„Scrisul e ca o segregatie a răsinilor; nu este un act, ci
Ursita lentei formări naturale. Muschi, umiditate, lut, glod,
Fenomenele din străfunduri, si nu din somn, nici din vise,
izvodite din întunecatul lut unde fermentează alcătuirea viselor.
A scrie nu înseamnă a face, ci a găsi refugiul; a fi”
(José Ángel Valente, Escribir, din volumul Mandorla)
José Ángel Valente (1929 – 2000), poate cel mai important poet postbelic spaniol1, a studiat dreptul la Santiago de Compostela, la Madrid a obtinut licenta în filologie romanică, în 1954, la Oxford a devenit Master of Arts. Între 1958-1980 a locuit la Geneva, lucrînd ca profesor, functionar ONU. A condus serviciul spaniol de traduceri pentru UNESCO, Paris (1982-1985), a predat la universităti din Europa si S.U.A..
În anii ’40 a publicat poezie în gallego2, sprijinind galleguismo3 prin creatii ca Sete cántigas de alén. Galicia/ Galiza a avut mereu un loc în opera sa. (Ambele variante, Galiza – descoperită în un text în galiciano-portugheză4, Galicia5: de cînd regiunea era stăpînită de regatele León si Castilia, sînt recunoscute oficial6 în galiciană7).
Din perspectivă cronologică a fost încadrat în asa-numita Generación del 50, una dificil de „unit”. Contrar predecesorilor lor, poetii acesteia, majoritatea născuti în nordul Peninsulei Iberice, greu ar putea avea altceva în comun în afara perioadei în care au publicat. Erau prea tineri să sufere urmările războiului civil, 1936-1939, nu îndeajuns cît să nu suporte consecintele dictaturii – asta le-a influentat începuturile literare. Nu uităm că poeti din generatiile anterioare au fost exilati, închisi, asasinati, poezia modernă spaniolă se manifesta cu greu sau în clandestinitate, în conditiile cenzurii. În perioada dictaturii poetii din Spania evitau limbajul nationalist, termeni ca „patriotism”, „eroism”, „natiune mîndră” s.a., afilierea la ideologii, reale sau manipulări. Preocupati de ideile democratice, luptele politice, au introdus în Spania asa-numita „poezie a experientei”, (Robert Langbaum, Poetry of Experience: The Dramatic Monologue in Modern Literary Tradition), un trend notabil (după altii principalul) în poezia spaniolă a anilor ’80. Dar poemele tinerilor spanioli nu erau „angajate”. Adoptau un limbaj realist, fără artificii, lipsit de emfază. Ironic, Valente scria un poem cu un omulet care, pe un servetel, „a desenat… harta măreată a micii sale patrii”8.
Multi critici îl cred un autor singular, dificil de încadrat în o anume tendintă, prin atitudine, felul de a scrie/ în care s-a angajat. În limba spaniolă a publicat volumele de poeme: A modo de esperanza, 1955 – Premiul Adonais, Poemas a Lázaro, 1960 – Premiul Criticii, La memoria y los signos, 1966, Siete representaciones, 1967, Breve son, 1968, Presentación y memorial para un monumento, 1970, El inocente, 1970, Treinta y siete fragmentos, 1972, El fin de la edad de plata, 1973, Interior con figuras, 1976, Material memoria, 1978, 1995, Tres lecciones de tinieblas, 1980 – Premiul Criticii, Estancias, 1981, Sete cántigas de alén, 1981, Tránsito, 1982, Mandorla, 1982, El fulgor, 1984, Nueve poemas, 1986, Al dios del lugar, 1989, No amanece el cantor, 1992 – Premiul National pentru Poezie9, 1994, Fragmentos de un libro fututo, 2000. A alcătuit o antologie poetică (Punto cero, inclusiv Treinta y siete fragmentos), 1972 – apărută în 1981.
A fost tradus în franceză, portugheză, italiană, engleză, germană, publicat în reviste din Franta, Canada, Germania, Belgia, Portugalia, Italia, Marea Britanie, S.U.A.. Parte din opera în spaniolă i-a fost tradusă în gallego, toate creatiile în gallego traduse în spaniolă, catalană. A scris versuri în franceză (A Madame Chi, en remerciement du réveil, 1982). A tradus din opera unor poeti ca: John Donne, John Keats, Gerard Manley Hopkins, Kavafis, Benjamin Péret, Celan, Montale, Edmond Jabés s.a.. A lucrat albume de artă cu pictorii Antonio Saura (Emblemas, 1978), Antoni Tŕpies (El péndulo inmóvil, 1982), Paul Rebeyrolle (Desaparición Figuras, 1982), Jürgen Partenheimer (Raíz de lo cantable, 1991), albume fotografice: Calas, 1980, cu fotografa Jeanne Chevalier.
Primul volum de proză, Número trece, 1971, a fost incriminat de cenzura franchistă pentru textul El uniforme del general. Au urmat El fin de la Edad de Plata, 1973, Nueve enunciaciones, 1982. A colaborat la reviste literare (Indice, Insula, Revista de Occidente, Poesía), jurnale (El País, suplimentul cultural Diario 16), cu eseu, critică, polemizînd s.a. Unele eseuri au apărut în volum: Las palabras de la tribu, 1971, Ensayo sobre Miguel de Molinos, 1974, La piedra y el centro, 1983; temele sînt variate, de la mistica Sfintei Teresa de Ávila la pictorul german Matthias Grünewald, literatura/ arta spaniolă s.a..
José Ángel Valente este un scriitor complex, cu limbaj/ tematică/ stil elaborate, poate cel mai „filosofic si universal poet al generatiei ’50”10. Temele poemelor, multe cu tentă filosofică, sînt moartea, sărăcia în Spania modernă, exilul, uimirea fată de actul creatiei, misterul lui s.a.. Natura (ca si la Francisco Brines, n. 1932, Claudio Rodriguez, 1934 – 1999 s.a.) e un element de catharsis pentru sufletul rănit. Poezia lui este impregnată de o diversitate de elemente mistice. Putem vorbi, în timp, de schimbări sub varii aspecte, evolutia către metapoezie sau „poezia tăcerii”, la hotarul cu mistica. Se poate spune si că a dorit desprinderea de stilul traditional, de poezia „eului” (uneori „dizolvînd” „eul” în tu, el, al nostru), pasul către indicibil. Călătoreste pe aleile limbii ajungînd la poezia vidului, nimicului, linistii – exercitiu profund, radical, eliberat de excesul de cuvinte/ terna subjugare de către spatiu-timp. În A modo de esperanza abordează problematica vietii/ mortii, pierderii, în vers simplu, golit de artificii, uneori ironic, reprezentarea obiectivă a realitătii, cu scene din cotidian. În La memoria y los signos sînt elemente din cotidian, din Spania zdruncinată de Războiul Civil, istorie, biografie s.a. Ulterior alege si alte subiecte, cu limbaj/ gamă stilistică relativ diferite, elaborate, uneori cu tentă mai mult aluzivă decît direct, tot fără a agrea artificiul. În Presentación y memorial para un monumento alege teme ca dogmatismul, prejudecătile, rigiditatea societătii moderne, înstrăinarea, alienarea individului, în El inocente un stil epigramatic, conceptist, în Material memoria teme ca viata, menirea artei etc.. Putem vorbi, apoi, si de o usoară aplecare către teoretizare, lexic cult, pe alocuri cu nuante criptice, uneori irizatii de sarcasm. Criptic, filosofic (si mistic), El Fulgor începe cu un poem întins, discutie-manifest, „dialog” între element/ materie si totalitate, construind o cale de căutare permanentă, drum al „compromisului” dintre suflet si trup, cu o reprezentare a strălucirii/ sclipirii (fulgor) – aparitia si disparitia corpului, intensă, aspiratie către o relatie ideală. „Rezultatul” e mereu pasibil de a fi îmbunătătit. Pe de altă parte, poetul nu pare să „discute” realitatea pe care o detesta. În cele 54 de poeme în proză din No amanece el cantor întîlnim un Valente abstract, eliptic, meditînd asupra conceptului de „contrarii” (bine-rău, lumină-întuneric, absentă-prezentă, a fi – a nu fi, vorbire – tăcere s.a.).
Cît despre misticismul celui considerat „unul din cei mai mari poeti ai secolului, mistic, mistic al imanentei, continuator al traditiei spaniole, ne conduce pe aleile indicibilului, ne apropie de vid, de nimic…”11, scrie o poezie apropiată de „filosofie si istorie…, gata să asculte căile deschise de muzică sau de pictură”, „scriitura lui e una din cele mai profunde ale literaturii spaniole contemporane”12, punctăm: a scris texte mistice/ de tendintă mistică fără a se subsuma unei mistici/ teologii anume. Mistica lui, poetică, nu doctrinară, teologică, tine mai curînd de imersiunea în traditional, armonia totalizatoare, unicitatea în multiplu. Călătoreste în vers de la personal/ partial, la multiplu/ integrator/ integral, unificator/ universal, de la o lume a efemerului, corporalului la una unificatoare, uneori de un erotism subtil, nelipsind imaginea divinului, poate abisală, ermetică sau invitatie la meditatie.
Important a fost climatul de confluentă/ sinteză culturală din Spania. La Ceuta, în timpul serviciului militar, s-a apropiat mai mult de cultura arabă, care îl impresionase de mic13. A scris articole pe tema asta (ex: El collar de la paloma), a citit autori ca M. Asín Palacios, A. Castro, E. García Gómez, a scris despre Khalil Gibran, M. Sabbágh s.a. Apoi, cînd lucra la ONU sau UNESCO, si-a manifestat interesul pentru kabalism (Abraham Abulafia14, Maimonide15, E. Jabès), mistica crestină (Teresa de Ávila, San Juan de La Cruz, M. de Molinos), din islam (Ibn‘Arabi16, Jalaluddin Rumi), Extremul Orient (hindusă, japoneză, mai ales chineză) s.a.. Aceste lecturi se reflectă si în unele poeme scrise sub imperiul stilului numit „cortedad del decir” (vers parcimonios, cuvinte putine) – greu acceptat în Spania.
Fulgurantă călătorie în poezia unui mare scriitor al secolului XX, Umbre luminoase reuneste poeme si prozo-poeme din: Material memoria, Mandorla, El Fulgor, Al Dios del Lugar, No amanece el cantor. José Ángel Valente a fost caracterizat în varii moduri dar, în final, amintim că E. Amran El-Maleh spunea că nu scrie ca un mistic, e pătruns de mistică, si J. Goytisolo că nu scrie poezie, ci e călătorit de poezie.
José Ángel Valente, Umbre luminoase (Lichtgevende schaduwen/ Sombras luminosas), ed. bilingvă: spaniolă-olandeză, cuvînt introductiv (Valente, Poesía de exilio interior) si versiunea olandeză: G. Droogenbroodt, Ed. Point International, Altea (Alicante) Spania, 2005
1 Nu există consens; sînt si alte nume citate, exemplu: Jaime Gil de Biedma.
2 Lb. galiciană – în galiciană: gallego. În gallego, în Evul Mediu considerată limbă a poeziei de dragoste, au creat trubadurul Martín Codax, regele Alfons al X-lea Înteleptul, al Castiliei.
3 „El galleguismo” – ideologie nationalistă; promovează Galicia autonomă, cu limbă/ institutii proprii; apărută la mijlocul secolului XIX; termenul: utilizat în acest sens după aparitia organizatiei gallega Las Irmandades da Fala/ Hermandades del Habla, activă: 1916-1931; milita pentru limba gallega. (J. Beramendi, P. Anguera, La Espańa de los Nacionalismos y las Autonomías, Síntesis, 2001, J. R. Barreiro Fernandez, El Levantamiento De 1846 Y El Nacimiento Del Galleguismo, Ed. Pico Sacro).
Lingvistic: galleguismo - „extranjerismo”, cuvînt provenit din altă limbă, alt idiom; aici: din gallego, adoptat în castellano (spaniolă).
4 Galaico-portuguęs, galego-portuguęs – în portugheză, galaico-portugués, galego-portugués – galiciană): limbă ibero-romanică vorbită în Evul Mediu în vestul Peninsulei Iberice; rol important în literatura regatelor iberice crestine (cele 420 de Cantigas de Santa Maria, Cancioneiro de Ajuda, Cancioneiro da Vaticana, Cancioneiro Colocci-Brancutti, opera poetilor: Bernal de Bonaval, Arias Nunes, Pero da Ponte, Pedr'Amigo de Sevilha s.a.). Termenul galiciano-portugheza: relativ nou, în trecut se folosea língua vulgar. Perioada de înflorire: Spania, pînă în secolele XII-XIV. Numită si „portugheza veche”.
5 De la Gallaecia sau Callaecia: provincie romană (după tribul gallaecilor/ gallaecian-ilor; locuiau în Valea Douro, cu centrul la Calle, apoi Portus Calle, azi Porto); teritoriu în NV Spaniei (Galicia de azi, León si Asturias) si nordul Portugaliei, zona Bracara Augusta, azi Braga). Azi, Galicia: republică autonomă, populatia: cca. 3 milioane; provincii: La Coruńa, Lugo, Ourense, Pontevedra.
6 Unii consideră Galiza varianta corectă.
7 Recunoscută oficial în Spania la sfîrsitul secolului XX.
8 G. Droogenbroodt, Poezia ca refugiu, în Poezia, toamnă 2006.
9 Alte premii: Fundatia Pablo Iglesias, 1984, Príncipe de Asturias de las Letras, 1988 s.a.
10 G. Droogenbroodt, Idem.
11 Gaspard Hons, Espace de Libertés, nr. 205, noiembrie 1992.
12 G. de Cortanze.
13 Ismail El-Outmani, La poesía de José Ángel Valente, o la mística sin el místico, Université Mohamed V, Rabat, art. scris pentru „Jornada Valenteana”, 25.02. 2005.
14 Cabalist spaniol (1240-1292).
15 Mose ben Mamona (1135-1204); medic, filosof, astronom, reprezentant marcant al esoterismului evreiesc.
16 Ibn ‘Arabi, fără articolul hotărît al:pentru a-l deosebi de omonimul său Abu-Bakr bin al-‘Arabi, cunoscut ca Ibn al-‘Arabi (n. Sevilla, 1076), supranumit as-Saykh al-Akbar, Marele Saykh, latina medievală – Doctor Maximus.
joi, 1 noiembrie 2007
Despre Ka, fiinţă de cuvinte şi miniatura poetică rusă - Convorbiri Literare, octombrie 2006
Miniatura poetică rusă
15000 semne
„împotmolindu-te munca si porcăria
te-nalti vînjoasă scumpo ce ne ai pre noi
cum tărăncuta ce-si salvează fetia
îngropîndu-ne pînă la brîu în noroi
tîrăste-te-nainte prin noapte si slin
radieze benevolu-ti vecin”
Aleksei Krucionîh, Rusia, 1913
„Literature is news that stays news”
Ezra Pound, ABC of Reading, 1934, în capitolul 8
La Nădlac fiintează editura Societătii Culturale si Stiintifice „Ivan Krasko”, sub egida căreia apare revista Oglinzi paralele/ Rovnobe né Zrkadlá, care ne-a oferit, ca supliment, volume ale unor autori ca Ivan Krasko, Miroslav Válek, Ján Ondruš, Ivan Štrpka, Ghennadi Ayghi, Tomaž Šalamun, Cengiz Bektas. Recent au apărut o serie de volume alcătuite/ traduse de Leo Butnaru, bine venite pentru re-desenarea în inima cititorului român a unor pagini din cele mai frumoase si mai interesante cărti din viata în versuri a lumii – poezia rusă. După cărtile din opera lui Ghennadi Ayghi (Chipul-vînt, Alunecări de vise, Mai pur decît sensul), au urmat Aleksei Krucionîh, Ironiada jertfei vesele, Velimir Hlebnikov, Ka – proză, teatru, eseuri, si două volume cu titlul Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă.
Ka – proză, teatru, eseuri, de Velimir Hlebnikov – pe numele adevărat Victor (personaj aparte, tradus si anterior în română1), contine 8 fragmente de proză, precum Ka, Scufia scitului – Mister(ium), Muntenii, teatru – Doamna Lenin, Lumeadelacapăt, Greseala mortii, Zanghezi, si 7 eseuri: (A citi piatra de pe mormînt), Proclamatia presedintilor globului pămîntesc, Misiunea artistilor lumii, Lăcasul meu, Despre poezia contemporană, (Despre versuri).
Volumul Ironiada jertfei vesele este structurat în: prefata – Cînd este dezmormîntată o epocă, apoi – Poezii, Dedicatii, Memorii – Despre Velimir Hlebnikov, Manifestele cubofuturistilor si, în final, ce au scris despre Krucionîh – David Burlink, Velimir Hlebnikov, Boris Pasternak, Benedikt Livsit, Yan Satunovski, Ghennadi Ayghi, Evgheni Evtusenko, Piotr Ionadă. Leo Butnaru încheie cu un poem propriu, îmbrăcat în haina colorată a poezia lui Krucionîh, Ecoestetică, 1912-2005.
Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă, cuprinde, după prefată, intitulată Poemele care creează un cititor, creatiile unei galerii impresionante de poeti, unora poate mai cunoscuti cititorului român (Ana Ahmatova, Ghennadi Ayghi, Aleksandr Block, Valeri Briusov, Iosif Brodski, Ilya Ehrenburg, Daniil Harms, Velimir Hlebnikov, Aleksei Krucionîh, Maiakovski, Osip Mandelstam s.a.), adăugîndu-li-se multi altii, în total cam 400 de nume2, cu tot cu monostihisti.
Hlebnikov, pentru care, spunea Maiakovski, „cuvîntul constituie o unitate de sine stătătoare, ce organizează mereu materia simturilor si gîndirii”, scria în eseul Despre poezia contemporană: „Cuvîntul trăieste o viată dublă. El creste pur si simplu ca o plantă, plodind o întreagă druză de pietre sonore, învecinate lui, si atunci începutul sunetului are o existentă pură, iar partea de ratiune exprimată de cuvînt rămîne în umbră”.
Krucionîh descrie prima întîlnire cu Hlebnikov, în 1912: „…avea 27 de ani. Impresionau: statura înaltă, maniera de a se gîrbovi, fruntea lată, părul zbîrlit… mă împrosca deja cu fraze savante, semn al eruditiei sale, vorbind despre influenta poeziei mongole, chineze, hinduse si japoneze asupra celei rusesti… Nu-l întrerupeam. Ce-ar fi fost de răspuns?”3. Sau confruntările de idei dintre Hlebnikov si Maiakovski, de pildă la scrierea manifestului „budetleanilor”, cum îsi spuneau cubofuturistii rusi (în viziunea lui Hlebnikov de la budet: a fi), O palmă gustului public, la care participase si Krucionîh. Acesta scria: „Maiakovski se împotrivea categoric tentativelor lui Velimir de a îngreuna textul cu imagini complicate si bombastice… pleda pentru laconismul si exactitatea expresiei”. Manifestul, care a stîrnit discutii, scandal, începea astfel:
„Cititorilor – Noul Dintîiul Surprinzătorul nostru manifest
Doar noi reprezentăm chipul Timpurilor noastre. Pentru noi sună cornul timpului în arta cuvîntului. Trecutul e sufocant. Academia si Puskin – mai neîntelesi ca hieroglifele. Să-i aruncăm pe Puskin, Dostoevski, Tolstoi s.a., s.a. de pe Nava contemporaneitătii…”. Si, în final: „dacă deocamdată si în rîndurile noastre se mai întîlnesc murdarele stigmate ale „bun-simt”-ului si „bonton”-ului vostru, deja peste ele tremură pentru oprima oară fulguratia Noii Frumuseti Viitoare a Cuvîntului Autotelic (suficient siesi)”
„Avangardă” face parte, ca si „modernism”, din galeria cuvintelor care suscită discutii, chiar „schimbări” ale „unghiului de vedere” de la o epocă la alta. Sînt relativ putine scrieri despre conceptul de avangardă, desi apare si „induce în eroare”4, în destule titluri recente. De la prima utilizare a termenului de „avangardă” în sens figurat (altul decît militar/ revolutionar) de către Sainte Beuve, în o recenzie din 22 decembrie 1856, de la zilele în care Baudelaire să îl respingă cu hotărîre (înainte să fie asociat cu un anume tip de experimentalism/ chiar extremism artistic, care îi vor deveni ulterior elemente esentiale, dacă nu definitorii), s-a ajuns la tendinta de a grupa mai toate miscările, mai mult sau mai putin experimental/ extreme, cu iz antitraditional(ist) sub această umbrelă, si, ulterior, la o pletoră de variante/ nuante/ directii dificil de controlat.
Perioada poetilor prezentati ar fi, la începuturi, una de trecere de la „paleoavangardism” (care îsi dorea, scrie Leo Butnaru, texte prin care să dezvăluie un anume mesaj, dar nu doar în „baza cuvintelor si a structurii sintactice a(le) propozitiei”5). Astfel, pentru scriitorul modern din Rusia începutului de secolul XX, o seamă de valente ale cuvîntului/ fonemului, contextualizării literar-grafică/ tipografică, ale folosirii spatiului erau re-discutate (re-conceptualizate/ utilizate) de pe alte pozitii, ca si conditionările traditionale, academizante, cu succese, unele incontestabile, în regîndirea/ re-dimensionarea/ întelegerea, re-actualizarea avangardei. Putem enumera o serie de pasi: Leonid Blinov – în încercarea de a defini raportul artă-filozofie ajunge la „artofilosofie”; sau în siajul cubofuturismului, psiho-alogismul, spatiometria (în rusă: dolometria) euclidiană în „spatiometrie lobacevskiană”, în nota lui Hlebnikov, supranumit „Lobacevski al limbajului”. Un element aparte în volumele de fată (mai ales în Ironiada jertfei vesele) este „monstruletul”, „fiara de cuvinte” cu trup din limbaj-antilimbaj, creat în 1912 de Aleksei Eliseevici Krucionîh, care „spunea” cam asa: „Dîr bul scil/ ubesciur/ skum/vî so bu/ r l e z”. „Fiara” a stat la baza proclamării limbajului transrational, pe limba lui „zaumnaia reci”, pe scurt „zaum”. Cît era de tulbure si agitată epoca ne putem da seama amintind că autorul „fiarei de cuvinte” (care peste ani va scrie Declaratie despre cuvîntul ca atare, contribuind la instituirea, în ideea rationalismului transrational, la munca asupra „facturii cuvîntului”/ „facere de cuvînt”, astfel ducînd la abordarea versului ca esentă fonetică s.a.) participase la sedintele unor cercuri marxiste, a fost arestat pentru păstrarea „literaturii ilegale”. A ajuns, prin 1910, în grupul „poetoartistilor” de la Ghileea („păduroasa”), primul si cel mai radical al cubofuturismului rus, cu o editură proprie – EUÎ. Putem aminti poetoconcertele lui Igor Severeanin, Pătratul negru al lui Malevici, Frontierele textului poetic, de Aliohin, sau al doilea manifest al futuristilor rusi, Juvelnicul juzilor, care spunea: „vocalele le întelegem ca timp si spatiu (caracterul aspiratiilor), iar consoanele ca sunet, culoare, miros”, despre cum Zdanevici vedea în vocale un avînt către Dumnezeu, si atîtea altele.
Evident, poezia rusă nu a însemnat numai artisti care trăiau pentru a experimenta/ crea/ inova, tendintele avangardiste (la adresa cărora s-a si exagerat laudativ sau depreciativ).
A venit perioada comunistă, care a generat un anumit gen de fosilizare/ înregimentare a culturii/ literaturii, cît si, în Rusia, un puternic underground (lit-subsolul anti-sovietic), contrabalansînd, oarecum, epoca represiunii (cînd pentru autorităti literatura însemna si/ poate mai ales cum să instituie restrictii/ interdictii) numită, în antiteză cu Renasterea, „Represans” (Represiune, represalii, Epoca represaliilor). În aceste conditii, un model de sinteză si „esentializare postavangardistă” îl poate constitui, în viziunea prefatatorului, creatia lui Daniil Harms, care scria „Plînge sacadat masina de tocat”. Sau versuri precum: „Mă tem de al îngheturilor vesnic sloi/ Mă tem să nu înmărmuresc în el. Dar voi?” (Gherman Lukomnikov); „Vocifera muza isteric/ Servesc Uniunea Sovietică” (Leonid Vinogradov). Am putea vorbi si de asa-numita „a treia literatură”, care se orienta spre diversele fenomenologii artistice, parte generate/ apărute la răscrucea drumurilor dintre artă si filozofie/ metafizică (Leo Butnaru cita: suprarealismul, expresionismul, suprematismul, imagismul, simbolismul, futurismul între care existau „vase-comunicante”).
În 1969 Ghennadi Ayghi6, caracteriza poezia rusă a vremii: „Tot mai mult am certitudinea că arta noastră contemporană (eu i-as include aici, drept contemporani, pe Mandelstam, Harms, Falka – ba si pe Pasternak, – care ne sînt cei mai apropiati ca perceptie – mie si prietenilor mei) mai este doar o artă a rezistentei7“. Re-amintim că Ayghi, în epoca în care, în viziunea Occidentului, literatura rusă respira mai ales prin voci poetice ca ale unor Evgheni Evtusenko sau Ahmadulina, apoi prin scriitorii samizdat -ului, caracterizati prin critica virulentă a regimului comunist si „discurs vizionar”, publica volumul Poezia ca tăcere. Miniatura poetic rusă este o colectie interesantă care, subscriem celor spuse de Leo Butnaru, dincolo de relevarea unui anumit peisaj, are rolul si de a contribui la restabilirea „puntilor dintre fulminanta literatură de început de secol si cea din contemporaneitatea artistice, punti arse de primitivismul agresiv al ideologiei comuniste”. E o colectie de o varietate aparte dar, în fond, spunea Arsen Mirzaev (în Cele necesare): „Motiv de miniatură./ Tot ce e mic/ urias e…/precum/ VIATA”. Fiecare volum de „miniaturi” se încheie cu monostihuri, care pot fi privite si ca elementele unui tablou sintetic al preocupărilor creatorilor vremii/ situatiei din Rusia/ U.R.S.S., de tipul celui semnat de Vadim Perlamuter: „ferice de cel ce va supravietui istoriei Rusiei…” sau Arsen Mirzaev: „Palindromonstru”. Si, la urma urmei, să gîndim aidoma lui Ian Satunovski: „Important e să ai tupeul de a crede că astea-s versuri”.
Apoi, în Rusia de după frămîntatul an 1989 s-au impus alte personaje care, de cele mai multe ori, fără a iesi totusi cu totul din matricea a ce înseamnă poezia rusă, conturează alt drum. În fond, „literature is news that stays news”, cum spunea Ezra Pound. Asta e o altă poveste, dar care în mod cert s-ar fi scris cu totul altfel fără Hlebnikov, Krucionîh, Mirzaev si cei care se regăsesc în „Orizont testamentar”.
Velimir Hlebnikov, Ka – proză, teatru, eseuri, versiunea românească, prefată (Cel chemat să dea nume), tabel cronologic, note de Leo Butnaru, Editura Ivan Krasko, Nădlac, 2005, Aleksei Krucionîh, Ironiada jertfei vesele, traducere, prefată, note: Leo Butnaru, 2006, Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă, traducere, prefată, note: Leo Butnaru, vol. I (A – K) si II (L- Z), 2006
Mai recent, volumul alcătuit de Livia Cotorcea, Introducere în opera lui Velimir Hlebnikov, Editura Istros, Brăila, 1997; structurat în: Notă asupra editiei, Introducere în opera lui Velimir Hlebnikov, Antologie: Poezie, Poeme (Disparitia Atlantidei, Poetul), Teatru (Doamna Lenin, Lumeadelacapăt), Proză (Ka I, Ka II, Leul, Maestrul si învătăcelul, Dialog între Oleg si Kazimir, (Articol nepublicat), Proclamatia presedintilor globului pămîntesc, Artistii lumii, Casa mea, (Despre versuri), Temeiul nostru: 1. Creatia verbală, 2. Limbajul transrational, 3. Sensul matematic al istoriei. Razele gamma – viitor; Note de jurnal, Note, Bibliografie selectivă, Opinii critice.
1 Leo Butnaru a mai tradus din opera altor cca. 300 de poeti care, în opinia sa, ar alcătui două consistente volume.
2 A. Krucionîh, Ironiada jertfei vesele, în Memorii, I. Primele întîlniri cu Hlebnikov), p. 171.
3 Fapt subliniat si de Matei Călinescu, Cinci fete ale modernitătii. Modernism, avangardă, decadentă, kitsch, postmodernism, Ed. Polirom, Iasi, 2005, p. 388. M.C. mentiona drept unul din cele mai ample/ documentate terminologic eseuri despre avangardă – Avangarda lui Adrian Marino, în Dictionarul de idei literare, Ed. Eminescu, 1973, pp. 177-224.
4 Pagina 5.
5 Născut: 1934, satul Saimurzino, raion Batîrievo, Republica Autonomă Ciuvasă, Federatia Rusă.
6 Din prima lui carte apărută în Occident, la München (versuri si notite).
7 Ansamblu de mijloace folosite în fosta URSS (si în alte tări slave) pentru difuzarea operelor interzise de cenzură. (cuv. rus. < sam- = auto + izdatel'stvo = editură; cf. fr., engl. samizdat): Uneori asta însemna copierea „de mînă” a operelor unor creatori.
15000 semne
„împotmolindu-te munca si porcăria
te-nalti vînjoasă scumpo ce ne ai pre noi
cum tărăncuta ce-si salvează fetia
îngropîndu-ne pînă la brîu în noroi
tîrăste-te-nainte prin noapte si slin
radieze benevolu-ti vecin”
Aleksei Krucionîh, Rusia, 1913
„Literature is news that stays news”
Ezra Pound, ABC of Reading, 1934, în capitolul 8
La Nădlac fiintează editura Societătii Culturale si Stiintifice „Ivan Krasko”, sub egida căreia apare revista Oglinzi paralele/ Rovnobe né Zrkadlá, care ne-a oferit, ca supliment, volume ale unor autori ca Ivan Krasko, Miroslav Válek, Ján Ondruš, Ivan Štrpka, Ghennadi Ayghi, Tomaž Šalamun, Cengiz Bektas. Recent au apărut o serie de volume alcătuite/ traduse de Leo Butnaru, bine venite pentru re-desenarea în inima cititorului român a unor pagini din cele mai frumoase si mai interesante cărti din viata în versuri a lumii – poezia rusă. După cărtile din opera lui Ghennadi Ayghi (Chipul-vînt, Alunecări de vise, Mai pur decît sensul), au urmat Aleksei Krucionîh, Ironiada jertfei vesele, Velimir Hlebnikov, Ka – proză, teatru, eseuri, si două volume cu titlul Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă.
Ka – proză, teatru, eseuri, de Velimir Hlebnikov – pe numele adevărat Victor (personaj aparte, tradus si anterior în română1), contine 8 fragmente de proză, precum Ka, Scufia scitului – Mister(ium), Muntenii, teatru – Doamna Lenin, Lumeadelacapăt, Greseala mortii, Zanghezi, si 7 eseuri: (A citi piatra de pe mormînt), Proclamatia presedintilor globului pămîntesc, Misiunea artistilor lumii, Lăcasul meu, Despre poezia contemporană, (Despre versuri).
Volumul Ironiada jertfei vesele este structurat în: prefata – Cînd este dezmormîntată o epocă, apoi – Poezii, Dedicatii, Memorii – Despre Velimir Hlebnikov, Manifestele cubofuturistilor si, în final, ce au scris despre Krucionîh – David Burlink, Velimir Hlebnikov, Boris Pasternak, Benedikt Livsit, Yan Satunovski, Ghennadi Ayghi, Evgheni Evtusenko, Piotr Ionadă. Leo Butnaru încheie cu un poem propriu, îmbrăcat în haina colorată a poezia lui Krucionîh, Ecoestetică, 1912-2005.
Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă, cuprinde, după prefată, intitulată Poemele care creează un cititor, creatiile unei galerii impresionante de poeti, unora poate mai cunoscuti cititorului român (Ana Ahmatova, Ghennadi Ayghi, Aleksandr Block, Valeri Briusov, Iosif Brodski, Ilya Ehrenburg, Daniil Harms, Velimir Hlebnikov, Aleksei Krucionîh, Maiakovski, Osip Mandelstam s.a.), adăugîndu-li-se multi altii, în total cam 400 de nume2, cu tot cu monostihisti.
Hlebnikov, pentru care, spunea Maiakovski, „cuvîntul constituie o unitate de sine stătătoare, ce organizează mereu materia simturilor si gîndirii”, scria în eseul Despre poezia contemporană: „Cuvîntul trăieste o viată dublă. El creste pur si simplu ca o plantă, plodind o întreagă druză de pietre sonore, învecinate lui, si atunci începutul sunetului are o existentă pură, iar partea de ratiune exprimată de cuvînt rămîne în umbră”.
Krucionîh descrie prima întîlnire cu Hlebnikov, în 1912: „…avea 27 de ani. Impresionau: statura înaltă, maniera de a se gîrbovi, fruntea lată, părul zbîrlit… mă împrosca deja cu fraze savante, semn al eruditiei sale, vorbind despre influenta poeziei mongole, chineze, hinduse si japoneze asupra celei rusesti… Nu-l întrerupeam. Ce-ar fi fost de răspuns?”3. Sau confruntările de idei dintre Hlebnikov si Maiakovski, de pildă la scrierea manifestului „budetleanilor”, cum îsi spuneau cubofuturistii rusi (în viziunea lui Hlebnikov de la budet: a fi), O palmă gustului public, la care participase si Krucionîh. Acesta scria: „Maiakovski se împotrivea categoric tentativelor lui Velimir de a îngreuna textul cu imagini complicate si bombastice… pleda pentru laconismul si exactitatea expresiei”. Manifestul, care a stîrnit discutii, scandal, începea astfel:
„Cititorilor – Noul Dintîiul Surprinzătorul nostru manifest
Doar noi reprezentăm chipul Timpurilor noastre. Pentru noi sună cornul timpului în arta cuvîntului. Trecutul e sufocant. Academia si Puskin – mai neîntelesi ca hieroglifele. Să-i aruncăm pe Puskin, Dostoevski, Tolstoi s.a., s.a. de pe Nava contemporaneitătii…”. Si, în final: „dacă deocamdată si în rîndurile noastre se mai întîlnesc murdarele stigmate ale „bun-simt”-ului si „bonton”-ului vostru, deja peste ele tremură pentru oprima oară fulguratia Noii Frumuseti Viitoare a Cuvîntului Autotelic (suficient siesi)”
„Avangardă” face parte, ca si „modernism”, din galeria cuvintelor care suscită discutii, chiar „schimbări” ale „unghiului de vedere” de la o epocă la alta. Sînt relativ putine scrieri despre conceptul de avangardă, desi apare si „induce în eroare”4, în destule titluri recente. De la prima utilizare a termenului de „avangardă” în sens figurat (altul decît militar/ revolutionar) de către Sainte Beuve, în o recenzie din 22 decembrie 1856, de la zilele în care Baudelaire să îl respingă cu hotărîre (înainte să fie asociat cu un anume tip de experimentalism/ chiar extremism artistic, care îi vor deveni ulterior elemente esentiale, dacă nu definitorii), s-a ajuns la tendinta de a grupa mai toate miscările, mai mult sau mai putin experimental/ extreme, cu iz antitraditional(ist) sub această umbrelă, si, ulterior, la o pletoră de variante/ nuante/ directii dificil de controlat.
Perioada poetilor prezentati ar fi, la începuturi, una de trecere de la „paleoavangardism” (care îsi dorea, scrie Leo Butnaru, texte prin care să dezvăluie un anume mesaj, dar nu doar în „baza cuvintelor si a structurii sintactice a(le) propozitiei”5). Astfel, pentru scriitorul modern din Rusia începutului de secolul XX, o seamă de valente ale cuvîntului/ fonemului, contextualizării literar-grafică/ tipografică, ale folosirii spatiului erau re-discutate (re-conceptualizate/ utilizate) de pe alte pozitii, ca si conditionările traditionale, academizante, cu succese, unele incontestabile, în regîndirea/ re-dimensionarea/ întelegerea, re-actualizarea avangardei. Putem enumera o serie de pasi: Leonid Blinov – în încercarea de a defini raportul artă-filozofie ajunge la „artofilosofie”; sau în siajul cubofuturismului, psiho-alogismul, spatiometria (în rusă: dolometria) euclidiană în „spatiometrie lobacevskiană”, în nota lui Hlebnikov, supranumit „Lobacevski al limbajului”. Un element aparte în volumele de fată (mai ales în Ironiada jertfei vesele) este „monstruletul”, „fiara de cuvinte” cu trup din limbaj-antilimbaj, creat în 1912 de Aleksei Eliseevici Krucionîh, care „spunea” cam asa: „Dîr bul scil/ ubesciur/ skum/vî so bu/ r l e z”. „Fiara” a stat la baza proclamării limbajului transrational, pe limba lui „zaumnaia reci”, pe scurt „zaum”. Cît era de tulbure si agitată epoca ne putem da seama amintind că autorul „fiarei de cuvinte” (care peste ani va scrie Declaratie despre cuvîntul ca atare, contribuind la instituirea, în ideea rationalismului transrational, la munca asupra „facturii cuvîntului”/ „facere de cuvînt”, astfel ducînd la abordarea versului ca esentă fonetică s.a.) participase la sedintele unor cercuri marxiste, a fost arestat pentru păstrarea „literaturii ilegale”. A ajuns, prin 1910, în grupul „poetoartistilor” de la Ghileea („păduroasa”), primul si cel mai radical al cubofuturismului rus, cu o editură proprie – EUÎ. Putem aminti poetoconcertele lui Igor Severeanin, Pătratul negru al lui Malevici, Frontierele textului poetic, de Aliohin, sau al doilea manifest al futuristilor rusi, Juvelnicul juzilor, care spunea: „vocalele le întelegem ca timp si spatiu (caracterul aspiratiilor), iar consoanele ca sunet, culoare, miros”, despre cum Zdanevici vedea în vocale un avînt către Dumnezeu, si atîtea altele.
Evident, poezia rusă nu a însemnat numai artisti care trăiau pentru a experimenta/ crea/ inova, tendintele avangardiste (la adresa cărora s-a si exagerat laudativ sau depreciativ).
A venit perioada comunistă, care a generat un anumit gen de fosilizare/ înregimentare a culturii/ literaturii, cît si, în Rusia, un puternic underground (lit-subsolul anti-sovietic), contrabalansînd, oarecum, epoca represiunii (cînd pentru autorităti literatura însemna si/ poate mai ales cum să instituie restrictii/ interdictii) numită, în antiteză cu Renasterea, „Represans” (Represiune, represalii, Epoca represaliilor). În aceste conditii, un model de sinteză si „esentializare postavangardistă” îl poate constitui, în viziunea prefatatorului, creatia lui Daniil Harms, care scria „Plînge sacadat masina de tocat”. Sau versuri precum: „Mă tem de al îngheturilor vesnic sloi/ Mă tem să nu înmărmuresc în el. Dar voi?” (Gherman Lukomnikov); „Vocifera muza isteric/ Servesc Uniunea Sovietică” (Leonid Vinogradov). Am putea vorbi si de asa-numita „a treia literatură”, care se orienta spre diversele fenomenologii artistice, parte generate/ apărute la răscrucea drumurilor dintre artă si filozofie/ metafizică (Leo Butnaru cita: suprarealismul, expresionismul, suprematismul, imagismul, simbolismul, futurismul între care existau „vase-comunicante”).
În 1969 Ghennadi Ayghi6, caracteriza poezia rusă a vremii: „Tot mai mult am certitudinea că arta noastră contemporană (eu i-as include aici, drept contemporani, pe Mandelstam, Harms, Falka – ba si pe Pasternak, – care ne sînt cei mai apropiati ca perceptie – mie si prietenilor mei) mai este doar o artă a rezistentei7“. Re-amintim că Ayghi, în epoca în care, în viziunea Occidentului, literatura rusă respira mai ales prin voci poetice ca ale unor Evgheni Evtusenko sau Ahmadulina, apoi prin scriitorii samizdat -ului, caracterizati prin critica virulentă a regimului comunist si „discurs vizionar”, publica volumul Poezia ca tăcere. Miniatura poetic rusă este o colectie interesantă care, subscriem celor spuse de Leo Butnaru, dincolo de relevarea unui anumit peisaj, are rolul si de a contribui la restabilirea „puntilor dintre fulminanta literatură de început de secol si cea din contemporaneitatea artistice, punti arse de primitivismul agresiv al ideologiei comuniste”. E o colectie de o varietate aparte dar, în fond, spunea Arsen Mirzaev (în Cele necesare): „Motiv de miniatură./ Tot ce e mic/ urias e…/precum/ VIATA”. Fiecare volum de „miniaturi” se încheie cu monostihuri, care pot fi privite si ca elementele unui tablou sintetic al preocupărilor creatorilor vremii/ situatiei din Rusia/ U.R.S.S., de tipul celui semnat de Vadim Perlamuter: „ferice de cel ce va supravietui istoriei Rusiei…” sau Arsen Mirzaev: „Palindromonstru”. Si, la urma urmei, să gîndim aidoma lui Ian Satunovski: „Important e să ai tupeul de a crede că astea-s versuri”.
Apoi, în Rusia de după frămîntatul an 1989 s-au impus alte personaje care, de cele mai multe ori, fără a iesi totusi cu totul din matricea a ce înseamnă poezia rusă, conturează alt drum. În fond, „literature is news that stays news”, cum spunea Ezra Pound. Asta e o altă poveste, dar care în mod cert s-ar fi scris cu totul altfel fără Hlebnikov, Krucionîh, Mirzaev si cei care se regăsesc în „Orizont testamentar”.
Velimir Hlebnikov, Ka – proză, teatru, eseuri, versiunea românească, prefată (Cel chemat să dea nume), tabel cronologic, note de Leo Butnaru, Editura Ivan Krasko, Nădlac, 2005, Aleksei Krucionîh, Ironiada jertfei vesele, traducere, prefată, note: Leo Butnaru, 2006, Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă, traducere, prefată, note: Leo Butnaru, vol. I (A – K) si II (L- Z), 2006
Mai recent, volumul alcătuit de Livia Cotorcea, Introducere în opera lui Velimir Hlebnikov, Editura Istros, Brăila, 1997; structurat în: Notă asupra editiei, Introducere în opera lui Velimir Hlebnikov, Antologie: Poezie, Poeme (Disparitia Atlantidei, Poetul), Teatru (Doamna Lenin, Lumeadelacapăt), Proză (Ka I, Ka II, Leul, Maestrul si învătăcelul, Dialog între Oleg si Kazimir, (Articol nepublicat), Proclamatia presedintilor globului pămîntesc, Artistii lumii, Casa mea, (Despre versuri), Temeiul nostru: 1. Creatia verbală, 2. Limbajul transrational, 3. Sensul matematic al istoriei. Razele gamma – viitor; Note de jurnal, Note, Bibliografie selectivă, Opinii critice.
1 Leo Butnaru a mai tradus din opera altor cca. 300 de poeti care, în opinia sa, ar alcătui două consistente volume.
2 A. Krucionîh, Ironiada jertfei vesele, în Memorii, I. Primele întîlniri cu Hlebnikov), p. 171.
3 Fapt subliniat si de Matei Călinescu, Cinci fete ale modernitătii. Modernism, avangardă, decadentă, kitsch, postmodernism, Ed. Polirom, Iasi, 2005, p. 388. M.C. mentiona drept unul din cele mai ample/ documentate terminologic eseuri despre avangardă – Avangarda lui Adrian Marino, în Dictionarul de idei literare, Ed. Eminescu, 1973, pp. 177-224.
4 Pagina 5.
5 Născut: 1934, satul Saimurzino, raion Batîrievo, Republica Autonomă Ciuvasă, Federatia Rusă.
6 Din prima lui carte apărută în Occident, la München (versuri si notite).
7 Ansamblu de mijloace folosite în fosta URSS (si în alte tări slave) pentru difuzarea operelor interzise de cenzură. (cuv. rus. < sam- = auto + izdatel'stvo = editură; cf. fr., engl. samizdat): Uneori asta însemna copierea „de mînă” a operelor unor creatori.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
