Feţele albe ale vieţii negre - revista Cronica, decembrie 2005

Feţele albe ale vieţii negre

În piaţa lucrurilor vechi timpul îl chem
Să găsesc cele pierdute şi să le întorc în vers

Ibrahim Cadriu, În piaţa lucrurilor vechi

A fost ucis omul pe care l-am cunoscut
………………………………………….
A fost ucis când se ducea să prinde bucuria
Aşteptată cu secole

Ibrahim Cadriu, N-a rămas timp pentru sărbători

Dincolo „de durerile zilei”, dincolo de tărâmul „stăpânului coşmarului”, noaptea (sau poate războiul care a însângerat ţărâna pe care curg lacrimile copacilor înainte de toamnă), Ibrahim Cadriu, un interesant/ cunoscut poet/ scriitor kosovar, retrăieşte iar şi iar minunea lui, poezia, poate oblojindu-şi sufletul, poate dorind să oblojească cu sufletul rănile neamului său.
Noul mileniu a debutat însângerat, cărând cu el rănile dinainte vreme, creând multora dintre noi impresia că sunt de vânzare mai multe lucruri decât credeam şi avem tot mai puţine mijloace de a ne împotrivi, pe o planetă cu iz de talcioc. Mărturiile zugrăvite în vers sunt cumplite: „Coloane lungi de morminte, povestiri despre libertate/ Acoperite cu florile Kosovei, dar nu pentru împodobire”. „Acest talcioc – spune poetul „mă duce pe drumurile pierdute cândva/ Pe care le-am uitat sub pulberea stratificată” şi: „Pe tejghea vorbeşte istoria şi îmi dă curaj/ Să o îmbrăţişez ca pe copilul salvat de holeră” (În piaţa lucrurilor vechi). Cum poţi lupta cu ura semenilor, care nu ştii de unde izvorăşte? „Poţi cuprinde şi pe cei care au ură faţă de vise?” (Locul de naştere temporal). Cum poţi înţelege durerea celui de care, chiar dacă stă sau nu lângă tine, este atât de departe – „Stăm departe/ Unul de altul nu luăm nimic/ În afară durerii”? - Aşteptând autobuzul urban. Cum o poţi înţelege când o priveşti prin ochii altor interese: „Poţi cuprinde şi obiceiuri de oameni care consideră/ Că sunt valoroase doar pentru biografiile lor.” Şi ştii că nu ajunge să îngenunchezi „în durerea ta, pe care o numeşti/ Durere de pribeag” - Mersul în sat).
Poetul lasă impresia că păşeşte în poezie cu inima împărţită între a o păstra ascunsă în suflet, ca pe ceva foarte intim („departe de frisoanele şi lătrăturile/ Care îmi rănesc ziua”), şi aceea de a o dărui tuturor, pentru că, nu-i aşa, când peste tot e durere şi „pietrele au devenit versuri”. Cele două fragmente din poezia lui Ibrahim Cadriu pe care le-am ales ca deschidere ar putea constitui un fel de ramă a oglinzii sufletului său: nostalgia şi tristeţea-uimire în faţa hainei de durere şi sânge a vremurilor noastre.
În poezia sa se simte o nostalgie ascunsă după un ceva pierdut/ uitat undeva într-un colţ al timpului lumii, dublată de o dorinţă de a păstra lucrurile neschimbate, nelovite, nedistruse („călătoria este aceeaşi în faţa parcului”; trotuarul nu s-a mişcat” – Altfel cum) acum, când poate că libertatea înseamnă pentru un om doar să fie lăsat „să vorbească…/ în tăcere”, sau „să creeze lumea lui din cenuşă” (Omul merge singur), ori poate să „retrăiască minunea”. Cum să te mai poţi înţelege azi cu cel care nu te ascultă, nu vede durerea ta? Ce limbă a mai rămas? Un posibil răspuns ni-l dă Ibrahim Cadriu: „Poate doar limba iubirii/ Şi în urmă cu mii de ani limba iubirii/ Era aceeaşi cu acelaşi dialect.”
Într-o lume în care s-au „topit pe tarabă amintirile”, „se vând şi se cumpără iubiri prăfuite” şi se aplică „procedura confiscării/ Pedepsirii/ Istoriei” (În faţa degetelor care rup amintiri), pe când „metafore mucegăite” mâzgălesc hârtiile documentelor, întinează poeziile şi poveştile transformând împrejurul în „spaţii fixate în dezastru”, Ibrahim Cadriu scrie cu tristeţe într-o lume plină de morminte peceţi de biografie – dar şi cu o disimulată candoare. Dincolo de cuvinte, poezia lui Ibrahim Cadriu îmi apare ca dorinţa unui pictor de a zugrăvi un tablou al durerii, dar şi visului, vrâstat de lumină dar folosind mai ales culorile pe nuanţă de negru, fără a degaja pesimism, ci doar nedumerire şi, totuşi, înmugurită poate, abia, speranţa. Şi ai în faţa ochilor nu un tablou întunecat.
Nu sunt prea multe cuvinte care să ancoreze explicit cititorul în trecutul zbuciumat al locului (ex: Câmpia Mierlei, Kosova), dar sunt folosite într-un „decor de cuvinte” menit parcă să le sprijine. Ibrahim Cadriu este un poet care doreşte, poate discret dar limpede, să sublinieze că are rădăcinile în Kosova. Putem vorbi şi de o folosire bine-temperată a metaforei, tropii neavând stridenţe, ci dăruind parcă limpezime. Poetul practică un stil sobru, atent la detaliu, cu vers nerimat, fără cuvinte zgomotoase, sonore, fiind interesat mai curând de poem ca stare de spirit dar şi tablou de suflet (al său şi al lumii mai mult sau mai puţin apropiate), şi prea puţin ca debuşeu interior, al afectelor. Asta deşi, paradoxal, lasă impresia unui, în ceea ce priveşte universul poetic, introvertit. De un lirism profund, în tonalităţi adesea grave, într-o lume marcată de incertitudini existenţiale poezia lui Ibrahim Cadriu, al treilea poet albanez din Kosova căruia îi apare un volum de versuri în limba noastră, va găsi, cred, calea către inima cititorului şi în România.