Vânătorii de zmeie

(Convorbiri literare, septembrie 2008)


Khaled Hosseini, trăieşte acum în California, unde a absolvit facultatea, dar s-a născut în 1965 în Kabul, Afganistan. Vânătorii de zmeie, primul lui roman, tradus în 42 de limbi şi vândut în milioane de exemplare, ecranizat în 2007, este o poveste despre o prietenie din copilărie, legături între oameni, relaţii de rudenie, întreţesută cu firele unei cronici politice, sociale, punţile mai mult sau mai puţin consoloditate dintre ţări şi culturi din Orient, mentalităţi şi cutume care definesc o ţară, o comunitate. O poveste despre fragilitatea relaţiilor şi a vieţii, trădare, maturizare, apăsarea conştiinţei şi lupta pentru a găsi curajul de a ierta, despre liniştea regăsită în dragoste. Totul se ţese începând cu prietenia dintre doi copii din Afganistan (un băiat dintr-o familie înstărită şi fiul servitorului tatălui lui, pornind, parcă, mai ales de la pasiunea pentru zmeie), pe când monarhia îşi trăia ultimele zile, iar vechiul şi aparent tihnitul stil de viaţă (în viziunea lui Amir, copil dintr-o familie înstărită, sensibil, pentru care viaţa este tot timpul o luptă între sentimente, stări emoţionale, dorinţele lui şi faptele celorlalţi) apune. Apoi, din Afganistan, o ţară care în Occident are mai ales imaginea unui loc în care războiul stăpâneşte de zeci de ani, lancea lui Ares fiind purtată întâi de ruşi („roussi”), talibani, apoi forţele coaliţiei din care face şi România parte, ajungem în Pakistan şi, în cele din urmă pătrundem în viaţa comunităţii afgane din SUA. O carte care, dincolo de „desfăşurarea” propriu-zisă a naraţiunii, se sprijină pe ceea ce se petrece în sufletul personajelor, pe forţa şi intensitatea trăirilor şi sentimentelor. Şi, apoi, a cutumelor care supravieţuiesc şi în exil, şi pe care cei „din afară” le pot înţelege cu greu şi doar intuitiv.
Hassan şi Amir erau cei mai grozavi „vânători de zmeie” din Kabul, şi asta nu era doar „laaf – tendinţa de a exagera a afganilor” ridicată, spune Khaled Hosseini, autorul romanului, „din păcate la rangul de calitate naţională”. Amir se născuse în casa luxoasă a tatălui său, afganul paştūn (1) Baba, iar Hassan în cocioaba în care locuia cu tatăl său, hazarul (2) Ali (om bun, suferea din cauză că era urât, cu un picior târşâit), care fusese părăsit de nevasta lui rea de muscă. Dar Hassan şi Amir erau prieteni cum numai copii o pot face, trecând peste barierele sociale. Erau, cum au scris pe scoarţa unui rodiu din cartierul Wazir Akbar Khan, „sultanii din Kabul”. Amir era gelos că Baba, tatăl său, un om extraordinar, fapt relevat de mai multe ori pe parcursul cărţii, în împrejurări dificile, avea ochi şi pentru Hassan, nu doar pentru el. Hassan îl venera pe Amir, ar fi făcut orice pentru el. A făcut totul pentru el. Apoi, la unul din tradiţionalele concursuri de zmeie din Kabul, Hassan îl ajută să câştige apoi fuge, ştiind că va trece printre grupurile de bătăuşi din cartierul bogat, să îi aducă zmeul cu care purtase bătălia finală. Este prins de grupul lui Assef, copil de bogătaşi, a cărui carte favorită era biografia lui Hitler. Sub lui Amir, un băieţel de 11 ani care stă ascuns fără să aibă curajul şi puterea să facă ceva, aceştia îl violează pe Hassan. („Eram fericit că umbrele înserării cădeau pe faţa lui Hassan şi o ascundeau pe a mea. Oare ştia că ştiu? Şi dacă ştia, ce aş fi văzut eu, dacă chiar m-aş fi uitat în ochii lui? Reproş? Indignare? Sau, ferească Dumnezeu, lucrul de care îmi era cel mai teamă: o devoţiune fără margini. Lucru care, dintre toate, ar fi fost cel mai greu de suportat.”).
De atunci totul se rupe. Amir, neştiind că Hassan îl văzuse „acolo”, îl evită. Ali şi Hassan pleacă din casa lui Baba, care plânge ca să-i oprească, totul se schimbă în ţară, vin ruşii, apoi talibanii şi exilul. Baba ajunge cu Amir (măcinat continuu de acea întâmplare) în SUA, lucrează să îşi câştige traiul. Amir termină liceul, inttă la facultate, se căsătoreşte cu Soraya, o fiica unui general afgan refugiat, Baba moare de cancer. Amir primeşte o scrisoare de la Rahim Khan, prietenul cel mai bun al lui Baba. Acesta îi scria, parcă aducându-i aminte de „pashtunwali”, vechiul cod al onoarei paştun, printre altele – „ai ocazia să fii din nou bun”. Amir, autor de succes, cu câteva romane publicate, pleacă în Pakistan unde află un Rahim Khan pe moarte, dar şi că Hassan era fratele său vitreg, fiul lui Baba! În faţa furiei lui Amir, frustrat că fusese minţit, cu conştiinţa apăsată şi mai greu, Rahim îi scrie „Kabulul în care trăiam noi pe atunci era o lume ciudată, în care erau lucruri mai importante decât adevărul”. Amir află că Hassan fusese asasinat de talibani dar că avea un fiu, Sohrab – botezat după un personaj din Şah Name/ Cronica Şahilor, a lui Ferdoussi, eroul favorit al lui şi al fratelui său vitreg. Pleacă după el, se luptă cu Assef, fostul adept al lui Hitler (devenit un şef al talibanilor pentru că putea ucide), care îl cumpărase pe băiat pentru propriile plăceri de la un orfelinat. În fine, ajunge mai mult mort decât viu, împreună cu Sohrab, cu ajutorul unui şofer sărac, în Pakistan. Începe să se vindece şi demarează procedurile de adopţie ale lui Sohrab, căruia îi promisese că nu îl va mai lăsa la orfelinat sau pe străzi. Dar birocraţia occidentală nu ţine cont de legile nescrise ale Orientului, de situaţia complicată din Afganistan, unde actele erau una dintre ultimele griji. Sohrab, aflând de la Amir că va trebui, pentru că aşa o cer avocaţii, să stea câteva zile la un orfelinat, are o tentativă de sinucidere. Amir îl salvează dar copilul nu va mai vorbi de atunci cu nimeni, va zâmbi extrem de rar, şi nu va lega nici un fel de prietenii. Situaţia adopţiei se rezolvă miraculos, merg în SUA. A urmat atentatul de la World Trade Center, din 11 septembrie. Cei doi, acum tată şi fiu (chiar dacă micul Sohrab nu vorbeşte nici acum) întrevăd un licăr de speranţă la un concurs de zmeie. Amir îi arată copilului un truc al lui Hassan. Apoi fuge, ca altădată fratele său vitreg pentru el, să aducă micului Sohrab zmeul înfrânt, drept ofrandă.
Cartea, scrisă de Khaled Hosseini, medic care a văzut lumina zilei în Afganistan şi, aidoma lui Amir, şi-a părăsit ţara de mic, este o călătorie prin istoria unui colţ de Orient, cu bune şi mai puţin bune. Un drum prin istoria întunecată a lumii, pe care noi o „vedem” se pare mai mult prin „ochiul TV” (şi îmi aduc aminte de o altă carte despre Afganistan, Caravana afgană (3), în care o româncă, Aristeea Manoliu-Vorobchievici, purtată de viaţă către acele locuri, scria în 1926: „Cât pot privi, nu vezi decât munţi goi, şesuri întortocheate care au fost cândva albii de fluvii, pietriş, bolovani şi urme îngropate de poduri care indică un drum distrus mai întâi de războiul anglo-afgan şi apoi de vreme: castele de nisip!”). Dar mai ales drumul întru izbăvire a unui copil, devenit adult, chinuit de apăsarea unei greşeli din copilărie care i-a grefat viaţa. O carte despre Orient scrisă de un om cu sufletul hălăduind între mai multe lumi – Orient şi Occident, copilărie şi maturitate, înlăuntru (în prezent şi printre amintiri) şi lumea „de afară”.

Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie, versiunea în limba română: Mihaela S. Oprea-Aron, Editura Niculescu, Bucureşti, 2008, 404 p.


1. Etnie majoritară în Afganistan, cu care practic se identifică noţiunea de „afgan”, deşi în ţară trăiesc şi alte minorităţi. Paştunii trăiesc şi în Pakistan, Iran, India, Peninsula Arabă şi, odată cu emigraţia masivă din secolul XX, şi în Europa, SUA.

2. Chazarii, khazarii sau hazarii: popor turcic seminomad din Asia Centrală, posibil cu ascendenţă scită. Numiţi în timp şi „turci siberieni”/ sabiri, sau, spun unii, în cronicile bizantine, akaţir, menţionaţi de cronicari bizantini, care ar desemna un grup etnic din federaţia hunilor, şi ar fi o adaptare de la akhazar/ „hazar alb”. Originea lor este controversată. Există opinia că numele „hazar” ar veni de la un verb din limbile turcice, „a umbla”, în turca modernă „gezer”. La un moment dat (secolul VII) creaseră o unitate statală puternică (kaganat/ hanat) – ajungând să îşi impună dominaţia într-o zonă întinsă peste teritoriul ocupat azi de sudul Rusiei, vestul Kszahstanului, estul Ucrainei, Azerbaigean, Daghestan, Georgia şi până în Crimeea. Deşi se spune că au adoptat iudaismul ca religie de stat, despre ei nu se mai ştie nimic sigur de prin secolul al XIII-lea. După o corespondenţă dintre Hasdai ibn Şaprut cu hanul hazar Iosif, ar rezulta că trecerea la iudaism ar fi fost datată undeva în jurul anului 740. Sunt şi alte versiuni – de pildă după Abu al-Hasan ’Alī ibn al-Husayn ibn ’Alī al-Mas’ūdī evenimentul s-ar fi petrecut în vremea lui Harun al-Rasid (769-809), iar după Ibn al-Ğazarī al-Dimašqī societatea hazară ar fi organizată din două clase – războinici şi evrei (supuşii); şi la fel, ar fi adoptat iudaismul în timpul lui Harun. Există opinia că erau şi hazari creştini şi cu certitudine musulmani, după cum există şi părerea că hazarii au avut o influenţă puternică asupra ungurilor (ex: Hermann Vámbéry, Der Ursprung der magyaren, Adamant Media Corporation).

3. Aristeea Manoliu-Vorobchievici, Caravana afgană (1923-1929), Editura Premier, Ploieşti, 2007.