Prutule, apă vioară - revista Cronica, ianuarie, 2005

„Prutule, apă vioară
Face-te-ai neagră cerneală.
Stuful tău o penişoară
Ca să scriu la fraţi din ţară”

„Prutule, apă vioară”


Datele statistice despre românii care trăiesc astăzi pe teritoriul Ucrainei, din diverse motive (unele ţinând de maniera în care înţelege statul vecin să gestioneze istoria şi prezentul, altele de modul în care înţeleg, uneori, să nu facă ceea ce trebuie în numele adevărului oficialităţile noastre) sunt destul de contradictorii. După datele („neoficiale”) vehiculate de unii lideri ai comunităţii româneşti din zona Bucovinei aflată pe teritoriul Ucrainei numărul românilor din ţara vecină depăşeşte un milion. Ambasada Ucrainei la Bucureşti dă cifra de 150.000. Printre alţii, şi scriitorul Vasile Tărâţeanu a scris de mai multe ori că este o cifra falsă menită şi să ducă românii pe locul opt printre minorităţile Ucrainei (şi) prin divizarea lor în doua „naţiuni”. Astfel, autorităţile ucrainene ajung la strania concluzie că „moldovenii” ( 1 ) sunt mai numeroşi ca românii. Problemele de mentalitate/ manipularea mentalităţii ar comporta o altă discuţie. ( 4 ) La nivel oficial, este cvasi-ignorat glotonimul „limba română” şi etnonimul „popor român”, în cele 86 de şcoli româneşti din regiunea Cernăuţi învăţământul în limba maternă este periclitat de lipsa cronică de manuale (sperăm să vorbim, după alegerile din decembrie 2004, despre toate acestea la trecut), donaţiile de carte din România sunt cenzurate la vama Siret-Tereblecea, cele din Basarabia la cea de la Criva – Mămăliga. Vasile Tărâţeanu scria că nici o carte/ publicaţie periodică de expresie română de la Chişinău (excepţia: „Glasului Moldovei”) nu sunt în vânzare la Cernăuţi, unde nu există nici o librărie de carte românească. Românii din Cernăuţi se află într-un vacuum informaţional, nefiind recepţionate nici posturile de radio şi televiziune româneşti. O ordonanţă emisă în decembrie 2003 de guvernatorul regiunii Cernăuţi (Ucraina) prevede ca în doi-trei ani ucraineana să devină „limba de predare a disciplinelor de baza şi profesionale în şcolile de limba română din raioanele Herţa, Hliboca, Noua Suliţă, Storojineţ şi oraşul Cernăuţi” şi, până în 2008, să se realizeze „recalificarea cadrelor pedagogice în scopul predării în limba ucraineană a disciplinelor fundamentale în şcolile de limba română şi rusă” din aceste teritorii.
Dar toate cifrele, chiar şi cele ucrainene de la ultimul recensământ – peste 500.000, arată că împreună, cele două „naţiuni” române reprezintă a treia etnie, după ruşi şi ucraineni.
Sunt cunoscute luările de cuvânt ale românilor din Ucraina, prin lideri ca Vasile Tărâţeanu, Ştefan Broască, legate de procedeele mai mult sau mai puţin „subtile” (3 )pe care autorităţile de la Kiev din domeniul învăţământului încearcă (şi adesea, din nefericire, reuşeşte în linii mari) să le aplice pentru a deznaţionaliza şcolile româneşti. Aceştia spun, printre altele, că obiectivul final e legat de învăţământul tuturor minorităţilor naţionale din Ucraina, ţară fără un statut de „confederaţie” care să regleze problemele din unele teritorii pe seama unor teritorii întinse care au legătură în istorie – unii spun chiar „aparţinând de drept” – României, Slovaciei, Poloniei, Lituaniei chiar Rusiei.
În aceste condiţii orice carte serioasă scrisă de un român din Ucraina trebuie privită cu atenţie, ca o adevărată pagină din jurnalul unei victorii morale.
Un exemplu este şi culegerea „Folclor din Stroeşti – Noua Suliţă” alcătuită de profesoara de limbă română, fost primar al localităţii, Ludmila Rotaru. Raionul Noua Suliţă este o zonă compact românească, satul Stroeşti având cca. 1600 locuitori (95% fiind români). Notăm, înainte de toate, că este prima culegere de acest fel dintr-un sat românesc din Bucovina din afara graniţelor României şi, poate în primul rând, că oamenii din Stroeşti – Noua Suliţă, după ce au fost sub ocupaţia rusă, nu şi-au pierdut identitatea etnică, şi-au conservat tradiţiile. Culegerea Ludmilei Rotaru ne relevă piese folclorice de o mare frumuseţe, unitate tematică şi stilistică. Materialul a fost adunat între 2000 – 2002, de interes fiind pentru lingvişti, dar nu numai, particularităţile de limbaj şi arhaismele din regiune, dar şi „urmele” ocupaţiei sovietice (colhoz, brigadir, prisadetili, Pobeda, lodări, zacon, Stalin ş.a.m.d.).
Sunt adunate în culegere obiceiuri folclorice de iarnă – colinda (la Stroeşti sărbătorile Crăciunului se petrec după stilul vechi, 6-7-8 ianuarie), pluguşorul – pentru băieţi, busuiocul – pentru fete, capra, turcii ş.a.m.d., obiceiuri de familie legate de nuntă, naştere şi botez, moarte, obiceiuri de primăvară – legate de paşte, de joia mare ş.a.m.d. Toate aceste piese din lirica populară, cântece de dragoste, de dor şi jale, de haiducie, de ostăşie, de război, dramatice, satirice şi de glumă ş.a.m.d – au foarte multe în comun (terminologia, motive, teme etc.) cu datini şi cântece de gen din Ţară. La finalul cărţii sunt o listă a informatorilor şi o alta a culegătorilor. Cartea include şi câteva poezii scrise de Grigore Al.Petrescu-Rotaru.
Sunt, fără doar şi poate, datini frumoase, care atestă legătura cu Ţara, cu trecutul, trăinicia acestei legături dar şi pericolul ca ele, dacă nu vor fi apărate, să se stingă în uitare.

Ludmila Rotaru, „Folclor din Stroeşti – Noua Suliţă”, Editura Spicon, Târgu Jiu, 2003


1. În 1998 în regiunea Odesa s-a înfiinţat „Asociaţia naţional-culturală a moldovenilor din Ucraina”; în februarie 1999, cu implicarea acesteia, la Odesa a avut loc o „conferinţă ştiinţifico-practică internaţională” cu tema „Moldovenii din Ucraina: retrospectivă istorică şi actualitate”; printre organizatori: Preşedinţia Ucrainei şi Administraţia de Stat a regiunii Odesa. La simpozion au fost personalităţi politice importante ca: Ghenadi Udovenko, fost ministru al Afacerilor Externe, preşedintele Comisiei pentru drepturile omului a Radei Supreme, Ivan Hnatsin, ambasadorul Ucrainei în Republica Moldova, Serghei Grinevtki, seful Administraţiei Regionale de Stat, dar şi o cuprinzătoare echipă de la Chişinău. S-au discutat: „probleme privind starea şi căile de dezvoltare ale etniei moldovenilor în sudul Ucrainei”, „vechimea moldovenilor, limbii şi culturii lor în cadrul dezvoltării civilizaţiei europene şi mondiale”, s-a combătut „teza revizionistă despre existenţa doar de câteva secole a moldovenilor ca popor”. Printre conferenţiari, de la Chişinău: V. Stati – „Destinul istoric al moldovenilor din diaspora”, V. Senic – „Noi temeiuri filologice ale limbii moldoveneşti”. Şi, pentru anul de învăţământ 2001-2002, doar pentru cele opt şcoli româneşti câte mai erau în regiunea Odesa a fost elaborata o programă de studiu pentru „literatura moldovenească”, nu pentru literatura română, cum era până atunci programa aprobata de Ministerul Învăţământului din Ucraina.

2. Citind ziarele ucrainene putem constata că lipsesc aproape cu totul materialele pozitive despre românii nord-bucovineni, nu este semnalată mai nici o manifestare culturală organizată de reprezentanţii acestei comunităţi, deşi la multe participă şi reperzentanţi ai altor etnii; o întâmplare cotidiană al cărei sens poate fi deturnat, oricât neînsemnată/ nevinovată ar fi, este adesea redată ca un „incident” cu profunde implicaţii politice.

3. De exemplu: în vara lui 2001 în unele şcoli româneşti din regiunea Cernăuţi s-au creat mai multe clase întâi cu predare în limba ucraineană deşi copii erau nu ucraineni, ci romani. Liderii români au atras atenţia că totul s-a făcut pe bază de forţă şi înşelăciune, unii părinţi fiind „convinşi” că e mult mai bine să accepte fără discuţii acest „fapt”.