Haine cu fir de suflet pentru nemuritoarea Rozafat - Convorbiri Literare, decembrie 2007

În 1974 apărea la Editura Minerva, în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, volumul Cetatea Rozafat. Folclor albanez (balade, cântece de dragoste, versuri satirice, strigături, proverbe), antologie alcătuită de Focioni Miciacio, cu un cuvânt înainte trimis de Victor Eftimiu cu puţin înainte de trecerea lui în lumea de dincolo, la 27 noiembrie 1972. A fost un prilej pentru cititorul român să se apropie de folclorul albanez. Rozi Theohari, acum, ne oferă o altă cheie a acestei lăzi de zestre. Ea a ales un subiect deloc uşor, pentru că o călătorie de spirit în trecutul, în folclorul neamului tău implică atenţie, responsabilitate. Implică o inimă înmugurită în frumuseţea spirituală a neamului şi, nu în ultimul rând, har. Una din paginile cele mai frumoase ale folclorului albanez este despre Rozafat (Cetatea Rozafat), care cunoaşte mai multe variante. Rozi Theohari a dorit să o transpună în limba engleză, editând versiunea engleză-albaneză în anul 2003, şi să o facă cunoscută în ţara de adopţie. (Autoarea a plecat în SUA în 1994, când publicase deja de ani buni în diverse reviste şi în volum)
Iorga spunea (în conferinţa Albania, ieri şi azi, din 7 decembrie l934) că „albanezii şi românii sunt veri de sânge”, iar Bolintineanu (în Călătorii la românii din Macedonia) că datinile albanezilor sunt întocmai ca acelea ale aromânilor din Macedonia, care „seamănă… cu cele ale românilor din Principate”. Pe plan european, balade ca ale Mănăstirii Argeşului („balada Meşterului Manole”) şi Cetăţii Rozafat, au fost privite şi ca argumente ale legăturii/ comunicării între popoarele din Balcani în vechime, aspecte azi trecute adesea cu vederea. Există cel puţin două linii de discuţie: originea autohtonă a baladei şi cea a unei circulaţii a motivului principal, al jertfei, în diverse variante, pe un areal mai larg. Mitul are o largă răspândire, sacrificiul pentru durabilitatea/ repararea construcţiilor fiind practicat, în vechime „în Scandinavia şi la finici, la letoni şi la estonieni, la ruşi şi la ucraineni, la germani, în Franţa, în Anglia, în Spania”, până în Oceania, Polinezia, Asia (ecouri aparte în China, Japonia ş.a.), scria Mircea Eliade, în De la Zalmoxis la Genghis-Han. La români, numărul creaţiilor literare inspirate din mitul jertfei zidirii este semnificativ: peste 150 poezii, cca. 25 de piese de teatru, mai multe povestiri/ romane, între autori fiind Vasile Alecsandri, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Victor Eftimiu, Lucian Blaga, Victor Papilian, Dan Botta ş.a..
Întâlnim motivul jertfei zidirii în mai multe ţări ale lumii, dar este notabil că, dacă mai peste tot apare mai ales sub formă de relatări/ texte cu conţinut mitic, legendar, poate cu sugestii ale unor „întâmplări primordiale”, în spaţiul carpato-balcanic îl regăsim în balade, creaţii de substanţă epică de valoare, răspândite preponderent în zonele de la nord şi sud de Dunăre. Balada există în acest areal în mai multe versiuni: macedonene, bulgăreşti, sârbo-croate, neogreacă, maghiare ş.a. Sunt diferenţe/ asemănări semnificative la nivel narativ, de simbolistică/ semnificaţie între versiunile din diverse ţări (implicit între Balada Meşterului Manole şi Cetatea Rozafat). Nu mi-am propus să le dezbat, ci doar, amintind unele, să re-subliniez ideea unui spaţiu de confluenţe în partea noastră de Europa.
Alegând să re-interpreteze balada Cetăţii Rozafat, Rozi Theohari, fără a altera substanţa, re-desenează şi cadrul spaţial. A trebuit să aleagă din o serie de semne unele, să le confere haine înnoite, de simbol, intuind cel mai adesea potenţialul lor simbolizant. Poate că ipoteza de lucru de la care a plecat să construiască noua haină de cuvinte a baladei să fi pornit şi de la aceea că un simbol, chiar secundar ca importanţă, aparţinând unui context cultural anume, subliniat/ evidenţiat cât trebuie, poate duce în nucleul acelui context. Şi, prin corelaţiile pe care le atrage, poate conduce la înţelegerea semnificaţiilor culturale, şi (sau tocmai) în virtutea comunicării lor subterane prin reţele simbolice. Motivul zidului (cu sursa transculturală, plasată în mitologic/ raportarea la sacru: jertfa pentru creaţie; sensul care se conturează treptat este revelarea pentru meşterul-creator a necesităţii jertfei, pe plan universal, transmiterea încifrată a unui mister, dinspre divin spre uman), asocierea acestei încărcături simbolice cu mitul jertfei pentru creaţie, îl situează pe un plan interpretativ înalt, face ca valenţa sa culturală să devină mai pregnantă. Pentru Gilbert Durand (în Structurile antropologice ale imaginarului) zidul poate fi „simbol diairetic”, atât ca circumscriere a intimităţii/ religiozităţii/ reveriei, cât şi ca „univers împotrivă”/ „înveliş protector”, separare de exterior şi ostilitate autoconservantă (cazul Cetăţii). Ivan Evseev aminteşte, în Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, caracteristici ale „motivului zidului” în diverse culturi: simbol protector, ascensional – al ascensiunii comunităţii pe care o „încercuieşte”. Putem crede că nu e, aşadar, nici la Rozi Theohari întâmplătoare insistenţa asupra înălţimii impunătoarei cetăţi: „Castelul se vede imens pe colină/ Privind cu duioşie peste lac şi Shkodra/ Zidurile se ridică sus cu capul către cer”.
Mircea Eliade enumera, în Tratat de istorie a religiilor, condiţiile pe care trebuie să le întrunească un loc pentru a fi sacru: să fie în apropierea unei ape, să aibă ca reper un arbore/ o pădure, să fie marcat printr-o piatră, eventual înaltă, movilă etc. Privite astfel, indicaţiile de topos pentru construcţia sacră din Rozafat nu mai par întâmplătoare. Iar simbolul acelui zid, ca reper de sacralitate, ca hierofanie, se îmbogăţeşte cu bogate valenţe culturale: „O ceaţă deasă atârnă peste râul Buna,/ Acoperind Shkodra şi lacul cu spumă/…/ În spaţiul gol al unui teribil ţărm de ceaţă./…/ Castelul fatal acolo sus pe colină/ De cei trei fraţi cu sudoare şi chin era ridicat”.
Rozi Theohari începe cartea prin evidenţierea altui simbol – piatra („Piatra – meşteşug din străbunie/ Piatra – nobleţe/ Piatra - metaforă şi legendă/ Piatra – cântec şi bocet/ Piatra – jurământul bărbaţilor/ Piatra – arta şi domnie!”). Piatra ocupă în diferite culturi un loc aparte. A fost evidenţiată legătura simbolică dintre suflet şi piatră. Şi această conexiune pe tărâmul simbolicului e dăruită cu o culoare personală de Rozi Theohari: „Pietrele mari colţuroase/ Ca într-o avalanşă plină de magie/ La poalele dealului în prăpastie/ Stânci dansând cu oroare, teamă, violenţă” sau „Piatra cântă în mâinile lor/ Luând armonie şi formă, mişcare şi viaţă” ş.a. O piatră sacră rămâne pentru privitorul obişnuit o simplă piatră. Aparent, (din punct de vedere profan), nimic nu o distinge de altele. Dar, scria Mircea Eliade în Sacrul şi profanul, „pentru cei cărora o piatră li se revelează ca fiind sacră, realitatea ei imediată se preschimbă, dimpotrivă, în realitate supranaturală”. Iar autoarea înţelege şi foloseşte această „trecere” dinspre sacru înspre profan, în acest caz.
Toponimia (Râul Buna, Shkodra ş.a.), „povestea” propriu-zisă (atmosfera creată pentru fiecare secvenţă narativă), maniera în care relevă cum zidurile cetăţii, ce se surpau mereu, ascund/ conţin dincolo de aparenţe, o enigmă nedezlegată, de a cărei dezlegare depinde reuşita, sunt exploatate atent. Mircea Eliade scria despre „consacrarea spaţiului”, în context cultural vast (civilizaţii protoindiene, egeene), că locul sacru nu e niciodată „ales” de om, ci doar „descoperit”. Spaţiul care susţine hierofania i se revelează, într-un fel, unui ales. La Rozi Thoehari revelaţia o „aduce” „un om cu barbă căruntă/ A răsărit ca din pământ/ Îmbrăcat cu mantie neagră, lungă, peticită/ Care cade până la sandale/ Iar căciula ponosită pusă strâmb pe frunte/ Apăra de vânt părul lung şi rar./ Părea atât de obosit – sprijinindu-se în toiag”.
Cele două etape ale construcţiei aflată sub semnul sacrului sunt re-desenate gradual: întâi eşecul, perpetua surpare (subliniată/ susţinută parcă de elementele naturii, de întregul univers): „O vreme ceţoasă – nemaivăzută vreodată/ De către bătrânii locului./ Ca limbile albe a o mie de dragoni, Întinsă şi împletită cu crengile copacilor/ Casele, părul oamenilor şi membrele lor/ Făcându-i să meargă orbeşte şi cu teamă./ Devenind trişti, mişcându-şi braţele şi mâinile/ În spaţiul gol al unui teribil ţărm de ceaţă./ În timp ce câinii speriaţi lătrau,/ Cu sunete stridente prevestind nenorociri”, şi etapa izbânzii, cu jertfa pentru reuşită, care implică moartea, chinul sufletesc al tânărului meşter, cum era revelată de „mesager”: „Flăcăi, nici un lucru nobil nu vine uşor – / Pe pământ – fără un idol de jertfă”.
Naraţiunea este construită atent: prevestirile, înşelătoria celor doi fraţi mai mari, drumul făcut de Rozafat, finalul – zidirea, preţuirea jertfei (şi cum laptele din sânul tinerei femei încheagă zidul, desăvârşind parcă jertfa) nu doar de către oameni, ci parcă de întregul univers, semnificaţia profetic-istoric/ patriotică a martiriului: „Multe lacrimi vor fi vărsate pe pământul albanez/ Până când sacrul râu Buna/ Va fi inundat de picăturile de lacrimi ale mamelor albaneze…/ Lăsaţi colina să poarte mai departe dragostea ei…/ Lăsaţi visurile ei să prindă viaţă şi să zboare…”/…/Pietrele castelului durează încă/ Grele deasupra martiriului tinerei femei”. Este interesant şi cum e descrisă Rozafat, dar şi comportamentul ei. Rozi Theohari a ales un limbaj specific poeziei culte, cu intruziuni de nuanţă populară – fără a apela, decât tangenţial la stereotipii, rimă, sistem de versificaţie tipic sau categorii stilistice mai des utilizate în versul popular (se ştie, de pildă, că în naraţiunile populare sunt identificabile elemente semnificative cu funcţie proprie care intercorelează, dau tiparul, formule interne, motiveme ş.a.). Vocabularul bogat, divers, plasticitatea figurilor de stil, forţa de sugestie, pendularea aproape de lirica populară (de baladă, în speţă), din acest punct de vedere – între descriptiv şi liric, toate acestea fac ca haina plină de culoare, ţesută cu fir de dramatism, suflet şi de emoţie, cu care Rozi Theohari re-îmbracă legenda să fie, cred, una care se va apropia de inima cititorului român.
De menţionat efortul Anei-Mirela Iacob, dar şi al lui Baki Ymeri, cel care în teza lui de doctorat reitera apropierea dintre popoarele albanez şi român şi pe tărâmul folclorului, şi sprijinul demersului făcut de Rozi Theohari de a dărui cititorilor de limbă albaneză, română, şi engleză această frumoasă poveste.

Rozi Theohari, Lacrimile lui Rozafat peste Drina (Rozafa’s tears on the River Drina), versiunea în limba română: Ana-Mirela Iacob, redactor: Baki Ymeri, Editura Arafat, Bucureşti, 2007