteau comori scrise pe frunze de palmier sau, mai aproape, cum se destramă altele chiar lângă noi.
Mar-pa scria, în Cântecul, său:
„Cât despre cele trei regrete ale mele,
îi regret mai presus de orice pe cei 101 dascăli desăvârşiţi,
………………………………………………
părăsindu-i, tânjesc după ei mai mult decât o mamă după fiul ei.
……………………………………………………
Fiindcă nu există nici o şansă să ne mai întâlnim în această viaţă,
Mă rog să ne întâlnim iarăşi, cu orice preţ, mai târziu,
în ţara U-rgyan sau în vreo sferă cerească”.
Şi eu, citind această carte şi re-văzând cu ochii minţii chipul lui Dalai Lama, dar şi umbrele nomazilor tibetani împuşcaţi în timpul vieţii mele, fără nici un motiv, sau a demonstranţilor ucişi în luna martie în Tibet de poliţia chineză, mă rog ca şi cei de după mine să poată citi despre Lhasa, unde altădată se vorbea de un regat mitic, Shambala (tibetană: bde 'byung), Ţinutul păcii/ fericirii, şi să poată admira cu ochii lor o lume salvată de la distrugere. Lumea Tibetului, a lui Naropa, Marpa, Milarepa, dar şi a prinţesei Wencheng care a venit din China, dar nu să omoare, ci să dăruiască.
David Snellgrove şi Hugh Richardson, Istoria culturală a Tibetului, Editura Herald, Bucureşti, an neprecizat, 384 p.
[1] Bacot, Thomas şi Toussaint, Documents de Touen Houang relatifs à l’histoire de Tibet, Paris, 1940, p. 113, cf. Snellgrove, D. şi Richardson, H..
[2] Poate e o legătură cu frânghia mu/ dmu din legendele chineze: lega cerul de pământ, ajuta oamenii să urce la cer, la „început”.
[3] În legătură cu numele chinez este o lungă poveste, ştiind cum se face transliterarea (yinyi) caracterelor din chineza simplificată ori tradiţională; porneşte de la o procedură care să reflecte şi înţeles, şi sunet. Transliterarea: fenomen care, spun chinezii, datează din antichitate, când grupul etnic Han, majoritar a întâlnit alte etnii. Din pricina problemelor de transliterare, azi în China există un îndreptar: Numele cuvintelor popoarelor lumii: un dicţionar al numelor în romano-chineză, în grija unui serviciu special (pe lângă o agenţie), numit “Serviciul Numelor Proprii şi Traducerii”. Numele Xīzàng datează din vremea dinastiei Qing (înainte: Tǔfān, probabil dintr-un cuvânt turc/ turcic; ar însemna „înălţimi” – Sellheim, R. Oriens - Journal of the International Society for Oriental Research: 1994, Brill Publishers, 1994, p. 548- 549) şi poate fi tradus şi „Scriptura budistă” sau „depozit”, „comoară”.
[4] Partridge, Eric, Origins: A Short Etymological Dictionary of Modern English, New York, 1966, p. 719.
[5] Sellheim, R. op. cit.
[6] Stephan V. Beyer, The Classical Tibetan Language, Albany, 1992, State Univ. of New York Press.
[7] Bhywan: Beyer consideră că e un termen posibil împrumutat de chinezi din vechea tibetană, de la religia şamanică „bon” sau, poate, din vechile limbi Hsi-fan – op cit., p. 7, capitolul Defining Tibetan.
[8] Ulterior, comparând scrierile antice ale celor două limbi, autorul spune că se vede mai strânsa înrudire decât, de pildă, cu alte limbi, exemplu – chineza; op cit., p. 12.
[9] Op. cit., p. 10.
[10] Sau Ma-Duanlin/ Ma-Tuan-lin; istoric chinez; în anul 1317 a publicat cele 348 „volume” din enciclopedia Wen-hsuan-t'ung-k'ao/ Cercetări generale asupra îngistrărilor/ surselor importante.
[11] Pe drum, prinţesa s-a oprit cam o lună, spune legenda, la Lheba Ravine, loc aflat la 25 de km de Lhasa. Aici a fost adorată. La plecare, urmele tălpilor ei au rămas întipărite pe o rocă, devenind loc de pelerinaj. La 70 de ani de la această întâmplare, altă prinţesă chineză a trecut pe aici: a găsit un templu închinat lui Wenchang. Acesta există şi azi.
[12] Shakabpa, Tsepon W. D., Tibet: A Political History, p. 25, Yale University Press, New Haven, London, 1967.
[13] Nume chinez: Wénchéng Gōngzhǔ
[14] Norbu, Thubten Jigme şi Turnbull, Colin, Tibet: Its History, Religion and People, Penguin Books, 1987, p. 162
[15] Alte opinii: Bhutan ar veni din sanskrită, Bhu-Utthan – Ţinutul Înalt; sau Bhots-ant, ar însemna La marginea Tibetului/ La sud de Tibet ş.a. Un nume tibetan al ţării, citat în documente, este Druk Yul/ Ţinutul dragonilor. Alte nume citate de surse istorice: Lho Mon/ Parte de sud a Întunericului sau Lho Men Jong/ Ţinutul sudic al ierburilor de leac ş.a.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
