Labirintul sau drumul prin sine spre „dincolo” - Oglinda literară, nr 73, ianuarie, 2008

Scriitorul egiptean Moustafa Abou El Nasr (15 iulie 1931 – 19 noiembrie 1995), licenţiat în litere, specializat în studii şi cercetări arabe, a publicat teatru, dar şi volume de proză (1). Acum a apărut şi în limba română (2)cu volumul Labirintul, care cuprinde nuvela cu acelaşi nume şi câteva pagini (ultimele pe care le-a scris înainte de a păşi poarta către „dincolo”), cu titlul Ultimul oaspete.
Moustafa Abou El Nasr a trăit şi a scris în Egipt, o ţară cu cca. 80 de milioane de locuitori, cam 94 - 95% muslimi ( 3 ) suniţi, cca. 5-6 % copţi, creştini ş.a., în care se vorbesc mai multe limbi ( 4 ) : în principal araba, egipteana coptă dar şi limbi nubiene ca nobiin şi kenuzi-dongola, (zona Komo Ombo, lângă Aswan), dialectul berber siwi, la graniţa cu Libia, în oaza Siwa, domari ( 5 ), mai ales în zona Cairo, greaca, în special la Alexandria, bedawi (o limbă beja) ( 6 ), în zona deşertică din est. În Egipt sânt vorbite, la un nivel sau altul (mai ales de către clasele educate), şi franceza, engleza, şi rusa, fapt care a ajutat la păstrarea contactului cu literatura lumii, fapt subliniat şi de Aziz Al-Defai în cuvântul său înainte (unde aminteşte că în ţara sa intelectualii sunt bine văzuţi din punct de vedere social).
Literatura egipteană modernă şi contemporană a dat o serie de nume importante, ca: Abbas Mahmud el-Akkad, 1889-1964, autor a peste 100 de cărţi din varii domenii, fondatorul şcolii de poezie numită Al-Diwan (împreună cu Ibrahim Al-Mazny şi Abd Al-Rahman Shokry), Taofiq Al Hakim, Ahmed Shawqi (7 ) , 1868-1932, unul din pionierii literaturii de limbă arabă în Egipt (fapt pentru care a fost exilat în Spania între 1914 – 1920), cu studii în Franţa, recunoscut că a promovat poemul epic, poetul, textierul (a scris texte pentru cântăreţi celebri în ţara sa) şi translatorul (a tradus şi din Shakespeare, Omar Khayyam) Ahmad Mohammed Rami, 1892-1981, Yosif Edris, Mustafa Lufty Al Manfaluty, poetul Ibrahim Nagi, 1898 – 1953, politicianul de prim rang (prim ministru) şi poetul Mahmoud Sami al-Baroudi, 1838-1904, Poetul Nilului, Hafiz Ibrahim ( 8 ) , 1872-1932, care, deşi folosea regulile clasice ale poeziei arabe, promova noi subiecte/ teme, idei, Taha Hussein, 1889 – 1973, figură notabilă a mişcării de modernizare în literatura egipteană, mai tinerii Yosif Al Kaid, Gamal Al Ghitani ş.a. Este ţara în care s-au născut, la Alexandria, din părinţi greci, Konstantinos Petrou Kavafis, 1863 – 1933, şi laureatul Nobel pentru literatură Nagib Mahfuz.
Considerată de critica egipteană poate cea mai importantă operă a lui Moustafa Abou El Nasr, Labirintul, scrisă în două luni ale anului 1977, este o călătorie-parabolă a unui bărbat (al cărui nume nu îl cunoaştem). Ghidat de o femeie (pe parcurs vor apărea şi alţi „ghizi” care îl vor con-duce pe porţiuni de „drum”: un bătrân, un gigant ş.a.), pătrunde pe o uşă cu totul aparte, misterioasă, care îl duce într-o „lume” fantastică, un „labirint” iniţiatic. Un loc în care mulţi uită de ce au intrat, unii nici nu mai vor să ştie, iar alţii… pur şi simplu nu contează nici măcar pentru ei. Personajul caută adevărul absolut sau, poate, frântură cu frântură, „adevărurile” de care avea nevoie ca să poată păşi mai departe. Dar, în loc să pătrundă într-o lume a răspunsurilor, păşeşte într-un labirint al întrebărilor, parcă s-ar afla pe ramurile cunoscutului arbore la care fiecare pas înseamnă o alegere/ decizie care, la rându-i, generează o alta, care…. Pe drum se întâlneşte cu mai multe persoane, tot fără nume. Alteori pare că nici întrebările nu mai înseamnă nimic, când ajunge, după trecerea printr-o încăpere plină cu oameni, într-un pustiu galben deasupra căruia strălucea soarele… şi atât. Temele şi ideile se înlănţuie, dezbaterile pendulând între banal, prolix şi metafizică/ filozofie, încâlcindu-se în alte întrebări, firul Ariadnei părând a fi pierdut cu desăvârşire. De la numerologie (tema cifrei trei, de pildă, îi este „explicată” de trei inşi, bătrâni, care, teoretic, ar fi putut să îl ajute să găsească Calea, spre iluminare sau spre un răspuns, dar în loc de asta îl trimit în fundătura inundată cu apele iluziei) la căutări existenţiale, de la încercări de „orientare” la anxietate, sentimentul claustrării într-un spaţiu timp al cărui înţeles îi scapă ş.a.
Încercând să afle un „răspuns”, personajului nostru i se răspunde: „Noi aici nu facem altceva, decât ceea ce vezi, e un lucru inocent şi simplu. Nu avem alt scop în afară de acela de a ne elibera de amăgiri şi de probleme.” Pentru ca, apoi, să i se spună că, la urma urmei, nu are de ce să insiste, pentru că: „viaţa nu este altceva decât o multitudine de enigme, şi orice încercare de elucidare a enigmelor nu este altceva decât o pierdere de timp.” Soluţia: „ar fi mai bine să lăsăm toate enigmele nerezolvate, fără să le divulgăm secretul”.
Călătoria este una fără „răspuns”: plecarea mea, către orice direcţie, mă va conduce spre nicăieri… Lumina zilei devenea din ce în ce mai puternică şi cerul parcă se apropia şi se îndepărta de mine… iar eu eram un rătăcit în deşert.” Sau poate că răspunsul este tocmai căutarea, iar finalul – moartea. Poate că, la urma urmei, la capătul labirintului (care, poate, în viziunea lui Moustafa Abou El Nasr este chiar viaţa) ne aşteaptă un ritual, cel al sfârşitului, al trecerii „dincolo”.
Parcă în loc de epilog la căutările sale, în loc de „răspuns” la propriul „labirint”, cu o zi înainte de trecerea în lumea de dincolo, Moustafa Abou El Nasr nota (în fragmentul publicat cu titlul Ultimul oaspete): „Nu aud nici un sunet. Unde e oare zgomotul ce îmi tulbura somnul?… Ce anume s-a întâmplat de fapt?… Ce înseamnă greutatea asta atât de apăsătoare? Ar trebui ca picioarele mele să primească comanda de a se mişca… dar nu m-au ascultat… Mâinile şi picioarele mele au refuzat să mi se supună. Voi porunci limbii mele să vorbească… vorbeşte… “ (18 noiembrie 1995).
Nuvela Labirintul este scrisă într-un limbaj nesofisticat, cotidian, un stil narativ simplu. Scriitura este frustă, fără procedee tehnice deosebite ori „înflorituri” stilistice. Dar simplitate este aparentă, căutată, pentru că scopul autorului pare să fi fost un tablou în care mai puţin contează culorile, cât drumurile ochiului şi sufletului către profunzimi.
Poate că putem vedea/ înţelege viaţa şi ca un labirint, ca Moustafa Abou El Nasr care, cine ştie, s-ar putea să fi găsit răspunsul înainte, şi nu după ce a trecut de ultima uşă de pe lumea asta.

Moustafa Abou El Nasr, Labirintul, traducerea: Giythaldin Aziz şi Steliana Popescu, Bucureşti, 2006

1. ale cărţi ale autorului: Alergarea într-un loc închis, Una şi e de ajuns, Comandantul unui vapor avariat, Inima unei flori, Sete de noapte, Mesagerul ş.a.

2.Prin grija fiului sau, Ahmed Abou El Nasr.

3. Musulman = muslim + desinenţa adjectivală an = musliman, prin filieră franceză musulman; forma falsă mahomedan, construită în Occident prin forţarea paralelismului [eronat] cu Creştinismul nu există în arabă, Islamul nefiind „religia lui Muhammad”.

4. Grupuri etnice: egipteni: 98%, nubieni – 0,8%, alţii (beduini arabi, berberi, beja, romani, greci, sirieni, armeni, magyaraba) – 1,2 %. Magyarabii – au strămoşi unguri, după legendă veniţi aici prin secolul XVI, ca soldaţi ai armatei otomane; rămaşi aici, s-au căsătorit cu localnice; locuiesc de-a lungul Nilului, în Egipt, dar şi Sudan.

5. Domari: limbă indo-ariană străveche (în India: ḍom), în Orientul Mijlociu vorbită de populaţii (cunoscute cu nume ca: Dom, Qurbat, Karači), nomazi, înrudiţi cu rromii din Europa. Comunitatea dom din Ierusalim a fost descrisă de R.A. S. Macalister, în 1909-1914 şi, mai devreme, dialectul domari palestinian a fost studiat în 1844 de Ulrich Seetzen, publicat de August Pott, în carte sa despre romani, în articolul Ţiganii sirieni, publicat în 1846; recent, comunitatea domari din Ierusalim (cca. 1 200 indivizi, locuind în cartierul ţigănesc, din Oraşul Vechi) a fost descrisă de Yaron Matras, în 1996, cu sprijinul Arts and Humanities Research Board and the Yale University Endangered Language Fund.
6. Beja (sau Bedawi, Bedauye, Bedawie): limbă afro-asiatică (în general considerată cuşitică; unii o văd ca o ramură separată a familiei Afro-Asiatice) vorbită pe ţărmul sudic al Mării Roşii, de cca. 2 milioane de nomazi, şi în Egipt, Sudan, Eritreea.

7. Glimpses of Ahmed Shawqi’s Life and Works, Egypt Magazine, Issue No. 19 - Fall 1999.

8. Hourani, Albert, A History of the Arab Peoples, New York, Warner Books, 1991.