Aromânii din Kosovo - Revista Cronica, august 2005

Globalizarea si noua faţă a hainelor media ale Terrei ne fac adesea să credem că „ştim” despre o zonă sau alta a planetei. Dar, de multe ori, imaginea care ni se oferă este destul de superficială şi, nu rareori, filtrată de diverse interese. Pentru unii aşa este şi în ceea ce priveşte Kosovo, cunoscută şi cu denumirea oficială Kosovo-Metohia, regiune/ provincie a fostei Iugoslavii din 1945 – 10.887 Km2, cu relief variat şi două câmpii: Kosovo şi Metohia.
Regiunea din Balcani, în care izvoarele antice situează pe dardani, a fost sub diferite stăpâniri (în antichitate: parte a statului macedonean, din secolul II î.e.n.: sub influenţă romană, apoi bizantină pe timpul Evului Mediu, din secolul VII încep năvălirile slavilor, la mijlocul secolului X Kosovo este ocupată de bulgari, apoi din nou de Bizanţ, sub Vasile al II-lea Macedoneanul, 976-1025, din 1189 este parte a statului sârb al lui Ştefan Nemania – unii autori sârbi consideră că, atunci, o parte a populaţiei vlahe/ aromâne din Kosovo a fost sârbizată forţat, pe diverse căi (1)–, după 15 iunie 1389, bătălia de pe Câmpia Mierlei/ Kosovopolje (2), intră sub stăpânire otomană, din 1437 fiind inclusă în sangeacul Shkup/ Skopje şi cunoscută până în 1912 ca vilaetul Kosovo, în 1912, în timpul primului război balcanic, intră sub jurisdicţia sârbilor – Tratatul de la Bucureşti, 1913, o declară parte integrantă a Regatului Serbiei, în timpul primului război mondial ajunge sub ocupaţia bulgară, după 1918 – parte a Iugoslaviei regale, în timpul celui de-al doilea război mondial estul este ocupat de bulgari, restul regiunii ajunge parte a Albaniei, în 1939 este ocupată de italieni, între 1943-1945 de germani, din 1945 are un statut special în cadrul Republicii Serbia, una din cele şase care alcătuiesc Federaţia Iugoslavă, între 1974-1989 este provincie autonomă, cu organe proprii de conducere, din 1989 autonomia este retrasă; apoi au urmat evenimentele sângeroase intens mediatizate), fără să aibă posibilitatea să întruchipeze o unitate statală independentă/ autonomă.
Istoria aromânilor din această regiune nu este mai puţin zbuciumată. Este fapt cunoscut că aromânii, continuatori ai romanităţii balcanice, se regăsesc în toate statele din Peninsula Balcanică – nu uităm că au alcătuit şi formaţiuni statale: Vlahia Mare, în Thesalia, Vlahia Mică în Acarnania şi Etolia, sau Imperiul aromâno-bulgar al fraţilor Petru şi Asan. Mai puţin cunoscut este modul în care fiecare ţară a tratat ca etnie pe aromâni, şi extrem de puţin se ştie cum anume a înţeles, cel puţin după 1945, statul român să nu îi uite, măcar. Este tot un fapt că, adesea, politica unor state balcanice, din varii motive, nu a sprijinit păstrarea identităţii aromânilor, pe alocuri chiar i-a împins, uneori prin metode mai puţin ortodoxe către asimilare.
Aromânii din Kosovo. Istoric. Viaţă religioasă, semnată de Tănase Bujduveanu, re-aduce în atenţie istoria aromânilor din Kosovo – al căror număr, deşi au rezistat din răsputeri asimilării, foarte importantă fiind profunda lor credinţă religioasă ( 3), este astăzi, scrie autorul, în continuă descreştere.
Kosovo a fost străbătută de Sfinţii Apostoli Andrei şi Pavel – acesta a ajuns în a doua călătorie misionară în Balcani, la Dyrrachium şi Apollonia ( 4), regiunea fiind recunoscută pentru numărul mare de martiri creştini (autorul îi citează pe Sf. Mucenici Flor şi Lavru, martirizaţi în sec. al II-lea în Ulpiana, lângă Priştina). Mai ales după edictul de la Mediolanum, 313, în Dardania apar scaune episcopale la Skopje, Ulpiana şi altele, în oraşe mai mici. Într-o scrisoare către Rufus, episcop de Tesalonic, Papa Inocenţiu I (401-417) afirmă că Dardania (ale cărei comunităţi/ episcopii sunt latine)( 5) ţine de Eparhia Tesalonicului. Împăratul Justinian, prin Novela XI, 14 aprilie 535, a dispus înfiinţarea episcopiei autocefale la Tauresium, în noul oraş Justiniana Prima – cuprinzând cele cca. 25 de mitropolii/ episcopii din Dardania. După năvălirile slavilor, apoi bulgarilor, arhiepiscopia Justiniana Prima dispare, eparhiile acesteia fiind din nou trecute la Vicariatul Tesalonicului până în 737 (sau 731), când împăratul Leon III Isaurul trece tot teritoriul Balcanilor de sub jurisdicţia Romei sub cea a Patriarhiei de Constantinopol. Apoi au venit separarea populaţiilor romanizate de slavi, creştinarea bulgarilor (864) sub ţarul Boris I (852-889), înfiinţarea patriarhiei bulgare în timpul lui Simion (893-927), înfiinţarea Patriarhiei Ohridei (care primea impozitul canonic şi de la vlahii de prin toată Bulgaria ( 6), conform hrisovului lui Vasile al II-lea din 1020) de către Vasile al II-lea ş.a.m.d.
Într-o listă a eparhiilor care ţineau de Ohrida, în secolul al XI-lea, a 24-a era Episcopia vlahilor. La începutul secolului XIII vlahii sunt stăpânii regiunii Kosovo. Actele sârbeşti de după regele Ştefan I (1196-1227) pomenesc des pe vlahi, împărţiţi în unele documente în două categorii distincte, cu drepturi diferite: voinicii (mai privilegiaţi) şi călătorii (regim apropiat de al ţăranilor dependenţi). Vlahii sunt denumiţi în diverse feluri în documentele sârbeşti: cei dintre Prziren şi Pec – primikjur, apoi celnic; sunt menţionaţi şi în Skopje, şi cam pe tot cuprinsul regatului sârb, ocupându-se mai ales cu păstoritul, dar şi cu agricultura, industria mică. În secolele XIV-XV au fost mişcări masive ale vlahilor, care au migrat în număr mare din Kosovo şi de pe Vardar spre nord, pe Valea Timocului şi a Moravei.
În timpul dominaţiei otomane (secolele XIV-XX) lucrurile s-au complicat şi mai mult pentru aromâni, şi prin determinarea de modificări etnice deşi, scrie autorul, regiunea slavă cuprinsă între sud-vestul provinciei Kosovo şi nord-vestul Macedoniei înregistrează influenţe pronunţate din partea păstorilor aromâni, organizaţi pe grupuri de familii conduse/ reprezentate în faţa autorităţilor de un celnic. În Evul mediu otomanii au orchestrat un continuu proces de musulmanizare a populaţiei din Kosovo. Statisticile Imperiului Otoman dau numai informaţii confesionale, nu şi etnice. Aşa se face că la sfârşitul secolului al XIX-lea se purta, scrie autorul, o veritabilă luptă pentru învăţământul românesc în toată Peninsula Balcanică – din 1878 autorităţile turceşti au permis învăţământul în limba română. Statisticile învăţământului românesc din Balcani (exista un inspector al şcolilor române din Turcia) cuprindea, de exemplu, şcoli primare la Prizren, Tetovo, Skopje – vilaetul Kosovo. Într-un document ( 7 ) de la Monastir, 17 octombrie 1906, inspectorul şi administratorul şcolilor şi bisericii române din Turcia, Lazăr Duma, menţiona în vilaetul Kosovo 7 şcoli cu 247 de elevi, număr total de români: 4340. Apoi, autorul arată cum, după înglobarea provinciei Kosovo şi a unei părţi a Macedoniei în Sebia, aceasta nu mai recunoaşte autonomia şcolilor româneşti. Dacă înainte de 1913 funcţionau în vilaetul Kosovo şi Macedonia de Sud 10 biserici şi 32 de şcoli româneşti, după primul război mondial, scrie autorul, când aromânii nu au mai fost recunoscuţi de autorităţi ca minoritate etnică distinctă, bisericile devin sârbeşti şi şcolile desfiinţate. Amintim că din 1891 patriarhia de Constantinopol îşi dăduse acordul ca populaţia să aibă episcopi autohtoni dar, cu toate acestea, sunt scrieri care atestă că în doua jumătate a secolului XIX aromânii erau ameninţaţi cu excomunicarea dacă îşi trimiteau copiii la şcoala românească. Tănase Bujduveanu descrie şi ocupaţiile aromânilor: agricultori, păstori, industria mică, comerţul dintre sudul şi nordul Peninsulei Balcanice, comercianţi de cereale – au înfiinţat (în special gropeşenii), de pildă, pe calea ferată Skopje-Mitroviţa, localitatea Firizovici (Urosevat); în Mitroviţa sunt mulţi aromâni, ca şi în Priştina (cu peste 1000 de aromâni), unde sunt consideraţi primii negustori din oraş, în Prizren (loc de întâlnire pentru cărvănarii şi negustorii aromâni din diverse zone mai îndepărtate) aromânii înseamnă aproape jumătate din populaţie, Tetovo – azi în Macedonia, Giacovo – majoritari, sau tarapanii, cum sunt cunoscuţi aromânii de la est, către hotarul Bulgariei, care, scrie autorul, „conservă intact dialectul aromânesc” ş.a.m.d. Oricum, stabilirea cât de cât precisă a numărului aromânilor este greu, dacă nu imposibil de realizat, din diverse motive.
În perioada ocupaţiei Germane (1943-1945) s-a dus o politică de modificări etnice, creştinii fiind împinşi către nord, în locul lor fiind aduşi albanezi. Capii comunităţii aromâne din Bucureşti au propus înfiinţarea unui stat/ unei organizări statale a aromânilor autonome în zona centrală a Balcanilor, cuprinzând şi Kosovo. A fost prezentat un memoriu autorităţilor germano-italiene şi mareşalului Ion Antonescu. Nu a fost o iniţiativă singulară: în 1912 a existat la Londra propunerea înfiinţării unui Canton românesc, a fost şi Republica de la Samarina din vara anului 1917.
Toate acestea şi altele sunt redate în lucrarea lui Tănase Bujduveanu. Sunt pagini tulburătoare din istoria unor oameni de un neam cu noi, care au avut şi încă mai au de înfruntat încercări dramatice, deşi legislaţia modernă duce la schimbări în bine şi aici.
Când a fost războiul din fosta Iugoslavie câţi dintre noi s-au gândit că acolo erau ucişi, răniţi, sufereau, între atâţia nevinovaţi, şi aromâni? Ce înseamnă pentru România aromânii? Se discută cum se discută despre românii din Basarabia, adesea se uită Bucovina de Nord iar ceilalţi români sunt trecuţi într-un fel de capitol anexă, la şi alţii. Fără o legătură coerentă cu România soarta aromânilor din Kosovo şi din alte regiuni ale Peninsulei Balcanice este uşor de anticipat. Factorii politici trebuie să privească responsabil, fără prejudecăţi (cum şi noi încercăm din ce în ce mai atent cu minorităţile din România), pe românii din fosta Iugoslavie ( 8 ), Albania, Bulgaria, Ucraina sau Ungaria. Nu este vorba de un potenţial conflict (nu putem schimba istoria, motivele/ cauzele le putem analiza sau nu, greşeli s-au făcut şi la noi, dar nu putem lăsa rănile să sângereze), ci despre responsabilitate, raţiune şi, nu în ultimă instanţă, dreaptă măsură, dreptate.
Nu putem trece peste faptul că sunt multe localităţi în care românii/ aromânii sunt numeroşi, că, de pildă, în sate ca Naupara, din Kosovo, peste 50% din oameni vorbesc româna. Trebuie ca România să ceară, acolo unde nu se întâmplă acest lucru, respectarea dreptului lor de a trăi ca etnie cu limbă, tradiţii, obiceiuri proprii.
Cartea lui Tănase Bujduveanu este cu atât mai bine venită, cu cât are şi versiuni în două limbi de circulaţie internaţională.

Tănase Bujduveanu, Aromânii din Kosovo, Les Aroumains de Kosovo, The Aromanians from Kosovo, ediţia română-engleză-franceză, editată de Societatea Academică Moscopolitană, Editura George Iustinian & Justin Tambozi, Bucureşti şi Editura cartea Aromână, Constanţa, 2002


Note:

1. De ex., referitor la Miloş Obilic, care l-a ucis pe Murad I la Câmpia Mierlei, prof. univ. Latif Nulaku din Priştina, în Zur Toponymie des Kosovo, arăta că sârbescul Obilici/ albaneză Kopilici se explică etimologic prin românescul copil, ca şi toponime de genul Kopilje, Kopilova etc.

2. Au participat şi două contingente de vlahi/ aromâni sud-dunăreni: autorul se raliază celor care susţin că nu era oaste trimisă de Mircea cel Bătrân, cum s-a crezut mult timp. Printre seniorii aromâni care au aderat la coaliţie era şi Teodor Muşat, membru al familiei domnitoare din Principatul Musachia din Albania.

3. În dialectele aromân, meglenoromân şi istroromân – deşi terminologia bisericească este, în mare, de origine slavă/ greacă, dat fiind că nu au avut organizare bisericească proprie decât arareori/ pentru scurt timp – sunt mulţi termeni bisericeşti de sorginte latină asemănători/ identici cu cei din dacoromână.

4. Vezi Epistolele către Filipeni şi Tesalonicieni. În epistola către romani (15-19): a predicat Evanghelia „de la Ierusalim şi ţările de primprejur, până la Iliric”.

5. Dovezi: numele ierarhilor, inscripţiile funerare etc.

6. Autorul scrie că vlahii din toată Bulgaria se consideră a fi toţi cei din teritoriile anexate de Bizanţ, inclusiv Kosovo.

7. Tablou general asupra situaţiunii şcolilor şi bisericilor româneşti din Turcia, conţinând totodată şi numărul populaţiunii româneşti împărţită în români declaraţi şi români grecomani.

8. În statisticile iugoslave sunt 175.000 de români şi vlahi în 1948, 86.000 în 1981; în toată fosta Iugoslavie, oficial, românii: 1 %, aromânii/ vlahii: 0,4 %. Sunt autori şi din fosta Iugoslavie care spun/ analizează motivele pentru care această statistică este eronată, considerând numărul lor real mult mai mare. De pildă, arată autorul, dr. Shefki Sejdiv, Universitatea din Priştina, scrie despre aşa-numiţii skie t’but/ slavii calmi, de fapt, vlahi/ aromâni slavizaţi forţat. Prof. Stoiadinovici crede că sârbizarea a pornit cu numele, apoi cu obligarea oamenilor să se declare drept sârbi, şi nu aromâni/ români.