Când dragostea e lungă şi scurtă e nădejdea
(Convorbiri literare, martie 2008)
"Dragostea-i lungă dar scurtă-i nădejdea,
Sensu-i strigăt, geamăt e deznădejdea
………………………………………
Cine avea-va puterea de-a se-mpotrivi
Chinului, suferinţei, tristeţii şi durerii
Fi-va tovarăşul meu pe timpul călătoriei"
Fuzûlî, Leyla şi Mecnun
Leyla şi Mecnun este o frumoasă poveste de dragoste, foarte populară în Orient, comparată de unii cu Romeo şi Julieta, a lui Shakespeare. A circulat în mediile de limbă arabă, persană (cea mai renumită versiune e a lui Nezāmi-ye Ganjavī/ Nizami (1) ), arabă (Majnun Layla sau Qays şi Layla), persană (Leyli şi Madjnun), turcă (Leylâ vü Mecnun/ Layla şi Mecnun). Se spune că ar avea la bază întâmplări din viaţa unui tânăr, pe nume Qays ibn al-Mullawah (2), din timpul dinastiei Umayyade (3) , prin secolul al VII-lea. Chiar în acea epocă au existat în lumea arabă cel puţin două versiuni ale poveştii. De pildă, o variantă spune că acest Qays ibn al-Mullawah ibn Muzahim era un poet beduin din tribul arab Bani Aamir. S-a îndrăgostit de Layla bint Mahdi ibn Sa’d, cunoscută ca Layla al-Aamiriya, din acelaşi trib. Apoi au început suferinţele. În literatura turcă (Türk edebiyatı sau Türk yazını) sunt, de pildă, peste treizeci de opere care abordează povestea dintre Leyla şi Mecnun, cea mai veche fiind, scrie profesorul Nevzat Yusuf Sarigöl, a lui Edirneli Şahidi. O versiune foarte populară este cea a lui Fuzûlî, Dâstân-ı Leylî vü Mecnûn, scrisă în dialectul azer al limbii turce.
În colecţia Bibliotheca Islamica (la Editura Kriterion), îngrijită de George Grigore, a douăsprezecea apariţie (4) a fost Gazeluri, o carte a unuia dintre cei mai mari poeţi lirici ai literaturii divanî (5) ai Azerbaigeanului şi ai lumii turce, poate cel mai celebru pentru această parte a lumii, după părerea unor specialişti, Muhammed, fiul lui Süleyman, mai cunoscut după pseudonimul pe care şi l-a însuşit, Fuzûlî („Gură slobodă”). Fuzûlî (de peste 500 de ani versurile lui, scrise în azeră, turcă, persană, arabă sunt recitate pe un teritoriu întins de la Taşkent la Bagdad, de la Baku la Istanbul ori Cairo ş.a.) şi contemporanul său, Bâkî (6) , sunt consideraţi de majoritatea specialiştilor cei mai mari poeţi de limbă turcă şi, după unii, şi persană, chiar arabă, cel puţin pentru epoca lor.
A treisprezecea apariţie în Bibliotheca Islamica este povestea de dragoste dintre Leyla şi Mecnun, în versiunea lui Fuzûlî. Este cea mai amplă/ cunoscută creaţie a lui: 3096 de distihuri, în fapt o mesnevî – formă de poezie orientală apărută în limba arabă, ajunsă şi în limba turcă (şi adoptată de mulţi poeţi între secolele XI – XIX) pe filiera persană (limbă în care are reprezentanţi de marcă, ca Jalaluddin Rumi (7), care, după R.A. Nicholson, este „cel mai mare poet mistic al Islamului”, Ferdoussi/ Firdowsi, cu Şah Name/ Cartea Şahilor ori Attar (8) , cu Asrār-Nāma/ Esrār-Nāme/ Cartea tainelor ori Cartea privighetorilor, Nizami, Saadi, Mollâ Camî, considerat cela mai important poet din Iran în secolul al XV-lea ş.a.).
În afară de Leyla şi Mecnun, opera lui Fuzûlî, din câte se ştie, cuprinde: Türkçe Divan/ Divanul în limba turcă (în care abordează forme poetice ca: gazel, kasida/ oda, müstezat (9) , terkib-i bend (10) , terci-i bend (11) , müseddes (12), muhammes (13), tahmis (14) , murabba (15) , kit’a (16) , rubaiate) (17), Farsça Divan/ Divanul în persană, Arapça Divan/ Divanul în arabă, Beng ü Bâde/ Drog şi vin – poem din 444 de distihuri închinat Şahului Ismail, Heft Câm/ Şapte ulcele – cunoscut şi cu numele Sâkî-nâme; mesnevi în persană; poem mistic din 327 de distihuri; Hadîs-i erba’in/ Patruzeci de tradiţii şi pilde – traducerea scrierii lui Mollâ Camî cu acelaşi titlu; 40 de pilde/ tradiţii ale lui Muhammad redate în catrene (kit’a), Hadîkatü’s-Süedâ/ Grădina măreţiilor – naraţiune în proză a evenimentelor de la Karbala, dar şi despre viaţa celor consideraţi în islam profeţi, Adam, Noe, Abraham, Iacob, Moise, Zaharia şi Muhammad; Rind ü Zâhid/ Rind şi Zahid – alegorie în proză, Hüsn ü Aşk/ Frumuseţe şi dragoste – cunoscut şi cu numele Sihhat ü Maraz/ Sănătate şi boală; pamflet în proză despre călătoria sufletului în „ţara trupului”, Türkçe Mektuplar/ Epistole în limba turcă – 5 epistole către personalităţi ale vremii, printre care Bayazid, fiul lui Soliman Magnificul.
Poetul aminteşte (în introducere la Türkçe Divan/ Divanul în limba turcă) că s-a născut la Karbala (18) , în Irak, dar unele scrieri indică alte locuri: Bagdad (19) , Hille (29). Nu se ştie precis data naşterii. Este aproximată în jurul anului 1494. Fuzûlî era dintr-un puternic trib oğuz, Bayat, aşezat în zona Irakului pe timpul marilor Seldjiukizi. Se pare că a dus o viaţă plină de privaţiuni (trăia dintr-o sumă modestă primită pentru îngrijirea mormântului Imamului ‘Alī (21) din Najaf), adesea simţindu-se marginalizat. Se pare că a murit de ciumă la 60 de ani, după scrierile lui Ahdî, un contemporan al lui. A fost înmormântat alături de şeicul Abdülmümin Dede, într-un templu al congregaţiei sufite Bektâşî (22) , la Karbala.
Mesnevî (persană – mesnevi, transcris şi masnavi/ mathnawi; „cuplete rimate care au un conţinut spiritual adânc, profund”), gen cultivat şi în limba turcă în perioada Divanî, este alcătuit din distihuri (fără restricţie de număr – pot fi şi câteva mii) ale căror versuri rimează între ele, după schema aa, bb, cc etc.. În general sunt compuse din secvenţe bine definite: introducere (începută cu un besmele, în arabă basmala/ bi-smi-llah (23) , urmată de tevhîd, versuri despre unicitatea divinităţii, na’t – preamărire a profetului Muhammad; apoi a sultanului/ padişahului, vizirului ş.a.), conţinutul propriu-zis, finalul (în general mesnevî au final fericit, dar nu totdeauna se întâmplă asta, cum este cazul şi pentru Leyla şi Mecnun). Primul mesnevî în limba turcă, Kutadgu Bilig/ Înţelepciunea Gloriei Regale (24) a fost scris de Yusuf Has Hacib (25), probabil în 1069 sau 1070 pentru un prinţ din Kashgar, numit Tavghach Bughra Khan.
Există poate sute de „cupluri ale iubirii” în mesnevî orientale, printre care Yusuf şi Zuleykha (lb. turcă – Zelîha), Kusrev şi Shavin (turcă: Husrev şi Şîrîn) ş.a., dar şi Leyla şi Mecnun. De regulă, în acest tip de poeme a căror temă este iubirea, eroii au de înfruntat un şir parcă fără sfârşit de obstacole, multe convenţionale (conflicte descrise cu emoţie, iubita este dată altuia ş.a.), întreţesute de momente de petrecere, linişte, calm. La fel se petrec lucrurile şi în Leyla şi Mecnun, versiunea lui Fuzûlî, pe care autorul o construieşte după toate reguile, cu măiestrie. Fuzûlî porneşte povestea de la ceea ce europenii ar numi „dragoste platonică”, iar arabii „dragoste virgină” (26), pentru că eroii nu se căsătoresc şi nu fac dragoste niciodată, şi ajunge să creeze un tablou extraordinar al vieţii cotidiene în epocă, pigmentat cu elemente de misticism, mit ş.a., crezând în puterea cuvântului (scriind chiar că „poate reînvia chiar morţii” folosindu-l). După R.A. Nicholson (27), toate aceste mesnevi sunt, de fapt, un fel de a exprima dorinţa unirii sufletului cu divinul, divinitatea.
În varianta lui Fuzûlî, cei doi eroi sunt colegi la şcoală, se îndrăgostesc, părinţii fetei află şi o retrag iar Mecunun, pentru că nu mai poate să o vadă, atinge pragul nebuniei. Tatăl lui Mecnun o cere pe fată de soţie pentru băiatul său, este refuzat, iar Mecnun pleacă îndurerat în pustie, se împrieteneşte apoi cu un războinic şi porneşte război împotriva clanului Leylei. Acasă, Leyla tânjea după Mecnun, dar este dată altui bărbat. După un şir de suferinţe cei doi iubiţi mor, în final.
Avem la dispoziţie, într-o plăcută versiune în limba română, o frumoasă poveste romantică care a străbătut secolele răspândind şi azi parfumul iubirii, şi aduce, parcă, din negura vremii mai aproape de noi zgomotele paloşelor din lumea lui Mecnun şi a Laylei, dar şi scârţâitul condeiului lui Fuzûlî, unul dintre cei mai renumiţi poeţi ai Orientului.
Fuzûlî, Leyla şi Mecnun/ Leyla ve Mecnun, ediţie bilingvă, selecţie, studiu introductiv, traducere şi note: Nezvat Yusuf Sarigöl, Nermin Yusuf, Selma Yusuf, cuvânt înainte Tural Rzayev, Editura Kriterion, colecţia Bibliotheca Islamica, îngrijită de George Grigore, Bucureşti – Cluj, 2007, 516 p.
[1] Numele întreg: Nizām ad-Dīn Abū Muhammad Ilyās ibn-Yusūf ibn-Zakī ibn-Mu'ayyid.
[2] După Agah Sırrı Levend ar fi vorba despre Umra ul Kays, poet dintr-un trib arab (Levend, A.S., Arap, Fars ve Turk Edebiyatlarinda Leyla ve Mecnun Hikayesi. Ankara, Türk Tarih Kurumu Publication, 1959).
[3] După ce s-a terminat domnia califilor räşedini (primii 4 califi) a început epoca primei dinastii arabe: a Omayyezilor (Ummayada) (661-750), fondată de Moawiya/ Mu’āwiya (Moavie – lb. farsi).
[4] Vorbe de veşnic îndrăgostit, în „Convorbiri literare”, Cartea străină, mai 2006.
[5] Divanî – culegere/ antologie poetică, structurată tematic/ cronologic; în imperiul otoman sub numele generic de poezie de divan se încadra poezia de curte, în perioada târzie caracterizată, de segmente de reală frumuseţe, dar şi schematism, preţiozitate, manierism. Opera poeţilor divanî relevă, în timp/ spaţiu, şi diferenţe. După Atatürk, au fost importante schimbări/ răsturnări nu doar în ideologie, şi în artă, marcate de curente precum Tanzimat/ Înnoire (a întrunit poeţi din mai multe generaţii, în timp), care cereau, dintru început, revitalizarea poeziei turce, schimbarea vocabularului, înlocuirea vechilor forme provenite din lumea persano-arabă cu altele locale, vocabular turc etc, sau Edebiyyât-ı Cedîde/ Noua literatură, Fecr-i Âtî/ Zorii viitorului, Millî Edebiyyât/ Literatura naţională.
[6] Istanbul, 1526-1600; supranumit „sultanul poeţilor”; a creat o veritabilă ruptură în stilul divanî, aşa cum era în epocă.
[7] Nume întreg: Muhammad (persană: Mohammad) bin Baha’uddin Muhammad Valad, s-a născut în localitatea Balkh, în Imperiul Persan, regiunea Khorasan (azi în Afghanistan), la sud de Samarkand, în 1207. Rumi: pentru persani, arabi, turci însemna bizantin / grec, Cel din Rum; Rum - Bizanţ. Supranumele vine de la faptul că a locuit în Bilad ar-rum, Ţara grecilor bizantini, cum era numită arabi, înainte de vremea Imperiului Otoman, zona Anatoliei Bizantine unde se afla statul Konya. Supranumit şi Mevlana (arabă: Mawla-na): stăpînul, maestrul, dascălul nostru, Mawlâ-yê Rum, Maestrul din Anatolia bizantină.
[8] Abū Hamīd bin Abū Bakr Ibrāhīm, mai cunoscut ca Farīd ud-Dīn ori ‘Attār/ Farmacistul; în turcă: Ferüduddîn Attar.
[9] Specie de gazel; în scopul clarificării sensului versurilor, versul lung e completat cu unul scurt.
[10] Poem lung din mai multe strofe, alcătuite din distihuri (persană: bayt), rimă asemănătoare cu a gazelului.
[11] Formal seamănă cu terkib-i bend; uzual are 10-12 distihuri, legate tematic.
[12] Compusă din strofe de 6 versuri.
[13] Are strofe din 5 versuri.
[14] Din strofe de 5 versuri.
[15] Strofe din 4 versuri.
[16] Specie de catren.
[17] Rubayat/ pl.: rubaiuri: specie de catren.
[18] Loc indicat şi de Riyâzî, în Riyâzü ’ş-şu’arâ, 1609.
[19] Din scrierile lui: Latîfî (Tezkiretü ’ş-şu’arâ, 1546), Adhî (Gülşen-i Şuarâ, 1563), Aşik Çelebi (Meşâ’irü’şu’arâ, 1566).
[20] După Kinalizâde Hasan Çelebi, Tezkiretü ’ş-şu’arâ, 1586.
[21] ‘Alī bin ‘Abī-Ţalib, al patrulea şi ultimul calif raşidun, între 656-661 e.n., văr/ ginere al Profetului.
[22] Ordin mistic Bektâşîlik, controversat în unele perioade; congregaţie cristalizată, probabil, către sfârşitul sec. al XIV-lea, schimbări notabile la începutul sec. al XVI-lea. Numele: de la Hâci Bektâş, m. la sf. sec. XIII sau începutul sec. al XIV-lea.
[23] În numele lui Dumnezeu. Folosită în locul frazei bismi-llāhi ar-rahmāni ar-rahīmi; în turcă: Bismillâh-a-Rahman-a-Rahim, „În numele lui Allah, Cel Milos şi Milostiv”); aşa începe fiecare sura din Coran.
[24] Kutadgu Bilig, Qutadğu Bilig/ Înţelepciunea care aduce fericirea sau Înţelepciunea care duce la glorie regală şi noroc, cunoscută cu numele scurt: Înţelepciunea Gloriei Regale.
[25] Yusuf Balasaghuni, Yusuf “Khass Khajib”; nume întreg: Yūsuf Khāss Hājib Balasağuni; de loc din Balasagun (Balassagun sau Karabalsagun; chineză Bālàshāgǔn); oraş din Kyrgyzstan, pe malurile Râului Chui; fostă capitală a hanatului Kara-Kitailor din secolul 10 până a fost ocupat de mongoli, în 1218, primind numele Gobalik (Oraşul Frumos).
[26] Sunt mai multe poveşti de acest tip în literatura orientală: Qays şi Lubna (povestea lui Qays ibn Dharih, m. în anul 688, şi a Lubnei), Antara şi Abla ş.a.
[27] „All the love romances and allegories of Sufi poetry – the tales of Layla and Majnun, Yusuf and Zuleyha, Salaman and Absal, the Moth and the Candle, the Nightingale and the Rose – are shadow pictures of the soul’s passionate longing to be reunited with God” - Nicholson, Reynold A. 1963. Mystics of Islam. London: Routledge and Kegan Paul, 1963, p. 116-117.
vineri, 8 august 2008
Lupii de ne-vorbit
(în Convorbiri literare, iunie 2008)
„Mă aşez pe bancă, deschid radioul,
cât e ziua de mare – parcă mi-aş ciomăgi inima;
……………………….
Doamne, cu ce rahat
ne e capul îmbătat!”
(Ian Satunovski)
La Editura Ivan Krasko din Nădlac, câtă vreme Ondrej Štefanko a fost printre noi, au apărut o serie de cărţi din colecţia Poezia rusă, în traducerea lui Leo Butnaru, despre care am scris la vremea lor: Ghennadi Ayghi, Chipul vânt, 2003, Alunecări de vise, versuri, 2004, Mai pur decât sensul, poeme eseuri, 2005, Velimir Hlebnikov, Ka – proză, teatru, eseuri, 2005, Aleksei Krucionâh, Ironiada jertfei vesele, 2006, Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă, vol. I (A – K), vol. II (L- Z), 2006; din câte ştiu, altele au rămas în fază de proiect. Una din ultimele cărţi publicate la Editura Ivan Krasko, sub oblăduirea lui Ondrej Štefanko, a fost o traducere a lui Leo Butnaru, Lupii de ne-vorbit, din opera unuia dintre cei mai importanţi poeţi ruşi contemporani, Ian Satunovski.
Ian Satunovski s-a născut în 1913 (la un an după ce, în 1912, Aleksei Eliseevici Krucionâh crea „monstruleţul”, „fiara de cuvinte” cu trup din limbaj-antilimbaj” (1), care a stat la baza proclamării limbajului transraţional, pre limba lui zaumnaia reci, pe scurt „zaum”), la Ekaterinoslav (azi Dnepropetrovsk). A trăit începând de după război şi până la pensionarea din 1966 (a trecut în nefiinţă în 1982) în orăşelul Electrostal, în vecinătatea Moscovei. Deşi scria versuri de timpuriu, Ian Satunovski considera că „adevăratul botez poetic” (Leo Butnaru) l-ar fi avut la 25 de ani. A fost printre iniţiatorii minimalismului în literatura rusă (şi reprezentant a ceea ce s-a numit în Rusia „a doua avangaradă”), curent manifestat în clandestinitate, în timpul perioadelor postbelică şi poststalinistă, ale cărui caracteristici, tendinţe afine – precum concretismul şi conceptualismul, cu reprezentanţii lor de marcă, de la M. Sokovnin, Vs. Nekrasov ori prietenii lui Satunovski, Igor Holin şi Genrih Sapghir, componenţi ai „Grupului/ Şcolii de la Lianozovo ” (2), care scriau aşa-numita „poezie a barăcilor” – le-a explicat Leo Butnaru în cuvântul său înainte, dar şi în celelalte cărţi despre avangarda rusă.
Reamintim, „avangardă” face parte, ca şi „modernism”, din galeria cuvintelor care suscită discuţii, chiar „schimbări” de „optică” funcţie de epocă. Sunt destul de puţine scrieri despre conceptul de avangardă. Asta deşi apare adesea şi (cum subliniază şi Matei Călinescu (3) , pe drept cuvânt) induce în eroare, în destule titluri recente (de pildă şi în colocviile de la Festivalul Internaţional de Neoavangardă, ediţia a II-a, care a avut loc la Iaşi, între 4-8 iunie, s-au discutat aspecte legate de aceste concepte). De la prima utilizare a termenului de „avangardă” în sens figurat (altul decât militar/ revoluţionar) de către Sainte Beuve, în o recenzie din 22 decembrie 1856, de la zilele în care Baudelaire (înainte ca termenul să fie asociat cu un anume tip de experimentalism/ chiar extremism artistic, care îi vor deveni ulterior elemente esenţiale, dacă nu definitorii) să îl respingă cu hotărâre, s-a ajuns la tendinţa de a grupa mai toate mişcările, mai mult sau mai puţin experimental/ extreme, cu iz antitradiţional(ist) sub această umbrelă, şi, ulterior, la o pletoră de variante/ nuanţe/ direcţii dificil de controlat.
Oricum, reprezentanţii acestor curente/ tendinţe în care se înscria Satunovski agreau un „ascetism lingvistic”, ton neutru şi evitarea, „procedeelor pur poetice” (inclusiv a limbajului emfatic/ tipic socialist, la modă ş.a.), încadrându-se în puternicul, complexul, nonconformistul şi multiformul underground (anti-sovietic; contrabalansa epoca represiunii, când pentru perioada comunistă literatura însemna şi/ poate mai ales cum să instituie restricţii/ interdicţii), în care se întrepătrund şi elemente caracteristice felului de a fi/ a vorbi al evreilor din Rusia vremii, cu particularităţile lingvistice/ vocabular ş.a., se apropiau de unele tendinţe occidentale, de tipul expresionismului german. În mod particular, în ce îi priveşte pe componenţii „Grupului de la Lianozovo” nu se poate vorbi despre o viziune, un program coerent unitar, ci mai ales de linii individuale. Leo Butnaru citează ce spuneau aceştia: „Ne uneşte doar lipsa de libertate, în caz contrar am putea să fim duşmani între noi, atât de diferite sunt modurile în care înţelegem arta”.
Ne amintim, în 1969 (în anii ’70 unele scrieri ale lui Satunovski apar în presa emigranţilor, în regim „tamizdat ” (4)) Ghennadi Ayghi (5), caracterizând poezia rusă a acelor vremuri, nota: „Tot mai mult am certitudinea că arta noastră contemporană (eu i-aş include aici, drept contemporani, pe Mandelştam, Harms, Falka – ba şi pe Pasternak, - care ne sunt cei mai apropiaţi ca percepţie – mie şi prietenilor mei) mai este doar o artă a rezistenţei .” (6) Şi, ca o exemplificare a acestui mod de a gândi, publica ulterior un volum intitulat Poezia ca tăcere.
Pentru Occident literatura/ poezia rusă – care nu însemna numai artişti care trăiau pentru a experimenta/ crea/ inova, tendinţele avangardiste, (la adresa cărora s-a şi exagerat laudativ sau depreciativ) – respira mai ales prin voci poetice precum cele ale unor Evgheni Evtuşenko sau Ahmadulina, apoi prin scriitorii samizdat -ului (7), caracterizaţi prin critica virulentă a regimului comunist, dar şi „discurs vizionar”. Apoi, în Rusia de după frământatul an 1989 s-au impus alte voci care, de cele mai multe ori, fără a ieşi totuşi cu totul din matricea a ce înseamnă poezia rusă, scriu în altă manieră.
Nu putem spune că Ian Satunovski era un dizident, ci mai curând se opunea nedreptăţilor în felul lui, reacţiona, oarecum aidoma altor poeţi, ca de exemplu Ayghi, care înţelegea că „tăcuta rezistenţă spirituală în numele apărării propriei tale persoane ca om, a păstrării demnităţii umane, a convingerilor, intereselor tale intelectuale e o rezistenţă legitimă şi firească, însă arta născută de această rezistenţă poartă în sine şi un sâmbure al autodistrugerii”. Satunovski scria: „Viaţa/ e mai importantă decât iluzia” şi, mai apoi, în alt poem, „încerc să mă obişnuiesc/ a nu spera la nimic”. Dacă pentru Ayghi lupta cu concretul, cu vremelnica „putere” în care era ancorată această rezistenţă şi arta care deriva din ea conducea la o stare care „pentru literatură şi artă e ceva nefructuos”, la Satunovski întâlnim şi poeme cu reflexii din social, ideologic, chiar judecăţi relativ la gândirea marxistă, la cotidianul imediat, la acel „veac al peştişorului de aur”, cu „ideologie lăudăroasă,/ lumea întreagă neavând ochi să o vadă”; sau un tablou al propagandei găunoase şi vieţii pe care o duceau oamenii în URSS (într-o lume în care „toţi gândesc una şi aceeaşi/ şi spun una şi aceeaşi./ Însă spun una, / dar gândesc cui totul altceva”), cum era atunci: „Aici,/ rostogolind buştenii,/ se auto-îndeplineşte Planul/…/ aici există doar două sărbători ale lui Hristos - / avansul salarial/ şi salariul propriu-zis.” Sau, cu un umor colorat într-un negru amar, scria în 1966: „în văzduh e răspândit praf de sare otrăvitoare - / clorură de natriu/…/ Cine ştie, o fi creat-o Dumnezeu/…/Poate că doar Stalin să fi ştiut./ Că doar nu în zadar se spune/ că Beria ar fi avut material compromiţător/ referitor/ la Karl Marx.” … Şi îmi vine în minte un monostih, tradus tot de Leo Butnaru, în volumele cu miniaturi poetice ruse, semnat de Vadim Perlamuter: „ferice de cel e supravieţui istoriei Rusiei…” şi, aş adăuga, tuturor ţărilor care au cunoscut „epoca de aur”.
Poate că poezia/ poetica, temele lui Satunovski, ca şi ale altor poeţi ruşi din această perioadă atât de… „amestecată” sunt uneori destul de dificil de înţeles/ „explicat”, deşi universul (ca şi limbajul „colocvial”, cum îl caracterizează Leo Butnaru) este desprins din cotidian, familiar – oamenii, oraşul, fabrica, legile, interdicţiile, pâinea, tăcerea, prietenii sau, pentru tinerii de azi un pic mai puţin familiar – lozinci, planul cincinal, dialectică, ori personaje din epocă (Pasternak, Mandelştam (8), Krucionâh, Hlebnikov, Platonov (9), Isaak Babel (10) ş.a.). Cum de analizat este şi modul în care se raportează se „sustrage” de la canoanele structurilor lingvistice consacrate. Dificilă ar fi şi o discuţie despre tropi după canoanele „obişnuite”, la poezia lui Satunovski, şi nu pentru că e lipsită de metafore, ci pentru că ele – ca şi în poezia multor poeţi din viaţa literară rusă a vremii – au o construcţie mai aparte, risipite oarecum între celelalte constructe lingvistice/ semantice ale poetului. Şi, desigur, este şi ceva din acea nuanţă de fatalism caracteristic ruşilor, pentru care orice lucru care li s-ar întâmpla e supus erodării, chiar deriziunii, viaţa este dată aşa cum este, orice întâmplare este apăsată şi de aripa întunericului. În plus, orice spaţiu este mult prea mic pentru a putea să nu fie constrângător şi prea mare pentru a putea fi cuprins/ străbătut, fie şi cu sufletul.
Şi, ca şi în cazul lui Ayghi, de pildă, nu cred nici că putem neapărat aborda poezia lui Satunovski după banalul (dar semnificativul, pentru mulţi) criteriu al modului de receptare, caracterizând-o în funcţie de cum „place” sau nu unei categorii sau alta de cititori.
Poate că, la urme urmelor, ar trebui să gândim aidoma lui Ian Satunovski (citez din nou un monostih din „Miniaturi”): „Important e să ai tupeul de a crede că astea-s versuri”.
Prin acest volum Leo Butnaru a oferit cititorului român încă o poartă spre lumea cu totul aparte a poeziei din Rusia sovietică dintr-o perioadă frământată, care a dat poeţi interesanţi, fără de care poezia rusă de azi în mod cert s-ar fi scris cu totul altfel. Printre aceştia se numără, fără îndoială, şi Ian Satunovski.
Ian Satunovski, Lupii de ne-vorbit, versiunea românească, prefaţă (Sensuri din epoca Represans), note: Leo Butnaru, redactor: Ondrej Štefanko, Ed. Ivan Krasko, Nădlac, 2007 (supliment al revistei Oglinzi paralele/ Rovnobežné Zrkdalá), 116 p.
1. Reamintim: „spunea” cam aşa: „Dâr bul şcil/ ubeşciur/ skum/vî so bu/ r l e z”.
2. Localitate care se află la cca. 40 km de Moscova.
3. Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 388. M.C. menţiona drept unul din eseurile cele mai ample cele mai documentate terminologic despre avangardă – Avangarda lui Adrian Marino, din Dicţionarul de idei literare, Ed. Eminescu, 1973, pp. 177-224.
4. Leo Butnaru notează că aceasta vine de la noţiunile: „acolo” şi „editare”
5. Născut la 21.08. 1934, în satul Şaimurzino, raionul Batârievo, Republica Autonomă Ciuvaşă, Federaţia Rusă.
6. Inclusă în cartea sa de versuri şi notiţe apărută la München, prima sa editare în volum în Occident.
7. Ansamblu de mijloace folosite în fosta URSS (şi în alte ţări slave, ex: Bulgaria) pentru difuzarea operelor interzise de cenzură. (cuv. rus. < sam- = auto + izdatel'stvo = editură; cf. fr., engl. samizdat): Uneori aceasta însemna copierea „de mână” a operelor unor creatori.
8. Osip Madelştam (1891-1938), poet rus mort în gulag
9. Andrei Platonov (1899-1951), prozator rus.
10. 1894-1940; prozator rus mort în gulag.
(în Convorbiri literare, iunie 2008)
„Mă aşez pe bancă, deschid radioul,
cât e ziua de mare – parcă mi-aş ciomăgi inima;
……………………….
Doamne, cu ce rahat
ne e capul îmbătat!”
(Ian Satunovski)
La Editura Ivan Krasko din Nădlac, câtă vreme Ondrej Štefanko a fost printre noi, au apărut o serie de cărţi din colecţia Poezia rusă, în traducerea lui Leo Butnaru, despre care am scris la vremea lor: Ghennadi Ayghi, Chipul vânt, 2003, Alunecări de vise, versuri, 2004, Mai pur decât sensul, poeme eseuri, 2005, Velimir Hlebnikov, Ka – proză, teatru, eseuri, 2005, Aleksei Krucionâh, Ironiada jertfei vesele, 2006, Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă, vol. I (A – K), vol. II (L- Z), 2006; din câte ştiu, altele au rămas în fază de proiect. Una din ultimele cărţi publicate la Editura Ivan Krasko, sub oblăduirea lui Ondrej Štefanko, a fost o traducere a lui Leo Butnaru, Lupii de ne-vorbit, din opera unuia dintre cei mai importanţi poeţi ruşi contemporani, Ian Satunovski.
Ian Satunovski s-a născut în 1913 (la un an după ce, în 1912, Aleksei Eliseevici Krucionâh crea „monstruleţul”, „fiara de cuvinte” cu trup din limbaj-antilimbaj” (1), care a stat la baza proclamării limbajului transraţional, pre limba lui zaumnaia reci, pe scurt „zaum”), la Ekaterinoslav (azi Dnepropetrovsk). A trăit începând de după război şi până la pensionarea din 1966 (a trecut în nefiinţă în 1982) în orăşelul Electrostal, în vecinătatea Moscovei. Deşi scria versuri de timpuriu, Ian Satunovski considera că „adevăratul botez poetic” (Leo Butnaru) l-ar fi avut la 25 de ani. A fost printre iniţiatorii minimalismului în literatura rusă (şi reprezentant a ceea ce s-a numit în Rusia „a doua avangaradă”), curent manifestat în clandestinitate, în timpul perioadelor postbelică şi poststalinistă, ale cărui caracteristici, tendinţe afine – precum concretismul şi conceptualismul, cu reprezentanţii lor de marcă, de la M. Sokovnin, Vs. Nekrasov ori prietenii lui Satunovski, Igor Holin şi Genrih Sapghir, componenţi ai „Grupului/ Şcolii de la Lianozovo ” (2), care scriau aşa-numita „poezie a barăcilor” – le-a explicat Leo Butnaru în cuvântul său înainte, dar şi în celelalte cărţi despre avangarda rusă.
Reamintim, „avangardă” face parte, ca şi „modernism”, din galeria cuvintelor care suscită discuţii, chiar „schimbări” de „optică” funcţie de epocă. Sunt destul de puţine scrieri despre conceptul de avangardă. Asta deşi apare adesea şi (cum subliniază şi Matei Călinescu (3) , pe drept cuvânt) induce în eroare, în destule titluri recente (de pildă şi în colocviile de la Festivalul Internaţional de Neoavangardă, ediţia a II-a, care a avut loc la Iaşi, între 4-8 iunie, s-au discutat aspecte legate de aceste concepte). De la prima utilizare a termenului de „avangardă” în sens figurat (altul decât militar/ revoluţionar) de către Sainte Beuve, în o recenzie din 22 decembrie 1856, de la zilele în care Baudelaire (înainte ca termenul să fie asociat cu un anume tip de experimentalism/ chiar extremism artistic, care îi vor deveni ulterior elemente esenţiale, dacă nu definitorii) să îl respingă cu hotărâre, s-a ajuns la tendinţa de a grupa mai toate mişcările, mai mult sau mai puţin experimental/ extreme, cu iz antitradiţional(ist) sub această umbrelă, şi, ulterior, la o pletoră de variante/ nuanţe/ direcţii dificil de controlat.
Oricum, reprezentanţii acestor curente/ tendinţe în care se înscria Satunovski agreau un „ascetism lingvistic”, ton neutru şi evitarea, „procedeelor pur poetice” (inclusiv a limbajului emfatic/ tipic socialist, la modă ş.a.), încadrându-se în puternicul, complexul, nonconformistul şi multiformul underground (anti-sovietic; contrabalansa epoca represiunii, când pentru perioada comunistă literatura însemna şi/ poate mai ales cum să instituie restricţii/ interdicţii), în care se întrepătrund şi elemente caracteristice felului de a fi/ a vorbi al evreilor din Rusia vremii, cu particularităţile lingvistice/ vocabular ş.a., se apropiau de unele tendinţe occidentale, de tipul expresionismului german. În mod particular, în ce îi priveşte pe componenţii „Grupului de la Lianozovo” nu se poate vorbi despre o viziune, un program coerent unitar, ci mai ales de linii individuale. Leo Butnaru citează ce spuneau aceştia: „Ne uneşte doar lipsa de libertate, în caz contrar am putea să fim duşmani între noi, atât de diferite sunt modurile în care înţelegem arta”.
Ne amintim, în 1969 (în anii ’70 unele scrieri ale lui Satunovski apar în presa emigranţilor, în regim „tamizdat ” (4)) Ghennadi Ayghi (5), caracterizând poezia rusă a acelor vremuri, nota: „Tot mai mult am certitudinea că arta noastră contemporană (eu i-aş include aici, drept contemporani, pe Mandelştam, Harms, Falka – ba şi pe Pasternak, - care ne sunt cei mai apropiaţi ca percepţie – mie şi prietenilor mei) mai este doar o artă a rezistenţei .” (6) Şi, ca o exemplificare a acestui mod de a gândi, publica ulterior un volum intitulat Poezia ca tăcere.
Pentru Occident literatura/ poezia rusă – care nu însemna numai artişti care trăiau pentru a experimenta/ crea/ inova, tendinţele avangardiste, (la adresa cărora s-a şi exagerat laudativ sau depreciativ) – respira mai ales prin voci poetice precum cele ale unor Evgheni Evtuşenko sau Ahmadulina, apoi prin scriitorii samizdat -ului (7), caracterizaţi prin critica virulentă a regimului comunist, dar şi „discurs vizionar”. Apoi, în Rusia de după frământatul an 1989 s-au impus alte voci care, de cele mai multe ori, fără a ieşi totuşi cu totul din matricea a ce înseamnă poezia rusă, scriu în altă manieră.
Nu putem spune că Ian Satunovski era un dizident, ci mai curând se opunea nedreptăţilor în felul lui, reacţiona, oarecum aidoma altor poeţi, ca de exemplu Ayghi, care înţelegea că „tăcuta rezistenţă spirituală în numele apărării propriei tale persoane ca om, a păstrării demnităţii umane, a convingerilor, intereselor tale intelectuale e o rezistenţă legitimă şi firească, însă arta născută de această rezistenţă poartă în sine şi un sâmbure al autodistrugerii”. Satunovski scria: „Viaţa/ e mai importantă decât iluzia” şi, mai apoi, în alt poem, „încerc să mă obişnuiesc/ a nu spera la nimic”. Dacă pentru Ayghi lupta cu concretul, cu vremelnica „putere” în care era ancorată această rezistenţă şi arta care deriva din ea conducea la o stare care „pentru literatură şi artă e ceva nefructuos”, la Satunovski întâlnim şi poeme cu reflexii din social, ideologic, chiar judecăţi relativ la gândirea marxistă, la cotidianul imediat, la acel „veac al peştişorului de aur”, cu „ideologie lăudăroasă,/ lumea întreagă neavând ochi să o vadă”; sau un tablou al propagandei găunoase şi vieţii pe care o duceau oamenii în URSS (într-o lume în care „toţi gândesc una şi aceeaşi/ şi spun una şi aceeaşi./ Însă spun una, / dar gândesc cui totul altceva”), cum era atunci: „Aici,/ rostogolind buştenii,/ se auto-îndeplineşte Planul/…/ aici există doar două sărbători ale lui Hristos - / avansul salarial/ şi salariul propriu-zis.” Sau, cu un umor colorat într-un negru amar, scria în 1966: „în văzduh e răspândit praf de sare otrăvitoare - / clorură de natriu/…/ Cine ştie, o fi creat-o Dumnezeu/…/Poate că doar Stalin să fi ştiut./ Că doar nu în zadar se spune/ că Beria ar fi avut material compromiţător/ referitor/ la Karl Marx.” … Şi îmi vine în minte un monostih, tradus tot de Leo Butnaru, în volumele cu miniaturi poetice ruse, semnat de Vadim Perlamuter: „ferice de cel e supravieţui istoriei Rusiei…” şi, aş adăuga, tuturor ţărilor care au cunoscut „epoca de aur”.
Poate că poezia/ poetica, temele lui Satunovski, ca şi ale altor poeţi ruşi din această perioadă atât de… „amestecată” sunt uneori destul de dificil de înţeles/ „explicat”, deşi universul (ca şi limbajul „colocvial”, cum îl caracterizează Leo Butnaru) este desprins din cotidian, familiar – oamenii, oraşul, fabrica, legile, interdicţiile, pâinea, tăcerea, prietenii sau, pentru tinerii de azi un pic mai puţin familiar – lozinci, planul cincinal, dialectică, ori personaje din epocă (Pasternak, Mandelştam (8), Krucionâh, Hlebnikov, Platonov (9), Isaak Babel (10) ş.a.). Cum de analizat este şi modul în care se raportează se „sustrage” de la canoanele structurilor lingvistice consacrate. Dificilă ar fi şi o discuţie despre tropi după canoanele „obişnuite”, la poezia lui Satunovski, şi nu pentru că e lipsită de metafore, ci pentru că ele – ca şi în poezia multor poeţi din viaţa literară rusă a vremii – au o construcţie mai aparte, risipite oarecum între celelalte constructe lingvistice/ semantice ale poetului. Şi, desigur, este şi ceva din acea nuanţă de fatalism caracteristic ruşilor, pentru care orice lucru care li s-ar întâmpla e supus erodării, chiar deriziunii, viaţa este dată aşa cum este, orice întâmplare este apăsată şi de aripa întunericului. În plus, orice spaţiu este mult prea mic pentru a putea să nu fie constrângător şi prea mare pentru a putea fi cuprins/ străbătut, fie şi cu sufletul.
Şi, ca şi în cazul lui Ayghi, de pildă, nu cred nici că putem neapărat aborda poezia lui Satunovski după banalul (dar semnificativul, pentru mulţi) criteriu al modului de receptare, caracterizând-o în funcţie de cum „place” sau nu unei categorii sau alta de cititori.
Poate că, la urme urmelor, ar trebui să gândim aidoma lui Ian Satunovski (citez din nou un monostih din „Miniaturi”): „Important e să ai tupeul de a crede că astea-s versuri”.
Prin acest volum Leo Butnaru a oferit cititorului român încă o poartă spre lumea cu totul aparte a poeziei din Rusia sovietică dintr-o perioadă frământată, care a dat poeţi interesanţi, fără de care poezia rusă de azi în mod cert s-ar fi scris cu totul altfel. Printre aceştia se numără, fără îndoială, şi Ian Satunovski.
Ian Satunovski, Lupii de ne-vorbit, versiunea românească, prefaţă (Sensuri din epoca Represans), note: Leo Butnaru, redactor: Ondrej Štefanko, Ed. Ivan Krasko, Nădlac, 2007 (supliment al revistei Oglinzi paralele/ Rovnobežné Zrkdalá), 116 p.
1. Reamintim: „spunea” cam aşa: „Dâr bul şcil/ ubeşciur/ skum/vî so bu/ r l e z”.
2. Localitate care se află la cca. 40 km de Moscova.
3. Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 388. M.C. menţiona drept unul din eseurile cele mai ample cele mai documentate terminologic despre avangardă – Avangarda lui Adrian Marino, din Dicţionarul de idei literare, Ed. Eminescu, 1973, pp. 177-224.
4. Leo Butnaru notează că aceasta vine de la noţiunile: „acolo” şi „editare”
5. Născut la 21.08. 1934, în satul Şaimurzino, raionul Batârievo, Republica Autonomă Ciuvaşă, Federaţia Rusă.
6. Inclusă în cartea sa de versuri şi notiţe apărută la München, prima sa editare în volum în Occident.
7. Ansamblu de mijloace folosite în fosta URSS (şi în alte ţări slave, ex: Bulgaria) pentru difuzarea operelor interzise de cenzură. (cuv. rus. < sam- = auto + izdatel'stvo = editură; cf. fr., engl. samizdat): Uneori aceasta însemna copierea „de mână” a operelor unor creatori.
8. Osip Madelştam (1891-1938), poet rus mort în gulag
9. Andrei Platonov (1899-1951), prozator rus.
10. 1894-1940; prozator rus mort în gulag.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
