Labirintul sau drumul prin sine spre „dincolo” - Oglinda literară, nr 73, ianuarie, 2008

Scriitorul egiptean Moustafa Abou El Nasr (15 iulie 1931 – 19 noiembrie 1995), licenţiat în litere, specializat în studii şi cercetări arabe, a publicat teatru, dar şi volume de proză (1). Acum a apărut şi în limba română (2)cu volumul Labirintul, care cuprinde nuvela cu acelaşi nume şi câteva pagini (ultimele pe care le-a scris înainte de a păşi poarta către „dincolo”), cu titlul Ultimul oaspete.
Moustafa Abou El Nasr a trăit şi a scris în Egipt, o ţară cu cca. 80 de milioane de locuitori, cam 94 - 95% muslimi ( 3 ) suniţi, cca. 5-6 % copţi, creştini ş.a., în care se vorbesc mai multe limbi ( 4 ) : în principal araba, egipteana coptă dar şi limbi nubiene ca nobiin şi kenuzi-dongola, (zona Komo Ombo, lângă Aswan), dialectul berber siwi, la graniţa cu Libia, în oaza Siwa, domari ( 5 ), mai ales în zona Cairo, greaca, în special la Alexandria, bedawi (o limbă beja) ( 6 ), în zona deşertică din est. În Egipt sânt vorbite, la un nivel sau altul (mai ales de către clasele educate), şi franceza, engleza, şi rusa, fapt care a ajutat la păstrarea contactului cu literatura lumii, fapt subliniat şi de Aziz Al-Defai în cuvântul său înainte (unde aminteşte că în ţara sa intelectualii sunt bine văzuţi din punct de vedere social).
Literatura egipteană modernă şi contemporană a dat o serie de nume importante, ca: Abbas Mahmud el-Akkad, 1889-1964, autor a peste 100 de cărţi din varii domenii, fondatorul şcolii de poezie numită Al-Diwan (împreună cu Ibrahim Al-Mazny şi Abd Al-Rahman Shokry), Taofiq Al Hakim, Ahmed Shawqi (7 ) , 1868-1932, unul din pionierii literaturii de limbă arabă în Egipt (fapt pentru care a fost exilat în Spania între 1914 – 1920), cu studii în Franţa, recunoscut că a promovat poemul epic, poetul, textierul (a scris texte pentru cântăreţi celebri în ţara sa) şi translatorul (a tradus şi din Shakespeare, Omar Khayyam) Ahmad Mohammed Rami, 1892-1981, Yosif Edris, Mustafa Lufty Al Manfaluty, poetul Ibrahim Nagi, 1898 – 1953, politicianul de prim rang (prim ministru) şi poetul Mahmoud Sami al-Baroudi, 1838-1904, Poetul Nilului, Hafiz Ibrahim ( 8 ) , 1872-1932, care, deşi folosea regulile clasice ale poeziei arabe, promova noi subiecte/ teme, idei, Taha Hussein, 1889 – 1973, figură notabilă a mişcării de modernizare în literatura egipteană, mai tinerii Yosif Al Kaid, Gamal Al Ghitani ş.a. Este ţara în care s-au născut, la Alexandria, din părinţi greci, Konstantinos Petrou Kavafis, 1863 – 1933, şi laureatul Nobel pentru literatură Nagib Mahfuz.
Considerată de critica egipteană poate cea mai importantă operă a lui Moustafa Abou El Nasr, Labirintul, scrisă în două luni ale anului 1977, este o călătorie-parabolă a unui bărbat (al cărui nume nu îl cunoaştem). Ghidat de o femeie (pe parcurs vor apărea şi alţi „ghizi” care îl vor con-duce pe porţiuni de „drum”: un bătrân, un gigant ş.a.), pătrunde pe o uşă cu totul aparte, misterioasă, care îl duce într-o „lume” fantastică, un „labirint” iniţiatic. Un loc în care mulţi uită de ce au intrat, unii nici nu mai vor să ştie, iar alţii… pur şi simplu nu contează nici măcar pentru ei. Personajul caută adevărul absolut sau, poate, frântură cu frântură, „adevărurile” de care avea nevoie ca să poată păşi mai departe. Dar, în loc să pătrundă într-o lume a răspunsurilor, păşeşte într-un labirint al întrebărilor, parcă s-ar afla pe ramurile cunoscutului arbore la care fiecare pas înseamnă o alegere/ decizie care, la rându-i, generează o alta, care…. Pe drum se întâlneşte cu mai multe persoane, tot fără nume. Alteori pare că nici întrebările nu mai înseamnă nimic, când ajunge, după trecerea printr-o încăpere plină cu oameni, într-un pustiu galben deasupra căruia strălucea soarele… şi atât. Temele şi ideile se înlănţuie, dezbaterile pendulând între banal, prolix şi metafizică/ filozofie, încâlcindu-se în alte întrebări, firul Ariadnei părând a fi pierdut cu desăvârşire. De la numerologie (tema cifrei trei, de pildă, îi este „explicată” de trei inşi, bătrâni, care, teoretic, ar fi putut să îl ajute să găsească Calea, spre iluminare sau spre un răspuns, dar în loc de asta îl trimit în fundătura inundată cu apele iluziei) la căutări existenţiale, de la încercări de „orientare” la anxietate, sentimentul claustrării într-un spaţiu timp al cărui înţeles îi scapă ş.a.
Încercând să afle un „răspuns”, personajului nostru i se răspunde: „Noi aici nu facem altceva, decât ceea ce vezi, e un lucru inocent şi simplu. Nu avem alt scop în afară de acela de a ne elibera de amăgiri şi de probleme.” Pentru ca, apoi, să i se spună că, la urma urmei, nu are de ce să insiste, pentru că: „viaţa nu este altceva decât o multitudine de enigme, şi orice încercare de elucidare a enigmelor nu este altceva decât o pierdere de timp.” Soluţia: „ar fi mai bine să lăsăm toate enigmele nerezolvate, fără să le divulgăm secretul”.
Călătoria este una fără „răspuns”: plecarea mea, către orice direcţie, mă va conduce spre nicăieri… Lumina zilei devenea din ce în ce mai puternică şi cerul parcă se apropia şi se îndepărta de mine… iar eu eram un rătăcit în deşert.” Sau poate că răspunsul este tocmai căutarea, iar finalul – moartea. Poate că, la urma urmei, la capătul labirintului (care, poate, în viziunea lui Moustafa Abou El Nasr este chiar viaţa) ne aşteaptă un ritual, cel al sfârşitului, al trecerii „dincolo”.
Parcă în loc de epilog la căutările sale, în loc de „răspuns” la propriul „labirint”, cu o zi înainte de trecerea în lumea de dincolo, Moustafa Abou El Nasr nota (în fragmentul publicat cu titlul Ultimul oaspete): „Nu aud nici un sunet. Unde e oare zgomotul ce îmi tulbura somnul?… Ce anume s-a întâmplat de fapt?… Ce înseamnă greutatea asta atât de apăsătoare? Ar trebui ca picioarele mele să primească comanda de a se mişca… dar nu m-au ascultat… Mâinile şi picioarele mele au refuzat să mi se supună. Voi porunci limbii mele să vorbească… vorbeşte… “ (18 noiembrie 1995).
Nuvela Labirintul este scrisă într-un limbaj nesofisticat, cotidian, un stil narativ simplu. Scriitura este frustă, fără procedee tehnice deosebite ori „înflorituri” stilistice. Dar simplitate este aparentă, căutată, pentru că scopul autorului pare să fi fost un tablou în care mai puţin contează culorile, cât drumurile ochiului şi sufletului către profunzimi.
Poate că putem vedea/ înţelege viaţa şi ca un labirint, ca Moustafa Abou El Nasr care, cine ştie, s-ar putea să fi găsit răspunsul înainte, şi nu după ce a trecut de ultima uşă de pe lumea asta.

Moustafa Abou El Nasr, Labirintul, traducerea: Giythaldin Aziz şi Steliana Popescu, Bucureşti, 2006

1. ale cărţi ale autorului: Alergarea într-un loc închis, Una şi e de ajuns, Comandantul unui vapor avariat, Inima unei flori, Sete de noapte, Mesagerul ş.a.

2.Prin grija fiului sau, Ahmed Abou El Nasr.

3. Musulman = muslim + desinenţa adjectivală an = musliman, prin filieră franceză musulman; forma falsă mahomedan, construită în Occident prin forţarea paralelismului [eronat] cu Creştinismul nu există în arabă, Islamul nefiind „religia lui Muhammad”.

4. Grupuri etnice: egipteni: 98%, nubieni – 0,8%, alţii (beduini arabi, berberi, beja, romani, greci, sirieni, armeni, magyaraba) – 1,2 %. Magyarabii – au strămoşi unguri, după legendă veniţi aici prin secolul XVI, ca soldaţi ai armatei otomane; rămaşi aici, s-au căsătorit cu localnice; locuiesc de-a lungul Nilului, în Egipt, dar şi Sudan.

5. Domari: limbă indo-ariană străveche (în India: ḍom), în Orientul Mijlociu vorbită de populaţii (cunoscute cu nume ca: Dom, Qurbat, Karači), nomazi, înrudiţi cu rromii din Europa. Comunitatea dom din Ierusalim a fost descrisă de R.A. S. Macalister, în 1909-1914 şi, mai devreme, dialectul domari palestinian a fost studiat în 1844 de Ulrich Seetzen, publicat de August Pott, în carte sa despre romani, în articolul Ţiganii sirieni, publicat în 1846; recent, comunitatea domari din Ierusalim (cca. 1 200 indivizi, locuind în cartierul ţigănesc, din Oraşul Vechi) a fost descrisă de Yaron Matras, în 1996, cu sprijinul Arts and Humanities Research Board and the Yale University Endangered Language Fund.
6. Beja (sau Bedawi, Bedauye, Bedawie): limbă afro-asiatică (în general considerată cuşitică; unii o văd ca o ramură separată a familiei Afro-Asiatice) vorbită pe ţărmul sudic al Mării Roşii, de cca. 2 milioane de nomazi, şi în Egipt, Sudan, Eritreea.

7. Glimpses of Ahmed Shawqi’s Life and Works, Egypt Magazine, Issue No. 19 - Fall 1999.

8. Hourani, Albert, A History of the Arab Peoples, New York, Warner Books, 1991.

Dragoste, vieţi şi destine - Poezia, numărul de iarnă 2007 (42/ - 4 )

Recent a apărut, la editura ieşeană Panfilius, un al patrulea volum din ciclul Vieţi şi destine, semnat de Elena Budescu-Ciubotaru. Despre primele trei am scris la vremea apariţiei . Pe scurt, descriu viaţa familiei Poenarilor, începând cu una din cele mai zbuciumate perioade din istoria ţării noastre: 1932 – 1960 (de la căsătoria Catincăi, fata Lionorei lui Munteanu din Floreni, văduva lui Ştefan, mort pe frontul de la Mărăşeşti, cu Pavel, fiul cel mic al lui Ion Poenaru, preocupat de mistere, de tainele cerului şi ale vieţii), apoi între anii 1960-1962 (urmărind, în special, paşii prin viaţă ai Ioanei – Ina-Lumina), apoi şi mezinul Ştefănel, drag tuturor. Volumul al treilea se încheie şi cu o scurtă „călătorie” în anul 1963.
Volumul IV este structurat în trei părţi (respectiv IX-XI ale ciclului): Munţii, anii 1964-1965, Munţii Banatului – Munţii Bunicului Ion Poenaru – anii 1965-1966, şi Repartiţia. Pe urmele bunicului, 1966-1968.
Privitor la celelalte volume spuneam că, dincolo de a discuta, eventual, calităţile literare, maniera de a aborda naraţiunea şi, analiza stilistică, romanul este construit mai curând ca o relatare/ „cronică de familie”. Autoarea păstra cam acelaşi mod de construcţie şi, dincolo de turnura personală şi nuanţele de frescă socială, viza, în mare, câteva planuri: 1. macro-social – al ţării, modului cum percepeau oamenii evenimentele (război, prizonierat, soarta românilor înrolaţi cu forţa în divizia Tudor Vladimirescu, celor duşi aiurea în Rusia, al războiului mai crunt, acasă, cu oamenii partidului; hărţuiala continuă pentru cote, înscrierea la „colectiv”, repercusiuni: alungarea copiilor din şcoli, din facultăţi, presiuni, oameni daţi afară de la slujbă, Canal, muncă forţată – „mulţi nu şi-au mai văzut familiile şi satul vreodată”; distrugerea grădinilor, a tot ce putea însemna viaţa tihnită, construită în sute de ani, pe care noua putere o voia uitată ş.a.; paralelismul perpetuu între viaţa „dinainte” şi distrugerea făcută de comunişti); 2. al satului, cu schimbările forţate şi nimicitoare, deşi mai rămăseseră, rare, şi locuri în care frumuseţea, magia locurilor de demult încă mai era la ea acasă, precum „Izvorul dintre Fagi”, acolo unde Ioana petrecea mult timp în minunata pădure de fagi; 3. al oraşului – în speţă legat de viaţa Ioanei în studenţie, cu necazurile (şi de factură politică); 4. destinul/ povestea membrilor familiei Poenarilor.
În acest al patrulea volum personajul central este Ioana, familia lui Pavel Poenaru (cel care abia la pensie îşi vede visul cu ochii – primeşte cadou un ceas de la Ioana) şi a Catincăi (al căror pământ fusese luat; se vorbea despre „loturi de folosinţă”), copiii, celelalte rude, satul rămânând oarecum în fundal – deşi sunt narate o serie de fapte de acasă (în afară de frumuseţea locului, de oameni dragi – şcoala lui Ştefănel – clasa a I-a, a II-a ş.a., Arina „Bălăioara” – la liceu, apoi încercând să-şi facă drum în viaţă ca învăţătoare suplinitoare la Floreni; cei fără căpătâi furau din munca altora, susţinând că nu erau hoţi, „pentru că totul e al tuturor”), dar cu rol însemnat în viaţa tinerei, profund legată de neamul, de locurile din care se trage.
Astfel, după ce îl pierduse pe tânărul învăţător Alexandru, Ioana este din ce în ce mai apropiată cu Gheorghieş – cu care are lungi discuţii, plimbări, îşi descoperă afinităţi, într-un cuvânt se leagă, treptat, o legătură trainică, deşi este nevoie de timp, pe parcursul întregului volum, pentru ca cei doi să facă un pas concret, în final. Povestea celor doi cunoaşte diverse etape – în excursiile de la munte sau la mare, unde îşi scriu numele pe nisip, sau în prejma ultimului revelion din studenţie, când îşi fac „inele de brad pentru toată viaţa” (p. 162) ş.a.
În acest volum nu mai sunt descrise din timpul facultăţii decât întâlnirile cu ceilalţi studenţi, excursiile, studiul, şi foarte vag situaţia politică. Un puternic accent este pe legătura spirituală aparte între Ioana şi bunicul Ion Poenaru, cel care o veghea şi din ceruri, îi apărea în vise, şi pe urmele căruia fata călătoreşte (inclusiv în excursiile cu studenţii de la facultatea de geografie, soarta face să îi meargă pe urme), ale cărui însemnări le continuă, în felul ei. În volumele anterioare am aflat că Ioana, fata cea mare a lui Pavel, moştenise de la bunicul ei, Ion, dorinţa de a călători, de a vedea noi locuri, de a înţelege universul. Era „o fiinţă a cuvântului, a analizei, a gândurilor, şi mai puţin a faptelor”. Naraţiunile despre excursii sunt pigmentate cu secvenţe descriptive cu iz istoric (istoria monahismului în România – p. 50, sau 102), geografic, legende (cea despre Rarău – p. 54) ş.a., chiar cu tentă didactică ş.a.
Deşi toate excursiile sunt ceva deosebit pentru Ioana, muntele atrăgând-o în mod special, cea din Munţii Banatului este mai aparte. Ajunge la un schit (p. 117), cu biblioteca din care citise şi bunicul, apoi unitatea militară în care făcuse acesta armata (p.121), află câte ceva despre misiunile lui (125-126). Un moment special îl constituie şi vizita în „oraşul de la munte”, la unchiul Victor, cel care plantase 1919 de brazi – în amintirea momentelor cumplite din Siberia, pe care îi îngrijea ca pe nişte copii, le dăduse şi nume.
În final, studenţia ia sfârşit şi vine momentul „repartiţiilor”, când absolvenţii ajung la un loc de muncă – Gheorghieş alege Bistriţa, Ioana (care între timp scrie, publică deja) alege Orşova, unde ajunge la 1.09.1966. Relaţia lor însă ia o altă turnură – petrec trecerea spre 1967 împreună, pe malul Dunării. La cumpăna dintre ani Gheorghieş o ia de mână pe Ioana şi îi spune că de acum sunt căsătoriţi în faţa cerului, a întreg Universului şi a lui Dumnezeu, chiar dacă fără acte. Şi, mai mult, cei doi adoptă, la dorinţa întâi a Ioanei, un copil de la leagănul de copii – îl botează Brad şi îi dau ambele lor nume de familie – Poenaru-Bistriţeanu.
Şi acest volum este scris în notă de continuitate cu celelalte părţi ale ciclului. Dincolo de a analiza stilistică, maniera de a concepe naraţiunea (autoarei îi place să „povestească”), este conceput, aminteam, în primul rând ca o „cronică de familie”, dar, de data asta, de pe alte coordonate, pe un ritm diferit – al vieţii Ioanei, al căutărilor acesteia, pe un drum care se întretaie cu cel al bunicului Ion. Evenimentele din viaţa familiei, naşteri, schimbări (de pildă, către sfârşitul volumului, Grigore, fratele Ioanei, se căsătoreşte), viaţa la sat nu lipsesc. De remarcat că deşi Ioana este personajul în jurul căreia gravitează naraţiunea, mai curând sunt descrise evenimentele de la sat decât cele de la oraş, unde totul este oarecum conturat în eboşă. Şi, să încheiem şi acum cu gândul la Ioana care, cum scria autoarea „mereu va citi, mereu va întreba, mereu va fi nemulţumită”, dar, probabil, acum viaţa, căutările ei vor avea o altă turnură.

Elena Budescu-Ciubotaru, Vieţi şi destine, vol. IV, Editura Panfilius, Iaşi, 2007

Şoapta de dragoste a limbii române doinind în aromână - Poezia, numărul de iarnă 2007 (4/ - 42)

Cu prilejul Salonului Internaţional de carte românească, ediţia a XVI-a, desfăşurat la Iaşi, 8-10, Cernăuţi, 10-11 octombrie 2007, a fost lansată antologia Ciuciurlu-a Vreariljei, realizată de Vanghea Mihanj-Steryu. Este o culegere de creaţii ale 29 de autori de limbă română din ţară, dar şi care vieţuiesc dincolo de fruntarii (Ion Miloş – Suedia, Goran Trailovich – Pancevo, Serbia, Vasile Barbu – Uzdin, Serbia, Vasile Tărâţeanu – Cernăuţi), în versiunile aromână şi macedoneană semnate de Vanghea Mihanj-Steryu şi Anita Steryu-Dragovich. Antologia, deschisă de Lucian Blaga şi Mihai Eminescu, reuneşte poeme semnate de alţi 27 de autori contemporani – cel mai bine reprezentat numeric fiind oraşul Iaşi (prin: Cassian Maria Spiridon, Emilian Marcu, Valetin Talpalaru, Cristina Gheorghina Voicu, Gabriela Ciobanu, Marius Chelaru). Ceilalţi poeţi antologaţi: Maria Mărginean – Alba Iulia, Mihai Prepeliţă – Bucureşti, Veronica Dumitrescu – Târgovişte, Mihail I. Vlad – Târgovişte, Maria D’Alba – Alba Iulia, Marta Izssk – Târgu Mureş, Victor Mihalachi – Târgovişte, Felicia Moşneag – Sălaj, Valentin Taşcu – Cluj-Napoca, Gheorghe Dăncilă – Alba Iulia, Elena Liliana Popescu – Bucureşti, Dumitru Cerna – Cluj-Napoca, Ianco Vale – Târgovişte, Valeria Manta Tăicuţu – Râmnicu Sărat, Corneliu Radu Păiuşan – Timişoara, Camelia Morcozan – Cluj-Napoca, Angela Tărtiu – Alba Iulia.
Şi în alte antologii realizate Vanghea Mihanj Steryu sunt traduse creaţii ale poeţilor români. Astfel, în Mutritlu a poetsilor/ Poets viems, realizată cu prilejul Festivalului internaţional „Constantin Belimace”, 2001, sunt antologaţi: Marta Izsac şi Toma Eanachi, iar în Boatsea-a Poetslori – Matilda Caragiu-Mariotseanu, Gheorghe Vrana, Dumitru Piceava, Mihail I. Vlad, Camelia Morcozan, Maria Mărginean, Gabriela Ciobanu, Toma Eanachi.
Vanghea Mihanj-Steryu, poetă şi prozatoare, traducătoare, pictoriţă, actriţă, realizatoare de film, probabil cea mai importantă voce a liricii aromânilor din Macedonia, s-a născut în localitatea Dolean, în 1950, într-o familie de aromâni „grămuşteni”, care se trăgeau dintr-un neam de păstori veniţi din Moscopole şi Ianina.
Şi, măcar pentru câteva clipe, călătoreşte cititorule cu gândul către un oraş uitat, Muscopuli/ Moscopole (Voshopole – oraşul oierilor, supranumit şi „Atlantida aromânilor”, fostă metropolă exclusiv a vlahilor/ aromânilor/ rămanilor. Oraşul era situat în sudul Albaniei de azi (la sud-vest de lacul Ohrida), la o altitudine de 1150 m. Era cel mai populat oraş din zonă în acea epocă (peste 40.000 în anul 1750, 60.000 în 1788 – după Pouqueville, cu peste 12.000 de case), exceptând Atena şi Istambul. Avea, către sfârşitul secolului al XVIII-lea, 72 de biserici, corporaţii, instituţii economice, comerciale, bancare de tot felul instituţii de învăţământ comunitare, una de învăţământ superior, Noua Academie, din 1744, după ce fiinţase de prin anii 1690 ca şcoală secundară.
Aromânii au dat mari valori şi pe plan intelectual/ cultural. Dincolo de exodul în România, după distrugerea oraşului Moscople, cu efectele aferente, am putea enunţa o listă impresionantă a personalităţilor marcante de origine aromână: Protopopul Th. A. Cavaliotti, din Moscopole, Constantin Ucuta Moscopoleanu, Gheorghe Roza, Daniil Moscopoleanu (adept al grecizării, renunţării la „limba” aromână), familiile Sina, Roza, Duca, Malenita, Mangiarli, Capra, Calai Agora, Neaplu, Manasi, Modosu, Dadani, Darvari, Popp, Diaconovici, Zonea Dona, Cociu, Doda, Musteta, Coda, Tolea, Spaici, Angelcu, Marcusu, Dima, Paciurea, Staia, Mocioni, Şaguna, Dumba, Gojdu, Grabovski ş.a.. Sau amintim rolul pe care Andrei Şaguna (cel mai cunoscut descendent al unei familii aromâne, mitropolit al Ardealului) l-a jucat în istoria Transilvaniei, fapt care l-a determinat pe Sterie Diamandi să afirme: „La temelia dezrobirii Ardealului stă jertfa celui mai însemnat centru de cultură şi civilizaţie aromâneasca” .
Vanghea Mihanj Steryu vine din spaţiul lingvistic al aromânilor – singura „dintre toate populaţiunile româneşti aşezate de-a dreapta Dunării… care şi-a păstrat până azi numele etnic în legătură cu originea lor” .
După debutul din 1975, Vanghea Mihanj-Steryu a publicat 32 de cărţi de poeme şi proză. La Salonul de la Iaşi am prezentat volumele: Roman ti Ficiurits – „Steali di mârdzeali”/ SbeздИ oд Mohиctpи, proză scurtă pentru copii, Tser fără steali, poeme, Casi fârâ pârmatsi, roman, şi antologiile Mutritlu a poetsilor/ Poets viems (realizată în colaborare cu Anita Steryu-Dragovich), Boatsea-a Poetslor/ Глacot ha пoetиte.
Vanghea Mihanj Steryu, scriitoare de un „talent indiscutabil”, cum o caracterizează Hristu Cândroveanu, scrie dorind să exprime în vers şi vocea unui neam care nu acceptă să fie îngropat în timp, să fie acoperit de colbul uitării (din volumul Ochiul sufletului, din câte ştiu singura ei carte apărută în limba română): „O, tu neam al meu!”/…/ Murdărit în panteonul timpului/ Scăldat în lumina bisericilor,/ Te-ai oprit acolo unde erele stau pe loc.” Sau, alteori, cu vocea apăsată de lespedea istoriei („O, tu neam al meu!/…/ Priveşti uimit şi tăcut/ Ca un embrion uitat între ere.”), îşi enunţă dintru început şi dorinţa de a fi un mesager al celor asemenea ei: „Cânt dorul şi soarta neamului meu.” În proza scurtă pentru copii, de pildă din Steali di mârdzeali, dedicată nepoţilor, dar şi tuturor copiilor lumii, „discută” cu buburuzele, cu soarele, căprioara, pădurea, broasca ş.a., ca apoi să „destăinuiască” micilor cititori toate aceste întâmplări. Şi în Tser fără steali (Cer fără stele), volum alcătuit din două secţiuni: Cântiţi Ti fara-a noastră şi Lirica di vreari (Lirică de dragoste), prima parte este închinată tot neamului aromân, destinului şi căutărilor aromânilor la acest început de mileniu. Poezia Vanghei Mihanj Steryu este aidoma unei oglinzi cu două ape – una a experienţelor/ emoţiilor/ trăirilor personale, cealaltă – a pătimirilor neamului, pentru care credinţa în Dumnezeu şi păstrarea fiinţei naţionale (cu tradiţii, fel de a fi, obiceiuri precum transhumanţa) au fost şi rămân singurul sprijin în faţa dinţilor timpului care schimbă lumea încet, dar sigur. Tristeţea (care „tremură în răni”), dorul (care, şi el, „are un nume”, chiar dacă este „tăiat/ În două împreunate părţi”), marea, dragostea, amintirile, destinul, speranţa sunt alte căi pe care păşeşte întru vers Vanghea Mihanj Steryu, poeta pentru care „acolo unde sfârşeşte bucuria dragostei începe împărăţia tăcerii”.
De la antologia Ciuciurlu-a Vreariljei (pre româneşte – Şoaptele dragostei, iar pre limba ţării în care sălăşluieşte antologatoarea, Шeпotot ha ЉУБOBTA/ Şepotot na ljubovta) este un gest aparte, prin care versurile unor poeţi români „călătoresc” prin sufletul şi purtaţi de pana Vanghei Mihanj Steryu, pe un drum aparte. Drumul dinspre română spre aromână. Prefaţa antologiei, intitulată Generozitatea unui traducător: Vanghea Mihanj Steryu, este semnată de Catinca Agache, autoarea unei cărţi de referinţă, Literatură română în tările vecine (1945-2000), Iaşi, Editura Princeps Edit, 2006. În lucrarea amintită, în Argument, Catinca Agache scria că „în zonele de contact etnic, multiculturale şi plurilingve amintite, se scrie o literatură de expresie românească de o remarcabilă valoare, nedrept de puţin cunoscută în România şi insuficient abordată de critica literară din interiorul ţării”, amintind că nu a cuprins în lucrare aromânii dar asta din cauza complexităţii fenomenului, remarcând însă numele Vanghei Mihanj Steryu (p. 9).
Cred şi sper că Vanghea Mihanj Steryu va putea să-şi facă mai mult auzit, în viitor, glasul ei, şi al aromânilor din Macedonia, pe care îi cântă în vers, în viitoare apariţii şi în limba română.

Ciuciurlu-a Vreariljei/ Шeпotot ha ЉУБOBTA, antologie realizată de Vanghea Mihanj-Steryu, ediţie bilingvă aromână – macedoneană, versiunile aromână şi macedoneană: Vanghea Mihanj-Steryu şi Anita Steryu-Dragovich, editura Vasiliana ’98, Iaşi, 2007;
Vanghea Mihanj-Steryu, Roman ti Ficiurits – „Steali di mârdzeali”/ SbeздИ oд Mohиctpи, proză scurtă pentru copii, ediţie bilingvă aromână – macedoneană, Editat de Societatea Scriitorilor şi Artiştilor Aromâni din Macedonia (Sutsata-a scriitorlor shi artishtsâlj „Armânj dit Machidunii”), Skopie, 2007; Tser fără steali, poeme, Editura Fundaţiei Culturale aromâne „Sfânta Ana”, Bucureşti, 2004; Casi fârâ pârmatsi, roman, Skopie, 2002; antologii semnate de Vanghea Mihanj-Steryu: Mutritlu a poetsilor/ Poets viems, realizată cu prilejul Festivalului internaţional „Constantin Belimace”, 2001, ediţie bilingvă aromână – macedoneană, editată de Societatea Scriitorilor şi Artiştilor Aromâni din Macedonia, Skopie, 2002; realizată în colaborare cu Anita Steryu-Dragovich, Boatsea-a Poetslor/ Глacot ha пoetиte, ediţie bilingvă aromână – macedoneană, Editat de Societatea Scriitorilor şi Artiştilor Aromâni din Macedonia, Scopie, 2004.

Biblioteca Haiku - POEZIA, numărul de iarnă, (4 (42), 2007

Biblioteca Haiku

*
Şerban Codrin, poet, prozator şi dramaturg, este, fără îndoială, un personaj de remarcat, nu doar în lumea autorilor de poezie de filiaţie niponă din România, latură a creaţiei sale asupra căreia ne oprim aici.
În 1993, de când a abordat sistematic lirica niponă, Şerban Codrin avea o activitate bogată literară în spate (proză, poeme, teatru) – de la care nu abdicat, publicând în continuare, după ştiinţa mea cel mai recent volum fiind Baladierul, 2006. Între patru anotimpuri, 1994, Dincolo de tăcere, 1994, O sărbătoare a felinarelor stinse, 1994, Missa Requiem, 1999, Marea tăcere, 2001, Scoici fără perle, Grădina Zen ş.a., sunt volume care l-au impus pe autor drept unul din cei mai notabili haijini din ţara noastră. Compozitorul Theodor Grigoriu, de pildă, a compus Integrala haikai, 27 de miniaturi pentru voce şi pian pe versuri de Şerban Codrin. Florin Vasiliu, considerat fondatorul şcolii româneşti de haiku, îl considera pe Şerban Codrin „Bashō al României” (Vasile Moldovan, interviu acordat lui Shyam Santhanam pentru site-ul Wonder Haiku Worlds). A abordat mai multe genuri de poezie niponă – haiku, tanka, senryu, rengay, renku (a fondat o şcoală de renku la Slobozia) ş.a., fiind în acelaşi timp tradiţional (bun cunoscător al tehnicilor, regulilor poeziei nipone) şi modern, novator. Se poate spune că, dincolo de respectul faţă de regulile şi tradiţiile amintite, Şerban Codrin şi-a construit propria viziune asupra acestui spaţiu poetic. Antologat şi tradus poate mai puţin decât ar merita, rămâne una din personalităţile (şi) acestui spaţiu literar.
Deschidem cu Şerban Codrin (colaborator mai vechi al revistei Poezia, şi al atâtor reviste din ţară, şi nu numai) această incursiune în lumea creatorilor de haiku, considerând că este doar un început în prezentarea operei sale, nu doar de filiaţie niponă. Încheiem cu câteva poeme: „ultima foaie/ din calendar ascunde/ o pată pe zid -/ albul de acum trei sute/ şaizeci şi cinci de zile”; „ea se descalţă/ cu un picior pe altul -/ zintâi de vară”
„merii în floare –
am totul dinainte
pe masa goală”

Şerban Codrin – Dincolo de tăcere, versiunea engleză Virginia Cucu şi Ştefan Benea, versiunea franceză: Constantin Frosin, Editura Haiku, Bucureşti, 1994; Între patru anotimpuri, versiunea engleză Ştefan Benea, versiunea franceză: Constantin Frosin, Editura Haiku, Bucureşti, 1994; Missa Requiem, versiunea engleză – Karin Ciurea, Editura Sud-Est Press, Slobozia, 1999; Marea tăcere, Editura Star Tipp, Slobozia, 2001, O sărbătoare a felinarelor stinse/ A Fest of the Extinguished Street Lamps, poeme tanka, versiunea engleză: Alexandra Flora Munteanu, Editura Tempus Dacoromânia Comterra, Bucureşti, 2005


*
În Pasagerul de seară sunt adunate, notează poetul, prozatorul şi publicistul Vasile Smărăndescu, „poeziile mai durabile din cele 13 culegeri de versuri publicate pe parcursul a două decenii, 1981-2000, folosind criteriul succesiunii cronologice”. Volumul este structurat pe secţiunile: Poezie în stil modern (creaţii din volumele: Interogaţia adevărului, Discurs despre judecata cea dreaptă, Exclamaţia muritorului), De la poezia discursivă la poemul scurt (din: Cimitirul ploilor, Pasagerul de seară, Carte însingurată, Secunda fără sfârşit), Lirică românească în stil clasic nipon (tanka, haiku, senryu), Drojeneala – un „poem dialectal umoristic”. Este o antologie complexă, reunind poeme cu o tematică variată, scrise în diverse registre, de la nostalgic, tradiţionalist, elegiac, la accentele satirice, umoristice, secvenţe în nota oralităţii populare, autorul abordând poeme cu formă fixă, vers liber, şi în „stil nipon”. Lirica în „stil clasic nipon” (în care Vasile Smărăndescu, nume consacrat, se arată mai curând adept al păstrării regulilor, liniei tradiţionale, dar şi al unei puternice note de culoare naţională, românească, fapt care îi conferă o poziţie distinctă între autorii de gen) ocupă o porţiune însemnată din antologie (cam jumătate). Această parte cuprinde secţiunile tanka (din volumele: Între lumină şi umbră, 1998, Luna ca o iscoadă, 1999, Cerul cu tot albastrul, 2000); „Încercaţi vă rog/ la mielul cu noroace/ acum de Anul Nou - /bătrânul şi câinele/ scormonesc gunoaiele”; „pădure arsă/ mâini întinse spre ceruri/ imploră milă -/ în crângul de-alături/ turtureaua-şi face cuib”; haiku (din volumele: Secunda fără sfârşit, 1996, Vreme de-o clipă, 1999, Ecoul clipei, 2000); „vara spre seară - / umbra plutei se-ntinde/ şi intră-n curte”; „pe prispa casei/ a năpădit troscotul - /bătrână-i mama”; senryu (din volumele: Vreme de-o clipă, 1999, Ecoul clipei, 2000; „la gară vara/ trăsura şi birjarul - / tuş de epocă”; „grămezi de porumbi - / iluminat fără bani/ toamna în sate”.

Vasile Smărăndescu, Pasagerul de seară/ The Evening Passenger, antologie de autor, prefaţă: Ion Rotaru, Editura Garamond, Bucureşti, 2001


*
Doi cunoscuţi autori, Magdalena Dale şi Vasile Moldovan, despre care am scris şi cu prilejul apariţiei altor volume, au ales să publice o carte de poeme sub semnul teiului (kigo pe care l-au impus în literatura internaţională de specialitate autorii români). Un loc important în carte (fotografia lui fiind reprodusă şi pe coperta a IV-a) îl are Teiul lui Eminescu, din Parcul Copou, Iaşi, cântat fiind în poeme ca: „Sub acelaşi tei/ din Grădina Copou/ alţi îndrăgostiţi”.
Volumul, poate unic în limba română în privinţa concepţiei, cel puţin, este o colecţie de compoziţii în stil nipon, reunind poeme renga (ad. litt. eleganţă legată; poem în lanţ, în care doi sau mai mulţi poeţi concură la realizarea unui poem mai lung, completându-se reciproc astfel – primul scrie primele 3 versuri ale unei tanka, următorul – pe celelalte două ş.a., după un set de reguli care vizează şi coerenţa desăvârşită; o renga „clasică/ standard” înainte de Bashō avea 100 de strofe, numită hyakuin, limba japoneză: „100”), rengay (poem în lanţ; de la ren: legat, şi gay: numele inventatorului) creat de poetul american Gary Gay, 1992; scris în notă de glumă), gunsaku (poeme pe aceeaşi temă, grupate, pentru a oferi mai multe unghiuri de vedere asupra uneia şi aceleiaşi realităţi), secvenţe haiku, junicho, kasen.
Regulile renga amintite pot fi: tsukeai – legătura dintre strofele adiacente, tenji – diversitatea elementelor, mod de progresie al poemului; iar, de la Bashō: mono-zuke: legătura fizică între obiecte, timp şi spaţiu în două strofe succesive, imi-zuke: date de semnificaţii, aluzii ş.a.; nioi-zuke: prin emoţii, sentimente ş.a..
Gaijin-i fiind (nejaponezi), amintim pe scurt că există mai multe forme de renga, denumite după numărul de strofe: hyakuin, 100 strofe, gojuin, 50, kasen, 36, sanjuin, 30, nijuin, 20, hankasen (jumătate de kasen), 18, shishi, 16, jusanbutsu, 13, junicho, 12. S-au scris renga şi de 10.000 de strofe. Un poem renga poate fi scris de un poet (formă mai recentă), doi – ryojin renga, trei – sanjin renga ş.a..
Poate cea mai des întâlnită formă (alături de nijuin) este kasen (ad litt. – poeţii nemuritori), datorată lui Bashō se pare, de când forma standard de 100 de strofe a fost înlocuită de cea de 36, acesta fiind numărul „poeţilor nemuritori” ai Japoniei. S-au enumerat diverse motive, de la nevoia de conciziune la lipsa de timp ş.a. Un kasen „clasic” are trei părţi: 1. jo (prima pagină, prolog, 6 strofe „pregătitoare”, astfel: 1. de început, hokku, 2. wakiku, 3 – daisan, ad litt: a treia, considerată un fel de „strofă dizidentă”; o regulă spune că se încheie cu un verb, alte 6: hiraku – fără vreun nume/ rol specific; strofa 5 este dedicată lunii – tsuki nō za, dar nu e obligatoriu ca luna să fie în astă strofă), 2. ha (pagina a doua, parte de mijloc, dezvoltare, 24 de strofe: 3-5, dedicate dragostei/ koi, a 8-a – lunii, a 11-a dedicată florii de cireş/ hana nō za; de altfel, hana nō ka, strofa despre flori, în general, e obligatorie într-o renga, 15-17 – dragostei, 23 – lunii), 3. kyu (pagina a treia, final, concluzie: 6 strofe, 5 – dedicată florii de cireş, a 6-a, de final, ageku, un final brusc, concluzionând poemul, şi cu o referinţă la prima strofă).
O carte densă, aşadar, fie şi prin prisma formelor poetice abordate. Încheiem citând din secvenţa haiku intitulată Teiul lui Eminescu: „Aşteptând mereu/ să înflorească teiul…/ luna la fereastră”; şi din gunsaku intitulat Lumina teiului: „Crepusculul - / ramurile teiului/ pline de muguri”.

Magdalena Dale, Vasile Moldovan, Mireasmă de tei/ Fragrance of lime, poeme renga, ediţie bilingvă, română – engleză, versiunea în limba engleză: Magdalena Dale, editura Făt Frumos, Bucureşti, 2007


*
Citind pentru prima dată titlul cărţii semnate de Cornelia Atanasiu (dat de poemul: „cade oglinda/ câţi sori se ascund în ea/ şi în cioburi flori”), autoare cunoscută în lumea poemului în stil nipon, reflectând la cuvântul „oglindă”, m-am gândit o clipă la Bonaventura, dar şi la Japonia Căii shintō şi a lui Ki nō Tsurayuki.
Pentru Giovanni da Fidanza (cunoscut ca Bonaventura, nume, potrivit legendei, dat de Sf. Francisc) (1221-1274) lumea, creată prin Logos, Cuvânt, este aidoma unei cărţi în care, într-o gramatică aparte, lucrurile-termeni şi sintaxa poartă sensuri care, în sine, le transcend. Numind semnificăm, adică substituim – se poate spune că oglindim. Cuvântul-semn poartă semnificatul, dinspre care este oglinda lui, aceea care şi-l însuşeşte în manieră specifică şi dă, în acelaşi timp, sens de experienţă oglinzii înseşi.
Calea shintō (de la chinezescul chen tao, tradus „simplificat”: calea zeilor, „amplu”: drumul spiritelor principiului masculin) era iniţial o religie populară legată de cultul forţelor naturale/ strămoşi, în care moartea nu e prezentă. Viaţa de apoi în sensul teologiei occidentale nu are o noţiune echivalentă, nu stabileşte o scară de valori, fiind etică, morală, cod de viaţă; are prin tradiţie 3 simboluri (şi ale Casei Imperiale): oglinda (dreptatea, curăţenia), sabia (curajul, hotărîrea), perla (mila, iubirea, umanitatea).
Ki nō Tsurayuki scria: „Poetul îşi deschide inima cînd… contemplă în fiecare an ca într-o oglindă imaginile timpului ce pustieşte tot în urma sa...“.
De pe pana fiecărui creator de poezie (poate cu o notă specială pentru cea în stil nipon – şi aici îmi vine în minte un text, Oglinda ca spaţiu maxim în haiku, postat de Corneliu Atanasiu pe 7.09.2007 pe site-ul Romanian kukai, în care scrie despre kireji ca „oglindă”), şi cred, implicit a Corneliei Atanasiu, picură odată cu fiecare cuvânt şi o haină de simboluri care îmbracă poemul. Închei cu câteva poeme, nu înainte de a sublinia că volumul este în trei limbi, română engleză şi japoneză, că este un volum de haigu-haiga: „Chiciură groasă – / ciocul piţigoiului/ o dăltuieşte”; „ulciorul pierdut - / din el încă mai cântă/ doi greieri captivi”; „crenguţă de brad/ legănând colindele - / anii care vin”.

Cornelia Atanasiu, Cade Oglinda, The mirror is falling, ediţie trilingvă română, engleză, japoneză, versiunea engleză: Ana Maria Florescu, versiunea japoneză: Florin Daniel Onea, Editura Atar, Bucureşti, 2006


*
La Constanţa, în perioada 1-5 iunie, a avut loc Primul Congres Internaţional de Haiku, la lucrările căruia au participat aproximativ 70 de creatori, români şi străini. Congresul a plecat de la ideea că haiku poate fi văzut ca o punte spirituală între Orient şi Occident; participanţii au încercat să descopere posibilităţile pe care literatura niponă le oferă azi, în contextul cultural românesc şi internaţional.
Alexandra Flora Munteanu, prezenţă activă în cadrul Societăţii de Haiku Constanţa, haijin, traducător cunoscut, a lansat cu acest prilej volumul Haiku şi despre haiku. Conceput (şi) în stil didactic, volumul, deschis de o secţiune haiku, mai cuprinde secţiunile: Eseuri despre crearea haiku-ului, Predarea haiku-ului în şcoală, Din haiku-urile elevilor. Consideraţiilor despre felul în care vede autoarea (profesor) predarea noţiunilor/ creaţiei haiku în şcoli (reguli, metodologie ş.a.) – cu rezultate relevate, în parte, în secţiunea cu creaţiile elevilor (de 12 – 13 ani) – li se adaugă poemele proprii, din care spicuim: „zboară într-un dans/ petale colorate –/ fără vreun ţel”; cutie goală/ numai scrisori de Paşti/ în E-mail”.

Alexandra Flora Munteanu, Haiku şi despre haiku/ Haiku and about haiku, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2007


* *
*

Cornelia Atanasiu (Printre fulgere, Pragmatism în şintoism. Izanagi-Izanami. Forţa Kami), Jules Cohn Botea (Un surâs în stil nipon. Senryu – kyoka), Vasile Moldovan (Apa şi focul, cerul şi pământul în poezia lui Issa), sunt semnatarii unui interesant volum de eseuri, cu titlul Lumina din oglindă. „Citim adesea articole scrise de poeţi nejaponezi, în care suntem învăţaţi să respectăm zeci de reguli pentru ba reuşi să scriem un poem de tip japonez… Or, acolo unde intervine activitatea intelectuală nu există poem Zen”, începe incitant acest volum Cornelia Atanasiu. Şi, pe parcurs, volumul propune o călătorie de spirit prin lumea, poezia, tradiţiile, mitologia, felul de a fi, istoria şi istoria literară (Kobayashi Issa, Ki no Tsurayuki, Kijowara no Fukayabu, Ishikawa Tokuboku, Masaoka Shiki, Jichin, Senna, Matsuo Basho, Yosa Buson, Natsume Soseki ş.a.) a lumii din care vin haiku, senryu, tanka ş.a. De cealaltă parte, nici părerile, exemplele din creaţia „nejaponezilor” (cu un accent pe creatorii români la Jules Cohn Botea) nu lipsesc, relevând drumul liricii nipone, dar şi felul în care s-a metamorfozat/ a fost înţeleasă în acest periplu în afara Ţari Wa, Japonia. Cu Vasile Moldovan şi lirica lui Issa (cel care, spune semnatarul eseului, a scris peste 23000 de poeme haiku, „despre elementele primordiale în toate modalităţile posibile”) cititorii revistei Poezia s-au mai întâlnit şi se întâlnesc şi în acest număr.
Un volum interesant, care ne aduce aminte şi că, dincolo de reguli, dincolo de teorie, parfumul poeziei ştie să ne vorbească fiecăruia în parte. Încheiem cu un haiku al lui Issa, tradus de Cornelia Atanasiu: „Întâmpină viaţa/ precum un copil/ anul Nou”, şi un senryu semnat de Jules Cohn Botea: „îmi place viaţa -/ e atât de amuzantă/ până mori de râs”.

Cornelia Atanasiu, Jules Cohn Botea, Vasile Moldovan, Lumina din oglindă, eseuri, Editura Atar, Bucureşti, 2006


* * *
*
Sub egida Societăţii Române de Haiku a apărut la Bucureşti o antologie haiku cu caracter internaţional, în care, alături de români, sunt antologaţi şi haijini de pe aproape toate continentele (27 de ţări). În cuvântul înainte, Valentin Nicoliţov notează că antologia, considerată, pe drept, un veritabil eveniment poetic, a fost realizată în primul semestru al anului curent, selectându-se din 316 de poeme din cele 775 trimise de 168 de poeţi (63 români), avându-se în vedere o serie de criterii ca: 5-7-5 silabe, prezenţa kigo, kireji, „spiritului haiku şi puterii de sugestie”. De asemenea, se aminteşte că este prima dată când o antologie de haiku editată sub egida revistei „Haiku” trece graniţele ţării, poemele fiind prezentate în versiunile română, engleză şi franceză. Dincolo de preocuparea, amintită de antologatori, de a reprezenta creaţii din cât mai multe ţări, scopul principal, mărturisit, a fost relevarea faptului că micul poem haiku s-a răspândit în întreaga lume, cunoaşte o evoluţie aparte, şi se scriu poeme de calitate.
În final, două poeme care desenează în vers titlul antologiei: „Ultimul greier/ întârzie plecarea/ muribundului” (Eduard Ţară, România) şi „Soţia bolnavă –/ cină simplă doar/ cu o crizantemă” (Shinya Ogata, Japonia).

***, Greieri şi crizanteme/ Cigales et chrysantémes/ Crickets and Chrysanthemums, haiku - antologie internaţională, versiunea franceză: Paula Romanescu, versiunea engleză: V. Moldovan, editată de V. Nicoliţov, Societatea Română de Haiku, Ed. Orion, Bucureşti, 2007



*
Cu prilejul congresului internaţional de haiku care s-a desfăşurat la Constanţa, în zilele de 1-5 iunie 2007, a fost prezentată antologia Scoici de mare/ Sea Shells în care, alături de creaţii ale unor autori români (Ion Codrescu, Şerban Codrin, Vasile Moldovan, Valentin Nicoliţov, Rafila Radu, Cornelia Atanasiu, Corneliu Traian Atanasiu, Jules Cohn Botea, Magdalena Dale, Olga Duţu, Dumitru Ene Zărneşti, Petre Flueraşu, Ion Faiter, Clelia Ifrim, Dumtiru Ifrim, Alexandra Flora Munteanu, Radu Patrichi, Dumitru Radu, Paula Romanescu, Elena Dumitrescu, Adina Enăchescu, Ecaterina Neagoe, Isabela Apostu, Ioana Bud, Nicolae Atanasiu, Ana Ruse, Maria Tirenescu, Iuliana Rusu, Sonia Cristina Coman, Coca Elena Gheorghiu, Florin Grigoriu, Stela Moise, Anastasia Dumitru ş.a.), au fost antologate şi creaţii ale unor cunoscuţi poeţi de peste hotare (Nola Borell, Cyril Childs – Noua Zeelandă, Tatiana Debeljački – Serbia, Anglee Deodhar – India, Jack Galmitz, Bruce Ross – SUA, John Hawkhead – Anglia, Mark Miller, Graham Nun; Vanessa Proctor – Australia, Zoran G. Mimica – Croaţia, Ban’ya Natsuishi – Japonia, Deitmar Tauchner – Austria ş.a.).
Antologia, alcătuită sub semnul mării, relevă, dincolo de calitatea creaţiilor, şi modul în care înţeleg poeţii din diverse colţuri ale lumii, şi de la noi, să accepte sau nu unele dezbateri asupra conceptelor/ a elementelor care trebuie să definească poemul haiku, şi lirica de sorginte niponă în general.

***, Scoici de mare/ Sea Shells, antologie lirică japoneză, haiku/ tanka, antologatori: Alexandra Flora Munteanu, Radu Patrichi, Ana Ruse, Laura Văceanu, versiunea engleză: Alexandra Flora Munteanu, English Advisor: Angelee Deodhar, India, coperta şi ilustraţii: John Hawkhead, Anglia, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2007



*
***

*
În acest an a văzut lumina tiparului şi al cincilea volum din A New resonance. Emerging voices in English-Language Haiku, editat de Jim Kacian şi Dee Evetts.
În cuvântul înainte editorii scriu că atunci când au demarat acest proiect au crezut că va fi vorba despre un singur volum dar, în peste 10 ani, au ajuns la al cincilea volum, publicând, în total 85 de poeţi. În acest volum sunt publicaţi: Francine Banwarth (n. 1947), din Dubuque, Iowa, Collin Barber (n. 1974), Marion, Arkansas, Janelle Barrera, Key West, Florida, Robert Bauer (n. 1953), Big Whelling Creek, West Virginia, David Boyer (n. 1974), Stamford, Connecticut, Curtis Dunlap (n. 1957), Mayodan, Carolina de Nord, Bill Kenney (n. 1933), Queens, New York, Scott Metz (n. 1976), Allentown, Pennsylvania, Andrew Riutta (n. 1971), Traverse City, Michigan, Dave Russo (n. 1952), Cary, Carolina de Nord, Harriot Wet (n. 1945), Eugene, Oregon – toţi din SUA, Helen Buckingam (n. 1960), Bristol, Anglia, Keiko Izawa (n. 1952), Yokohama, Japonia, Marcus Larsson (n. 1961), Vaxjo, Suedia, Sandra Simpson (n. 1958), Tauranga, Noua Zeelandă, Dietmar Tauchner (n. 1972), Puchberg, Austria, Petar Tchouhov (n. 1961), Sofia, Bulgaria.
Urez cât mai multe volume în seria A New resonance. Emerging voices in English-Language Haiku, şi închei cu câteva poeme semnate de Dietmar Tauchner (cei prezenţi la Congresul de la Constanţa, în septembrie, l-au putut întâlni): „ziua plecării/ maşina acoperită/ cu polen”; „ploaie de toamnă/ copilul îmi atinge obrazul/ cu un burete”; „un nou an/ urmele de paşi/ între morminte”; „prima întâlnire/ zgomotul motorului/ între noi”.

Editori: Jim Kacian şi Dee Evetts, A New resonance. Emerging voices in English-Language Haiku, nr. 5, Red Moon Press, Winchester, SUA, 2007



**
***
Prezentăm sumar cele mai recente apariţii a două din cele mai cunoscute reviste de gen din România: Albatros, editată la Constanţa, şi Haiku, editată la Bucureşti.

*
Albatros, revista Societăţii Române de Haiku din Constanţa, vol. V, nr. 8/ 9 (3 – 2006, 1 – 2007), toamnă-iarnă, anul XV

- Revista are, ca de obicei, un sumar bogat (în română şi engleză): diverse informaţii legate de activitatea Societăţii, comunicări, portrete (Alexandra Flora Munteanu ni-i prezintă pe: Ana Ruse, Constanţa, Susumu Takiguchi, Japonia; este prezentat şi John W. Sexton, Irlanda), creaţii originale – haiku, senryu, haiga, tanka, tanrenga, rengay, renku, haibun, recenzii, eseuri, o revistă a presei ş.a. Spicuim din galeria impresionantă de semnatari ai textelor din acest număr: Şerban Codrin, Ana Ruse, Alexandra Flora Munteanu, Laura Văceanu, Rafila Radu, Olga Duţu, Cyril Childs, Noua Zeelandă, Sonia Cristina Coman, Magdalena Dale, Petre Flueraşu, Kujitim Agaliu, Albania, Jan Brodal, Norvegia, Florin Grigoriu, Clelia Ifrim, Angelee Deodhar, Suncica Samec, Croaţia ş.a.


*
Haiku, revistă de interferenţe culturale româno-japoneze, editată sub egida Societăţii Române de Haiku, anul 17, nr. 37/ 2007, primăvară-vară şi 38/ 2007 – toamnă-iarnă.

Nr. 37: - Din sumar: Rezultatele concursului revistei Haiku 2007, Antologia WHA 2007, Poeţi români premiaţi la concursuri internaţionale, Poeţi ai Societăţii Române de haiku (haiku, tanka, poeme într-un vers), recenzii: sunt recenzaţi: Alain Kervain, Geert Verbeke (de către Valentin Nicoliţov), Magdalena Dale (de către Paula Romanescu), Vasile Moldovan (de către Dan Florică) ş.a. Textele sunt prezentate în limba română, dar şi în engleză sau/ şi franceză. Mai semnează în acest număr, printre alţii: Vasile Moldovan, Cornelia Atanasiu, Dan Doman, Eduard Ţară, Petre Flueraşu, Clelia Ifrim, Olga Neagu, Dumitru Radu, Maria Tirenescu, Octavian Mareş, Emilia Dumitrescu, Calistrat Costin, Bogdan I. Pascu, Elia David, ş.a.

Nr. 38: – Din sumar: Poemul haiku în România – extras dintr-un material prezentat la Congresul de la Tokyo, septembrie 2007, de Vasile Moldovan; poeme haiku ale poeţilor membri ai Societăţii Române de Haiku; un text despre Primul Congres Internaţional de haiku – Constanţa, 2007, de Petre Flueraşu; poeme într-un vers ale poeţilor membri ai S.R.H.; recenzia volumului de haiku De la o clipă la alta, a lui Yves Brillon, semnată de Vasile Nicoliţov, haiku semnate de Cornelia Atanasiu, poeme haibun de Ion Untaru, Corneliu Atanasiu; semnal: antologia Greieri şi crizanteme, sub semnătura lui Doreen King, New Hope International Review; autori români premiaţi la concursuri internaţionale (Clelia Ifrim, Vasile Moldovan, Bogdan Ştefănescu, Eduard Ţară); haiku semnate de poeţi străini, recenzie la cartea Natură şi civilizaţie, a lui Jean Antonini, semnată de Vasile Moldovan. Şi aici textele sunt prezentate în limba română, dar şi în engleză sau/ şi franceză.

Haine cu fir de suflet pentru nemuritoarea Rozafat - Convorbiri Literare, decembrie 2007

În 1974 apărea la Editura Minerva, în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, volumul Cetatea Rozafat. Folclor albanez (balade, cântece de dragoste, versuri satirice, strigături, proverbe), antologie alcătuită de Focioni Miciacio, cu un cuvânt înainte trimis de Victor Eftimiu cu puţin înainte de trecerea lui în lumea de dincolo, la 27 noiembrie 1972. A fost un prilej pentru cititorul român să se apropie de folclorul albanez. Rozi Theohari, acum, ne oferă o altă cheie a acestei lăzi de zestre. Ea a ales un subiect deloc uşor, pentru că o călătorie de spirit în trecutul, în folclorul neamului tău implică atenţie, responsabilitate. Implică o inimă înmugurită în frumuseţea spirituală a neamului şi, nu în ultimul rând, har. Una din paginile cele mai frumoase ale folclorului albanez este despre Rozafat (Cetatea Rozafat), care cunoaşte mai multe variante. Rozi Theohari a dorit să o transpună în limba engleză, editând versiunea engleză-albaneză în anul 2003, şi să o facă cunoscută în ţara de adopţie. (Autoarea a plecat în SUA în 1994, când publicase deja de ani buni în diverse reviste şi în volum)
Iorga spunea (în conferinţa Albania, ieri şi azi, din 7 decembrie l934) că „albanezii şi românii sunt veri de sânge”, iar Bolintineanu (în Călătorii la românii din Macedonia) că datinile albanezilor sunt întocmai ca acelea ale aromânilor din Macedonia, care „seamănă… cu cele ale românilor din Principate”. Pe plan european, balade ca ale Mănăstirii Argeşului („balada Meşterului Manole”) şi Cetăţii Rozafat, au fost privite şi ca argumente ale legăturii/ comunicării între popoarele din Balcani în vechime, aspecte azi trecute adesea cu vederea. Există cel puţin două linii de discuţie: originea autohtonă a baladei şi cea a unei circulaţii a motivului principal, al jertfei, în diverse variante, pe un areal mai larg. Mitul are o largă răspândire, sacrificiul pentru durabilitatea/ repararea construcţiilor fiind practicat, în vechime „în Scandinavia şi la finici, la letoni şi la estonieni, la ruşi şi la ucraineni, la germani, în Franţa, în Anglia, în Spania”, până în Oceania, Polinezia, Asia (ecouri aparte în China, Japonia ş.a.), scria Mircea Eliade, în De la Zalmoxis la Genghis-Han. La români, numărul creaţiilor literare inspirate din mitul jertfei zidirii este semnificativ: peste 150 poezii, cca. 25 de piese de teatru, mai multe povestiri/ romane, între autori fiind Vasile Alecsandri, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Victor Eftimiu, Lucian Blaga, Victor Papilian, Dan Botta ş.a..
Întâlnim motivul jertfei zidirii în mai multe ţări ale lumii, dar este notabil că, dacă mai peste tot apare mai ales sub formă de relatări/ texte cu conţinut mitic, legendar, poate cu sugestii ale unor „întâmplări primordiale”, în spaţiul carpato-balcanic îl regăsim în balade, creaţii de substanţă epică de valoare, răspândite preponderent în zonele de la nord şi sud de Dunăre. Balada există în acest areal în mai multe versiuni: macedonene, bulgăreşti, sârbo-croate, neogreacă, maghiare ş.a. Sunt diferenţe/ asemănări semnificative la nivel narativ, de simbolistică/ semnificaţie între versiunile din diverse ţări (implicit între Balada Meşterului Manole şi Cetatea Rozafat). Nu mi-am propus să le dezbat, ci doar, amintind unele, să re-subliniez ideea unui spaţiu de confluenţe în partea noastră de Europa.
Alegând să re-interpreteze balada Cetăţii Rozafat, Rozi Theohari, fără a altera substanţa, re-desenează şi cadrul spaţial. A trebuit să aleagă din o serie de semne unele, să le confere haine înnoite, de simbol, intuind cel mai adesea potenţialul lor simbolizant. Poate că ipoteza de lucru de la care a plecat să construiască noua haină de cuvinte a baladei să fi pornit şi de la aceea că un simbol, chiar secundar ca importanţă, aparţinând unui context cultural anume, subliniat/ evidenţiat cât trebuie, poate duce în nucleul acelui context. Şi, prin corelaţiile pe care le atrage, poate conduce la înţelegerea semnificaţiilor culturale, şi (sau tocmai) în virtutea comunicării lor subterane prin reţele simbolice. Motivul zidului (cu sursa transculturală, plasată în mitologic/ raportarea la sacru: jertfa pentru creaţie; sensul care se conturează treptat este revelarea pentru meşterul-creator a necesităţii jertfei, pe plan universal, transmiterea încifrată a unui mister, dinspre divin spre uman), asocierea acestei încărcături simbolice cu mitul jertfei pentru creaţie, îl situează pe un plan interpretativ înalt, face ca valenţa sa culturală să devină mai pregnantă. Pentru Gilbert Durand (în Structurile antropologice ale imaginarului) zidul poate fi „simbol diairetic”, atât ca circumscriere a intimităţii/ religiozităţii/ reveriei, cât şi ca „univers împotrivă”/ „înveliş protector”, separare de exterior şi ostilitate autoconservantă (cazul Cetăţii). Ivan Evseev aminteşte, în Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, caracteristici ale „motivului zidului” în diverse culturi: simbol protector, ascensional – al ascensiunii comunităţii pe care o „încercuieşte”. Putem crede că nu e, aşadar, nici la Rozi Theohari întâmplătoare insistenţa asupra înălţimii impunătoarei cetăţi: „Castelul se vede imens pe colină/ Privind cu duioşie peste lac şi Shkodra/ Zidurile se ridică sus cu capul către cer”.
Mircea Eliade enumera, în Tratat de istorie a religiilor, condiţiile pe care trebuie să le întrunească un loc pentru a fi sacru: să fie în apropierea unei ape, să aibă ca reper un arbore/ o pădure, să fie marcat printr-o piatră, eventual înaltă, movilă etc. Privite astfel, indicaţiile de topos pentru construcţia sacră din Rozafat nu mai par întâmplătoare. Iar simbolul acelui zid, ca reper de sacralitate, ca hierofanie, se îmbogăţeşte cu bogate valenţe culturale: „O ceaţă deasă atârnă peste râul Buna,/ Acoperind Shkodra şi lacul cu spumă/…/ În spaţiul gol al unui teribil ţărm de ceaţă./…/ Castelul fatal acolo sus pe colină/ De cei trei fraţi cu sudoare şi chin era ridicat”.
Rozi Theohari începe cartea prin evidenţierea altui simbol – piatra („Piatra – meşteşug din străbunie/ Piatra – nobleţe/ Piatra - metaforă şi legendă/ Piatra – cântec şi bocet/ Piatra – jurământul bărbaţilor/ Piatra – arta şi domnie!”). Piatra ocupă în diferite culturi un loc aparte. A fost evidenţiată legătura simbolică dintre suflet şi piatră. Şi această conexiune pe tărâmul simbolicului e dăruită cu o culoare personală de Rozi Theohari: „Pietrele mari colţuroase/ Ca într-o avalanşă plină de magie/ La poalele dealului în prăpastie/ Stânci dansând cu oroare, teamă, violenţă” sau „Piatra cântă în mâinile lor/ Luând armonie şi formă, mişcare şi viaţă” ş.a. O piatră sacră rămâne pentru privitorul obişnuit o simplă piatră. Aparent, (din punct de vedere profan), nimic nu o distinge de altele. Dar, scria Mircea Eliade în Sacrul şi profanul, „pentru cei cărora o piatră li se revelează ca fiind sacră, realitatea ei imediată se preschimbă, dimpotrivă, în realitate supranaturală”. Iar autoarea înţelege şi foloseşte această „trecere” dinspre sacru înspre profan, în acest caz.
Toponimia (Râul Buna, Shkodra ş.a.), „povestea” propriu-zisă (atmosfera creată pentru fiecare secvenţă narativă), maniera în care relevă cum zidurile cetăţii, ce se surpau mereu, ascund/ conţin dincolo de aparenţe, o enigmă nedezlegată, de a cărei dezlegare depinde reuşita, sunt exploatate atent. Mircea Eliade scria despre „consacrarea spaţiului”, în context cultural vast (civilizaţii protoindiene, egeene), că locul sacru nu e niciodată „ales” de om, ci doar „descoperit”. Spaţiul care susţine hierofania i se revelează, într-un fel, unui ales. La Rozi Thoehari revelaţia o „aduce” „un om cu barbă căruntă/ A răsărit ca din pământ/ Îmbrăcat cu mantie neagră, lungă, peticită/ Care cade până la sandale/ Iar căciula ponosită pusă strâmb pe frunte/ Apăra de vânt părul lung şi rar./ Părea atât de obosit – sprijinindu-se în toiag”.
Cele două etape ale construcţiei aflată sub semnul sacrului sunt re-desenate gradual: întâi eşecul, perpetua surpare (subliniată/ susţinută parcă de elementele naturii, de întregul univers): „O vreme ceţoasă – nemaivăzută vreodată/ De către bătrânii locului./ Ca limbile albe a o mie de dragoni, Întinsă şi împletită cu crengile copacilor/ Casele, părul oamenilor şi membrele lor/ Făcându-i să meargă orbeşte şi cu teamă./ Devenind trişti, mişcându-şi braţele şi mâinile/ În spaţiul gol al unui teribil ţărm de ceaţă./ În timp ce câinii speriaţi lătrau,/ Cu sunete stridente prevestind nenorociri”, şi etapa izbânzii, cu jertfa pentru reuşită, care implică moartea, chinul sufletesc al tânărului meşter, cum era revelată de „mesager”: „Flăcăi, nici un lucru nobil nu vine uşor – / Pe pământ – fără un idol de jertfă”.
Naraţiunea este construită atent: prevestirile, înşelătoria celor doi fraţi mai mari, drumul făcut de Rozafat, finalul – zidirea, preţuirea jertfei (şi cum laptele din sânul tinerei femei încheagă zidul, desăvârşind parcă jertfa) nu doar de către oameni, ci parcă de întregul univers, semnificaţia profetic-istoric/ patriotică a martiriului: „Multe lacrimi vor fi vărsate pe pământul albanez/ Până când sacrul râu Buna/ Va fi inundat de picăturile de lacrimi ale mamelor albaneze…/ Lăsaţi colina să poarte mai departe dragostea ei…/ Lăsaţi visurile ei să prindă viaţă şi să zboare…”/…/Pietrele castelului durează încă/ Grele deasupra martiriului tinerei femei”. Este interesant şi cum e descrisă Rozafat, dar şi comportamentul ei. Rozi Theohari a ales un limbaj specific poeziei culte, cu intruziuni de nuanţă populară – fără a apela, decât tangenţial la stereotipii, rimă, sistem de versificaţie tipic sau categorii stilistice mai des utilizate în versul popular (se ştie, de pildă, că în naraţiunile populare sunt identificabile elemente semnificative cu funcţie proprie care intercorelează, dau tiparul, formule interne, motiveme ş.a.). Vocabularul bogat, divers, plasticitatea figurilor de stil, forţa de sugestie, pendularea aproape de lirica populară (de baladă, în speţă), din acest punct de vedere – între descriptiv şi liric, toate acestea fac ca haina plină de culoare, ţesută cu fir de dramatism, suflet şi de emoţie, cu care Rozi Theohari re-îmbracă legenda să fie, cred, una care se va apropia de inima cititorului român.
De menţionat efortul Anei-Mirela Iacob, dar şi al lui Baki Ymeri, cel care în teza lui de doctorat reitera apropierea dintre popoarele albanez şi român şi pe tărâmul folclorului, şi sprijinul demersului făcut de Rozi Theohari de a dărui cititorilor de limbă albaneză, română, şi engleză această frumoasă poveste.

Rozi Theohari, Lacrimile lui Rozafat peste Drina (Rozafa’s tears on the River Drina), versiunea în limba română: Ana-Mirela Iacob, redactor: Baki Ymeri, Editura Arafat, Bucureşti, 2007

Originea spectacolului algerian - Oglinda literară, numerele 69 - 72 (septembrie - decembrie)

Dramaturgul Abdlekrim Djedri s-a născut în 1947, la Tebessa, a păşit în lumea cealaltă în 2002.
Interesul său pentru istoria teatrului algerian a dus şi la apariţia acestui volum, structurat astfel: Aux origines du génie artistique, Les premiers emprunts artistiques, Le crémonial amazigh, L’étape romaine, Aux origines du spectacle, La théâtre de la Halka „le cercle”, Lumières et tournants, L’espace libre, esplanade (Anchane), La „Hadra” et l’absurde, Les embryons de la création théâtrale, Les initiateurs de la créativité artistique, Atelier et théâtre.
În Aux origines du génie artistique începe demersul pornind de la primele civilizaţii umane de pe pământ algerian (cea atériană – numită astfel pentru că primele obiecte materiale produse de aceasta s-au găsit la Bir El Ater, regiunea Tébessa) (Frédéric Moreau, Paul Blaré şi M. Réguas ş.a. au datat-o între 37.000 – 40.000 î.C.; alte studii o situează „din apă în apă”, adică la sud de Mediterana, pe Nil, spre Sudan şi râurile de la Marea Roşie). Autorul aminteşte că cercetările întreprinse, mai ales între 1883 – 1948, asupra modului de viaţă al civilizaţiei centrată la Bel El Ater relevă certa activitate artistică (după Mohamed El Oudouani, L’Algérie depuis l’aube de la civilisation), dar şi „inventarea şi adoptarea unor simboluri”. Menţionează ceremonialurile cu tentă simbolic-magică-religioasă, ritualurile colective ale populaţiilor post-ateriene, la omul de la Mechta Larbi, (civilizaţie datată între 13.000 – 6.5000 î.C, după numele unui loc din apropierea oraşului Chelghoum El Aid, la nord de Constantine), ale altor civilizaţii din zona Sahariană sau Sub-Sahariană care au „produs”-o şi pe cea de la Tassili. Asta ar arăta evidenta amprentă artistică care definea, şi a definit în antichitate spiritul algerian. Adaugă consideraţiilor deja cunoscute despre civilizaţia de la Tassili (menţionate parţial, fugar) unele personale precum: din acest moment istoric algerienii pun bazele tehnicilor lor picturale/ artistice, pornind de la „forma circulară” (de la pictura realizată prin puncte succesive ce compun linii curbe, rezultând aşa-numitele modele tip „capete rotunde/ têtes rondes”, la altele mai complexe), „metoda liniară”, utilizarea diferitelor culori într-un singur tablou, vopsele din plante ş.a. În opinia sa în realizarea schiţelor ce redau mişcarea, gestul ar releva primele tablouri legate de ce va însemna ulterior dansul afro-amazigh, civilizaţia amazigh descinzând din cea tassiliană.
În Le crémonial amazigh reia ideea conform căreia generaţiile post-Tassili au transmis, incorporate în „moştenirea artistică”, şi tehnici ţinând de dansul afro-amazigh, care „traduce vibraţia muşchilor, mişcările corporale în ritmul tobelor şi în sunetul flautului”, cu menţiunea că la fiecare trib dansul poate avea caracteristici proprii, ce ţin de elementele legate de muzică sau mişcări ş.a.. Majoritatea au în vedere şi o serie de „accesorii”, de pildă masca, cu rol notabil, poate esenţial, conferind „o estetică particulară atmosferei ceremoniale”. Astfel, scrie autorul, printre lucrurile susceptibile a fi prezente la ceremonialurile tuturor triburilor amazigh ar fi masca, dar şi constituirea unui „tablou” al dansului – care presupune şi desene pe corp, în diferite culori, tatuajele pe faţă, membre, corp. Se poate vorbi de o unitate a ceremonialurilor şi în ce priveşte ocazionarea: sărbători sezoniere, ale victoriilor, ritualuri în cinstea zeilor ş.a. (citează Istoria Africii de Nord, de A. Julien, după care cel mai prezent zeu era Africa, un gen de statuie, neregăsită azi, acoperită cu o piele de elefant care simboliza grandoarea). La amazigh ritualurile erau şi expresia exuberanţei, noilor descoperiri ale triburilor în materie de ornamente, dar şi executarea cât mai măiastră a dansului, interpretarea cântecelor ş.a., şi confirmarea/ sublinierea/ afirmarea autorităţii regilor/ şefilor triburilor care supravegheau pregătirile/ ceremonialul, impunând alegerea „divinităţii de circumstanţă, după dorinţă, funcţie şi de conjunctură”. Nomadismul a dus la menţinerea legăturilor dintre triburi/ ritualurile lor, dar şi la relaţii cu alte civilizaţii cu care intrau în contact. Autorul subliniază relaţia cu fenicienii, bună iniţial, intensificându-se/ consolidându-se treptat. Fondarea Cartaginei, 814 î.C., a fost un eveniment de rezonanţă pentru triburile amazigh: au descoperit viaţa citadină, s-au înrolat în armata feniciană, au consolidat relaţii comerciale (s-au stabilit rute comerciale), au făcut alianţe cu fenicienii, şi prin căsătorii ş.a. Concluzia: în ciuda acestui impact de necontestat, majoritatea triburilor amazigh au rămas nomazi, cu cermonialurile, ritualurile, obiceiurile cotidiene aferente, deşi se poate vorbi şi de unele modificări ale acestora, sub impactul contactului cu fenicienii, dar şi cu evreii care-i însoţeau. Una din consecinţe ar putea fi apropierea acestor ceremonialuri de teatrul religios, şi prin introducerea în interpretarea cântecelor a stilului incantatoriu/ psalmodiator, cu mişcări „de rugă”, „cu scopul de a obţine graţia şi clemenţa divinităţii pe care o adorau şi căreia îi consacrau acestea”. Portului măştilor şi pieilor de animale din ritualurile amazigh li s-au adăugat, în diverse forme, obiceiuri preluate (şi) pe filieră feniciană, venite din zona asiriano-babiloniană, ce ţineau de „practicarea magiei şi astrologiei, şi au cunoscut generalizarea în practica ceremonială amazigh, ceea ce le-a conferit o dimensiune mai spectaculară”. Astfel, au apărut şi ritualuri/ ceremonialuri/ spectacole legate de evenimente comerciale – sosirea negustorilor, fenicieni sau din alte părţi, cu mărfuri – spectacole de divertisment/ dans, unele oferite de femei „specializate în această meserie”. Sau, în cadrul unor schimburi ce vizau şi comerţul cu sclavi, se crea atmosferă prin spectacole care „cuprindeau de la diverse dansuri la dresură cu şerpi”. Astfel, scrie autorul, amazigh au ajuns să producă diverse obiecte vestimentare, vase de argilă colorate, bijuterii, obiecte de artă din os, statuete din piatră, os, „unele simbolizând/ conţinând, credeau ei, forţe care ajutau la exorcizarea satanicului şi maleficului”. Dar „ceea ce a stimulat dezvoltarea civilizaţiei amazigh a fost inventarea literelor tifinagh” (1) , pe care le-au folosit inclusiv la scrierea poemelor, cântecelor lor ş.a.
Epoca romană a adus şi o nouă mentalitate/ civilizaţie cu care intrau triburile amazigh în contact. S-au ridicat multe edificii, fie în vechile oraşe/ cetăţi ca Skilda/ Skaldai, Saldaï/ Bejaia, Hippona/ Annaba, fie în altele noi, multe prin munca prizonierilor (şi) amazigh. Dacă contactul cu numizii lui Massinissa, scrie autorul, dusese la acceptarea sedentarizării din partea unor triburi, venirea romanilor a însemnat iniţial re-adoptarea traiului nomad, obiceiurile şi modul de viaţă impuse nefiind acceptate de africani. Triburile s-au ataşat mai mult de moştenirea lor ancestrală, inclusiv divinitatea supremă, „Africa.” În timp, au fost mai multe revolte ale triburilor amazigh, mai multe castre romane au fost ocupate de nomazi. Romanii le-au conferit prinţilor amazigh autoritatea în zonele respective (am putea spune, poate, după modelul federaţilor din Europa ) (2) , funcţii politice ş.a. Romanii au decis să sprijine promovarea culturii în oraşele care aveau edificii pentru asta, precum Timgad, Tébessa, Cherchell, Guelma, Sétif, Skikda, Tipaza – au construit teatre, de tipul amfiteatru sau „teatru simplu”. Aici au ţinut spectacole trupe venite din Imperiu. Cultura în Algeriea a cunoscut o nouă etapă, mulţi oameni ai locului au învăţat latina, au scris în această limbă, au sprijinit artele. Este amintit rolul regelui Juba II al Mauritaniei Cezariene (25 î.C – 23 d.C.), care a construit la Cherchell instituţii culturale, a deschis o bibliotecă şi a dotat-o cu operele multor scriitori, filosofi din epocă, a sprijinit o intensă activitate de traducere şi copiere a operelor literare, diverse tratate ştiinţifice ş.a. Abdlekrim Djedri aminteşte şi de Lucius Apuleius, n. 124 d. C, la Madaure/ Mdaourouch, pe teritoriul Algeriei de azi.
Aux origines du spectacle poate fi considerat o trecere în revistă a ce înseamnă începuturile/ rezistenţa elementelor culturale/ ale spectacularului amazigh în faţa valurilor de cuceritori, concluzia fiind că triburile au rămas fidele moştenirii strămoşilor, „care credeau în magie pentru a se putea apăra de spiritele satanice, demoni, şi acordau mult credit vrăjitorilor şi divinităţii lor, cărora le încredinţau/ dedicau tot ce însemna viaţa lor spirituală”. Îi închinau ceremonialuri care se schimbau, ca formă şi fond, funcţie de evenimentul celebrat. Toate într-un stil conţinând dimensiunile spectacularului care ţineau, scrie Abdlekrim Djedri, de formă, mod de execuţie a mişcărilor rituale, aspecte al bucuriei artistice ale eliberării spiritului/ corpului, dansând fie în ritm de bendir şi sunet de jouak (flaut amazigh), fie în alte ritmuri, refuzând, sub comanda unor conducători legendari ca regina Kahina , să se supună altor divinităţi decât celor strămoşeşti. Dincolo de tehnicile consacrate, care duceau la ceremonialuri cu tentă artistico-religioasă, de modul în care se costumau, cum se distingeau regii/ liderii prin costum/ măşti, cum se costumau femeile, tatuaje ş.a., ceremonialul se distingea prin compoziţia elementelor spectaculare, de la simple dansuri/ mişcări, la integrarea jocurilor hipic, a acrobaţiilor ş.a. Acestea conferă „o estetică particulară fiecărui trib”. De subliniat că la întâlnirile inter-tribale dreptul celebrării e apanajul tribului gazdă, iar repartizarea conduce la un spaţiu circular (Cercul) de divertisment, a cărui dimensiune depinde ce cei care ascultă/ privesc, cântă, de poeţii care relatează în opera lor istoria aventurilor eroice, amoroase ş.a. Şi atunci, scrie autorul, manifestările erau prezentate preponderent elitei, care se aşeza în primele rânduri ale Cercului, ca să audă/ vadă ce prezenta poetul prin voce, mişcări, acompaniat de instrumente muzicale (mai des utilizate: rabab , bendir şi flautul). Toate acestea „într-un stil spectacular, ce atrăgea atenţia asistenţei care trăia evenimentul trup şi suflet”.
Pornind de aici fenomenul teatral a început să împrumute elemente ale sale ceremonialurilor amazigh, „de la existenţa poetului-narator, al unei „poveşti”, cu vocea, gesturile, publicul dispus în cerc, care îi urmăreşte mişcările, se mişcă în ritm cu poetul narator, şi materializarea scenei pe care o produc prin exploatarea instrumentelor de expresie şi accesoriilor, printre care şi masca, care sugerează prezenţa altor personaje”. Acest tip de spectacol poet fi văzut, spune autorul, mai ales la tuaregi, la sărbătoarea Sébiba.
Odată cu înfrângerea reginei Kahina, apoi cu pătrunderea islamului, în toată Africa de Nord, s-a produs o schimbare majoră şi continuă la ceremonialurile amazigh, ţinând de „conţinut, finalitate şi, câte puţin, de forma artistică”. Cu toate astea, deşi triburile amazigh respectă preceptele islamului şi maniera de celebrare religioasă (p. 43), elemente din tradiţiile lor ancestrale se regăsesc în multe zone rurale, care au adaptat aceste cutume artistice cu exigenţele care ţin de religia musulmană. Aminteşte de vechile dansuri afro-amazigh, de personaje ca Bous’dia sau Chaïb Achoura ş.a, rolul femeilor în spectacolele amazigh, care de regulă au loc mai ales noaptea, uneori dansându-se în jurul focului.
În La théâtre de la Halka „le cercle” autorul relevă cum, după adoptarea islamului, a mentalităţii/ elementelor religioase/ culturale venite pe filiera arabă, membrii triburilor amazigh s-au adaptat, devenind personalităţi civice, imami ş.a.. Mentalitatea triburilor amazigh a „selecţionat” elementele nou venite, adoptând Cercul/ halqa/ halka ca „receptacul artistic şi formă de comunicare între grupuri şi indivizi; ele reprezintă în realitate un mijloc de creare de spectacol şi distracţie pe care amazigh le folosesc în organizarea ceremonialurilor de tip cultural sau de alte tipuri.” Acest lucru s-a transmis din generaţie în generaţie, cum au supravieţuit şi elemente ale spectacolului, precum cele care ţin de creaţia populară, poetul narator ş.a. Astfel, spectatorii se grupează în Cerc, în jurul artistului/ poetului care reprezenta în epocă „în sens precis forma teatrului popular, care prezenta evenimentele şi faptele prin naraţiunea poveştilor”, autorul arătând ce sunt rahba/ loc, sau în limba amazigh: In-chane Tafsit – adică locul distracţiei. În acelaşi timp, Cercul e delimitat de locuri în care se desfăşoară alte activităţi simultane, ca expunerea mărfurilor negustorilor, care ar putea perturba vocea naratorului, de exemplu. Astfel, în Cerc, se narează poveşti ale eroilor amazigh, dar şi ai lumii arabe. Cu timpul, datorită schimburilor culturale între Orient şi Andaluzia, trecând pe pământul algerian, Cercul a căpătat şi valenţe ale dezbaterilor/ elementelor care ţin de ştiinţe, religie, limbă ş.a. O concluzie: din acest gen spectacular prezentat în souk s-a născut teatrul popular în Africa de Nord.
În timp, triburile migrând dintr-un loc în altul (unele triburi arabe aşezându-se, scrie Abdlekrim Djedri, printre cele amazigh), s-a produs o integrare, dar şi o propagare a elementelor islamului, culturii arabe. Mulţi şefi amazigh au ocupat poziţii de conducere în wilayate (districte), contribuind la propagarea valorilor islamului, dar şi la păstrarea moştenirii amazigh. Autorul consideră că un rol important la această integrare a avut-o construirea de şcoli coranice şi moschei. Expansiunea islamului a continuat spre Peninsula Iberică, prin figuri legendare ale neamului amazigh, precum Tarek ibn Ziad (aici sunt, în context, unele consideraţii ale autorului legate de comparaţia religiei islamice, a modului de viaţă arab, cu valorile creştine, modul de viaţă al feudalilor europeni ). După ce Andaluzia a devenit un centru cultural şi spiritual, al filosofiei, literaturii şi ştiinţelor, lupta şefilor diferitelor regiuni ale lumii musulmane pentru influenţă a dus la ascuţire disputelor, apariţia unor mini state (sunt amintite cele ale dinastiilor: Aghlabidă, Idrissidă, Banu Abdelwad, Rostemidă, Zianidă, Hafsidă , cea Merinidă din Ifriqia ş.a.), anarhia politică ducând la războaie, suferinţe dar şi la alte aspecte, care ţin de social şi cultural. Dintre acestea, autorul aminteşte apariţia „escrocilor şi deturnărilor/ escrocheriilor în numele religiei, precum şi a faunei şarlatanilor şi dervişilor care au invadat fiecare souk al satelor şi oraşelor, sub pretextul difuzării tarika/ tariqat şi care pretindeau că deţin puteri supranaturale şi acestea, prin exploatarea Cercului şi mobilizarea vocilor pentru atragerea” oamenilor ca să-i urmeze pe „cale”, au dus şi la proliferarea sufismului. La agravarea situaţiei au contribuit „absenţa unui control social şi al unui regulator moral”, fapt care a dus şi la „instaurarea ignoranţei şi generalizarea depravării” (p. 55- 56), cu toate că în domeniul ştiinţelor, literaturii situaţia era diferită. Pentru triburile din zona sub-sahariană şi sahariană, în afară condiţiilor dure de viaţă, epidemiilor se poate vorbi de consolidarea valorilor islamului, scrie Abdlekrim Djedri, de faptul că triburile nu s-au distanţat de cutumele lor în celebrarea evenimentelor sociale (citează căsătoria, sărbătorile religioase, sezoniere), şi în „Algeria profundă”, din Atlasul Saharian şi Marele Sud, Cercul (ca şi alte forme de spectacol tradiţionale) s-au păstrat. La aceste spectacole, am amintit, literatura populară avea locul ei, în special poezia populară, fabule, legende despre viaţa/ faptele eroilor, dar şi pagini din opera lui Abu Nuwas şi cele plasate de povestitori în vremea califului Harun al Řasid, poate din 1001 de nopţi. În paralel, se organizau „Cercuri” special pentru spectacole de umor. Nelipsite erau recitările coranice. Aşadar, scrie autorul, înaintea „erei otomane”, a fost o perioadă de instabilitate accentuată şi de atacurile europenilor, de exemplu ale flotei franceze. În afara acestor confruntări militare, instabilităţii mini-statelor musulmane, se poate vorbi, scrie autorul, şi de „provocările colonialiştilor creştini”, unele oraşe de pe coastă cunoscând de mai multe ori ocupaţia spaniolilor, de pildă (ex.: Ténés, Jijel, Bougie, Annaba sau Oran) – fapt care a dus la o cădere a vieţii culturale. Aceasta a avut o influenţă şi asupra Cercurilor organizate în diverse locuri din Algeria. La degradarea vieţii culturale a contribuit, scrie Abdlekrim Djedri, dată fiind instabilitatea, şi influenţa unor „pretinşi savanţi din domeniul religios”, care interziceau, de exemplu, pictura şi sculptura. În pofida promoţiilor ieşite din universităţile din Kairuan şi Fès, sau Zitouna din Tunis, afacerile religioase şi politice au rămas în mâinile acestora până la instaurarea stăpânirii franceze.
În L’espace libre, esplanade (Anchane) discută de perpetuarea modului folosirii spaţiului liber, esplanadei (în amazigh: anchane), de la populaţiile care au creat desenele de la Tassili, în timp până către zilele noastre. Din punctul de vedere al autorului, Anchane/ esplanada e „un instrument care a consolidat raporturile individ – colectiv”, ,,arată legătura tassilienilor cu triburile amazigh, în ce priveşte organizarea pe acest spaţiu liber a ritualurilor, activităţilor ceremoniale şi comerciale, de schimb. Anchane/ Esplanada, cunoscută şi cu numele de Rahba, are un loc bine definit pe teritoriul satului/ oraşului – acolo unde este cazul, de pildă, pe flancul cel mai apropiat de munte. De fapt, Rahba este locul unde se organizează Cercul.
În mare, esplanada e împărţită în spaţii bine determinate: consacrate animalelor, expunerii de produse locale, locul pentru spectacol ş.a. În fapt, indiferent de maniera în care era organizată spaţial Rahba, „prin multiplele sale funcţii e consacrată relaţiei dintre individ şi colectivitate”, economic, social şi cultural, determinându-se nişte personalităţi, şi autorul le aminteşte pe cele pe care le consideră „principale”: crainicul (care comunică informaţiile), negustorul ambulant, cântăreţul „lăudător/ elogiator”/ Meddah (personalitate culturală, existenţa lui constituind uneori „raţiunea de a fi a Cercului”, format şi din curioşi, ascultători ai poveştilor populare etc.), recitatorul de poeme (personalitate culturală, recită proverbe, dă sfaturi rimate ş.a.).
Astfel, Rahba e considerată din antichitate şi până în zilele noastre, în viziunea autorului, inima vieţii economice, sociale şi culturale a localităţii, funcţia de organizare a activităţilor sale este, prin tradiţie, apanajul şefului de trib sau reprezentantului acestuia.
În timp, în jurul Rahba s-au ridicat diverse construcţii specializate, precum restaurante, diverse magazine ş.a. A rămas până azi locul în care se împărtăşesc/ schimbă creaţiile diverşilor creatori, de la cântăreţi, poeţi, recitatori la spectacolele magicienilor, dresorilor de animale etc. Astfel, consideră Abdlekrim Djedri, Rahba este pământul algerian cel mai fidel tradiţiilor, din vremurile lui Massinissa, dar şi modului de organizare, rezistând la încercările de intruziune ale stăpânitorilor din o epocă sau alta – deşi se poate spune că s-au acceptat unele noutăţi – ex.: spectacolul de marionete mişcate în spatele unui panou, spectatorii văzând umbrele (reprezentând, în general, tot legendele sau „istorii”, cu personaje tip – de origine asiatică, adus în lumea arabă, scrie autorul, de Chams Eddine Mohamed Ibn Daniel. În timpul epocilor de tiranie activitatea unor Cercuri s-a desfăşurat în diverse localuri din jurul Rahba.
La „Hadra” et l’absurde începe cu unele consideraţii privind relele pe care le-au adus stăpânirea otomană (metodele tiranice, spolierea, abuzurile, de pildă un „spectacol” aparte, sărbătoarea numită Denouch, care este, de fapt, trecerea unei caravane încărcate cu „darurile” către Poartă), insecuritatea generată de incursiunile europenilor în zonele algeriene de coastă. Toate acestea au dus, printre altele, la analfabetism generalizat, dar şi proliferarea unui anume gen de, scrie autorul, „inconştienţă”, şi prin propagarea „căii sufismului”, zaouïa (plural: zaouïas). Autorul, fără a nega sufismului oarecare apropiere de ştiinţe, literatură, îl consideră un fenomen cu efecte negative, nu doar din punct de vedere religios – fiind contra Islamului pur. Cele mai cunoscute zaouïas (confrerii) din Algeria, în epocă, erau: Darkawia, Kadiriya , Rahmania, Tijania , Aïssaouia , Azouzia, Chabiya, iar Abdlekrim Djedri consideră că între ele, în scopul atragerii adepţilor, în ciuda divergenţelor, se crease şi un anume gen de legătură. Altfel, dacă nu ar fi dus mintea oamenilor către fabulos şi inconsistenţă, efervescenţa intelectuală căreia i-au dat naştere ar fi putut avea, lasă să se înţeleagă autorul, efecte pozitive. Aceste interpretări fabulatorii asupra religiei musulmane, asupra omului (psihic şi fizic), sprijinite de „ideologia absurdă” a acestor zaouïas a dus la apariţia unor fenomene precum – cele legate de căutarea/ hăituirea ğinni-lor şi „tămăduirea” maladiilor incurabile. Au apărut şi mulţimile care se înghesuiau să obţină baraka / binecuvântarea omului sfânt, în onoarea căruia se organiza un ceremonial – hadra/ prezenţa (sau oua’da) , oamenii fiind grupaţi în vizitatori, adepţi sau elevi, care voiau să apuce pe tariqa (calea) sufi, puşi adesea să strângă fonduri pentru maestru sau ordin, scrie autorul. Astfel, au apărut şi Cercuri în care, în cadrul acestor hadra pe lângă celebrarea omului sfânt, se derulau şi întâlniri ale adepţilor, de întărire a solidarităţii de grup ş.a.. O hadra se derula astfel: vizitatorilor, elevii şi adepţii se reuneau şi începeau lecturi din Burda (poem pentru gloria Profetului), din Coran, diverse litanii. Hadra diferă ca organizare şi mod de formare a Cercului de la o zaouïa la alta: de pildă sunt Cercuri pentru obţinerea transei prin dans, sau magie, spectacole cu şerpi, scorpioni, „plantare” de pumnale pe întreg corpul, toate pe ritmuri de bendir şi de tobe, poate şi de castaniete sau, pentru alte zaouïa, cu muzică de flaut ş.a.
Au fost timpuri, scrie Abdlekrim Djedri, în care „mica minoritate a oamenilor de litere, imamilor sau oamenilor de ştiinţă nu a avut cum să facă nimic contra acestui tip de gândire „himerică”, contra adevăratei credinţe, contra ştiinţei şi bunului simţ.
Dar, în timp, au apărut premisele renaşterii, după ceea ce numeşte autorul „trădarea turcilor”, după ocuparea completă ţării de către francezi, capitala căzând la 5 iulie 1830 . Au venit revolta condusă de emirul Abd al-Qādir al-Jazā'iri , apoi un şir de alte revolte (conduse de şeicul Bouamama, din 1880 până în 1908, şi Fatma n’Soumer , în Kabylia, de El Mokrani, Zaâtcha, a tuaregilor , a tribului n’mamcha din Kabyilia ş.a.) care au avut ca efect, în opinia autorului, şi catalizarea formării unor generaţii instruite, care în cele din urmă, s-au angajat şi într-o revoluţie culturală. Citează o serie de personalităţi (Hamdane Ben Atmanr Khodja, 1773-1840, activ în domeniile politic şi ştiinţific, autorul unei cărţi considerată de referinţă pentru gândirea algeriană, Miroir, Mohamed Ben El Annabi/ Mohammed Ben Mohamed Ben Houcine, 1775-1851, autorul tratatului L’effort louable dans l’organisation militaire, romancierul Mohamed Ben Brahim, al cărui bunic, Emir Mustapha Paşa, este autorul primului roman algerian, editat în lumea arabă cu titlul Histoire des amoreux en amour, Şeic Abdelkader El Bédjaoui, 1848-1914, imam la moscheea Sidi Ramdane şi profesor la şcoala Thaalibia, celebru pentru operele sale prin care lupta contra „gândirii himerice”, „inovaţiilor artificiale”, Abu El Kacem El Hafnaoui, 1852-1942, a scris Prezentarea înaintaşilor progeniturilor lor, în care discută despre patrimoniul intelectual algerian, Mohamed Ben Cheneb, 1869-1929, cu rol notabil în revitalizarea mişcării literare algeriene, autorul unei opere numită Plaisir d’un regard sur les mérites de la science et de l’histoire et des chroniques, Ibrahim Abû El Yakdane Ben Hadj Aissa, n. 1888, sau Emir Khlaed Algerianul, 1875-1936, personaj foarte activ, autor, fondator al unor asociaţii, dintre care autorul insistă pe Association des Ouléma Musulmans Algériens, cu obiective ca: valorizarea, propagarea limbii arabe, separarea religiei de cele pământene, redescoperirea drepturilor naţionale.
Autorul subliniază şi în finalul capitolului că a fost o perioadă efervescentă, importantă pentru naţiunea algeriană, dar şi pentru artele plastice, teatru, muzică ş.a.
Ultimele trei capitole, Les embryons de la création théâtrale, Les initiateurs de la créativité artistique şi Atelier et théâtre sunt ancorate în perioada apropiată de zilele noastre. Astfel, conchide autorul, lupta continuă a elitelor algeriene instruite a avut efect în revigorarea scenei culturale a ţării, prin conferinţe, înfiinţarea de asociaţii culturale specializate în conservarea patrimoniului folcloric, muzical şi literar, combaterea „falselor tradiţii religioase”, arătând că elementele amintite până acum, de la Cerc la Hadra, cu baraka/ binecuvântarea din partea „omului sfânt”, poetul elogiator ş.a. se întâlnesc şi azi, şi nu numai la ţară uneori. S-au creat trupe de dans, ansambluri muzicale, trupe de teatru de tipul celei conduse de George El Abiad, în 1921, are a fost susţinută de Emir Khaled, care a jucat la Alger, Oran sau Constantine piese precum: Demnitatea arabilor şi Sultanul Saladin. A fost o perioadă de emulaţie cu efecte notabile. Au apărut multe trupe de teatru, precum cele de la Moutribya, 1922, cea a lui Mansali Mohamed Réda, Rachid Ksentini sau El Hilal El Djaza-iri ş.a. Aşadar, iniţiatorii mişcării teatrale încep cu Emir Khaled sau George Abiad, Tahar Ali Chérif, apoi a urmat, spune Abdlekrim Djedri, o elită de creatori precum: Sellai Ali, cunoscut şi ca Allalou, Mohiedine Bachtarzi, Rachid Kcentini cărora le face câte un „portret”, relevând pagini din viaţa şi activitatea lor. (De altfel, la finele cărţii, este o listă cu liderii mişcării teatrale algeriene între 1911 – 1930).
Ultimul capitol, Atelier et théâtre, subliniază dificultăţile pe care au trebuit să le surmonteze aceşti precursori, care trebuiau să se folosească de ce aveau, să îmbine elementele la îndemână, preluându-le pe cele tradiţionale, folosindu-le pentru a crea o mişcare algeriană contemporană viabilă. În plus, înainte de a transpune creaţiile în araba literară, pentru a se face înţeleşi de public a trebuit să utilizeze limba populară, inclusiv atunci când era cazul, presărată de cuvinte franceze intrate în uzul curent, mijloace şi elemente de stil din creaţiile/ spectacolele populare ş.a.. Astfel, această experienţă inedită, scrie autorul, cu un conflict intelectual între nou şi tradiţional a fost piatra de temelie pentru un teatru algerian viabil.
Abdlekrim Djedri ne-a propus o viziune proprie asupra drumului spectacolului la algerieni, de la primele forme de manifestare, până la cei care au pus bazele teatrului modern. Dincolo de împărtăşirea sau nu a unor opinii ale autorului (legate de sufism, comparaţiile creştinism – islam, relaţia dintre valul cuceritor arab şi riposta europeană, atacurile reciproce ş.a.), lucrarea oferă un bagaj de informaţii/ interpretări interesante pentru cititorul care doreşte să înţeleagă care sunt originile spectacolului la algerieni.

Abdlekrim Djedri, Les origines de spectacle Algérien, traduit de l’arabe par Talb Brahim Daoud, Publications Union des Ecrivains Algériens, 2003

1. Berberii au din vechime alfabet propriu libyco-berber (atestat epigrafic: sec. VI d.C., J.C. Camps, Recherches sur les plus anciennes inscriptions libyques d'Afrique du nord et du Sahara, în Bulletin archéologique du Comité des Travaux Historiques, n.s., 10-11 (1974-1975), 1978) folosit în aria berberofonă (ansamblul Maghreb-Sahara), azi doar de tuaregi (tifinagh). Nu pare a fi fost folosit în literatură (foloseau alfabetele stăpânitorilor puni, latini, arabi sau francezi), ci în scopuri magico-religioase. Tuaregii îl uzitează poate şi pentru funcţia simbolico-identitară. Berberii au un bogat patrimoniu literar (poezie, povestiri, legende, cronici etc.) (Ibn Khaldoun, Istoria berberilor). După colonizarea europeană, rar a mai fost scris. Specialiştii mai folosesc în loc de (t)amazight: limbi nordice berbere, în vest se pot referi la limbile din Atlasul Mijlociu, Maroc, înrudite cu tachelit. Tradiţional tamazight (limbă berberă, familia afro-asiatice, denumire de azi pt. hamito-semitică) (forme: tamazighth, tamajeq, tamahaq, tamasheq) era folosită odinioară de grupurile berbere din Atlasul Mijlociu, Rif, Sened, Tunisia, şi tuaregi. În alte zone are alte denumiri: vestul Algeriei: taznatit/ zenati, Kabylia: thaqvalithi, Siwa: tasiwit etc. Se acceptă că limbile semitice şi berbere sunt ramuri separate ale familiei afro-asiatice.

2. Foederati – cuv. latin, prin sec. al IV-lea î.C., desemna populaţiile străine sosite în Imperiul Roman; aliate cu acesta, apărau frontiera în schimbul unor subsidii în bani/ natură, annonae foederaticae. În timpul lui Justinian foederati: trupe imperiale, alcătuite de obicei din soldaţi barbari şi, în mod excepţional, din romani, comandanţii fiind numiţi de împărat.

3. Al-Kāhinat (cca. 566-693); lb. arabă: vizionară/ preoteasă; romanizată Kah(i)na), cunoscută şi cu numele Dihya sau Kahya. Origine berberă; spre sfârşitul secolului VII i-a condus pe ai săi şi în lupta contra arabizării şi islamizării. Legenda spune era fiica unui şef de trib jrāwa (jarawa), pe nume Tabat; după altă variantă: evreică sau membră a unui trib berber iudaizat.

4. Rebab (rebap, rababah, al-rababa): instrument muzical cu coarde, arcuş, originar din Persia (Afghanistan), probabil adus prin sec. VIII d.C. de caravane. Considerat modelul unui instrument european din secolele XV-XVII, rebec/ rebeck, din care a rezultat violina.

5. Tip de tobă; mai ales în nordul Africii. Neacoperită pe o parte, are două coarde în interior; lovită, produce un zgomot specific.

6. Zonă comercială în oraşele arabe, utilizat şi pentru a desemna piaţa în orice localitate arabă/ arabizată. În vechime se referea mai ales la târgurile săptămânale din orăşele, unde pactele de neutralitate între triburi permiteau schimburile comerciale. În unele ţări africane, printre care şi Algeria, era un loc unde se practicau şi spectacolele, se recitau poeme ş.a.

7. Tārik (Tariq) ibn Ziyad ibn Abdallah (sec. 7 – 8) – Comandant de oşti, berber din Zanata care a străbătut (mai-iunie 711) cu o oaste din 7.000 (alte date: 10.000) de oameni strâmtoarea care va purta numele lui: Djebel al Tarik (Muntele lui Tarik – Gibraltar).

8. „…pământurile spaniole s-au transformat în Andaluzia eliberată de gândirea legendară instaurată de seniorii feudali; asta a permis oamenilor Spaniei să descopere în religia musulmană mizericordia şi valorile care duc la respectul celuilalt şi la egalitate”. – p - 54.

9. Al-Āndalus – numele dat de arabi unei părţi din Peninsula Iberică, stăpânită de musulmani din 711-1492.

10. Dinastia Hafsidă: 1229-1574. Abu Zakariya (1229-1249) desprinde dinastia din cea a Almohazilor (1130-1269); a pus bazele administraţiei în fosta Ifriqia, a consolidat puterea cetăţii Tunis. În secolul al XIV-lea statul Hafsid intră în declin, sub presiunile dinastiei Abdalwide, conduse din nordul Algeriei, de la Tlemcen (din berberul Tilmisan / Izvoarele), pentru ca între 1347-1357 să fie de trei ori cucerit de armatele dinastiei marocane merinide. Cu toate astea dinastia a dăinuit până prin secolul al XVI-lea.

11. Marinizii, Merinizii (sau Benī Merīn), trib berber din nordul Africii; spaniolii le spuneau Mariníes). Dinastia, fondată în 1244, pe un teritoriu situat în Marocul de azi, a domnit până în 1465.

12. Arabii numeau Ifriqiya provincia romană Africa; cuprindea: Tunis, Tripolitania şi Algeria de azi; invadată de musulmani în 647; elemente etno-sociale: rum (se pare din greacă, Romàioi) - în special bizantinii, supuşii Imperiului Roman; pe litoralul african de la nord de Sirte rum: oameni de origine/ de limbă latină; afriki: autohtoni creştinaţi; berber (din latină: barbarus) – care se creştinaseră de puţin timp şi/ sau rămăseseră în afara Imperiului sau/ şi civilizaţiei romane.

13. Ad. litt – comportament, mod de a fi; respectarea regulilor. Limbaj sufi: cale. În linii mari, un adept sufi are de străbătut patru stagii în drumul către împlinire: o viaţă conformă cu şaria, să urmeze calea/ tariqa indicată de murşid/ şeic/ pir, să obţină iluminarea (haqiqat), înţelegerea adevărului – contopirea cu Divinul (marfat).

14. Algeria (Republica Algeriană Populară şi Democratică), 2.380.000 kmp, cca. 30 mil. loc., islam, suniţi, limba oficiale: araba şi amazight (limbă berberă), vorbite: franceza, berbera; Maroc (Regatul Maroc), 710.000 kmp, cca. 30 mil. loc., 99% islam, 1 % alte religii, majoritatea catolici, limba oficială: araba, în paralel: franceza, vorbită: berbera; Tunisia (Republica Tunisiană), 164.000 kmp, cca. 9-10 mil. loc, islam/ suniţi – 99%: religia de stat, 1% catolici, mozaici, limba oficială – araba, vorbite: franceza, berbera, italiana.

15. ’Abū Nuwas (747-probabil 813) – Al-Hasan ibn al-Hani’, celebru poet abbasid cunoscut ca Abu Nuwas (cel cu bucle legănându-se pe umeri), născut la Al-Ahwaz, în SV Persiei; a trăit în vremea khalifilor Harun al Řasid şi Al-Amin; considerat întemeietorul renaşterii stilistice. A stat, conform obiceiului epocii, printre beduini, pentru a deprinde elocvenţa limbii arabe; la Basra şi Kufa a frecventat medii rău famate, imorale şi vicioase. Data morţii sale este incertă, ca şi împrejurările. Poezia lui era contra clişeelor clasice, legată de convenţiile vechii lirici a deşertului. Este socotit creatorul unui nou gen de poem – ghazal-ul dedicat efebului.

16. Sau Qadiriyyah, transliterată kadiri/ qadiri; de la Abdul Qadir Jilani/ Gilani (1077-1166), iranian din provincia Gilan. Unul din cele mai vechi, răspândite ordine: Turcia, Balcani, Africa, India, Pakistan, Asia. Abdelkader, simbolul luptei contra francezilor, era adept.

17. După Shaykh Ahmad al-Tijani (Abul Abbas Ahmad ) (1737-1815).

18. Sau Aïssawa, de la Sheikh Mohamed Ben Aïssa, m. în 1526, la Meknès. Muzica şi cântecele: interpretate de adepţi la instrumente de percuţie, trompete şi voce (solist şi cor) – considerată a avea virtuţi terapeutice şi puterea de a induce participanţilor transa.

19. La origine, în lb. arabă, baraka: binecuvântare/ protecţie oferită de Allah unor persoane (de sfinţenie recunoscută, „şarifi”), locuri, obiecte, date precise (ex: a 27-a noapte a ramadanului), prin aceasta conferindu-le o influenţă spirituală benefică.

20. Vocabularul sufi cunoaşte o serie de termeni ca: Hadarat al-ghayb al-mudafi: prezenţa divină în (lumea) ne-manifestă, Hadarat al-ghayb al-mutlaq: Prezenţa divină în absolut şi incognoscibil, al-Hadarat al-jam'iyah ş.a.

21. Sau Hadhra: dans asociat cu dhikr/ zekr (re-amintirea (atributelor) Domnului din Coran; a te angaja în dhikr însemna să ai conştiinţa existenţei lui Dumnezeu conform cu preceptele islamului; ca act devoţional – şi repetarea numelor divine, a unor ziceri din hadith (pl: ahadith; un hadith: are două părţi: matn/ textul şi isnad lanţul martorilor), recitarea de fragmente din Coran.) Probabil vine de la ideea generală din islam conform căreia orice musulman conştient de existenţa lui Dumnezeu e considerat dhikr; la ordinele sufi există ceremonii dhikr, cu: liturghia – recitare, cântece, dansuri, costumaţii speciale, meditaţie, cufundarea în extaz/ transă etc.
Algeria nu a fost considerată cucerită, formal, decât după 1900, când se consideră că au fost înfrânţi tuaregii.

20. 1808-1883. Conducător al luptei de eliberare naţională din prima jumătate a sec. al XIX-lea. Ales emir în 1832, a dus o luptă dârză, obţinând şi victorii, împotriva armatei franceze. În 1847 a fost luat prizonier, închis în Franţa până în 1853. A murit la Damasc. Numele lui a fost transliterat şi: Abd al-Kadir, Abdel Kader, Abdelkader ş.a.. Abd al-Qādir al-Jazā'iri - Abd al-Qādir Algerianul.

21. Lalla Fatma n'Soumer (1830-1863), numele real Fatma Sid Ahmed, conducătoare algeriană a rezistenţei din Kabylia, împreună cu fratele ei, Si Tahar, în faţa armatelor franceze. A fost supranumită de francezi Ioana d’Arc a Kabyliei.

22. Tuaregi (franceză: touareg, eng: twareg), grup etnic berber sau naţiune/ tamust, cum se consideră. Tuareg: li s-a spus din vechime, de istoricii/ călătorii antichităţii, se pare de pe vremea lui Leo Africanus; îşi spun Kel Tamasheq, Kel Tamajaq/ vorbitori de tamasheq sau kel Hoggar (kel: din) – de ex. din Munţii Hoggar, şi Imouhar, Imuhagh, Imazaghan sau Imashaghen: om liber/ uitat/ abandonat de Dumnezeu. Pe marginea cuvântului Twareg s-au purtat multe dezbateri, pentru că nu pare de origine berberă. S-a spus şi că ar putea veni de la Twārəg, un plural deformat de la Tārgi, un cuvânt din dialectul Ghassānīya, şi ar însemna „locuitor din Targa (numele tuareg al regiunii Fezzan, din Libia regiunea Fezzan/ vechea Phasania a romanilor; lb. berberă: targa – canal, drenaj.) Sau Targa ar fi chiar vechiul nume al regiunii Fezzan. Alte opinii: tuareg: de la pronunţia în limba beduinilor (derivat din cuv. arab badawi, nume generic pt. oamenii deşertului sau/ şi grupurilor de arabi nomazi care străbat deşertul; prin extensie, au fost numiţi aşa şi nomazii deşertului ne-arabi) a cuvântului arab tawariq (abandonat de Dumnezeu) singular: tarqi).
În cărţile algeriene: păstori nomazi, limbă berberă, teritoriu care ocupă parte din: Algeria, Libia, Mali, Niger (mai ales zone sărace în apă, deşert, munţi precum cei numiţi Adrar-des-iforas în Mali, Aïr Mountains în Niger şi Hoggar/ Ahaggar, sudul Algeriei; mulţi tuaregi cred că au ţara lor, fără graniţe recunoscute, capitala spirituală/ istorică: Taddamakat, în Mali); estimare: cca. 1 milion; grupaţi în confederaţii: Ahaggar (Hoggar), Azjer (Ajjer) în N şi Asben (Tuaregii Cerului/ Touaregs de l'Aïr), Ifora, Itesen (Kel Geres), Aulliminden, Kel Tademaket în S. Societate: tradiţional feudală. Vorbesc dialectul/ limba tamachek/ tamasheq - asemănătoare cu araba, dar sunetele sunt mai puţin dure; folosesc vechea scriere berberă: tifinagh. Tuareg: impus de francezi.

PRIN ITALIA, CU POETII ŞI POEZIA (II) - Convorbiri literare, noiembrie, 2007

Trei tineri autori, reprezentanti ai grupului torinez „Poesia Attiva – Unicorno”, Antonio Melillo (capitolele II si IV, născut la Atripalda, 1976), Claudio Sciaraffa (capitolul V, născut la Torino, 1975), Giovanni Tuzet (capitolele I si III, născut la Ferrara, în 1972) au scris împreună acest volum de poeme si poeme în proză, lansat la Suceava. Textele – pe fundal cu imaginarul mitic-legendar-crestin care îl învăluie pe Sfântul Gheorghe –, scrise în nuante/ tonuri/ maniere diferite, reusesc să creeze, în final, imaginea de unitate, coerentă. Una din paginile minunate ale imaginarului crestin, lupta Sfântului Gheorghe cu balaurul, eterna confruntare dintre bine si rău, lumină si întuneric, la urma urmei a tuturor contrariilor (si ale naturii umane) care dau sens existentei universului, este îmbrăcată în haina de culoare si semnificatii a prezentului. Lumea si fata ascunsă a acesteia, fata si reversul oricărei clipe pe care o trăim si care ne trăieste, haina simbolic – duală a fiecărui gest îmbracă totul, de la orasul Ragusa „cu două jumătăti/ împărtit în două de doi mucenici, Ioan si Gheorghe”, dar si de lama ascutită a moirei, care îi divide viata, cronologic, în „după” si „înainte” de 1693, de „cutremurul care a distrus Ragusa si Sicilia de sud si orientală”, la cele două porti, alfa si omega, viata – moartea: „Nu este viată fără moarte, viata/ Moartea, fără viată nu este moarte”. (p. 25) Viata, moartea, lumina, întunericul, binele, răul – cuvinte cu întelesuri profunde pentru ceea ce înseamnă fiinta umană, care, rational, sunt legate evenimential/ fiintial de un altul – „alegere”, ca necesitate. Iar după alegere vin întrebările, chinurile, îndoielile si un alt pas sub imperiul necesitătii – răspunsul. La rândul lui, si acesta aduce pacea pentru o clipă, pentru că: „Binele, fără rău, nu este bine/ Răul nu e rău, fără bine” (p. 19). Iar când acest răspuns este legat de ipostaza celui care marchează viată unui semen printr-o sentintă, întrebările înmuguresc parcă mai repede din trupul binelui si al răului, din trupul alb-negru al clipei: „Am văzut în acei ochi balaurul? Răul era în fata mea si eu eram Sfântul Gheorghe?… Si cum poate fi chinuit într-un mod atroce cel ce învinge rău….” Dar, în fond, „Dumnezeu… ne-a dat posibilitatea de a alege, iar cine o îngăduie, nu poate condamna rezultatele.” (p. 39) Ar putea fi si aceasta o concluzie, desi, până la urmă, „lumea trăieste si moare ca un nimic” si va rămâne, poate, mereu si o altă întrebare, printre altele: „Dacă ar vrea, ar fi Sfântul docil?/ Dacă ar sti, ar fi salvat animalul” (p. 29). Sigur, „Cu balaurul socotelile nu se încheie niciodată”(p. 33), la urma urmei.
Un volum care se „roteste” în sfera discursiv-confesivă, evidentiază întrebări si oferă un drum spre unele răspunsuri, scris în manieră interesantă, discurs modern, de cei trei autori torinezi, prezentati cititorului român într-o editie îngrijită de Carmen Veronica Steiciuc, traducerea atractivă a lui Ciprian Popa, beneficiind de comentariile Sandei Maria Ardeleanu, Ginei Puică si Giovannei Frene.

Antonio Melillo, Claudio Sciaraffa, Giovanni Tuzet, San Giorgio e il drago, Sfântul Gheorghe si balaurul, editie bilingvă, italiană-română, traducere de Ciprian Popa, editia îngrijită de Carmen Veronica Steiciuc, Suceava, 2006

Polenul stelelor


Editura Point International adună în volumul Polenul stelelor creatii ale poeti italieni Mario Baudino, Donatella Bisutti, Alberto Capi, Patrizia Cavalli, Arnaldo Ederle, Mauro Ferrari, Giuliano Gramigna, Ricardo Held, Giorgio Luzzi, Alda Merini, Giampiero Neri, Umberto Piersanti, Fabio Pusterla, Giovani Raboni, Silvio Ramat, Antonio Ricardi, Paolo Ruffilli, Mario Santagostini, Patrizia Valduga
Mario Baudino (n. Chiusa Pesio, 1952), jurnalist cultural – scrie pentru La Stampa, în principal, prozator, poet, locuieste la Torino. Volume de poezii: Una regina tenera e stupenda, 1980, Grazie, 1988, Colloqui con un vecchio nemico, 1999 s.a.
În Poezia italiană contemporană, 2004, Franco Buffoni scria despre tendintele neo-orfică si neo-ermetică care s-au dezvoltat în Italia în ultimii treizeci de ani, ca si despre tendinta mito-modernistă, agreată de poetii tineri ai anilor 90, pentru care mit/ mitologic tin si de (sau poate fi) un limbaj care transcende personalul si temporalul, prin care universul îsi vorbeste siesi. Tine nu de trecut, ci mai mult de viitor. Unii cred că ar fi vorba si de constiinta cosmică a umanitătii. Franco Buffoni aminteste printre adeptii acestei tendinte pe Rosita Copioli, Tomaso Kemeny (în opinia sa venit din avangardă), si Mario Baudino. Dealtfel, din primul volum de poeme, Una regina tenera e stupenda, la Mario Baudino, în afară de fluiditatea narativă, usoara tendintă spre experiment, se întrevedea si dorinta de întoarcerea la mit, la o atmosferă de poveste pentru ca, în Grazie, să avem în fată o operă evident mai matură, un stil personal, mai putin experimentală, iar în Colloqui con un vecchio nemico un autor care se vorbeste despre dragoste, vremurile pe care le trăim, linistit, fără emfază, cu ironie dozată, usoară melancolie, povestind si din propriile trăiri/ experiente. La un forum cultural, Baudino spunea că nu crede foarte mult în publicarea pe Internet, pornind de la considerente ca modul în care putem (re)cunoaste/ percepe audienta în reteaua virtuală, amintind că relatia piată – literatură nu creează în mod necesar un gap (o pauză/ rupere) între cititor si autor.
Donatella Bisutti s-a născut la Milano, este jurnalistă din 1970. A lucrat pentru Mondadori (pentru Grandi Opere; un număr de ani a scris pentru magazinul Mille Libri) poate cel mai important grup editorial din Italia. E în staff-ul editorial al magazinului Poesia, editat de Crocetti. Un an a fost presedinta European Association for Poetry Promotion, cu sediul în Belgia. În 1990 a fondat premiul Poesia Aperta, la Milano.
În 1984 a obtinut premiul Montale pentru debut, cu Inganno Ottico (publicat la Società di Poesia, în 1985), tradus în franceză în 1989 de poeta Bernard Noel, si publicat la Editions Unes, cu titlul Le Leurre Optique. Din bibliografie: Charles Dickens, 1974, L'albero delle parole. Grandi poeti di tutto il mondo per i bambini, 1979, L’astronomo, 1980, Inganno Ottico, 1985, Voglio avere gli occhi azzurri, roman, Penetrali, versuri, 1989, 1997, La poesia salva la vita, 1998, Lucio e la luce della luna, 2001, Piccolo bestiario fantastico, 2002, Colui che viene, 1994, reeditat în 2005. În prologul la poemul Colui che viene (după Apocalipsă – Cel/ Acela care va veni) – publicat si în România –, pe care autoarea îl consideră poate creatia ei cea mai notabilă, scrie: poezia este „creazione della mente”, si „Dio č la speranza dell’uomo ma l’uomo č la speranza di Dio”.
Poetul, editorul, eseistul, translatorul Alberto Cappi s-a născut la Revere, lângă Mantua, în 1940. Personalitate cunoscută în lumea literelor italiene, redactor la reviste ca: Anterem, Quaderno, Steve, Testuale, Tracce, colaborator la: Poesia, Testo a fronte, La Clessidra, Il Verri, Hebenon si la altele, peste hotare, în SUA, Spania, Venezuela s.a.
Din volumele de poezie: Passo Passo, 1965; Alfabeto, 1973; 7, 1976; Mapa, 1980; Per Versioni, 1984; Casa delle Forme, 1992; Piccoli dei, 1994; Il Sereno Untore, 1997, Quattro canti, 2000; Visitazioni, 2001; Libro di terra, 2003; La casa del custode, 2004 s.a.
Desi s-a spus că prin modul de a scrie Alberto Cappi nu a fost străin de preocupările, experimentele/ căutările scriitorilor din Gruppo 63 , constituit la Palermo, s-a remarcat mai curând ca voce singulară, cu rezultate considerate de critici inedite prin inovatia/ căutarea în plan lingvistic (cu instrumente diverse, de la ambiguitatea semantică la neologisme, paralelismul/ forme verbale substantivate s.a.), prin suprapunerea unor planuri diverse în care se întretăiate teme într-un orizont de la oniric la psihanaliză, de la biografic la mistic, tainele existentei, ale cosmosului (încadrarea/ raportarea omului la univers), de la dragoste (si cea paternă) la apăsarea solitudinii s.a.. Ettore Bonesio di Terzet scria că, prin La casa del custode, Alberto Cappi ar deschide calea pentru o nouă „fază inovativă” pentru poezia italiană, si prin aceea că este una a dimensiunii cotidiene, dar si a celei metafizice. Indiscutabil activitatea de traducător, (a tradus în special în/ din spaniolă, portugheză, franceză) a contribuit la un contact mai atent cu ce înseamnă poezia europeană. De remarcat si maniera în care se autorul foloseste spatiile/ spatialul, asezarea în pagină.
Patrizia Cavalli s-a născut la Todi, lângă Perugia, în 1947, locuieste la Roma din 1968. A tradus din franceză si engleză proză, teatru (Shakespeare, Moličre). Pentru volumul Sempre aperto teatro, Einaudi, 1999, a obtinut premiul literar Viareggio-Repaci. Volume de versuri: Le mie poesie non cambieranno il mondo, 1974, Il cielo, 1981, Poesie (1974-1992), 1999, toate la editura Einaudi. Se poate spune că poezia ei îsi trage seva, cel putin în Le mie poesie non cambieranno il mondo, din efervescenta neoavangardistă a anilor 60, dar si că, dincolo de gratia, naturaletea în a „povesti” în versuri dragostea, întâmplările de zi cu zi, răzbate si ironia, nuantată de culorile cu iz de deceptie, o oarecare doză de umilintă a omului în fata realitătii în care, parcă, nu mai are cum să intervină, si care răneste. Totul într-un stil prozastic în care ambiguitatea e uneori la ea acasă, oferind credibilitate-veridicitate „poetului-martor”. Criticii au văzut în poezia sa, atent asezată în pagina tipărită, „un vero e proprio manifesto di poetica”, „un piccolo gioiello di smaliziata tecnica versificatoria”, camuflată într-o aparentă „simplitate discursivă” . De adăugat că în scriitura sa Patrizia Cavalli, desi atentă la schimbările/ noul din poezia italiană, nu s-a lăsat purtată de valul tendintelor de la sfârsitul de secol XX . S-a spus că poezia ei ar fi „una delle piů originali esperienze ‘diaristiche’ della poesia di secondo Novecento” (Stefano Giovanardi).

Arnaldo Ederle s-a născut (1936) si locuieste la Verona, unde a colaborat la diverse reviste/ jurnale cu articole de critică, traduceri din Saint John Perse, Maeterlinck, Garcia Lorca s.a. Volume de versuri: Le pietre pelose ben osservate, 1965, Partitura, 1981, Il fiore d’Ofelia, 1984, Contre-chant, 1993, Cognizioni affettive, 2001.

În poezia sa se întrevăd solidele cunostinte culturale (de pildă în Contre-chant scrie poezie pe teme din poezia maestrilor clasici precum Cavalcanti, Rimbaud, Leopardi, Baudelaire), vizibile în stil (desi agreează versul liber), folosirea cuvântului/ instrumentelor lingvistice, coerentă, moderatie, echilibru – inclusiv în modul în care lasă să transpară sentimente/ emotii, poate si retorică. În cele mai recente creatii (Cognizioni affettive s.a.) se pot vedea tendinte de narativitate, prozastic dar si elegiac.
Poet, scriitor, critic, Mauro Ferrari s-a născut la Novi Ligure, 1959, a fondat editura Joker, conduce revista La Clessidra. Volume: Forme, poezii, 1989, Storie da Novi, 1994, Al fondo delle cose, poezii, 1996, Poesia come gesto, appunti di poesia, critică, 1998 Nel crescere del tempo, poezii, 2003, Il bene della vista, poezii, 2006. Scrie o poezie de meditatie, „de idei, de viziune” (G. Bárberi Squarotti), cu o „structură poematică insolită” (M. Germani), de rigoare stilistică, tematică diversă, profundă, prin modul în care scrie poezie „luptă contra sterilei simplităti, fiica ignorantei”, dar si a „vacuitătii poetice” fără sens (S. Montalto). Mauro Ferrari este interesat de lumea în care trăieste, de ce înseamnă cuvântul/ ritmul, limba, de rolul, de sociologia literaturii chiar.

Giuliano Gramigna s-a născut la Bologna, 1929, dar s-a mutat apoi la Milano. Considerat unul din cei mai importanti critici literari din Italia (publică si în Corriere della Sera; este membru al juriului care acordă unul din cele mai prestigioase premii din Italia, pentru critică, proză si poezie: Premiul Bagutta ), scrie si proză, poezie. Din volumele de poezie: Robinson in Lombardia, 1967, Es o es, 1980, Annales, 1985, Coro, 1989. Scrie o poezie de rafinament intelectual, acuratete/ adâncime psihologică, expresivitate lirică aparte, emotionantă, pe un ton întelept-ironic, căutând/ subliniind autenticitatea, sensul lucrurilor, faptelor.

Ricardo Held, născut la Venetia, în 1954, a studiat literatura franceză, traducând apoi din Balzac, Victor Hugo, Flaubert, Racine, Rilke s.a. Până în 1996 a fost responsabil cu romancierii străini la Editura Marsilio , pentru Marsilio-Poesia, pentru Montadori s-a ocupat de Celan, Thomas Mann, Musil. Din volumele de versuri (este tradus în franceză, germană, spaniolă): Per questa rilassata acida voglia, 1985 – cu care a obtinut premiul Pasolini-Rimini, Il guizzo irriverente dell'azzurro, 1996 – premiul Montale.
Giorgio Luzzi s-a născut la Rňgolo, în Valtellina, 1940, s-a stabilit la Torino din 1972. A studiat poezia italiană din partea a doua a anilor 90, a alcătuit antologii, a scris articole critice – colaborând la periodice (L'indice, Poesia, l'immaginazione, cotidiane ca Giornale del popolo s.a.). S-a ocupat mai ales de Saba, Quasimodo, Vittorio Sereni, David Maria Turoldo, Andrea Zanzotto, Luciano Erba). A tradus din franceză (Baudelaire, Prévert, Apollinaire, Char), germană (Goethe, Rilke, Trakl). Din volumele sale de poezie: Epilogo occitano, 1990, Mosaici dei rifugi, 1990, Allegretto e dipinto, 1997, Predario, 1997, Talěa per pietŕ, 2003 s.a.
Alda Merini s-a născut (1931) si locuieste la Milano. La 19 ani era inclusă în Antologia della poesia italiana 1909-1949, a lui Giacinto Spagnoletti, 1950, apoi în Quarta generazione, 1954, de Piero Chiara si Luciano Erba. Erau ani în care publica volumele: La presenza di Orfeo, 1953, Paura di Dio, 1955, Nozze romane, 1955, Tu sei Pietro, 1961. După o lungă perioadă de recuperare în urma unor probleme de sănătate (de natură psihică), a publicat La Terra Santa, 1984, în 1986 antologia Testamento, apoi Vuoto d’amore, 1991, La volpe e il sipario, 1994, Ballate non pagate, 1995, Fiore di poesia 1951-1997, Superba č la notte, 2000 s.a. A publicat si plachete, volume de proză: L’altra veritŕ. Diario di una diversa, 1986, Delirio amoroso, 1989, Il tormento delle figure, 1990, La pazza della porta accanto, 1995, La vita facile, 2001, La carne degli angeli, 2003 s.a.
Dacă în o primă fază poezia Aldei Merini era caracterizată mai mult de latura mistică/ metafizică, dar si de filoane erotice si religioase, si tragice, apoi se întrevede o energie a expresivitătii aparte, năzuind în versul ei tensiuni, imagini, ruperi de ritm. La revenirea în fortă, în anii optzeci, putem vorbi de o tematică mai vastă: dragoste si moarte, religie, emotie puternică s.a., marcată si de inegalitate, poate si valorică
Giampiero Pontiggia (pseudonim Giampiero Neri), s-a născut la Erba în 1927, locuieste la Milano. Volume de versuri: L’aspetto occidentale del vestito, 1976, Liceo, 1986, Dallo stesso luogo, 1992, Teatro naturale, 1998, placheta Erbario con figure, Armi e mestieri, 2004. Considerat o personalitate originală, poet insolit, scrie o poezie esentializată, subtilă, în limbaj uneori pretios, poate usor didactic, dar nu complicat inutil, uneori căutând simplitatea elementară, relevând capacitate de sugestie si inovatie.
Umberto Piersanti, născut la Urbino, 1941, unde a studiat sociologia si literatura. Volume de poezie: La breve stagione,1967, Il tempo differente, 1974, L'urlo della mente, 1977, Nascere nel '40, 1981, Passaggio di sequenza, 1986, I luoghi persi, 1994, Nel tempo che precede, 2002, antologia Per tempi e luoghii, 1999 s.a. A publicat si romane (L'uomo delle Cesane, 1994, L'estate dell'altro millennio, 2001) critică (L'ambigua presenza, 1980, Sul limite d'ombra, 1989), a făcut film (L'etŕ breve, 1969-70, trei filme-poem: Sulle Cesane, 1982, Un'altra estate, Ritorno d'autunno, 1988, si patru „documentare-portret” a patru poeti, pentru televiziune). A editat, împreună cu Fabio Doplicher, antologia de poezie italiană din a doua jumătate a secolului XX, Il pensiero, il corpo (Quaderni di Stilb, Roma, 1986). A fost tradus în diverse limbi, apare în reviste/ antologii din tară si de peste hotare, obtinând o serie de premii ca: Camaiore, Penne, Caput Gauri, l'Insula Romana, Mastronardi si Piccoli. Actualmente este editor la magazinul literar Pelagos. Într-un interviu Umberto Piersanti spunea că a început să scrie teatru la 14 ani, considerând că limbajul/ tematica sa sunt în legătură strânsă cu civilizatia satului – pe care vrea să o păstreze nu în nota de uneori tragică, de mizerie chiar, impusă de cotidian, ci în una a magicului, asa cum e păstrată în memoria sa, uneori chiar „reinvetând” locurile în poezie, acele „locuri pierdute”, atât de schimbate azi în realitate si atât de frumoase în amintire.
Nel tempo che precede, volum împărtit în cinci sectiuni: Nel tempo che precede; Cespi, fiori ed animali; Familiari; D’amore e altro; Tra cronaca e memoria, din punct de vedere al scriiturii se întinde între epic/ fantastic, fabulos, mister, chiar peisaj si secvente din gândurile autorului. Sunt evocate multe nume de locuri, mituri, legende, „puse fată în fată” cu ce înseamnă ineluctabila schimbare, pierderea, degradarea frumusetii adusă de vremurile moderne, de pierderea copilăriei; la urma urmei, spune autorul, „l’etŕ dell’oro č come un cielo chiaro”(„vârsta de aur e ca/ un cer senin”), după aceea venind durerea. Fiecare loc revine în memorie ca „altădată”, îmbrăcat în haina de metafore si meditatie.
Fabio Pusterla, născut la Mendrisio, în 1957, licentiat în litere la Universitatea din Pavia, locuieste în Elvetia, Cantonul Ticino, la Lugano si la Albogasio, Italia. A publicat critică, traduceri si poezie mai ales de factură/ sorginte expresionistă, dar si cu elemente de traditional. Volume de versuri: Concessione all’inverno, 1985, 2001 Bocksten, 1989, 2003, Le cose senza storia, 1994, Pietra sangue, 1999, Folla sommersa, 2004, Movimenti sull'acqua, 2004.
Giovani Raboni (1932-2004), născut la Milano, avocat (a abandonat avocatura pentru a se dedica literaturii), a scris critică literară (Poesia degli anni Sessanta, 1976, Quaderno in prosa, 1982) si teatrală, este un important traducător (a tradus Ŕ la recherche du temps perdu/ În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust, 1983-1993, poezia lui Baudelaire, din Flaubert, Apollinaire), laureat al premiului Bagutta - 1997. Este considerat un important critic si poet italian. Primul volum Le case della Vetra, 1966, vine după două plachete (Il catalogo č questo si L’insalubritŕ dell’aria). Au urmat volumele: Cadenza d'inganno, 1975, La fossa del Cherubino, 1980, A tanto caro sangue (auto-antologie din poemele scrise între 1953-1987, apărută în 1988, Versi guerrieri e amorosi, 1990, Ogni terzo pensiero – a luat premiul Viareggio, 1993, Barlumi di storia – premiile Montale si Vitaliano Brancati în 2003. A colaborat la diverse reviste: Quaderni piacentini, Paragone, Corriere della Sera s.a., a fost director la Casa de Editură Guanda.
Le case della Vetra a fost considerat unul din cele mai originale volume de poezie ale perioadei, poetul creând ceea ce s-a numit „parlato mentale”, pe tonuri prozastice.
În poeme a lucrat mult asupra cuvântului, a abordat diverse registre lingvistice (în stilul considerat propriu „liniei lombarde”, pe tonuri discrete si, cu toate că a abordat teme majore, sociale si morale, politice, a fost un observator atent al cotidianului/ detaliului, spunând : „Poezia e chiar locul bogătiei lingvistice, al diversitătii” si, constient de pericolele globalizării (cu efecte, considera el, în poezia europeană, dar si italiană): „Este foarte importantă circulatia tuturor limbilor si culturilor, dar fundamental este si să găsim o definitie a limbii proprii, culturii proprii”.
Silvio Ramat, născut la Florenta, în 1939, critic, poet, din 1976 titularul catedrei de literatură italiană, facultatea de Litere si Filosofie la Universitatea din Padova. Volume de critică: monografia Montale, 1965, studiul L'ermetismo, 1969, Storia della poesia italiana del Novecento, 1976, Protonovecento, 1978, L'acacia ferita e altri saggi su Montale, 1986, La poesia italiana 1903-1943. Quarantuno titoli esemplari, 1997 s.a. Volume de poezie: Le feste de una citta, 1959, Gli sproni ardenti, 1964, Corpo e cosmo, 1973, In parola, 1977, L’inverno delle teorie, 1980, L’arte del primo sonno, 1984, In piena prosa, 1987, Orto e nido, 1997, Una fonte, 1998, Serials, 1988, Ventagli, 1991, Pomerania, 1993, Numeri primi, 1996, Il gioco e la candela, 1997, Le rose della cina, 1998, Per more, 2000, Nel bosco sibillino, 2005 s.a. În 2006 apare Tutte le poesie (1958-2005) – cca. 1500 de pagini care relevă dorinta/ apetenta lui Ramat de revărsa în poezie viata, tot ce înseamnă în viziunea lui existenta, în imagini poetice.
Antonio Ricardi, născut la Parma, 1962, locuieste la Seste San Giovanni, la marginea Milanului, loc odinioară numit Micul Stalingrad. Editor, eseist, poet, a publicat Il profitto domestico, 1996, Un amore di cittŕ, 2000, Gli impianti del dovere e della guerra, 2004. De la debut, care arată un proiect poematic matur si că doreste re-înscrierea în linia unor poeti precum Giovanni Raboni, a continuat în volumele următoare cu poematizarea problemelor/ temelor precum munca, viata zilnică, scopul adesea absurd si paradoxal al unor fapte/ activităti/ actiuni umane – precum războiul. O poezie când subtilă, discretă, când energică, sonoră, care vădeste o atentă folosire a cuvântului. Considerat o voce importantă, distinctă a generatiei sale.
Paolo Ruffilli, poet, scriitor, eseist, s-a născut la Rieti, 1949, a crescut la Forli, a absolvit literele la Bologna. A colaborat la diverse reviste, jurnale ca Il Resto del Carlino, La Repubblica, La Stampa, Il Giornale, Il Gazzettino. Din 1972 locuieste la Treviso, unde e consultant editorial. Volume de versuri: La quercia delle gazze, 1972 Quattro quarti di luna, 1974; Notizie dalle Esperidi, 1976, Piccola colazione, 1987, Diario di Normandia, 1990, Camera oscura, 1992, Nuvole, 1995, La gioia e il lutto, 2001. După un început în siajul avangardei italiene din anii 60, poezia lui s-a îndreptat spre un stilul personal, marcat de lirism, versuri scurte, parcimonios, ironic/ autoironic, abordând teme majore, uneori impregnate de nostalgia fată de trecut, de amintiri – zugrăvind în vers si concretul, viata, realul „depozitat” în mintea sa. Poetul spunea că doreste ca „în putine cuvinte să spună cât mai mult posibil”.
Mario Santagostini, poet, critic, traducător din germană, născut la Milano, 1951, a scris o carte despre poezie/ mecanismele ei, Il manuale del poeta, 1988. La 21 de ani a publicat într-un tiraj mic primul volum, Uscire di cittŕ, 1972. Au urmat Il sogno di Agostino, 1978, Come rosata linea, 1980, L’Olimpiade del’40, 1994, L’idea del bene, 2001. Scrie o poezie de rafinament stilistic, subtilă, cu elemente din cotidianul urban pentru ca, în Come rosata linea, să construiască poemul prin numeroase „voci” care cresc forta de sugestie, iar în L’Olimpiade del’40 să apeleze la un procedeu aparte – amintirile lui lirice, dinainte de a se naste.

Patrizia Valduga, poet, critic literar, traducătoare (din John Donne, Moličre, Shakespeare, Valery, Mallarmé), născută la Castelfranco Veneto, 1953, stă la Milano din 1981. Volume de versuri: Medicamenta, 1982, La tentazione, 1985, Medicamenta e altri medicamenta, 1996, Cento quartine e altre storie d’amore, 1997. Agreează rima, formele de poezie fixă (sonet), pe care le practică cu măiestrie, pe teme ca dragostea, viata si moartea, obsesia mortii s.a.

O antologie care, (fără a avea neapărat pretentii de reprezentativitate), poate oferi cititorului prilejul să (re)deschidă poarta către una din cele mai frumoase pagini din poezia Europei si a lumii.

Het stuifmeel van de sterren/ Il polline della stelle/ Polenul stelelor, poezia italiană contemporană, editia bilingvă: italiană olandeză, selectie si Introducere: Donatella Bisutti, versiunea olandeză: Annie Reniers, Germain Droogenbroodt, Ed. Point International, Altea (Alicante) Spania, 2006


Poet, critic, translator, născut în Gallarate (Varese), 1948; predă literatură comparată la Universitatea din Casino. Din 1989 conduce revista Testo a Fronte, care publică poezie, traducere si teorie.

Editură fondată de Arnoldo Montadori, în 1907, actualmente controlată de grupul Fininvest, al familiei magnatului Silvio Berlusconi; condusă de Marina Berlusconi.

Ex: Gio Ferri, La poesia silente di Alberto Cappi, 2006.

Gruppo 63: grup neoavangardist constituit la Palermo; membrii au experimentat forme noi de expresie; neavând niste reguli clare, bine definite, unii erau interesati de idei marxiste, altii de teoria structuralistă s.a..

Sulla poesia di Alberto Cappi.

Antonello Borra, Considerazioni su una poesia di Patrizia Cavalli.

Constanta ei a fost subliniată de critici, ex.: Antonello Borra, Considerazioni su una poesia di Patrizia Cavalli.

Fondat la 11.11.1926, în noaptea de San Martino; acordat prima dată la 14.01.1927 în trattoria toscană a lui Pepori, la Milano, de un grup de 11 prieteni. Din laureati: Italo Calvino, 1959, Mario Soldati, 1976, Giorgio Bassani, 1983, Giovanni Raboni s.a.

Fondată la 23 febr. 1961; numele: un omagiu adus filosofului Marsilio da Padova, filosof, jurist ghibellin din secolul al XIV-lea.

Fare di un luogo un spazio totale. Il cantore di un mondo in estinzione, interviu acordat lui Alessandro Moscč, în 2003.

În un interviu publicat în Il popolo, 20.02.2002.