Românii timoceni din Bulgaria nici aproape, nici departe de Bucureşti - revista Cronica, iulie 2005 (preluat de Revista Română în martie 2006)

În lungul şir al datoriilor pe care le avem faţă de cei de-un neam cu noi putem vorbi şi despre zona din nord-vestul Bulgariei, dintre oraşul Vidin, râul Timoc şi Dunăre, în care sunt peste 30 de localităţi cu o populaţie românească, reprezentând un grup dialectal special în cadrul daco-românei. Şi de aceea este binevenită lucrarea semnată de Virgil Nestorescu, Românii timoceni din Bulgaria, rodul unei munci atente, riguroase ( 1 ), din care au rezultat o multitudine de texte (mică parte, spune autorul, fiind folosite în carte), înregistrări, fişe cu răspunsuri la diverse chestionare ( 2 ) etc.
Despre aceste graiuri se ştie de ceva vreme, dar primele cercetări asupra lor aparţin nu unui lingvist român, ci german: Gustav Weigand, care a inclus în arealul cercetat pentru întocmirea atlasului limbii române (Linguistischer Atlas der dacorumänischen Sprachgeibietes, Leipzig, 1909) şi trei localităţi din Bulgaria (Bregovo, Vârf, Florentin). A urmat, în 1923, nu un lingvist, ci un scriitor, Emanuil Bucuţa – Românii dintre Vidin şi Timoc. Cu un adaos de documente, folklor, glosar, fotografii, hărţi – lucrare apreciată şi pentru valoarea ştiinţifică ( 3 ). Când au pornit la elaborarea Atlasului lingvistic român, cercetătorii noştri în lingvistică au început să studieze şi aceste unităţi dialectale dar, scrie Virgil Nistorescu, abia după 1969 ( 4 )se poate vorbi de posibilitatea efectuării unor anchete dialectale sistematice, el cercetând 28 de sate din Bulgaria, urmare a unui tratat între academiile celor două ţări, care a funcţionat până în 1976. În 1993 un alt acord de colaborare între cele două foruri ştiinţifice prevedea şi o temă care privea contactele lingvistice interbalcanice, fapt care a favorizat alte cercetări în zonă. Dealtfel, din 1993 apare în Vidin, lunar, sub egida Asociaţiei vlahilor din Bulgaria, ( 5 ) ziarul „Timpul”.
Despre „românii vidineni” (chiar în Vidin, în cartierul Cumbair populaţia românească nu este de neglijat), românii din această parte a Bulgariei care, după zona în care trăiesc, îşi spun văleni, pădureni/ deleni, câmpeni – fapt care, au arătat cercetătorii, corespunde într-o măsură şi unor trăsături lingvistice proprii fiecărui grup, mai ales din punct de vedere fonetic se ştiu la noi, şi mă refer nu doar la publicul larg, destul de puţine lucruri. Dintre fenomenele fonetice pe care le remarcă autorul amintim: modul de folosire al consoanelor labiale (b, p, v, f) şi al consoanei bilabiale m înainte de –ie (-ia) – generând cuvinte ca schiarsăcă, vgerme/ zgerme, fhiartă/ schiartă sau mnere, mnel, mnez ş.a.m.d., păstrarea unor forme arhaice formate cu diftongul ea, care provine din e latin, arată autorul, înainte de silaba următoare: feate, surceale etc., durificarea consoanelor s, ţ, z, r: sâc, ţâgan, păzăşte etc, conservarea unor forme arhaice ale perfectului perifrastic (a fost dând, a fost cumpărând) etc. Lucrarea este bine structurată, documentată şi construită după toate normele unui demers ştiinţific.
Întregul material redat de Virgil Nistorescu arată caracterul etnic românesc din satele cercetate, de la toponimie (românească în ce priveşte structura, dar şi originea elementelor componente), toponimia minoră (denumiri de locuri din sat: văi, dealuri, hotare etc.; exemple: Cânepiştea, La Stupină, Apa rece etc.), contrazicând opinia după care locuitorii unor sate ar fi emigranţi bulgari în România care s-au întors apoi acasă (bulgarul E. Doncev, în 1935) sau, de pildă, un curent răspândit în istoriografia bulgară, dar mai ales sârbă, susţinut şi de Dušanka Bojanić-Lukać, care consideră că „statutul vlahilor” ( 6 ) pomeniţi în documente „nu este prea clar”, denumirea de „vlahi vidineni” nu ar avea decât un „conţinut social”, nu unul etnic, în virtutea faptului că ei nu erau decât nişte „creştini nomazi.” Dar nu sunt puţine nici vocile străine, din inclusiv din Bulgaria, care afirmă că este vorba despre populaţie româneşti sau „romanice”.
Dincolo de analize, argumente şi explicaţii, legendele, piesele folclorice, textele din volumul lui Virgil Nistorescu vorbesc de la sine, fiind evidente asemănările, care uneori ajung până la similitudine/ identitate între tradiţiile/ folclorul, tradiţiile religioase ale oamenilor din aceste sate (în care locuitorii unor mahalale sunt numiţi ţăreni – veniţi din ţară, iar în loc de a spune Nord, adesea spun spre ţară) şi cele din România. Statisticile oficiale sunt aşa cum sunt, neajutând foarte mult la aflarea numărului real al românilor din această zonă. Singurul izvor care i-a fost de folos în acest sens lui Virgil Nestorescu a fost un recensământ din 1960 care indica populaţia recenzată în 1956, din care s-a putut deduce că numărul „vlahilor” din zona Vidinului era în jur de 30.000. Aceştia nu au avut niciodată şcoli în limba maternă, fapt pentru care influenţele din limba bulgară sunt din ce în ce mai evidente, mai multe (alături de ţăranii bătrâni care „zic” şi cântă, chiar şi la nunţi, aşa numitele vesălii, vechi cântece de dragoste sau despre haiduci, oameni vârstnici care vorbesc, puţini, exclusiv româneşte, tinerii vorbesc o limbă cu tot mai multe influenţe) – cum se poate constata şi din textele culese, urmărindu-se evoluţia în timp.
Materialele din Românii timoceni din Bulgaria sunt grupate pe mai multe secţiuni: Povestiri şi cântece despre haiduci; Cântece; Frânturele; Jocuri populare; Descântece; Colinde; Poveşti, snoave, întâmplări; Ghicitori, proverbe, zicători; Obiceiuri legate de naştere, botez, nuntă şi înmormântare; Sărbătorile religioase. Tradiţii locale, prepararea mâncărurilor rituale (citim aici despre cozonac, drob de miel, denii, roşitul ouălor); Alte elemente etnografice. Claca. Industria casnică. Portul. Uneltele agricole. Construcţii gospodăreşti. Ocupaţii, la care se adaugă un interesant Glosar.
Fiecare din aceste secţiuni cuprinde piese de o expresivitate tipic românească, de o frumuseţe aparte, relevă limpede conştiinţa apartenenţei la familia daco-română a acestor oameni care, deşi au străbătut un lung şir de încercări şi, ţinând cont de condiţiile specifice traiului/ evoluţiei într-un mediu alogen, au reuşit să câştige o mare victorie morală: acea de a-şi păstra identitatea, limba, folclorul şi tradiţiile. Tot excursul meu nu este decât un modest omagiu adus muncii domnului Nestorescu, dar şi mai ales românilor timoceni din Bulgaria sau de oriunde în afara ţării vor fi trăind. Acum poate că a venit, sfârşit, şi rândul nostru să facem ceva concret, la nivelul unei politici coerente, pentru cei care sunt, cum spune un cântec ( 7 ), „Nici aproape, nici departe,/ Din oraş în Bucureşti”, pentru că „nu este mai mare fărădelege decât a uita pe cei de un neam cu tine şi de a-i lăsa la mâna vremurilor”, spunea odinioară un cărturar.

Virgil Nestorescu, Românii timoceni din Bulgaria, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996


Note:

1. Lista satelor cercetate: Antimovo (Şeu), Balei (Bălii), Boriloveţ (Boroivăţ), Bregovo (Bregova), Calenic (Călinic), Caniţ – nume oficial, dat după al istoricului austriac F. Kanitz, numele popular activ şi azi = Fundeni, Capitanovţi (Căpitănuţ), Cosovo (Cosova), Coşava, Cudelin (Racoviţa sau Vlaşca Racoviţa), Cutovo (Cutova), Deleina (Dilina), Dolni Boşneac (Boşneacu din Vale), Drujba (Sveti Petăr; Molalia), Florentin, Gămzovo (Gânzova), Gomotarţi (Gumătarţ), Iasen (Isăn), Maior Uzunovo (Alvagii), Negovanovţi (Negovaniţ), Periloveţ (Perlovăţ), Pocraina (Chirimbeg), Rabrovo (Rabova), Rachitniţa (Răchinţa), Slanotrăn (Stanotârn), Tianovţi (Tianuţ), Topoloveţ (Boşneacu din Deal), Vrăv (Vârf).

2. Anchetele au fost efectuate între 1969-1972, cu acordul autorităţilor bulgare..

3. Au mai existat şi alte lucrări; amintim pe cele semnate de T. Teaha, Virgil Nestorescu şi Marin Petrişor, sau lucrarea doamnei Dušanka Bojanić-Lukać, Sofia, 1975, în care sunt analizate arhive din Ankara şi Istanbul, cele mai vechi fiind grupate în două pachete, unul întocmit între 1454-1455, altul în jurul lui 1560, în care sunt redate împrejurările în care s-a format sangeac-ul (subdiviziune teritorială a unui paşalâc) Vidin după bătălia de la Nicopole), precum şi informaţii despre legi, localităţi – despre satele „vlahilor”, despre liderii locali ş.a.m.d.

4. Atlasul limbii române, II, are în vedere numai un singur sat din Bulgaria: Peştera

5. Sextil Puşcariu (în Studii istroromâne, II, Bucureşti, 1926, vol. în colaborare cu M. Bartoli, A. Belulovici, şi A. Byahin) scria că numele lor este vlåh, plural vlåş (la nord), vlås (la sud). Sub acest nume sunt cunoscuţi românii în documentele sârbo-croate – în limba slavilor acesta însemna roman dar şi, mai ales, român, termen corespunzând lui olacus (maghiară oláh) din documentele angevine; alături de vlahus/ vlah, în cancelariile dalmatine, la Ragusa în special, după anul 1367 apare şi termenul mavrovalahus (morovlah, morlac – vlah negru), care a circulat mai ales în secolele XIV-XV în cancelariile veneţiene.
6. Preluat din Virgil Nestorescu.

7. Cântec bătrânesc cules de la Naiden Ghoerghiec Petrov, 46 de ani, ţăran lăutar din comuna Caniţ, în 1972 – p. 30.