Aşezînd la picioarele lumii un craniu - revista Cronica, februarie 2005

Şi stelele mor
Dar în cer nu-s morminte

Nu ţipa, ah, cîte ţipete
Au fost înăbuşite în mine
Ca nişte trăsnete într-o fîntînă

Visar Jiti

Un poet albanez (născut la Durrës) care a suferit mult în perioada comunistă ( 1 ) (persecuţii, temniţă), Visar Jiti, apare acum într-un volum bilingv, română-albaneză. După ce a terminat studiile de limbă şi literatură albaneză la Universitatea din Skhodra a lucrat 5 ani în învăţămînt în sate din vecinătatea oraşului Kukës şi, înainte de a-şi publica primul său volum, învinuit că ar fi poet decadent şi duşman al poporului, primeşte 8 ani de lagăr. Eliberat, va lucra pentru ceva timp ca muncitor la o fabrică de cărămidă din Luşnie pentru ca, după 1990, să lucreze la primul ziar de opoziţie – Renaşterea Democratică/ Rilindja Demokratike, specializîndu-se ulterior în jurnalistică, colaborînd la marile cotidiene italiene Corriere della sera, Avvenire sau Il sole 24 ore, primind şi o serie de premii italiene pentru lirică şi proză.
Debutează cu volumul de poezie Memoria aerului, pentru care primeşte Premiul Republicii Albania, pentru ca în 1994 să îi apară volumul Aşez la picioarele voastre un craniu (poezii din închisoare), în acelaşi an, în Macedonia, i se editează volumul Semănatul de fulgere. Au urmat şi alte volume de poezii, proză, eseistică etc. A fost director al editurii Naim Frashëri din Tirana, ataşat cultural la Ambasada Albaniei din Roma. Actualmente locuieşte la Tirana.
Semnificative mi s-au părut poemele sale mai curînd din punctul de vedere al forţei cu care reuşeşte să (re)creeze o atmosferă aparte, fără exces de figuri de stil, într-un limbaj mai curînd descriptiv/ imagistic, nesofisticat. Versurile poetului sînt mai puţin marcate de război, cît de nenorocirile pe care şi le provoacă oamenii, în general, de fantasmele/ chinurile spirituale din închisoare, de lipsa libertăţii, de însingurare şi acea ambivalenţă renunţare-revoltă/ sete de libertate pe care o înţeleg altfel oamenii sechestraţi. O închisoare care în poemele lui Visar Jiti trece din afară, înăuntru, în cranii, care sînt: „gropile/ în care-au murit bătăliile”, „o neagră genune”. Înăuntru, „în craniu/ e timpul nostru” – spune poetul.
Nu e greu de înţeles de ce metaforele au un iz de nostalgie nedisimulată, uneori cu aparenţă de „instrument mnemotehnic”: „la gîtul femeii/ spînzură alt colier – / al sărutărilor”; sau: „în arbori cad foi nescrise/ pe spatele telegramelor morţii/ scriu numele unor copii (Dincolo de lucruri) ş.a.m.d. Dealtfel, Dincolo de lucruri ar putea fi privită şi ca descrierea în versuri a unui fel de „culoar secund al vieţii”, pe care curge, alături de secundele numărate de/ prin îmbătrînirea trupului, numai sufletul poetului. Sau Tu şi moartea, în care presiunea singurătăţii/ închisorii „transformă” sufletul, visele într-o realitate „posibilă” cu două feţe: iubirea (care îmbracă un chip metaforic – Ea) şi moartea. Poate cea mai puternică imagine poetică a volumului este Psalm – un tablou al unui loc (real/spiritual) în care pînă şi gîndul este închis şi zidul este nu doar limita universului, ci pare a fi întreg universul celui închis. Nici moartea, nici viaţa nu par să aibă vreun preţ în închisoare, ci permanenţa existenţei zidului. În faţa lui „te spovedeşti, fără făţărnicie”, între ziduri „îţi scuturi colbul păcatelor”. Imaginea se continuă într-o manieră nu cu mult diferită în Eu cînt venirea ta, o poezie despre un alt fel de singurătate (în care pluteşte o întrebare cu iz de stranietate: „tristeţe de aur?”), o îngemănare între aşteptare şi îngrădirea zidului atotstăpînitor („ziduri şi ziduri şi ziduri din nou”) deşi totul este aşteptare. O aşteptare care subsumează o speranţă nedefinită, neîngrădită, oarecum laxă: „plămînii universului umple-se/ de dorinţe ca de-o năvală de nouri.” Un alt plan ar fi pasul dinspre banal, tern chiar către re-construcţia universalului, a sentimentelor umane: un exemplu ar putea fi Veioza – o veioză primită în dar de la Ea, în „nopţile de gînduri/ ia forma elegantă a cefei”. Dragostea (şi dacă/ atunci cînd natură „ajută” cu fulgere care cad „ca nişte ramuri de foc”) pentru Visar Jiti poate fi şi speranţă, liană care trage către libertate, care ţine spiritul legat de libertate, dar poate fi o altă formă de refugiu chiar şi în libertate – Noapte cu fulgere (poem scris la Salonic, în 1993).
Oglinda (şi mă duc cu gîndul, fără a cădea în preţiozitate, la o apropiere care apărea drept semnificativă în evul mediu, în Occident – între latinescul mirari, mirabilia, minuni, şi un cuvînt francez, miroir, oglindă, ( 2 ) care în închisoarea lui Visar Jiti era ilegală, spartă fiind, s-a despărţit în cioburi care „păreau un masacru de ochi” (În timpul percheziţiei). Dealtfel, multe gesturi capătă/ redobîndesc în poem semnificaţii lăsate să cadă în uitare: „în braţe stau îmbrăţişările” şi „de cînd omul tot căsăpeşte braţele omului?”; între glorie şi zădărnicie este mult mai mică distanţa cînd lipseşte libertatea: „sfinxul, sub nisipul de stele/ de-atîta glorie-i bolnav” şi „deşertul la apogeuri ridică/ măreţia fără de noimă” (Sfinxul). Toate astea într-o lume – Moloh ca „un uriaş craniu”, cu două rînduri de „existenţe/ non-existenţe” – a viilor şi a morţilor, dar în care „vorbele viilor/ nu mai au noimă./ Ele sînt/ Însîngerate piroane// Pe crucea enormă”. De fapt, în închisoare „moartea continuă” – odată închis erai, de multe ori, ca şi mort. Moartea, mormîntul sînt doar o „confirmare” a faptului că închisoarea este atotputernică. Aici, pentru fiecare în parte poţi spune: „Cîndva l-au bocit/ Dar altădată murise” (Moartea continuă).
Întoarcerea în lume, visată, dorită este privită din închisoare cu teamă, cu sentimentul că între ziduri ceva în interiorul individului s-a schimbat: „Şi dacă am să mă-ntorc,/ Pe străzi o nălucă o să vedeţi./ De fapt, în temniţă voi fi/ Sub lespezi, cu morţii (Cine m-a cunoscut). Într-o lume-puşcărie cum erau, din multe puncte de vedere, toate ţările comuniste pentru majoritatea cetăţenilor lor, poate fi o emblemă pentru vieţile multora o strofă ca aceasta: „O după amiază în lagăr pierdută în van,/ Ca un gol într-un craniu./ Iată, bucăţile de pîine/ pentru păsări, le adună/ Mîna înfometată/ a unui Iisus bătrîn” (După amieze: păsări moarte).
Putem vorbi şi de o serie de motive, de cuvinte cheie: zidul, craniul, mîinile, braţele ş.a.m.d. şi toate se raportează mai curînd la închisoare decît perioada de libertate – care pare doar o proiecţie, în multe poezii, a înlăuntrului plin cu amintiri necesare pentru a supravieţui. Libertatea tuturor („un blînd cutremur/ care nu sperie”) a venit ca un spectacol straniu al „chipurilor goale” cărora le era frig fără de măştile purtate în perioada comunistă, drept pentru care „s-au repezit…/ căutîndu-şi/…/ o mască de bun prieten/ o mască a autorităţii// O mască de martir/ De persecutat/ De indiferent” (Gata cu mormanul de măşti). Dar, concluzia – naşterea unui un alt fel de închisoare: „oamenilor…/ Cu oricine vă puteţi întîlni/ Dar nicicum cu voi înşivă”.
Deşi nu lipseşte lumina, speranţa, dragostea, omenia, este o poezie cu accente amare, un tablou în versuri al unei lumi care, totuşi, să nu uităm, nu s-a putut schimba peste noapte. Este, în fond, populată de „aceeaşi” care, ca şi la noi, i-au aplaudat pe mai-marii comunişti, dar i-au şi judecat şi condamnat în virtutea unor idealuri pe care s-au considerat şi ei îndreptăţiţi să le îmbrace ca pe o haină, cel puţin socială, potrivită „noilor vremuri”, noilor roluri pe care şi le-au asumat odată cu „schimbarea”, sustrăgîndu-se cu tot cu amintiri din haina celor vechi. O lume în care o mască a fost înlocuită, prea adesea, cu o alta. Dar rămîne doar o mască, nu un chip adevărat, nu un suflet, nu un om.
Încă.


Visar Jiti, Psalm, ediţie bilingvă română-albaneză, îngrijită de Dumitru M. Ion, selecţie, bibliografie şi tălmăciri de Dumitru M. Ion şi Carolina Ilica, traduceri: Renata şi Luan Topciu, Editura Orient-Occident, Bucureşti, 1997


1. Rol important în declanşarea persecuţiilor abătute atît asupra poetului şi familiei sale a avut-o poemul Îmbrăţişarea duşmanilor.

2. Oglindă, latină speculum; la nivel dialectal s-au stabilit o serie de apropieri, pornind şi de la paralele de genul: rădăcina mir, prezentă şi în cuvîntul privire etc.– a se vedea şi Pierre Mabile, Le Miroir du merveilleux, 1962.