Tărăsăuţi, din pagini de cronică - revista Cronica, martie 2005

Multe sate din Bucovina de Nord poartă întipărite pe obrazul drumurilor lor însângerate de istorie urma copitelor cailor lui Ştefan, Rareş, Cantemir şi a atâtor altor oşteni care au plecat către lumea celor drepţi pentru apărarea ţării.
Loc de rezonanţă istorică (în 1524 o oaste turcească care se întorcea din Polonia cu pradă a fost spulberată aici de Ştefăniţă-vodă; se pare, Petru Rareş a zdrobit aici o oaste poloneză)( 1 ) satul Tărăsăuţi, veche vatră moldovenească de pe malul stâng al Prutului, raionul Noua Suliţă, regiunea Cernăuţi, are 5200 de locuitori. Prima atestare documentară a satului medieval Tărăsăuţi datează din 1473 ( 2 ) dar, subliniază autorii, date fiind descoperirile din zonă (cele datate la 300-100.000 de ani, apoi elemente caracteristice culturii Tripolie sau din perioada geto-dacică, altele din timpuri mai apropiate, dovedind că această zonă era locuită şi înainte cu sute de ani de această atestare) se poate presupune că are o vechime mult mai mare.
Probleme apar în ce priveşte numele satului, cea mai răspândită versiune, şi mai verosimilă în opinia autorilor, fiind legată de un probabil fost proprietar al localităţii: Taras (neatestat documentar până acum), deşi acest nume este extrem de rar întâlnit la moldoveni ( 3). Există şi o poveste (neverificată de documente) după care Taras a fost numit pârcălab de Hotin de Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Primii stăpâni atestaţi au fost Mateiaşii. Unul dintre ei, Gavrilaş Mateiaş, a fost mare logofăt şi, pe timpul lui Petru Rareş, şef al cancelariei domneşti. Microtoponimele sunt, majoritatea, de filiaţie românească: Joseni, Cheleni, Humăria, Bordeiul haiducilor, Putreda, Dâmbul crucii, Ţintirimul vechi, Valea spânzuraţilor (unde, pe timpul administraţiei turceşti, era locul execuţiilor) ş.a.m.d. Exista şi un Monument al eroilor, ridicat după primul război mondial, dar, ca mai toate vestigiile trecutului, odată cu venirea ruşilor şi acesta a fost distrus, şi lista celor căzuţi a dispărut. În 1865 a apărut prima şcoală, ridicată în locul numit „Vatra jocului”, cândva centrul satului, unde aflau şi bisericile.
Recensământul din 1772, făcut la ordinul generalului rus Rumeanţev, arată că în sat erau 206 gospodării, capii de familie fiind: 260 moldoveni, 2 evrei, 2 ţigani şi două feţe duhovniceşti. Nu este lipsită de interes o analiză a numelor de familie: probabil repetând porecle mai vechi – Buzămurgă, Chiorescu, Şchiopu, Pleşcă, Beţiu, altele legate de lumea animală – Ursu, Raţă, Lupu, sau de la nume de botez – Andrieş, Chirilescu, Toderică, Aioanei, Anisei, de la ocupaţii – Rotaru, Olaru, Botnaru şi, cel mai răspândit, Chelea (autorii cred că acest nume relevă, cel mai probabil, ştiind că şi un „loc” al satului e numit Cheleni, că destui oameni se ocupau cu prelucrarea pieilor). Se adaugă nume ca Rusu, Rusnac, Ruscanu, Nistreanu, Neamţu, Ungureanu, Turcumanu, care zugrăvesc şi ele istoria zbuciumată a locului.
Deşi în evul mediu în satele noastre bisericile erau destul de rare, pe harta alcătuită de Georg Reihersdorffer (în 1541 sau 1595) figurează biserici la Hotin, Cernăuţi şi Tărăsăuţi. În 1777 a fost ridicată încă o biserică „făcută din lemn, acoperiş cu gontă, cu clopotniţă de lemn” ( 4) . Din 1996 s-a început construirea unei biserici noi, în centrul satului, în care sunt credincioşi şi de alte confesiuni: baptişti (creştini evanghelişti), ( 5 ) adventişti, martorii lui Iehova.
Tărăsăuţi este un sat frumos în care, până prin a doua jumătate a secolului XIX, viaţa curgea ca în urmă cu sute de ani în satele moldoveneşti din Basarabia şi mai de peste tot din ţară, care, privite din afară, ofereau imagini pitoreşti cu gardurile lor de nuiele, zăplazuri sau ziduri de piatră, case frumoase, văruite şi pline cu decoraţii, desene naţionale, fântâni cu cumpănă, ciutură sau cârlig, vii înconjurate cu hândichiuri şi cătină, cu hudiţe pe care se preumblau ţărani cu sumane şi căciuli.
Istoria acestui sat, atât de afectat de luptele din al doilea război mondial (linia frontului a fost aproape) are multe puncte comune cu a mai tuturor satelor din Basarabia şi Bucovina de Nord. Dacă studiem etnologia (strânsura flăcăilor, claca, şezătoarea, claca – munca în comun, vatra jocului sau, cum mai era denumită la Dinăuţi şi Vancicăuţi – toloacă, superstiţiile, elementele de magie străveche, tradiţională – chemarea ploii, „vrăjitul după parii de la gard”, „aruncarea opincii peste casă ”, vrăjile fetelor legate de dragoste, căsătorie, „legarea uliţei” etc., vrăjile de Sf. Andrei ş.a.m.d.), cu toate intruziunile cauzate de rănile istoriei, nu putem să nu ne înfiorăm întrebându-ne cum, cu atâtea vicisitudini, oamenii de aici au putut să păstreze trecutul, tradiţiile milenare şi să trăiască aidoma moşilor şi strămoşilor. Ba chiar să ne gândim cu umilinţă cine e mai român, când în Ţară, din motive care trebuie analizate, multe dintre obiceiuri s-au pierdut la sat.
Fiecare schimbare majoră a istoriei a fost „însoţită” în satele româneşti din Basarabia şi Bucovina de Nord, Tărăsăuţi nefăcând excepţie, de ruină şi moarte. Războiul, foametea, tifosul şi ocupaţia rusă, colhozul (în februarie 1941 aici s-a „organizat” colhozul „Grănicerul roşu”) deportările, „curăţirea zonei din apropierea frontierei de elemente social primejdioase”, au lăsat urme adânci. Urme adânci a lăsat şi masacrul de la Fântâna Albă (unde, în noaptea de 6-7 aprilie 1941 au fost masacraţi, lângă satele Lunca şi Pilipăuţi, pe malul drept al Prutului, peste 600 de români de toate vârstele, din satele Mahala, Boian, Ostriţa, Horecea, Molodia ş.a.m.d. care, încercând să se salveze de regimul lui Stalin au vrut să fugă în Ţară, părăsindu-şi gospodăriile), şi nu doar pentru că vreo câţiva răniţi au încercat să fugă spre Tărăsăuţi. Se pare că o fetiţă a fost salvată de o familie din sat.
Arcadie şi Antonie ( 7 ) Moisei, tată şi fiu, născuţi la Tărăsăuţi, absolvenţi ai Facultăţii de Istorie din Cernăuţi, autori a mai multe lucrări/ articole de specialitate, au dorit să reconstruiască pentru urmaşi calea parcursă de satul lor pe drumurile istoriei, pornind, cu modestia dar şi acribia care le sunt reguli de viaţă, de la premiza că: „încercarea de studiere a trecutului este o probă de mediere asupra prezentului şi de desluşire a viitorului.”
Istoria este aşa cum este, cum am făcut-o, iar relele ei… unele pot, altele nu mai pot fi, de multe ori, îndreptate. Dar nu e bine pentru copiii noştri, fie ei ruşi ucraineni, români sau unguri, să le înnegurăm sufletele cu neadevăruri care vor conduce la adâncirea unor răni. E greu de înţeles de ce poporul ucrainean, care a avut multe de suferit, acceptă să fie minţit în legătură cu trecutul, chiar dacă adevărul, uneori, doare.
De când Ucraina a devenit stat independent o serie de „ideologi” care îşi imaginează că ajută la consolidarea statului de drept ucrainean caută să „aplice” istoriei diverselor teritorii care au aparţinut altor state, în special pentru ultimul secol al mileniului trecut, „interpretări” cât mai „coordonate”, mai „plauzibile” (din punctul lor de vedere), chiar şi în încercarea de a „fructifica” mai vechile aberaţii ale istoriografiei sovietice despre „eliberare”, pornind de la „imperativele noii situaţii”. Astfel, de pildă pentru istoria Nordului Bucovinei, au „reuşit” în doar câţiva ani să „aplice” faţă de aceleaşi momente ale istoriei locului, „grile” total opuse. S-a spus, mai întâi, că perioada sovietică ar fi fost una de ocupaţie, pentru ca, ulterior, în „noul context”, să se afirme că a fost vorba despre „statalitate ucraineană” şi, ca atare, majoritatea instituţiilor de stat şi publice ucrainene din regiunea Cernăuţi, conform unui program concertat, şi-au sărbătorit jubileele de… 60 de ani de la constituirea lor. Astfel, în „viziunea” acestor „ideologi”, despre masacrele de la Lunca şi Fântâna Albă, s-a spus în presa ucraineană din Cernăuţi, că nu ar fi fost decât „o faptă de eroism a grănicerilor ucraineni care, fiind puţini la număr, au făcut faţă unui grup înarmat foarte numeros de români care au încercat să atace graniţa de stat.” Cei asasinaţi au fost numiţi, în ziarul „Ceas” (cum nici măcar KGB-ul sovietic n-a îndrăznit, conştient de grozăvia făptuită asupra atâtor oameni nevinovaţi, printre care şi copii) „provocatori”, „fascişti” sau „agenţi ai siguranţei române”.
Interesant este că acum mai bine de un deceniu, la 50 de ani de la masacrul din marginea pădurii de la Varniţa, ( 8 ) şeful de atunci al KGB-ului regional, Igor Pikuza, a făcut, în ziarul de limbă ucraineană „Radianska Bukovina”, dezvăluiri în legătură cu acest masacru, scriind că marşul de la Fântâna Albă a constituit o reacţie la persecuţiile la care era supusă populaţia românească din teritoriile ocupate, cu toate că justifica aceste persecuţii pe care le considera comise „pe criterii de clasă” şi a minţit, printre altele, şi asupra numărului victimelor.
Într-un articol intitulat „Provocarea de la frontiera românească” (în „Ceas”, 22 iunie 2001, 25), semnat de redactorul şef, P. Kobevko, publicat la rubrica „Separatism” (!) sunt enunţate o serie de aberaţii care mai de care mai abracadabrante, ajungându-se, după un şir de „demonstraţii” „justificate” şi cu „hărţi”, la tot felul de concluzii ciudate, până la a se cataloga masacrul ca „un neînsemnat «incident» de frontieră”.
Statul ucrainean nu se poate construi pe minciună sau pe „ideologii” alcătuite după principiul „scopul scuză mijloacele”, fiindcă nu miile de nevinovaţi asasinaţi la Lunca, Fântâna Albă, în Kazahstan şi, de pildă, la Onega, ca de altfel de-a lungul întregii frontiere impuse arbitrar la sfârşitul lunii iunie 1940 de ocupanţii sovietici au fost vinovaţi. Adevărul, chiar dacă doare, întăreşte demnitatea unui popor.
Nici în România lucrurile nu sunt perfecte. Şi noi avem „petele” noastre. Dar am avut în vedere drepturile pe care le-au obţinut minorităţile la noi, şi, dacă privim cum sunt reprezentaţi/ numărul minoritarilor din Parlamentul de la Bucureşti, vom observa că depăşesc proporţia minorităţilor, raportată la majoritatea românească din ţară. De pildă ucrainenii din România, deşi, trebuie să remarcăm şi asta, nu sunt autohtoni, au dreptul sa fie/ sunt de facto reprezentaţi direct în Parlament, ca şi bulgarii, turcii, tătarii, ţiganii, evreii, italienii, ungurii; unele minorităţi sunt reprezentate de două ori: o dată ca minorităţi, a doua oară prin intermediul unor partide politice. Încercăm, pe măsură ce adevărurile istorice pot fi asimilate în mentalitatea poporului, să depăşim momentele sensibile.
Ucraina, dacă vrea să convingă de sinceritatea demersului său european, democratic, trebuie să îşi revizuiască şi politica faţă de minorităţi şi să renunţe la (de)serviciile unei ideologii care s-a dovedit şi pentru alţii falimentară.

Arcadie Moisei, Antonie Moisei, „Tărăsăuţi – Din margine de cronici”, Editura Zelena Bukovina, Cernăuţi, 2001


Note

1. „…au mai intrat oaste leşască să prade, pre cari i-au acoperit oaste moldovenească la Tărăsăuţi, de nu au scăpat nimeni dintru aceia” – Уpeke Г. Лemonuceцул Цэpuũ Moләoбũ. – Kшн: Kapтя Moлдовеняскэ, 1971, cf. Arcadie şi Antonie Moisei; dar localizarea nu este atât de exactă ca să permită identificarea locului bătăliei cu satul Tărăsăuţi.

2. Iсторія міст ciл Української PCP. Чeрнівeцъкa oблacть, Kиїв, 1969, cf. Arcadie şi Antonie Moisei.

3. La Grigore Ureche: o dată; în colecţiile de documente bucovinene nu apare deloc.

4. Carte de revizie. Fondurile muzeului etnografic regional Cernăuţi, cf. Arcadie şi Antonie Moisei.

5. Misiunea Neemia din Cernăuţi a construit în Tărăsăuţi, ca în mai multe sate româneşti (Tereblecea, Mălineşti, Mărşineţ) şi ucrainene, o biserică creştină evanghelistă pentru cei, după datele misiunii, 100 de membri.

6. Ucrainenii aruncă cizma.

7. Antonie Moisei este autorul unei interesante monografii Simion Florea Marian (apărută în 2003), al cărui nume, reamintim, este legat în etnologia românească de sistematizarea credinţelor/ datinilor relativ la obiceiurile calendaristice („Sărbătorile la români”), familiale („Naşterea, Nunta şi înmormântarea la români”), şi universul ţăranului român („Ornitologia poporană română”, „Insectele în credinţele şi datinile poporului român”). Este autorul monumentalei „Botanica poporană română”, rodul muncii de peste 40 de ani: 12 volume manuscrise şi un ierbar remarcabil.

8. Preotul bucovinean şi academicianul român Dimitrie Dan, în cartea sa „Lipovenii din Bucovina”, susţinea că numele locului vine de la zăcămintele de var aflate în aceste locuri. Onega – lac în Karelia, înconjurat de taiga. Condiţii climaterice sunt foarte aspre. În aceste locuri au fost deportaţi de sovietici mulţi români bucovineni. Tăiau pădurea sau căutau turbă pentru a se încălzi; aici au murit mii de oameni nevinovaţi de ger, foamete – informaţie primită de la Antonie şi Arcadie Moisei.