Când Shambala nu mai înseamnă pace
şi
Pământul pur este lăsat să se cufunde-n întuneric
(Convorbiri literare, aprilie 2008)
„Din înaltul celor şapte ceruri,
din sfera celestă, de azur,
a coborât regele nostru, suveranul oamenilor,
Fiul divin, în Tibet.
Ţinut atât de înalt, de pur,
Fără egal, neasemuit!
Cel mai bun dintre toate!”
din Analele şi Cronicile Tibetane (1)
Tibet. Un nume care cheamă în mintea noastră, parcă, istoria, misterul dar şi tragedia. „La sud, vest şi nord e împrejmuit de lanţuri muntoase masive înălţându-se de la şase la opt mii de metri deasupra nivelului mării în Himalaya şi Karakorum, şi de la cinci la şapte mii de metri în munţii Kun-lun” – scriu David Snellgrove şi Hugh Richardson, pe la începutul cărţii lor, despre zona care are „renumele de a fi cea mai îndepărtată şi în acelaşi timp cea mai inaccesibilă ţară din lume”.
Originile poporului tibetan sunt învăluite în apele istoriei. Probabil ar trebui căutate printre triburile Ch’iang, ne-chineze, care cu secole înainte venirii lui Iisus pe pământ, păstoreau turmele în zona Asiei Centrale, până către hotarele de Nord Vest ale „Continentului Spiritual”, China. Şi azi mulţi tibetani au rămas nomazi (duc aceeaşi viaţă, aproape, ca acum două mii şi mai bine de ani), şi parcă merg cu turmele lor de yaci, oi şi capre, în căutarea trecutului, prin munţi, printre dgo-ba (gazele), oi albastre (gna’) sau urşi (dred). În timp, mai multe „clanuri” (termen folosit de autori, prin analogie cu cele scoţiene) s-au sedentarizat, adoptând chiar, parţial, agricultura, convieţuind în areal cu cele nomade. Datele certe încep să apară de când un lider din Valea Yarlung, cunoscut cu „numele” de sPu-rgyal bTsan-po, Preaputernicul, a creat, în termeni europeni, un „regat”. Sunt o serie de legende care descriu coborârea primului rege al Tibetului (numit Preaputernicul divin/ lha bTsan-po, ori Fiul Divin/ lha-sros) pe muntele sacru Yar-lha-sham, din Yarlung, pe o „frânghie cosmică” (2) , traversând mai multe ceruri.
Până şi cu numele lui, şi cum s-a ajuns la forma de azi, este o poveste cu multe incertitudini şi neclarităţi. Autorităţile chineze se referă la zonă denumind-o „Regiunea autonomă Tibet”, prescurtat TAR, deşi parte din vechiul Tibet este împărţită între mai multe alte regiuni (Ladakh, Lahul şi Spiti, din vest, sunt parte a Indiei, Dolpo şi Mustang – de la sf. sec. XVIII sunt parte din Nepal, statele separate Sikkim şi Bhutan, Amdo şi partea de est a regiunii tibetane Kham – sunt în regiunile chineze Qinghai, Gansu, Yunan şi Sichuan). Practic, TAR acoperă doar Ü-Tsang şi vestul regiunii Kham. Tibetanii îşi numesc ţinutul Bod, chinezii îi spun Xīzàng (derivat din numele regiunii Tsang, partea de vest din Ü-Tsang; xī - vest, zàng – de la Ü-Tsang (3) ), nepalezii îi spun Bhot iar pe vremuri, Ptoloemeu l-a numit βαται (batai), în timp ce, după Eric Partdrige (4) , în engleză numele vine de la un cuvânt arab, Tubbat. În arabă, se pare, a venit pe filieră persană, iar persanii au preluat din turcă pluralul la Töbän, adică Töbäd (în chineza medievală – tǔbō ) – „Înălţimile” (5) . În ce priveşte limba lor, într-o carte de referinţă în domeniu, Stephan V. Beyer (6) scrie: „Tibetana este limba vorbită mai ales pe platourile înalte din nordul Himalayei. Este înrudită cu o serie de limbi himalayene, ca Gurung şi Magar, ai căror vorbitori au fost surse tradiţionale de recrutare pentru Gurkha, din Armata Britanică. E de asemenea înrudită cu o serie de limbi ca Rgyarong şi Minyag, vorbite pe câmpiile înalte din nord de triburile nomade numite, tradiţional, de chinezi „barbarii din vest” (7) . Tibetana este mai de la distanţă (puţin) înrudită cu burmeza (8) , încă şi mai puţin cu limbile vorbite de „Naga goi” şi alte triburi de pe înălţimile din Assam; şi mult mai puţin cu chineza.” Ulterior, Beyer adăuga şi că dacă am privi la limba chineză de azi, înrudirea pare mult mai puţin evidentă (9).
După Ma Tuan-lin (10), în China primul nume al unui rege tibetan, gNam-ri slon-ntshan, a fost cunoscut în timpul dinastiei Sui (581-618). În secolul VII regatul tibetan se extinsese mult, fiind temut şi de chinezii dinastiei T’ang, care au oferit regelui lor în anul 640 o prinţesă chineză (pe nume Wencheng (11) ) de soţie. Sunt relatări chineze care vorbesc despre angajarea, numai în lupta cu China dinastiei T’ang, a peste 200 000 de soldaţi tibetani.
Budismul a pătruns în Tibet în timpul domniei regelui Srong-brtsan-sgam-po (în cronicile chineze: Qizonglongzan (12) ), cel căruia i-a fost oferită de soţie Wencheng (13) . Regele (în unele izvoare „împărat”) a invitat în ţară mari nume ale budismului din acea vreme, ca Shantarakshita sau Padmasambhava (în tibetană padma 'byung gnas; în sanskrită ar însemnă „născut din lotus”), mai cunoscut în cronicile tibetane drept Guru Rinpoche (14) (Nepreţuitul maestru) sau Lopon Rinpoche. Aceştia au introdus în Tibet germenii budismului, care a penetrat treptat în aria de influenţă a religiilor indigene (peste zeii locului/ gzhi-bdag, ai soarelui/ sa-bdag, Calea bon-po, mi-chos – a religiilor/ legăturilor umane ori „Calea cerului şi a pământului”/ gnam-sa’I lugs).
Cartea (structurată în: I. Manifestări ale puterii tibetane, II. Introducerea budismului, III. O privire asupra literaturii, IV. Bazele vieţii monastice, V. Suzeranitatea mongolă, VI. Preocupări religioase, VII. Ascensiunea lor la putere, VIII. Suzeranitatea manciuriană, IX. Secolul al XX-lea şi Anexe, cu un tabel cronologic, succesiunea şcolilor religioase, hărţi ş.a.), scrisă fluent, cu folosirea surselor şi a pronunţiei locale cât mai rar posibil, după caz, oferă o imagine asupra unei civilizaţii aparte, care se stinge sub ochii noştri. Istoria s-a întors şi, dacă altădată tibetanii erau un pericol pentru China, acum au fost înglobaţi în uriaşa ţară condusă de la Beijing, ai cărei lideri au decis (după ce europenii au „contribuit” şi ei) după 1959 să distrugă complet principalele izvoare ale civilizaţiei tibetane, întregul ei mod de viaţă. Parte din teritoriile fostului Tibet s-au salvat de la distrugere fiind incluse în India sau Nepal, dar nici acolo lucrurile nu stau bine. Excepţie face Bhutan (în limba locului ’Brug, pronunţat Druk (15) ), supranumită de unii Ultima Shangri-la, fieful unui ordin budist de la care, s-a spus, este probabil să vină numele ţării: ’Brug-pa bKa’-brgyud-pa. Aici, sub protecţia casei regale, aşezămintele spirituale amintesc de strălucirea de altădată. În timp, tibetanii au fost loviţi continuu, şi nu doar în timpul prigoanei dezlănţuită de autorităţile comuniste. Masacrul continuă şi azi (am putut vedea la TV, recent, imaginile filmate de un cameraman român, în care grăniceri chinezi luau la ţintă nomazii care călătoreau pe crestele munţilor; am văzut demonstranţii bătuţi, ucişi de poliţia şi armata chineză chiar în Lhasa). Dalai Lama este în exil, Lhasa, ce a mai rămas din ea, se degradează continuu şi nimeni nu pare să vadă, deşi vorbim despre drepturi, conservarea tradiţiilor ş.a.. O civilizaţie pentru care spiritualitatea a fost un mod de viaţă secole la rând, de numele căreia se leagă viaţa unor Marpa (sau Mar-pa; lider spiritual al ordinului bKa’rgyud), Naropa sau Milarepa moare azi, şi, scriu cei doi autori, „cu excepţia câtorva proteste timide ici şi acolo, restul lumii o lasă să piară fără comentarii şi regrete”. La fel cum, adaug, au lăsat să fie arse de nebunia khmerilor roşii sute de temple care adăposteau comori scrise pe frunze de palmier sau, mai aproape, cum se destramă altele chiar lângă noi.
Mar-pa scria, în Cântecul, său:
„Cât despre cele trei regrete ale mele,
îi regret mai presus de orice pe cei 101 dascăli desăvârşiţi,
………………………………………………
părăsindu-i, tânjesc după ei mai mult decât o mamă după fiul ei.
……………………………………………………
Fiindcă nu există nici o şansă să ne mai întâlnim în această viaţă,
Mă rog să ne întâlnim iarăşi, cu orice preţ, mai târziu,
în ţara U-rgyan sau în vreo sferă cerească”.
Şi eu, citind această carte şi re-văzând cu ochii minţii chipul lui Dalai Lama, dar şi umbrele nomazilor tibetani împuşcaţi în timpul vieţii mele, fără nici un motiv, sau a demonstranţilor ucişi în luna martie în Tibet de poliţia chineză, mă rog ca şi cei de după mine să poată citi despre Lhasa, unde altădată se vorbea de un regat mitic, Shambala (tibetană: bde 'byung), Ţinutul păcii/ fericirii, şi să poată admira cu ochii lor o lume salvată de la distrugere. Lumea Tibetului, a lui Naropa, Marpa, Milarepa, dar şi a prinţesei Wencheng care a venit din China, dar nu să omoare, ci să dăruiască.
David Snellgrove şi Hugh Richardson, Istoria culturală a Tibetului, Editura Herald, Bucureşti, an neprecizat, 384 p.
[1] Bacot, Thomas şi Toussaint, Documents de Touen Houang relatifs à l’histoire de Tibet, Paris, 1940, p. 113, cf. Snellgrove, D. şi Richardson, H..
[2] Poate e o legătură cu frânghia mu/ dmu din legendele chineze: lega cerul de pământ, ajuta oamenii să urce la cer, la „început”.
[3] În legătură cu numele chinez este o lungă poveste, ştiind cum se face transliterarea (yinyi) caracterelor din chineza simplificată ori tradiţională; porneşte de la o procedură care să reflecte şi înţeles, şi sunet. Transliterarea: fenomen care, spun chinezii, datează din antichitate, când grupul etnic Han, majoritar a întâlnit alte etnii. Din pricina problemelor de transliterare, azi în China există un îndreptar: Numele cuvintelor popoarelor lumii: un dicţionar al numelor în romano-chineză, în grija unui serviciu special (pe lângă o agenţie), numit “Serviciul Numelor Proprii şi Traducerii”. Numele Xīzàng datează din vremea dinastiei Qing (înainte: Tǔfān, probabil dintr-un cuvânt turc/ turcic; ar însemna „înălţimi” – Sellheim, R. Oriens - Journal of the International Society for Oriental Research: 1994, Brill Publishers, 1994, p. 548- 549) şi poate fi tradus şi „Scriptura budistă” sau „depozit”, „comoară”.
[4] Partridge, Eric, Origins: A Short Etymological Dictionary of Modern English, New York, 1966, p. 719.
[5] Sellheim, R. op. cit.
[6] Stephan V. Beyer, The Classical Tibetan Language, Albany, 1992, State Univ. of New York Press.
[7] Bhywan: Beyer consideră că e un termen posibil împrumutat de chinezi din vechea tibetană, de la religia şamanică „bon” sau, poate, din vechile limbi Hsi-fan – op cit., p. 7, capitolul Defining Tibetan.
[8] Ulterior, comparând scrierile antice ale celor două limbi, autorul spune că se vede mai strânsa înrudire decât, de pildă, cu alte limbi, exemplu – chineza; op cit., p. 12.
[9] Op. cit., p. 10.
[10] Sau Ma-Duanlin/ Ma-Tuan-lin; istoric chinez; în anul 1317 a publicat cele 348 „volume” din enciclopedia Wen-hsuan-t'ung-k'ao/ Cercetări generale asupra îngistrărilor/ surselor importante.
[11] Pe drum, prinţesa s-a oprit cam o lună, spune legenda, la Lheba Ravine, loc aflat la 25 de km de Lhasa. Aici a fost adorată. La plecare, urmele tălpilor ei au rămas întipărite pe o rocă, devenind loc de pelerinaj. La 70 de ani de la această întâmplare, altă prinţesă chineză a trecut pe aici: a găsit un templu închinat lui Wenchang. Acesta există şi azi.
[12] Shakabpa, Tsepon W. D., Tibet: A Political History, p. 25, Yale University Press, New Haven, London, 1967.
[13] Nume chinez: Wénchéng Gōngzhǔ
[14] Norbu, Thubten Jigme şi Turnbull, Colin, Tibet: Its History, Religion and People, Penguin Books, 1987, p. 162
[15] Alte opinii: Bhutan ar veni din sanskrită, Bhu-Utthan – Ţinutul Înalt; sau Bhots-ant, ar însemna La marginea Tibetului/ La sud de Tibet ş.a. Un nume tibetan al ţării, citat în documente, este Druk Yul/ Ţinutul dragonilor. Alte nume citate de surse istorice: Lho Mon/ Parte de sud a Întunericului sau Lho Men Jong/ Ţinutul sudic al ierburilor de leac ş.a.
vineri, 8 august 2008
Când dragostea e lungă şi scurtă e nădejdea
(Convorbiri literare, martie 2008)
"Dragostea-i lungă dar scurtă-i nădejdea,
Sensu-i strigăt, geamăt e deznădejdea
………………………………………
Cine avea-va puterea de-a se-mpotrivi
Chinului, suferinţei, tristeţii şi durerii
Fi-va tovarăşul meu pe timpul călătoriei"
Fuzûlî, Leyla şi Mecnun
Leyla şi Mecnun este o frumoasă poveste de dragoste, foarte populară în Orient, comparată de unii cu Romeo şi Julieta, a lui Shakespeare. A circulat în mediile de limbă arabă, persană (cea mai renumită versiune e a lui Nezāmi-ye Ganjavī/ Nizami (1) ), arabă (Majnun Layla sau Qays şi Layla), persană (Leyli şi Madjnun), turcă (Leylâ vü Mecnun/ Layla şi Mecnun). Se spune că ar avea la bază întâmplări din viaţa unui tânăr, pe nume Qays ibn al-Mullawah (2), din timpul dinastiei Umayyade (3) , prin secolul al VII-lea. Chiar în acea epocă au existat în lumea arabă cel puţin două versiuni ale poveştii. De pildă, o variantă spune că acest Qays ibn al-Mullawah ibn Muzahim era un poet beduin din tribul arab Bani Aamir. S-a îndrăgostit de Layla bint Mahdi ibn Sa’d, cunoscută ca Layla al-Aamiriya, din acelaşi trib. Apoi au început suferinţele. În literatura turcă (Türk edebiyatı sau Türk yazını) sunt, de pildă, peste treizeci de opere care abordează povestea dintre Leyla şi Mecnun, cea mai veche fiind, scrie profesorul Nevzat Yusuf Sarigöl, a lui Edirneli Şahidi. O versiune foarte populară este cea a lui Fuzûlî, Dâstân-ı Leylî vü Mecnûn, scrisă în dialectul azer al limbii turce.
În colecţia Bibliotheca Islamica (la Editura Kriterion), îngrijită de George Grigore, a douăsprezecea apariţie (4) a fost Gazeluri, o carte a unuia dintre cei mai mari poeţi lirici ai literaturii divanî (5) ai Azerbaigeanului şi ai lumii turce, poate cel mai celebru pentru această parte a lumii, după părerea unor specialişti, Muhammed, fiul lui Süleyman, mai cunoscut după pseudonimul pe care şi l-a însuşit, Fuzûlî („Gură slobodă”). Fuzûlî (de peste 500 de ani versurile lui, scrise în azeră, turcă, persană, arabă sunt recitate pe un teritoriu întins de la Taşkent la Bagdad, de la Baku la Istanbul ori Cairo ş.a.) şi contemporanul său, Bâkî (6) , sunt consideraţi de majoritatea specialiştilor cei mai mari poeţi de limbă turcă şi, după unii, şi persană, chiar arabă, cel puţin pentru epoca lor.
A treisprezecea apariţie în Bibliotheca Islamica este povestea de dragoste dintre Leyla şi Mecnun, în versiunea lui Fuzûlî. Este cea mai amplă/ cunoscută creaţie a lui: 3096 de distihuri, în fapt o mesnevî – formă de poezie orientală apărută în limba arabă, ajunsă şi în limba turcă (şi adoptată de mulţi poeţi între secolele XI – XIX) pe filiera persană (limbă în care are reprezentanţi de marcă, ca Jalaluddin Rumi (7), care, după R.A. Nicholson, este „cel mai mare poet mistic al Islamului”, Ferdoussi/ Firdowsi, cu Şah Name/ Cartea Şahilor ori Attar (8) , cu Asrār-Nāma/ Esrār-Nāme/ Cartea tainelor ori Cartea privighetorilor, Nizami, Saadi, Mollâ Camî, considerat cela mai important poet din Iran în secolul al XV-lea ş.a.).
În afară de Leyla şi Mecnun, opera lui Fuzûlî, din câte se ştie, cuprinde: Türkçe Divan/ Divanul în limba turcă (în care abordează forme poetice ca: gazel, kasida/ oda, müstezat (9) , terkib-i bend (10) , terci-i bend (11) , müseddes (12), muhammes (13), tahmis (14) , murabba (15) , kit’a (16) , rubaiate) (17), Farsça Divan/ Divanul în persană, Arapça Divan/ Divanul în arabă, Beng ü Bâde/ Drog şi vin – poem din 444 de distihuri închinat Şahului Ismail, Heft Câm/ Şapte ulcele – cunoscut şi cu numele Sâkî-nâme; mesnevi în persană; poem mistic din 327 de distihuri; Hadîs-i erba’in/ Patruzeci de tradiţii şi pilde – traducerea scrierii lui Mollâ Camî cu acelaşi titlu; 40 de pilde/ tradiţii ale lui Muhammad redate în catrene (kit’a), Hadîkatü’s-Süedâ/ Grădina măreţiilor – naraţiune în proză a evenimentelor de la Karbala, dar şi despre viaţa celor consideraţi în islam profeţi, Adam, Noe, Abraham, Iacob, Moise, Zaharia şi Muhammad; Rind ü Zâhid/ Rind şi Zahid – alegorie în proză, Hüsn ü Aşk/ Frumuseţe şi dragoste – cunoscut şi cu numele Sihhat ü Maraz/ Sănătate şi boală; pamflet în proză despre călătoria sufletului în „ţara trupului”, Türkçe Mektuplar/ Epistole în limba turcă – 5 epistole către personalităţi ale vremii, printre care Bayazid, fiul lui Soliman Magnificul.
Poetul aminteşte (în introducere la Türkçe Divan/ Divanul în limba turcă) că s-a născut la Karbala (18) , în Irak, dar unele scrieri indică alte locuri: Bagdad (19) , Hille (29). Nu se ştie precis data naşterii. Este aproximată în jurul anului 1494. Fuzûlî era dintr-un puternic trib oğuz, Bayat, aşezat în zona Irakului pe timpul marilor Seldjiukizi. Se pare că a dus o viaţă plină de privaţiuni (trăia dintr-o sumă modestă primită pentru îngrijirea mormântului Imamului ‘Alī (21) din Najaf), adesea simţindu-se marginalizat. Se pare că a murit de ciumă la 60 de ani, după scrierile lui Ahdî, un contemporan al lui. A fost înmormântat alături de şeicul Abdülmümin Dede, într-un templu al congregaţiei sufite Bektâşî (22) , la Karbala.
Mesnevî (persană – mesnevi, transcris şi masnavi/ mathnawi; „cuplete rimate care au un conţinut spiritual adânc, profund”), gen cultivat şi în limba turcă în perioada Divanî, este alcătuit din distihuri (fără restricţie de număr – pot fi şi câteva mii) ale căror versuri rimează între ele, după schema aa, bb, cc etc.. În general sunt compuse din secvenţe bine definite: introducere (începută cu un besmele, în arabă basmala/ bi-smi-llah (23) , urmată de tevhîd, versuri despre unicitatea divinităţii, na’t – preamărire a profetului Muhammad; apoi a sultanului/ padişahului, vizirului ş.a.), conţinutul propriu-zis, finalul (în general mesnevî au final fericit, dar nu totdeauna se întâmplă asta, cum este cazul şi pentru Leyla şi Mecnun). Primul mesnevî în limba turcă, Kutadgu Bilig/ Înţelepciunea Gloriei Regale (24) a fost scris de Yusuf Has Hacib (25), probabil în 1069 sau 1070 pentru un prinţ din Kashgar, numit Tavghach Bughra Khan.
Există poate sute de „cupluri ale iubirii” în mesnevî orientale, printre care Yusuf şi Zuleykha (lb. turcă – Zelîha), Kusrev şi Shavin (turcă: Husrev şi Şîrîn) ş.a., dar şi Leyla şi Mecnun. De regulă, în acest tip de poeme a căror temă este iubirea, eroii au de înfruntat un şir parcă fără sfârşit de obstacole, multe convenţionale (conflicte descrise cu emoţie, iubita este dată altuia ş.a.), întreţesute de momente de petrecere, linişte, calm. La fel se petrec lucrurile şi în Leyla şi Mecnun, versiunea lui Fuzûlî, pe care autorul o construieşte după toate reguile, cu măiestrie. Fuzûlî porneşte povestea de la ceea ce europenii ar numi „dragoste platonică”, iar arabii „dragoste virgină” (26), pentru că eroii nu se căsătoresc şi nu fac dragoste niciodată, şi ajunge să creeze un tablou extraordinar al vieţii cotidiene în epocă, pigmentat cu elemente de misticism, mit ş.a., crezând în puterea cuvântului (scriind chiar că „poate reînvia chiar morţii” folosindu-l). După R.A. Nicholson (27), toate aceste mesnevi sunt, de fapt, un fel de a exprima dorinţa unirii sufletului cu divinul, divinitatea.
În varianta lui Fuzûlî, cei doi eroi sunt colegi la şcoală, se îndrăgostesc, părinţii fetei află şi o retrag iar Mecunun, pentru că nu mai poate să o vadă, atinge pragul nebuniei. Tatăl lui Mecnun o cere pe fată de soţie pentru băiatul său, este refuzat, iar Mecnun pleacă îndurerat în pustie, se împrieteneşte apoi cu un războinic şi porneşte război împotriva clanului Leylei. Acasă, Leyla tânjea după Mecnun, dar este dată altui bărbat. După un şir de suferinţe cei doi iubiţi mor, în final.
Avem la dispoziţie, într-o plăcută versiune în limba română, o frumoasă poveste romantică care a străbătut secolele răspândind şi azi parfumul iubirii, şi aduce, parcă, din negura vremii mai aproape de noi zgomotele paloşelor din lumea lui Mecnun şi a Laylei, dar şi scârţâitul condeiului lui Fuzûlî, unul dintre cei mai renumiţi poeţi ai Orientului.
Fuzûlî, Leyla şi Mecnun/ Leyla ve Mecnun, ediţie bilingvă, selecţie, studiu introductiv, traducere şi note: Nezvat Yusuf Sarigöl, Nermin Yusuf, Selma Yusuf, cuvânt înainte Tural Rzayev, Editura Kriterion, colecţia Bibliotheca Islamica, îngrijită de George Grigore, Bucureşti – Cluj, 2007, 516 p.
[1] Numele întreg: Nizām ad-Dīn Abū Muhammad Ilyās ibn-Yusūf ibn-Zakī ibn-Mu'ayyid.
[2] După Agah Sırrı Levend ar fi vorba despre Umra ul Kays, poet dintr-un trib arab (Levend, A.S., Arap, Fars ve Turk Edebiyatlarinda Leyla ve Mecnun Hikayesi. Ankara, Türk Tarih Kurumu Publication, 1959).
[3] După ce s-a terminat domnia califilor räşedini (primii 4 califi) a început epoca primei dinastii arabe: a Omayyezilor (Ummayada) (661-750), fondată de Moawiya/ Mu’āwiya (Moavie – lb. farsi).
[4] Vorbe de veşnic îndrăgostit, în „Convorbiri literare”, Cartea străină, mai 2006.
[5] Divanî – culegere/ antologie poetică, structurată tematic/ cronologic; în imperiul otoman sub numele generic de poezie de divan se încadra poezia de curte, în perioada târzie caracterizată, de segmente de reală frumuseţe, dar şi schematism, preţiozitate, manierism. Opera poeţilor divanî relevă, în timp/ spaţiu, şi diferenţe. După Atatürk, au fost importante schimbări/ răsturnări nu doar în ideologie, şi în artă, marcate de curente precum Tanzimat/ Înnoire (a întrunit poeţi din mai multe generaţii, în timp), care cereau, dintru început, revitalizarea poeziei turce, schimbarea vocabularului, înlocuirea vechilor forme provenite din lumea persano-arabă cu altele locale, vocabular turc etc, sau Edebiyyât-ı Cedîde/ Noua literatură, Fecr-i Âtî/ Zorii viitorului, Millî Edebiyyât/ Literatura naţională.
[6] Istanbul, 1526-1600; supranumit „sultanul poeţilor”; a creat o veritabilă ruptură în stilul divanî, aşa cum era în epocă.
[7] Nume întreg: Muhammad (persană: Mohammad) bin Baha’uddin Muhammad Valad, s-a născut în localitatea Balkh, în Imperiul Persan, regiunea Khorasan (azi în Afghanistan), la sud de Samarkand, în 1207. Rumi: pentru persani, arabi, turci însemna bizantin / grec, Cel din Rum; Rum - Bizanţ. Supranumele vine de la faptul că a locuit în Bilad ar-rum, Ţara grecilor bizantini, cum era numită arabi, înainte de vremea Imperiului Otoman, zona Anatoliei Bizantine unde se afla statul Konya. Supranumit şi Mevlana (arabă: Mawla-na): stăpînul, maestrul, dascălul nostru, Mawlâ-yê Rum, Maestrul din Anatolia bizantină.
[8] Abū Hamīd bin Abū Bakr Ibrāhīm, mai cunoscut ca Farīd ud-Dīn ori ‘Attār/ Farmacistul; în turcă: Ferüduddîn Attar.
[9] Specie de gazel; în scopul clarificării sensului versurilor, versul lung e completat cu unul scurt.
[10] Poem lung din mai multe strofe, alcătuite din distihuri (persană: bayt), rimă asemănătoare cu a gazelului.
[11] Formal seamănă cu terkib-i bend; uzual are 10-12 distihuri, legate tematic.
[12] Compusă din strofe de 6 versuri.
[13] Are strofe din 5 versuri.
[14] Din strofe de 5 versuri.
[15] Strofe din 4 versuri.
[16] Specie de catren.
[17] Rubayat/ pl.: rubaiuri: specie de catren.
[18] Loc indicat şi de Riyâzî, în Riyâzü ’ş-şu’arâ, 1609.
[19] Din scrierile lui: Latîfî (Tezkiretü ’ş-şu’arâ, 1546), Adhî (Gülşen-i Şuarâ, 1563), Aşik Çelebi (Meşâ’irü’şu’arâ, 1566).
[20] După Kinalizâde Hasan Çelebi, Tezkiretü ’ş-şu’arâ, 1586.
[21] ‘Alī bin ‘Abī-Ţalib, al patrulea şi ultimul calif raşidun, între 656-661 e.n., văr/ ginere al Profetului.
[22] Ordin mistic Bektâşîlik, controversat în unele perioade; congregaţie cristalizată, probabil, către sfârşitul sec. al XIV-lea, schimbări notabile la începutul sec. al XVI-lea. Numele: de la Hâci Bektâş, m. la sf. sec. XIII sau începutul sec. al XIV-lea.
[23] În numele lui Dumnezeu. Folosită în locul frazei bismi-llāhi ar-rahmāni ar-rahīmi; în turcă: Bismillâh-a-Rahman-a-Rahim, „În numele lui Allah, Cel Milos şi Milostiv”); aşa începe fiecare sura din Coran.
[24] Kutadgu Bilig, Qutadğu Bilig/ Înţelepciunea care aduce fericirea sau Înţelepciunea care duce la glorie regală şi noroc, cunoscută cu numele scurt: Înţelepciunea Gloriei Regale.
[25] Yusuf Balasaghuni, Yusuf “Khass Khajib”; nume întreg: Yūsuf Khāss Hājib Balasağuni; de loc din Balasagun (Balassagun sau Karabalsagun; chineză Bālàshāgǔn); oraş din Kyrgyzstan, pe malurile Râului Chui; fostă capitală a hanatului Kara-Kitailor din secolul 10 până a fost ocupat de mongoli, în 1218, primind numele Gobalik (Oraşul Frumos).
[26] Sunt mai multe poveşti de acest tip în literatura orientală: Qays şi Lubna (povestea lui Qays ibn Dharih, m. în anul 688, şi a Lubnei), Antara şi Abla ş.a.
[27] „All the love romances and allegories of Sufi poetry – the tales of Layla and Majnun, Yusuf and Zuleyha, Salaman and Absal, the Moth and the Candle, the Nightingale and the Rose – are shadow pictures of the soul’s passionate longing to be reunited with God” - Nicholson, Reynold A. 1963. Mystics of Islam. London: Routledge and Kegan Paul, 1963, p. 116-117.
(Convorbiri literare, martie 2008)
"Dragostea-i lungă dar scurtă-i nădejdea,
Sensu-i strigăt, geamăt e deznădejdea
………………………………………
Cine avea-va puterea de-a se-mpotrivi
Chinului, suferinţei, tristeţii şi durerii
Fi-va tovarăşul meu pe timpul călătoriei"
Fuzûlî, Leyla şi Mecnun
Leyla şi Mecnun este o frumoasă poveste de dragoste, foarte populară în Orient, comparată de unii cu Romeo şi Julieta, a lui Shakespeare. A circulat în mediile de limbă arabă, persană (cea mai renumită versiune e a lui Nezāmi-ye Ganjavī/ Nizami (1) ), arabă (Majnun Layla sau Qays şi Layla), persană (Leyli şi Madjnun), turcă (Leylâ vü Mecnun/ Layla şi Mecnun). Se spune că ar avea la bază întâmplări din viaţa unui tânăr, pe nume Qays ibn al-Mullawah (2), din timpul dinastiei Umayyade (3) , prin secolul al VII-lea. Chiar în acea epocă au existat în lumea arabă cel puţin două versiuni ale poveştii. De pildă, o variantă spune că acest Qays ibn al-Mullawah ibn Muzahim era un poet beduin din tribul arab Bani Aamir. S-a îndrăgostit de Layla bint Mahdi ibn Sa’d, cunoscută ca Layla al-Aamiriya, din acelaşi trib. Apoi au început suferinţele. În literatura turcă (Türk edebiyatı sau Türk yazını) sunt, de pildă, peste treizeci de opere care abordează povestea dintre Leyla şi Mecnun, cea mai veche fiind, scrie profesorul Nevzat Yusuf Sarigöl, a lui Edirneli Şahidi. O versiune foarte populară este cea a lui Fuzûlî, Dâstân-ı Leylî vü Mecnûn, scrisă în dialectul azer al limbii turce.
În colecţia Bibliotheca Islamica (la Editura Kriterion), îngrijită de George Grigore, a douăsprezecea apariţie (4) a fost Gazeluri, o carte a unuia dintre cei mai mari poeţi lirici ai literaturii divanî (5) ai Azerbaigeanului şi ai lumii turce, poate cel mai celebru pentru această parte a lumii, după părerea unor specialişti, Muhammed, fiul lui Süleyman, mai cunoscut după pseudonimul pe care şi l-a însuşit, Fuzûlî („Gură slobodă”). Fuzûlî (de peste 500 de ani versurile lui, scrise în azeră, turcă, persană, arabă sunt recitate pe un teritoriu întins de la Taşkent la Bagdad, de la Baku la Istanbul ori Cairo ş.a.) şi contemporanul său, Bâkî (6) , sunt consideraţi de majoritatea specialiştilor cei mai mari poeţi de limbă turcă şi, după unii, şi persană, chiar arabă, cel puţin pentru epoca lor.
A treisprezecea apariţie în Bibliotheca Islamica este povestea de dragoste dintre Leyla şi Mecnun, în versiunea lui Fuzûlî. Este cea mai amplă/ cunoscută creaţie a lui: 3096 de distihuri, în fapt o mesnevî – formă de poezie orientală apărută în limba arabă, ajunsă şi în limba turcă (şi adoptată de mulţi poeţi între secolele XI – XIX) pe filiera persană (limbă în care are reprezentanţi de marcă, ca Jalaluddin Rumi (7), care, după R.A. Nicholson, este „cel mai mare poet mistic al Islamului”, Ferdoussi/ Firdowsi, cu Şah Name/ Cartea Şahilor ori Attar (8) , cu Asrār-Nāma/ Esrār-Nāme/ Cartea tainelor ori Cartea privighetorilor, Nizami, Saadi, Mollâ Camî, considerat cela mai important poet din Iran în secolul al XV-lea ş.a.).
În afară de Leyla şi Mecnun, opera lui Fuzûlî, din câte se ştie, cuprinde: Türkçe Divan/ Divanul în limba turcă (în care abordează forme poetice ca: gazel, kasida/ oda, müstezat (9) , terkib-i bend (10) , terci-i bend (11) , müseddes (12), muhammes (13), tahmis (14) , murabba (15) , kit’a (16) , rubaiate) (17), Farsça Divan/ Divanul în persană, Arapça Divan/ Divanul în arabă, Beng ü Bâde/ Drog şi vin – poem din 444 de distihuri închinat Şahului Ismail, Heft Câm/ Şapte ulcele – cunoscut şi cu numele Sâkî-nâme; mesnevi în persană; poem mistic din 327 de distihuri; Hadîs-i erba’in/ Patruzeci de tradiţii şi pilde – traducerea scrierii lui Mollâ Camî cu acelaşi titlu; 40 de pilde/ tradiţii ale lui Muhammad redate în catrene (kit’a), Hadîkatü’s-Süedâ/ Grădina măreţiilor – naraţiune în proză a evenimentelor de la Karbala, dar şi despre viaţa celor consideraţi în islam profeţi, Adam, Noe, Abraham, Iacob, Moise, Zaharia şi Muhammad; Rind ü Zâhid/ Rind şi Zahid – alegorie în proză, Hüsn ü Aşk/ Frumuseţe şi dragoste – cunoscut şi cu numele Sihhat ü Maraz/ Sănătate şi boală; pamflet în proză despre călătoria sufletului în „ţara trupului”, Türkçe Mektuplar/ Epistole în limba turcă – 5 epistole către personalităţi ale vremii, printre care Bayazid, fiul lui Soliman Magnificul.
Poetul aminteşte (în introducere la Türkçe Divan/ Divanul în limba turcă) că s-a născut la Karbala (18) , în Irak, dar unele scrieri indică alte locuri: Bagdad (19) , Hille (29). Nu se ştie precis data naşterii. Este aproximată în jurul anului 1494. Fuzûlî era dintr-un puternic trib oğuz, Bayat, aşezat în zona Irakului pe timpul marilor Seldjiukizi. Se pare că a dus o viaţă plină de privaţiuni (trăia dintr-o sumă modestă primită pentru îngrijirea mormântului Imamului ‘Alī (21) din Najaf), adesea simţindu-se marginalizat. Se pare că a murit de ciumă la 60 de ani, după scrierile lui Ahdî, un contemporan al lui. A fost înmormântat alături de şeicul Abdülmümin Dede, într-un templu al congregaţiei sufite Bektâşî (22) , la Karbala.
Mesnevî (persană – mesnevi, transcris şi masnavi/ mathnawi; „cuplete rimate care au un conţinut spiritual adânc, profund”), gen cultivat şi în limba turcă în perioada Divanî, este alcătuit din distihuri (fără restricţie de număr – pot fi şi câteva mii) ale căror versuri rimează între ele, după schema aa, bb, cc etc.. În general sunt compuse din secvenţe bine definite: introducere (începută cu un besmele, în arabă basmala/ bi-smi-llah (23) , urmată de tevhîd, versuri despre unicitatea divinităţii, na’t – preamărire a profetului Muhammad; apoi a sultanului/ padişahului, vizirului ş.a.), conţinutul propriu-zis, finalul (în general mesnevî au final fericit, dar nu totdeauna se întâmplă asta, cum este cazul şi pentru Leyla şi Mecnun). Primul mesnevî în limba turcă, Kutadgu Bilig/ Înţelepciunea Gloriei Regale (24) a fost scris de Yusuf Has Hacib (25), probabil în 1069 sau 1070 pentru un prinţ din Kashgar, numit Tavghach Bughra Khan.
Există poate sute de „cupluri ale iubirii” în mesnevî orientale, printre care Yusuf şi Zuleykha (lb. turcă – Zelîha), Kusrev şi Shavin (turcă: Husrev şi Şîrîn) ş.a., dar şi Leyla şi Mecnun. De regulă, în acest tip de poeme a căror temă este iubirea, eroii au de înfruntat un şir parcă fără sfârşit de obstacole, multe convenţionale (conflicte descrise cu emoţie, iubita este dată altuia ş.a.), întreţesute de momente de petrecere, linişte, calm. La fel se petrec lucrurile şi în Leyla şi Mecnun, versiunea lui Fuzûlî, pe care autorul o construieşte după toate reguile, cu măiestrie. Fuzûlî porneşte povestea de la ceea ce europenii ar numi „dragoste platonică”, iar arabii „dragoste virgină” (26), pentru că eroii nu se căsătoresc şi nu fac dragoste niciodată, şi ajunge să creeze un tablou extraordinar al vieţii cotidiene în epocă, pigmentat cu elemente de misticism, mit ş.a., crezând în puterea cuvântului (scriind chiar că „poate reînvia chiar morţii” folosindu-l). După R.A. Nicholson (27), toate aceste mesnevi sunt, de fapt, un fel de a exprima dorinţa unirii sufletului cu divinul, divinitatea.
În varianta lui Fuzûlî, cei doi eroi sunt colegi la şcoală, se îndrăgostesc, părinţii fetei află şi o retrag iar Mecunun, pentru că nu mai poate să o vadă, atinge pragul nebuniei. Tatăl lui Mecnun o cere pe fată de soţie pentru băiatul său, este refuzat, iar Mecnun pleacă îndurerat în pustie, se împrieteneşte apoi cu un războinic şi porneşte război împotriva clanului Leylei. Acasă, Leyla tânjea după Mecnun, dar este dată altui bărbat. După un şir de suferinţe cei doi iubiţi mor, în final.
Avem la dispoziţie, într-o plăcută versiune în limba română, o frumoasă poveste romantică care a străbătut secolele răspândind şi azi parfumul iubirii, şi aduce, parcă, din negura vremii mai aproape de noi zgomotele paloşelor din lumea lui Mecnun şi a Laylei, dar şi scârţâitul condeiului lui Fuzûlî, unul dintre cei mai renumiţi poeţi ai Orientului.
Fuzûlî, Leyla şi Mecnun/ Leyla ve Mecnun, ediţie bilingvă, selecţie, studiu introductiv, traducere şi note: Nezvat Yusuf Sarigöl, Nermin Yusuf, Selma Yusuf, cuvânt înainte Tural Rzayev, Editura Kriterion, colecţia Bibliotheca Islamica, îngrijită de George Grigore, Bucureşti – Cluj, 2007, 516 p.
[1] Numele întreg: Nizām ad-Dīn Abū Muhammad Ilyās ibn-Yusūf ibn-Zakī ibn-Mu'ayyid.
[2] După Agah Sırrı Levend ar fi vorba despre Umra ul Kays, poet dintr-un trib arab (Levend, A.S., Arap, Fars ve Turk Edebiyatlarinda Leyla ve Mecnun Hikayesi. Ankara, Türk Tarih Kurumu Publication, 1959).
[3] După ce s-a terminat domnia califilor räşedini (primii 4 califi) a început epoca primei dinastii arabe: a Omayyezilor (Ummayada) (661-750), fondată de Moawiya/ Mu’āwiya (Moavie – lb. farsi).
[4] Vorbe de veşnic îndrăgostit, în „Convorbiri literare”, Cartea străină, mai 2006.
[5] Divanî – culegere/ antologie poetică, structurată tematic/ cronologic; în imperiul otoman sub numele generic de poezie de divan se încadra poezia de curte, în perioada târzie caracterizată, de segmente de reală frumuseţe, dar şi schematism, preţiozitate, manierism. Opera poeţilor divanî relevă, în timp/ spaţiu, şi diferenţe. După Atatürk, au fost importante schimbări/ răsturnări nu doar în ideologie, şi în artă, marcate de curente precum Tanzimat/ Înnoire (a întrunit poeţi din mai multe generaţii, în timp), care cereau, dintru început, revitalizarea poeziei turce, schimbarea vocabularului, înlocuirea vechilor forme provenite din lumea persano-arabă cu altele locale, vocabular turc etc, sau Edebiyyât-ı Cedîde/ Noua literatură, Fecr-i Âtî/ Zorii viitorului, Millî Edebiyyât/ Literatura naţională.
[6] Istanbul, 1526-1600; supranumit „sultanul poeţilor”; a creat o veritabilă ruptură în stilul divanî, aşa cum era în epocă.
[7] Nume întreg: Muhammad (persană: Mohammad) bin Baha’uddin Muhammad Valad, s-a născut în localitatea Balkh, în Imperiul Persan, regiunea Khorasan (azi în Afghanistan), la sud de Samarkand, în 1207. Rumi: pentru persani, arabi, turci însemna bizantin / grec, Cel din Rum; Rum - Bizanţ. Supranumele vine de la faptul că a locuit în Bilad ar-rum, Ţara grecilor bizantini, cum era numită arabi, înainte de vremea Imperiului Otoman, zona Anatoliei Bizantine unde se afla statul Konya. Supranumit şi Mevlana (arabă: Mawla-na): stăpînul, maestrul, dascălul nostru, Mawlâ-yê Rum, Maestrul din Anatolia bizantină.
[8] Abū Hamīd bin Abū Bakr Ibrāhīm, mai cunoscut ca Farīd ud-Dīn ori ‘Attār/ Farmacistul; în turcă: Ferüduddîn Attar.
[9] Specie de gazel; în scopul clarificării sensului versurilor, versul lung e completat cu unul scurt.
[10] Poem lung din mai multe strofe, alcătuite din distihuri (persană: bayt), rimă asemănătoare cu a gazelului.
[11] Formal seamănă cu terkib-i bend; uzual are 10-12 distihuri, legate tematic.
[12] Compusă din strofe de 6 versuri.
[13] Are strofe din 5 versuri.
[14] Din strofe de 5 versuri.
[15] Strofe din 4 versuri.
[16] Specie de catren.
[17] Rubayat/ pl.: rubaiuri: specie de catren.
[18] Loc indicat şi de Riyâzî, în Riyâzü ’ş-şu’arâ, 1609.
[19] Din scrierile lui: Latîfî (Tezkiretü ’ş-şu’arâ, 1546), Adhî (Gülşen-i Şuarâ, 1563), Aşik Çelebi (Meşâ’irü’şu’arâ, 1566).
[20] După Kinalizâde Hasan Çelebi, Tezkiretü ’ş-şu’arâ, 1586.
[21] ‘Alī bin ‘Abī-Ţalib, al patrulea şi ultimul calif raşidun, între 656-661 e.n., văr/ ginere al Profetului.
[22] Ordin mistic Bektâşîlik, controversat în unele perioade; congregaţie cristalizată, probabil, către sfârşitul sec. al XIV-lea, schimbări notabile la începutul sec. al XVI-lea. Numele: de la Hâci Bektâş, m. la sf. sec. XIII sau începutul sec. al XIV-lea.
[23] În numele lui Dumnezeu. Folosită în locul frazei bismi-llāhi ar-rahmāni ar-rahīmi; în turcă: Bismillâh-a-Rahman-a-Rahim, „În numele lui Allah, Cel Milos şi Milostiv”); aşa începe fiecare sura din Coran.
[24] Kutadgu Bilig, Qutadğu Bilig/ Înţelepciunea care aduce fericirea sau Înţelepciunea care duce la glorie regală şi noroc, cunoscută cu numele scurt: Înţelepciunea Gloriei Regale.
[25] Yusuf Balasaghuni, Yusuf “Khass Khajib”; nume întreg: Yūsuf Khāss Hājib Balasağuni; de loc din Balasagun (Balassagun sau Karabalsagun; chineză Bālàshāgǔn); oraş din Kyrgyzstan, pe malurile Râului Chui; fostă capitală a hanatului Kara-Kitailor din secolul 10 până a fost ocupat de mongoli, în 1218, primind numele Gobalik (Oraşul Frumos).
[26] Sunt mai multe poveşti de acest tip în literatura orientală: Qays şi Lubna (povestea lui Qays ibn Dharih, m. în anul 688, şi a Lubnei), Antara şi Abla ş.a.
[27] „All the love romances and allegories of Sufi poetry – the tales of Layla and Majnun, Yusuf and Zuleyha, Salaman and Absal, the Moth and the Candle, the Nightingale and the Rose – are shadow pictures of the soul’s passionate longing to be reunited with God” - Nicholson, Reynold A. 1963. Mystics of Islam. London: Routledge and Kegan Paul, 1963, p. 116-117.
Lupii de ne-vorbit
(în Convorbiri literare, iunie 2008)
„Mă aşez pe bancă, deschid radioul,
cât e ziua de mare – parcă mi-aş ciomăgi inima;
……………………….
Doamne, cu ce rahat
ne e capul îmbătat!”
(Ian Satunovski)
La Editura Ivan Krasko din Nădlac, câtă vreme Ondrej Štefanko a fost printre noi, au apărut o serie de cărţi din colecţia Poezia rusă, în traducerea lui Leo Butnaru, despre care am scris la vremea lor: Ghennadi Ayghi, Chipul vânt, 2003, Alunecări de vise, versuri, 2004, Mai pur decât sensul, poeme eseuri, 2005, Velimir Hlebnikov, Ka – proză, teatru, eseuri, 2005, Aleksei Krucionâh, Ironiada jertfei vesele, 2006, Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă, vol. I (A – K), vol. II (L- Z), 2006; din câte ştiu, altele au rămas în fază de proiect. Una din ultimele cărţi publicate la Editura Ivan Krasko, sub oblăduirea lui Ondrej Štefanko, a fost o traducere a lui Leo Butnaru, Lupii de ne-vorbit, din opera unuia dintre cei mai importanţi poeţi ruşi contemporani, Ian Satunovski.
Ian Satunovski s-a născut în 1913 (la un an după ce, în 1912, Aleksei Eliseevici Krucionâh crea „monstruleţul”, „fiara de cuvinte” cu trup din limbaj-antilimbaj” (1), care a stat la baza proclamării limbajului transraţional, pre limba lui zaumnaia reci, pe scurt „zaum”), la Ekaterinoslav (azi Dnepropetrovsk). A trăit începând de după război şi până la pensionarea din 1966 (a trecut în nefiinţă în 1982) în orăşelul Electrostal, în vecinătatea Moscovei. Deşi scria versuri de timpuriu, Ian Satunovski considera că „adevăratul botez poetic” (Leo Butnaru) l-ar fi avut la 25 de ani. A fost printre iniţiatorii minimalismului în literatura rusă (şi reprezentant a ceea ce s-a numit în Rusia „a doua avangaradă”), curent manifestat în clandestinitate, în timpul perioadelor postbelică şi poststalinistă, ale cărui caracteristici, tendinţe afine – precum concretismul şi conceptualismul, cu reprezentanţii lor de marcă, de la M. Sokovnin, Vs. Nekrasov ori prietenii lui Satunovski, Igor Holin şi Genrih Sapghir, componenţi ai „Grupului/ Şcolii de la Lianozovo ” (2), care scriau aşa-numita „poezie a barăcilor” – le-a explicat Leo Butnaru în cuvântul său înainte, dar şi în celelalte cărţi despre avangarda rusă.
Reamintim, „avangardă” face parte, ca şi „modernism”, din galeria cuvintelor care suscită discuţii, chiar „schimbări” de „optică” funcţie de epocă. Sunt destul de puţine scrieri despre conceptul de avangardă. Asta deşi apare adesea şi (cum subliniază şi Matei Călinescu (3) , pe drept cuvânt) induce în eroare, în destule titluri recente (de pildă şi în colocviile de la Festivalul Internaţional de Neoavangardă, ediţia a II-a, care a avut loc la Iaşi, între 4-8 iunie, s-au discutat aspecte legate de aceste concepte). De la prima utilizare a termenului de „avangardă” în sens figurat (altul decât militar/ revoluţionar) de către Sainte Beuve, în o recenzie din 22 decembrie 1856, de la zilele în care Baudelaire (înainte ca termenul să fie asociat cu un anume tip de experimentalism/ chiar extremism artistic, care îi vor deveni ulterior elemente esenţiale, dacă nu definitorii) să îl respingă cu hotărâre, s-a ajuns la tendinţa de a grupa mai toate mişcările, mai mult sau mai puţin experimental/ extreme, cu iz antitradiţional(ist) sub această umbrelă, şi, ulterior, la o pletoră de variante/ nuanţe/ direcţii dificil de controlat.
Oricum, reprezentanţii acestor curente/ tendinţe în care se înscria Satunovski agreau un „ascetism lingvistic”, ton neutru şi evitarea, „procedeelor pur poetice” (inclusiv a limbajului emfatic/ tipic socialist, la modă ş.a.), încadrându-se în puternicul, complexul, nonconformistul şi multiformul underground (anti-sovietic; contrabalansa epoca represiunii, când pentru perioada comunistă literatura însemna şi/ poate mai ales cum să instituie restricţii/ interdicţii), în care se întrepătrund şi elemente caracteristice felului de a fi/ a vorbi al evreilor din Rusia vremii, cu particularităţile lingvistice/ vocabular ş.a., se apropiau de unele tendinţe occidentale, de tipul expresionismului german. În mod particular, în ce îi priveşte pe componenţii „Grupului de la Lianozovo” nu se poate vorbi despre o viziune, un program coerent unitar, ci mai ales de linii individuale. Leo Butnaru citează ce spuneau aceştia: „Ne uneşte doar lipsa de libertate, în caz contrar am putea să fim duşmani între noi, atât de diferite sunt modurile în care înţelegem arta”.
Ne amintim, în 1969 (în anii ’70 unele scrieri ale lui Satunovski apar în presa emigranţilor, în regim „tamizdat ” (4)) Ghennadi Ayghi (5), caracterizând poezia rusă a acelor vremuri, nota: „Tot mai mult am certitudinea că arta noastră contemporană (eu i-aş include aici, drept contemporani, pe Mandelştam, Harms, Falka – ba şi pe Pasternak, - care ne sunt cei mai apropiaţi ca percepţie – mie şi prietenilor mei) mai este doar o artă a rezistenţei .” (6) Şi, ca o exemplificare a acestui mod de a gândi, publica ulterior un volum intitulat Poezia ca tăcere.
Pentru Occident literatura/ poezia rusă – care nu însemna numai artişti care trăiau pentru a experimenta/ crea/ inova, tendinţele avangardiste, (la adresa cărora s-a şi exagerat laudativ sau depreciativ) – respira mai ales prin voci poetice precum cele ale unor Evgheni Evtuşenko sau Ahmadulina, apoi prin scriitorii samizdat -ului (7), caracterizaţi prin critica virulentă a regimului comunist, dar şi „discurs vizionar”. Apoi, în Rusia de după frământatul an 1989 s-au impus alte voci care, de cele mai multe ori, fără a ieşi totuşi cu totul din matricea a ce înseamnă poezia rusă, scriu în altă manieră.
Nu putem spune că Ian Satunovski era un dizident, ci mai curând se opunea nedreptăţilor în felul lui, reacţiona, oarecum aidoma altor poeţi, ca de exemplu Ayghi, care înţelegea că „tăcuta rezistenţă spirituală în numele apărării propriei tale persoane ca om, a păstrării demnităţii umane, a convingerilor, intereselor tale intelectuale e o rezistenţă legitimă şi firească, însă arta născută de această rezistenţă poartă în sine şi un sâmbure al autodistrugerii”. Satunovski scria: „Viaţa/ e mai importantă decât iluzia” şi, mai apoi, în alt poem, „încerc să mă obişnuiesc/ a nu spera la nimic”. Dacă pentru Ayghi lupta cu concretul, cu vremelnica „putere” în care era ancorată această rezistenţă şi arta care deriva din ea conducea la o stare care „pentru literatură şi artă e ceva nefructuos”, la Satunovski întâlnim şi poeme cu reflexii din social, ideologic, chiar judecăţi relativ la gândirea marxistă, la cotidianul imediat, la acel „veac al peştişorului de aur”, cu „ideologie lăudăroasă,/ lumea întreagă neavând ochi să o vadă”; sau un tablou al propagandei găunoase şi vieţii pe care o duceau oamenii în URSS (într-o lume în care „toţi gândesc una şi aceeaşi/ şi spun una şi aceeaşi./ Însă spun una, / dar gândesc cui totul altceva”), cum era atunci: „Aici,/ rostogolind buştenii,/ se auto-îndeplineşte Planul/…/ aici există doar două sărbători ale lui Hristos - / avansul salarial/ şi salariul propriu-zis.” Sau, cu un umor colorat într-un negru amar, scria în 1966: „în văzduh e răspândit praf de sare otrăvitoare - / clorură de natriu/…/ Cine ştie, o fi creat-o Dumnezeu/…/Poate că doar Stalin să fi ştiut./ Că doar nu în zadar se spune/ că Beria ar fi avut material compromiţător/ referitor/ la Karl Marx.” … Şi îmi vine în minte un monostih, tradus tot de Leo Butnaru, în volumele cu miniaturi poetice ruse, semnat de Vadim Perlamuter: „ferice de cel e supravieţui istoriei Rusiei…” şi, aş adăuga, tuturor ţărilor care au cunoscut „epoca de aur”.
Poate că poezia/ poetica, temele lui Satunovski, ca şi ale altor poeţi ruşi din această perioadă atât de… „amestecată” sunt uneori destul de dificil de înţeles/ „explicat”, deşi universul (ca şi limbajul „colocvial”, cum îl caracterizează Leo Butnaru) este desprins din cotidian, familiar – oamenii, oraşul, fabrica, legile, interdicţiile, pâinea, tăcerea, prietenii sau, pentru tinerii de azi un pic mai puţin familiar – lozinci, planul cincinal, dialectică, ori personaje din epocă (Pasternak, Mandelştam (8), Krucionâh, Hlebnikov, Platonov (9), Isaak Babel (10) ş.a.). Cum de analizat este şi modul în care se raportează se „sustrage” de la canoanele structurilor lingvistice consacrate. Dificilă ar fi şi o discuţie despre tropi după canoanele „obişnuite”, la poezia lui Satunovski, şi nu pentru că e lipsită de metafore, ci pentru că ele – ca şi în poezia multor poeţi din viaţa literară rusă a vremii – au o construcţie mai aparte, risipite oarecum între celelalte constructe lingvistice/ semantice ale poetului. Şi, desigur, este şi ceva din acea nuanţă de fatalism caracteristic ruşilor, pentru care orice lucru care li s-ar întâmpla e supus erodării, chiar deriziunii, viaţa este dată aşa cum este, orice întâmplare este apăsată şi de aripa întunericului. În plus, orice spaţiu este mult prea mic pentru a putea să nu fie constrângător şi prea mare pentru a putea fi cuprins/ străbătut, fie şi cu sufletul.
Şi, ca şi în cazul lui Ayghi, de pildă, nu cred nici că putem neapărat aborda poezia lui Satunovski după banalul (dar semnificativul, pentru mulţi) criteriu al modului de receptare, caracterizând-o în funcţie de cum „place” sau nu unei categorii sau alta de cititori.
Poate că, la urme urmelor, ar trebui să gândim aidoma lui Ian Satunovski (citez din nou un monostih din „Miniaturi”): „Important e să ai tupeul de a crede că astea-s versuri”.
Prin acest volum Leo Butnaru a oferit cititorului român încă o poartă spre lumea cu totul aparte a poeziei din Rusia sovietică dintr-o perioadă frământată, care a dat poeţi interesanţi, fără de care poezia rusă de azi în mod cert s-ar fi scris cu totul altfel. Printre aceştia se numără, fără îndoială, şi Ian Satunovski.
Ian Satunovski, Lupii de ne-vorbit, versiunea românească, prefaţă (Sensuri din epoca Represans), note: Leo Butnaru, redactor: Ondrej Štefanko, Ed. Ivan Krasko, Nădlac, 2007 (supliment al revistei Oglinzi paralele/ Rovnobežné Zrkdalá), 116 p.
1. Reamintim: „spunea” cam aşa: „Dâr bul şcil/ ubeşciur/ skum/vî so bu/ r l e z”.
2. Localitate care se află la cca. 40 km de Moscova.
3. Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 388. M.C. menţiona drept unul din eseurile cele mai ample cele mai documentate terminologic despre avangardă – Avangarda lui Adrian Marino, din Dicţionarul de idei literare, Ed. Eminescu, 1973, pp. 177-224.
4. Leo Butnaru notează că aceasta vine de la noţiunile: „acolo” şi „editare”
5. Născut la 21.08. 1934, în satul Şaimurzino, raionul Batârievo, Republica Autonomă Ciuvaşă, Federaţia Rusă.
6. Inclusă în cartea sa de versuri şi notiţe apărută la München, prima sa editare în volum în Occident.
7. Ansamblu de mijloace folosite în fosta URSS (şi în alte ţări slave, ex: Bulgaria) pentru difuzarea operelor interzise de cenzură. (cuv. rus. < sam- = auto + izdatel'stvo = editură; cf. fr., engl. samizdat): Uneori aceasta însemna copierea „de mână” a operelor unor creatori.
8. Osip Madelştam (1891-1938), poet rus mort în gulag
9. Andrei Platonov (1899-1951), prozator rus.
10. 1894-1940; prozator rus mort în gulag.
(în Convorbiri literare, iunie 2008)
„Mă aşez pe bancă, deschid radioul,
cât e ziua de mare – parcă mi-aş ciomăgi inima;
……………………….
Doamne, cu ce rahat
ne e capul îmbătat!”
(Ian Satunovski)
La Editura Ivan Krasko din Nădlac, câtă vreme Ondrej Štefanko a fost printre noi, au apărut o serie de cărţi din colecţia Poezia rusă, în traducerea lui Leo Butnaru, despre care am scris la vremea lor: Ghennadi Ayghi, Chipul vânt, 2003, Alunecări de vise, versuri, 2004, Mai pur decât sensul, poeme eseuri, 2005, Velimir Hlebnikov, Ka – proză, teatru, eseuri, 2005, Aleksei Krucionâh, Ironiada jertfei vesele, 2006, Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă, vol. I (A – K), vol. II (L- Z), 2006; din câte ştiu, altele au rămas în fază de proiect. Una din ultimele cărţi publicate la Editura Ivan Krasko, sub oblăduirea lui Ondrej Štefanko, a fost o traducere a lui Leo Butnaru, Lupii de ne-vorbit, din opera unuia dintre cei mai importanţi poeţi ruşi contemporani, Ian Satunovski.
Ian Satunovski s-a născut în 1913 (la un an după ce, în 1912, Aleksei Eliseevici Krucionâh crea „monstruleţul”, „fiara de cuvinte” cu trup din limbaj-antilimbaj” (1), care a stat la baza proclamării limbajului transraţional, pre limba lui zaumnaia reci, pe scurt „zaum”), la Ekaterinoslav (azi Dnepropetrovsk). A trăit începând de după război şi până la pensionarea din 1966 (a trecut în nefiinţă în 1982) în orăşelul Electrostal, în vecinătatea Moscovei. Deşi scria versuri de timpuriu, Ian Satunovski considera că „adevăratul botez poetic” (Leo Butnaru) l-ar fi avut la 25 de ani. A fost printre iniţiatorii minimalismului în literatura rusă (şi reprezentant a ceea ce s-a numit în Rusia „a doua avangaradă”), curent manifestat în clandestinitate, în timpul perioadelor postbelică şi poststalinistă, ale cărui caracteristici, tendinţe afine – precum concretismul şi conceptualismul, cu reprezentanţii lor de marcă, de la M. Sokovnin, Vs. Nekrasov ori prietenii lui Satunovski, Igor Holin şi Genrih Sapghir, componenţi ai „Grupului/ Şcolii de la Lianozovo ” (2), care scriau aşa-numita „poezie a barăcilor” – le-a explicat Leo Butnaru în cuvântul său înainte, dar şi în celelalte cărţi despre avangarda rusă.
Reamintim, „avangardă” face parte, ca şi „modernism”, din galeria cuvintelor care suscită discuţii, chiar „schimbări” de „optică” funcţie de epocă. Sunt destul de puţine scrieri despre conceptul de avangardă. Asta deşi apare adesea şi (cum subliniază şi Matei Călinescu (3) , pe drept cuvânt) induce în eroare, în destule titluri recente (de pildă şi în colocviile de la Festivalul Internaţional de Neoavangardă, ediţia a II-a, care a avut loc la Iaşi, între 4-8 iunie, s-au discutat aspecte legate de aceste concepte). De la prima utilizare a termenului de „avangardă” în sens figurat (altul decât militar/ revoluţionar) de către Sainte Beuve, în o recenzie din 22 decembrie 1856, de la zilele în care Baudelaire (înainte ca termenul să fie asociat cu un anume tip de experimentalism/ chiar extremism artistic, care îi vor deveni ulterior elemente esenţiale, dacă nu definitorii) să îl respingă cu hotărâre, s-a ajuns la tendinţa de a grupa mai toate mişcările, mai mult sau mai puţin experimental/ extreme, cu iz antitradiţional(ist) sub această umbrelă, şi, ulterior, la o pletoră de variante/ nuanţe/ direcţii dificil de controlat.
Oricum, reprezentanţii acestor curente/ tendinţe în care se înscria Satunovski agreau un „ascetism lingvistic”, ton neutru şi evitarea, „procedeelor pur poetice” (inclusiv a limbajului emfatic/ tipic socialist, la modă ş.a.), încadrându-se în puternicul, complexul, nonconformistul şi multiformul underground (anti-sovietic; contrabalansa epoca represiunii, când pentru perioada comunistă literatura însemna şi/ poate mai ales cum să instituie restricţii/ interdicţii), în care se întrepătrund şi elemente caracteristice felului de a fi/ a vorbi al evreilor din Rusia vremii, cu particularităţile lingvistice/ vocabular ş.a., se apropiau de unele tendinţe occidentale, de tipul expresionismului german. În mod particular, în ce îi priveşte pe componenţii „Grupului de la Lianozovo” nu se poate vorbi despre o viziune, un program coerent unitar, ci mai ales de linii individuale. Leo Butnaru citează ce spuneau aceştia: „Ne uneşte doar lipsa de libertate, în caz contrar am putea să fim duşmani între noi, atât de diferite sunt modurile în care înţelegem arta”.
Ne amintim, în 1969 (în anii ’70 unele scrieri ale lui Satunovski apar în presa emigranţilor, în regim „tamizdat ” (4)) Ghennadi Ayghi (5), caracterizând poezia rusă a acelor vremuri, nota: „Tot mai mult am certitudinea că arta noastră contemporană (eu i-aş include aici, drept contemporani, pe Mandelştam, Harms, Falka – ba şi pe Pasternak, - care ne sunt cei mai apropiaţi ca percepţie – mie şi prietenilor mei) mai este doar o artă a rezistenţei .” (6) Şi, ca o exemplificare a acestui mod de a gândi, publica ulterior un volum intitulat Poezia ca tăcere.
Pentru Occident literatura/ poezia rusă – care nu însemna numai artişti care trăiau pentru a experimenta/ crea/ inova, tendinţele avangardiste, (la adresa cărora s-a şi exagerat laudativ sau depreciativ) – respira mai ales prin voci poetice precum cele ale unor Evgheni Evtuşenko sau Ahmadulina, apoi prin scriitorii samizdat -ului (7), caracterizaţi prin critica virulentă a regimului comunist, dar şi „discurs vizionar”. Apoi, în Rusia de după frământatul an 1989 s-au impus alte voci care, de cele mai multe ori, fără a ieşi totuşi cu totul din matricea a ce înseamnă poezia rusă, scriu în altă manieră.
Nu putem spune că Ian Satunovski era un dizident, ci mai curând se opunea nedreptăţilor în felul lui, reacţiona, oarecum aidoma altor poeţi, ca de exemplu Ayghi, care înţelegea că „tăcuta rezistenţă spirituală în numele apărării propriei tale persoane ca om, a păstrării demnităţii umane, a convingerilor, intereselor tale intelectuale e o rezistenţă legitimă şi firească, însă arta născută de această rezistenţă poartă în sine şi un sâmbure al autodistrugerii”. Satunovski scria: „Viaţa/ e mai importantă decât iluzia” şi, mai apoi, în alt poem, „încerc să mă obişnuiesc/ a nu spera la nimic”. Dacă pentru Ayghi lupta cu concretul, cu vremelnica „putere” în care era ancorată această rezistenţă şi arta care deriva din ea conducea la o stare care „pentru literatură şi artă e ceva nefructuos”, la Satunovski întâlnim şi poeme cu reflexii din social, ideologic, chiar judecăţi relativ la gândirea marxistă, la cotidianul imediat, la acel „veac al peştişorului de aur”, cu „ideologie lăudăroasă,/ lumea întreagă neavând ochi să o vadă”; sau un tablou al propagandei găunoase şi vieţii pe care o duceau oamenii în URSS (într-o lume în care „toţi gândesc una şi aceeaşi/ şi spun una şi aceeaşi./ Însă spun una, / dar gândesc cui totul altceva”), cum era atunci: „Aici,/ rostogolind buştenii,/ se auto-îndeplineşte Planul/…/ aici există doar două sărbători ale lui Hristos - / avansul salarial/ şi salariul propriu-zis.” Sau, cu un umor colorat într-un negru amar, scria în 1966: „în văzduh e răspândit praf de sare otrăvitoare - / clorură de natriu/…/ Cine ştie, o fi creat-o Dumnezeu/…/Poate că doar Stalin să fi ştiut./ Că doar nu în zadar se spune/ că Beria ar fi avut material compromiţător/ referitor/ la Karl Marx.” … Şi îmi vine în minte un monostih, tradus tot de Leo Butnaru, în volumele cu miniaturi poetice ruse, semnat de Vadim Perlamuter: „ferice de cel e supravieţui istoriei Rusiei…” şi, aş adăuga, tuturor ţărilor care au cunoscut „epoca de aur”.
Poate că poezia/ poetica, temele lui Satunovski, ca şi ale altor poeţi ruşi din această perioadă atât de… „amestecată” sunt uneori destul de dificil de înţeles/ „explicat”, deşi universul (ca şi limbajul „colocvial”, cum îl caracterizează Leo Butnaru) este desprins din cotidian, familiar – oamenii, oraşul, fabrica, legile, interdicţiile, pâinea, tăcerea, prietenii sau, pentru tinerii de azi un pic mai puţin familiar – lozinci, planul cincinal, dialectică, ori personaje din epocă (Pasternak, Mandelştam (8), Krucionâh, Hlebnikov, Platonov (9), Isaak Babel (10) ş.a.). Cum de analizat este şi modul în care se raportează se „sustrage” de la canoanele structurilor lingvistice consacrate. Dificilă ar fi şi o discuţie despre tropi după canoanele „obişnuite”, la poezia lui Satunovski, şi nu pentru că e lipsită de metafore, ci pentru că ele – ca şi în poezia multor poeţi din viaţa literară rusă a vremii – au o construcţie mai aparte, risipite oarecum între celelalte constructe lingvistice/ semantice ale poetului. Şi, desigur, este şi ceva din acea nuanţă de fatalism caracteristic ruşilor, pentru care orice lucru care li s-ar întâmpla e supus erodării, chiar deriziunii, viaţa este dată aşa cum este, orice întâmplare este apăsată şi de aripa întunericului. În plus, orice spaţiu este mult prea mic pentru a putea să nu fie constrângător şi prea mare pentru a putea fi cuprins/ străbătut, fie şi cu sufletul.
Şi, ca şi în cazul lui Ayghi, de pildă, nu cred nici că putem neapărat aborda poezia lui Satunovski după banalul (dar semnificativul, pentru mulţi) criteriu al modului de receptare, caracterizând-o în funcţie de cum „place” sau nu unei categorii sau alta de cititori.
Poate că, la urme urmelor, ar trebui să gândim aidoma lui Ian Satunovski (citez din nou un monostih din „Miniaturi”): „Important e să ai tupeul de a crede că astea-s versuri”.
Prin acest volum Leo Butnaru a oferit cititorului român încă o poartă spre lumea cu totul aparte a poeziei din Rusia sovietică dintr-o perioadă frământată, care a dat poeţi interesanţi, fără de care poezia rusă de azi în mod cert s-ar fi scris cu totul altfel. Printre aceştia se numără, fără îndoială, şi Ian Satunovski.
Ian Satunovski, Lupii de ne-vorbit, versiunea românească, prefaţă (Sensuri din epoca Represans), note: Leo Butnaru, redactor: Ondrej Štefanko, Ed. Ivan Krasko, Nădlac, 2007 (supliment al revistei Oglinzi paralele/ Rovnobežné Zrkdalá), 116 p.
1. Reamintim: „spunea” cam aşa: „Dâr bul şcil/ ubeşciur/ skum/vî so bu/ r l e z”.
2. Localitate care se află la cca. 40 km de Moscova.
3. Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 388. M.C. menţiona drept unul din eseurile cele mai ample cele mai documentate terminologic despre avangardă – Avangarda lui Adrian Marino, din Dicţionarul de idei literare, Ed. Eminescu, 1973, pp. 177-224.
4. Leo Butnaru notează că aceasta vine de la noţiunile: „acolo” şi „editare”
5. Născut la 21.08. 1934, în satul Şaimurzino, raionul Batârievo, Republica Autonomă Ciuvaşă, Federaţia Rusă.
6. Inclusă în cartea sa de versuri şi notiţe apărută la München, prima sa editare în volum în Occident.
7. Ansamblu de mijloace folosite în fosta URSS (şi în alte ţări slave, ex: Bulgaria) pentru difuzarea operelor interzise de cenzură. (cuv. rus. < sam- = auto + izdatel'stvo = editură; cf. fr., engl. samizdat): Uneori aceasta însemna copierea „de mână” a operelor unor creatori.
8. Osip Madelştam (1891-1938), poet rus mort în gulag
9. Andrei Platonov (1899-1951), prozator rus.
10. 1894-1940; prozator rus mort în gulag.
Raşel
sau
despre distanţa dintre două suflete care se iubesc
(în Convorbiri literare, iulie 2008)
Edgar Reichmann, scriitor de limbă franceză originar din România, s-a născut la Galaţi, a făcut liceul şi Facultatea de Psihologie şi Pedagogie la Bucureşti, aplecat din ţară în timpul stalinismului, stabilindu-se la Paris. A publicat în reviste/ jurnale ca L'Arche şi Le Monde (calitate în care a contribuit la popularizarea literaturii române în Franţa). În perioada 1962-1990 a făcut parte din Secretariatul UNESCO pentru probleme de educaţie şi cultură, lucrând la Paris şi Abidjan în Côte d’Ivoire. În 1962 a publicat primul său roman, Le Dénonciateur (reeditat în 1990), despre situaţia grea a evreilor din România după cel de-al doilea război mondial; au urmat romanele: Le Rendez-vous de Kronstadt, 1998, L'insomniaque du Danube, Nous n'irons plus a Sils Maria, 1995, Rachel 1998 ş.a..
Raşel urmăreşte o perioadă din viaţa unei familii evreieşti. Parte din membrii ei (ramura din care venea Raşel Lilienthal), trăiau în România, la Kronstatd (vechi nume al Braşovului, care îi plăcea lui Mathieu), cealaltă, din care venea Mathieu Lilienthal – la Paris. Este o poveste despre o legătură puternică între cei doi veri născuţi la mii de kilometri depărtare, dar în aceeaşi zi. O poveste de dragoste oarecum stranie, ciudată, scandaloasă, marcată şi de mentalităţile căpătate în lumile diferite din care proveneau cei doi protagonişti. Al doilea război mondial, cu dramele cumplite pe care le-au trăit popoarele Europei, evreii asasinaţi de nazişti şi oamenii lor, atinge cu aripa lui neagră şi familia Lilienthal, ambele ramuri fiind marcate în felul lor de toate acestea.
Cartea începe în Africa (unde pe Raşel, care avea renumele unei „fanatice/ contaminate de comunism”, „nimeni n-o mai invită la reuniunile unde se regăsesc europenii”), când Mathieu era la o întâlnire mondenă, în calitate de delegat-rezident al Ajutorului Internaţional. Amintirile lui Matheiu, jurnalul Raşelei (care, în viziunea ei, urma şi să îl ajute pe Mathieu să înţeleagă de ce nu s-au întâlnit „cu adevărat niciodată”) poartă cititorul din România în Franţa, Elveţia sau Africa, unde oamenii aveau parte de altfel de rasism („la Dubeh, evreii… sunt ganeenii, cei din Burkina Faso, libanezii…).
La reuniunea aceea mondenă Mathieu primeşte vestea că Raşel a fost muşcată de un şarpe mamba verde. Pleacă cu avionul unui coleg să o ajute, pe drum lăsându-se purtat de povestea familiei lor, de amintiri, încă de la vremurile în care bunicul lui, Maurice Lilienthal, „modest negustor de fier vechi din Transilvania”, căruia „îi plăcea să transforme săbiile în pluguri”, a făcut avere recuperând materialele de război abandonate pe câmpurile de luptă, apoi fiul lui Eduard, rămas în Braşov, s-a căsătorit cu o moldoveancă, Dorothea Stern, a avut o fiică – pe Raşel. Armand („poreclit ironic Valahul, într-un timp în care iudeo-slavii de familie bună găseau că numai dansatorii profesionişti şi ţigăncile nomade puteau aparţine acestei naţii corcite”), al doilea fiu, a ajuns medic la Paris, căsătorit cu Betty Kogan, „socialist-revoluţionară şi unic copil al unui evreu bogat din Sankt Petersburg”, l-a avut pe Mathieu. Copilăria celor doi veri, primele emoţii, strângeri de mână, schimburi de priviri, îmbrăţişări şi sărutări, apropierea războiului, sosirea comunismului, drumurile pe care îi duce viaţa, reîntâlnirea de la Bucureşti în timpul comunismului, „dezacordurile” dintre ei, înstrăinarea, ruperea relaţiilor şi revederea de la Paris, apoi în Africa – sunt parte din pilonii pe care se construieşte naraţiunea acestui roman.
Un atu al cărţii este modul în care autorul a creionat atmosfera din acele locuri şi timpuri, din România (tradiţiile evreilor, viaţa lor aici), din Europa aflată în pragul războiului, apoi din timpul comunismului şi, în final, Africa, loc în care, cum spunea un personaj, Diakité, europenii vin pentru că sunt pierduţi în această lume, pentru că niciodată nu vor „găsi aici soluţiile pentru problemele de acolo… din Europa”. Nu o dată citind acest roman am revăzut în Braşovul lui Edgar Reichmann culorile lumii aparte din târgurile româneşti pe care au zugrăvit-o alţi scriitori români-evrei, ca, de pildă, Tulcea aşa cum o vede Carol Feldman, în Domnişoara, roman publicat la editura Cronica, la Iaşi. Sau am simţit o boare din aerul pe care îl răspândeau în jur casele alăturate ale evreilor şi românilor de pe străzile oraşului copilăriei mele.
Lumea cărţii este oglindită diferit prin ochii celor doi protagonişti. De pildă, prin ochii lui Mathieu, care a resimţit altfel totul, mai departe de complicata scenă a războiului, apoi a comunismului din România, dar şi înclinat spre o perspectivă de judecare a lumii mai… occidental/ diplomatică, faţă de cum le-a trăit şi cum le vede Raşel. Un exemplu este modul în care vedeau cei doi comunismul: Raşel, purtată şi de vâltoarea luptei pentru supravieţuire, acceptă ideile comuniste urcă scările ierarhiei, ajunge să conducă Editura de Stat. Aici am putea să ne oprim la descrierea lumii literare din perioada de „nouă libertate” de după moartea lui Dej, „mai degrabă cedată de bună voie de noii stăpâni decât obţinută prin luptă”, la scriitori: cei care mergeau în Vest, „nu întotdeauna cei mai talentaţi”, „toate Rozinantele… se credeau armăsari, ca Panait Istrai; visau la premiul Nobel în timp ce orice încruntare a subofiţerul de securitate la întoarcerea lor din Vest îi îmbolnăvea de frică”; dar existau şi alţii, „adevăraţi Bucefali” care „surghiuniţi în liniştea unui sat de munte… ştiau că fiecare pagină le poate deveni mormânt” – ş.a.. Mathieu în schimb, vedea, aidoma multor occidentali mai curând „luciul”, suprafaţa. Cum vedeau capitalismul sau soarta evreilor din România şi rolul lui Antonescu ar putea fi alt exemplu: „Mathieu ştia că majoritatea evreilor din România îşi datorau viaţa acestui şef de stat, judecat, condamnat la moarte şi executat din ordinul sovieticilor… dar acel militar obtuz comisese o gravă greşeală continuând războiul”, şi „zeci de mii de evrei au fost măcelăriţi pe teritoriile ocupate din Est.” Raşel: „Protejaţi fiind, cei mai mulţi evrei au supravieţuit… În schimb, cei din regiunile ocupate de Budapesta, de Moscova, au fost lichidaţi mai mult sau mai puţin ştiinţific. Astfel, ungurii au livrat pe toţi cei din Transilvania de nord Germaniei naziste. Trenurile morţii gâfâiau necontenit spre lagărele de exterminare masivă pe când românii masacraseră deja o bună parte din evreii care trăiau în Basarabia, Bucovina şi în celelalte teritorii cucerite cu ajutorul nemţilor. Generalul nu se simţea răspunzător decât pentru evreii săi proprii”. Pentru Raşel şi salvarea ei de la moarte era rodul „împreunării a două capricii: cel al generalului şi altul al Istoriei” iar reabilitarea lui Antonescu, „fie şi pe cale literară”, i se „părea suspectă”.
Dar, dacă pentru Mathieu războiul pare să fi adus şi negru, dar mai mult gri, pentru Raşel lucrurile au stat diferit – pe lângă relele aduse de nazism au mai fost şi Garda de Fier, plecarea din Braşov (unde „sub privirile zeflemitoare ale trecătorilor, saşii şi şvabii… defilau prin faţa Bisericii Negre. Îşi scoseseră steagurile cu crucea încârligată la ferestre… aclamau numele lui Hitler”) la Bucureşti (oraş în care apăreau jurnale ca Bukarester Tageblatt, publicat de nazişti aici; anunţa la 12 august 1942 că ţara „va fi în curând debarasată de vermină”, fapt care a declanşat în România „un imens val de solidaritate… multe familii s-au oferit să-şi ascundă vecinii, mănăstiri şi-au deschis porţile”), rebeliunea, sosirea ruşilor, comunismul, înscrierea în Uniunea Tineretului Comunist. Apoi supravieţuirea a însemnat un drum mai întortocheat, fapt pe care Mathieu l-a înţeles altfel. Când a sosit la Bucureşti, ca diplomat – fapt pe care l-a perceput mai curând ca o pedeapsă – avertizat că verişoara lui era de acum o „comunistă fanatică” (vedea, de pildă, calea progresului drept „eliminarea exploatării”, iar dorinţa părinţilor ei de a pleca în Israel un rezultat al „propagandei sioniste”), primul lui gând a fost că ar putea să profite de relaţiile ei. A văzut intrigile, prefăcătoria şi sforăriile comuniste oarecum mai detaşat, căutând în ele calea care îi era folositoare, poate şi din cauză că era fie incapabil să le înţeleagă, fie incapabil să încerce asta. De altfel, şi Raşel a privit această întâlnire, într-un fel, şi ca un gen de „act politic”. A promis unor oameni ai partidului să ajute la o apropiere de Mathieu (s-au întâlnit, verişoara lui a găsit în el un „amant mediocru”, înverşunat să reînvie o altă Raşel, „umbră venită dintr-un trecut îngropat”). Peste ani, ea va scrie în jurnal: „astăzi, după treizeci de ani, în această periferie jalnică lumii noastre confortabile, mai sunt iritată de fantastica ta capacitate de indiferenţă. Ştii aşa de bine să nu te amesteci. Răsfăţat într-o ţară inaccesibilă nouă, celorlalţi Lilienthali fixaţi pe meleaguri dunărene, ne-ai observat mereu cu bunăvoinţa rece a unui notar”. Chiar şi plecarea ei din ţară a fost, parcă, mai mult jocul unei conjuncturi, generată de schimbările din România, oamenii „noi”: „ce se făcuse cu vechii tovarăşi, constructorii republicii mele socialiste? Îmbătrâneam, nu mai înţelegeam nimic din politică.”
Plecată din ţară, Raşel este practic incapabilă să se adapteze, să se rupă cu totul de lumea în care trăise – când cei din Occident, dornici să o ajute, vor să audă de la ea „placa” cu persecuţiile din ţară, Raşel le spune că beneficiase din plin de privilegiile funcţiei, ba chiar face uneori şi propagandă comunistă. Nu voia să se rupă cu totul, deşi scria: „îmi este prea frică să mă transform în statuie de sare, ca fata lui Lot, dacă întorc capul spre un anumit trecut”; când întâlneşte familia unui funcţionar rus, detaşat de KGB în Africa, se simte „vinovată” că era „aşa de familiară cu oamenii aceştia, beneficiarii unei revoluţii trădate”.
Reuniunea mondenă cu care începe cartea este o altă ilustrare a lumilor diferite din care erau cei doi veri, Raşel îmbătându-se şi scandalizând pe toţi lumea cu acuzele ei. A descris în jurnalul ei scena în care i-a văzut alături pe Matheiu, „delegatul-rezident al Ajutorului Internaţional într-o ţară din lumea a treia, Frederic, bătrânul colon reacţionar, Grişin, comisarul ex-sovietic şi ex-compatriotul lui, prinţul Kisselef, devenit un brav profesor de engleză”, astfel: „până în ziua aceea nu m-am gândit serios la istorie. Mă lăsam purtată de evenimente crezând că le stăpânesc. Partizană a marilor cauze pierdute, mi-am risipit astfel anii cei mai buni… Prin aburii alcoolului… îmi păreaţi patru stafii. Tulbure, simţeam că adevărata fantomă sunt eu. Comunardă înviată, bolşevică de nezdruncinat, asistam neputincioasă la reconcilierea somptuoasă a forţelor sociale pe care le bănuiam duşmane… eram prea bătrână… fosila unei lumi dispărute”.
Raşel, frumoasa, strania, rebela verişoară şi iubită a lui Mathieu, moare fără să reuşească să găsească o cale de înţelegere cu lumea, fără să se poată explica cu vărul ei de care viaţa o depărtase. Mathieu, ajuns la ea prea târziu, nu poate decât să îi ia trupul şi jurnalul. „Din ambulanţa care grăbea spre morga aşezată în afara oraşului… părea că parcurge cu cadavrul verişoarei o cale regală care nu ducea nicăieri.” Nu poate să facă pentru ea nimic decât să respecte o promisiune pe care i-o făcuse cu treizeci de ani în urmă, şi încă mai înainte, într-un joc de copii – să spună pentru ea ruga pentru înmormântare a evreilor, Kadiş. Dar, ca o amară şi ciudată parabolă, acum, ca şi atunci, nu găsea al zecelea bărbat evreu, cum cerea tradiţia. Dar, de data asta, nu mai merge, ca altădată, copil fiind, la cei mari după sfaturi, ci soarta îl trimite pe Grişin – atunci află că şi acesta era evreu. Astfel, Mathieu poate spune Kadiş pentru Raşel, în „Cimitirul ciumaţilor”, unde dorise ea să fie înmormântată.
O carte nu doar despre o iubire sortită să nu poată câştiga, ci şi despre o lume zbuciumată, despre oameni atât de asemănători şi atât de diferiţi, prinşi în vâltoarea unor evenimente tulburi, dramatice, ale căror urme întunecate încă mai apasă pe umerii Europei. Un roman interesant, considerat (1) cel mai bun al lui Edgar Reichmann.
Edgar Reichmann, Raşel, versiunea în limba română: Alexandru Sârbu, colecţia „Insomnii”, Editura EuroPress Group, Bucureşti, 2007, format 11 x 18 cm, 206 p.
1. Într-un interviu, autorul spunea că Nicolae Breban a afirmat că Raşel este cel mai bun roman al lui.
sau
despre distanţa dintre două suflete care se iubesc
(în Convorbiri literare, iulie 2008)
Edgar Reichmann, scriitor de limbă franceză originar din România, s-a născut la Galaţi, a făcut liceul şi Facultatea de Psihologie şi Pedagogie la Bucureşti, aplecat din ţară în timpul stalinismului, stabilindu-se la Paris. A publicat în reviste/ jurnale ca L'Arche şi Le Monde (calitate în care a contribuit la popularizarea literaturii române în Franţa). În perioada 1962-1990 a făcut parte din Secretariatul UNESCO pentru probleme de educaţie şi cultură, lucrând la Paris şi Abidjan în Côte d’Ivoire. În 1962 a publicat primul său roman, Le Dénonciateur (reeditat în 1990), despre situaţia grea a evreilor din România după cel de-al doilea război mondial; au urmat romanele: Le Rendez-vous de Kronstadt, 1998, L'insomniaque du Danube, Nous n'irons plus a Sils Maria, 1995, Rachel 1998 ş.a..
Raşel urmăreşte o perioadă din viaţa unei familii evreieşti. Parte din membrii ei (ramura din care venea Raşel Lilienthal), trăiau în România, la Kronstatd (vechi nume al Braşovului, care îi plăcea lui Mathieu), cealaltă, din care venea Mathieu Lilienthal – la Paris. Este o poveste despre o legătură puternică între cei doi veri născuţi la mii de kilometri depărtare, dar în aceeaşi zi. O poveste de dragoste oarecum stranie, ciudată, scandaloasă, marcată şi de mentalităţile căpătate în lumile diferite din care proveneau cei doi protagonişti. Al doilea război mondial, cu dramele cumplite pe care le-au trăit popoarele Europei, evreii asasinaţi de nazişti şi oamenii lor, atinge cu aripa lui neagră şi familia Lilienthal, ambele ramuri fiind marcate în felul lor de toate acestea.
Cartea începe în Africa (unde pe Raşel, care avea renumele unei „fanatice/ contaminate de comunism”, „nimeni n-o mai invită la reuniunile unde se regăsesc europenii”), când Mathieu era la o întâlnire mondenă, în calitate de delegat-rezident al Ajutorului Internaţional. Amintirile lui Matheiu, jurnalul Raşelei (care, în viziunea ei, urma şi să îl ajute pe Mathieu să înţeleagă de ce nu s-au întâlnit „cu adevărat niciodată”) poartă cititorul din România în Franţa, Elveţia sau Africa, unde oamenii aveau parte de altfel de rasism („la Dubeh, evreii… sunt ganeenii, cei din Burkina Faso, libanezii…).
La reuniunea aceea mondenă Mathieu primeşte vestea că Raşel a fost muşcată de un şarpe mamba verde. Pleacă cu avionul unui coleg să o ajute, pe drum lăsându-se purtat de povestea familiei lor, de amintiri, încă de la vremurile în care bunicul lui, Maurice Lilienthal, „modest negustor de fier vechi din Transilvania”, căruia „îi plăcea să transforme săbiile în pluguri”, a făcut avere recuperând materialele de război abandonate pe câmpurile de luptă, apoi fiul lui Eduard, rămas în Braşov, s-a căsătorit cu o moldoveancă, Dorothea Stern, a avut o fiică – pe Raşel. Armand („poreclit ironic Valahul, într-un timp în care iudeo-slavii de familie bună găseau că numai dansatorii profesionişti şi ţigăncile nomade puteau aparţine acestei naţii corcite”), al doilea fiu, a ajuns medic la Paris, căsătorit cu Betty Kogan, „socialist-revoluţionară şi unic copil al unui evreu bogat din Sankt Petersburg”, l-a avut pe Mathieu. Copilăria celor doi veri, primele emoţii, strângeri de mână, schimburi de priviri, îmbrăţişări şi sărutări, apropierea războiului, sosirea comunismului, drumurile pe care îi duce viaţa, reîntâlnirea de la Bucureşti în timpul comunismului, „dezacordurile” dintre ei, înstrăinarea, ruperea relaţiilor şi revederea de la Paris, apoi în Africa – sunt parte din pilonii pe care se construieşte naraţiunea acestui roman.
Un atu al cărţii este modul în care autorul a creionat atmosfera din acele locuri şi timpuri, din România (tradiţiile evreilor, viaţa lor aici), din Europa aflată în pragul războiului, apoi din timpul comunismului şi, în final, Africa, loc în care, cum spunea un personaj, Diakité, europenii vin pentru că sunt pierduţi în această lume, pentru că niciodată nu vor „găsi aici soluţiile pentru problemele de acolo… din Europa”. Nu o dată citind acest roman am revăzut în Braşovul lui Edgar Reichmann culorile lumii aparte din târgurile româneşti pe care au zugrăvit-o alţi scriitori români-evrei, ca, de pildă, Tulcea aşa cum o vede Carol Feldman, în Domnişoara, roman publicat la editura Cronica, la Iaşi. Sau am simţit o boare din aerul pe care îl răspândeau în jur casele alăturate ale evreilor şi românilor de pe străzile oraşului copilăriei mele.
Lumea cărţii este oglindită diferit prin ochii celor doi protagonişti. De pildă, prin ochii lui Mathieu, care a resimţit altfel totul, mai departe de complicata scenă a războiului, apoi a comunismului din România, dar şi înclinat spre o perspectivă de judecare a lumii mai… occidental/ diplomatică, faţă de cum le-a trăit şi cum le vede Raşel. Un exemplu este modul în care vedeau cei doi comunismul: Raşel, purtată şi de vâltoarea luptei pentru supravieţuire, acceptă ideile comuniste urcă scările ierarhiei, ajunge să conducă Editura de Stat. Aici am putea să ne oprim la descrierea lumii literare din perioada de „nouă libertate” de după moartea lui Dej, „mai degrabă cedată de bună voie de noii stăpâni decât obţinută prin luptă”, la scriitori: cei care mergeau în Vest, „nu întotdeauna cei mai talentaţi”, „toate Rozinantele… se credeau armăsari, ca Panait Istrai; visau la premiul Nobel în timp ce orice încruntare a subofiţerul de securitate la întoarcerea lor din Vest îi îmbolnăvea de frică”; dar existau şi alţii, „adevăraţi Bucefali” care „surghiuniţi în liniştea unui sat de munte… ştiau că fiecare pagină le poate deveni mormânt” – ş.a.. Mathieu în schimb, vedea, aidoma multor occidentali mai curând „luciul”, suprafaţa. Cum vedeau capitalismul sau soarta evreilor din România şi rolul lui Antonescu ar putea fi alt exemplu: „Mathieu ştia că majoritatea evreilor din România îşi datorau viaţa acestui şef de stat, judecat, condamnat la moarte şi executat din ordinul sovieticilor… dar acel militar obtuz comisese o gravă greşeală continuând războiul”, şi „zeci de mii de evrei au fost măcelăriţi pe teritoriile ocupate din Est.” Raşel: „Protejaţi fiind, cei mai mulţi evrei au supravieţuit… În schimb, cei din regiunile ocupate de Budapesta, de Moscova, au fost lichidaţi mai mult sau mai puţin ştiinţific. Astfel, ungurii au livrat pe toţi cei din Transilvania de nord Germaniei naziste. Trenurile morţii gâfâiau necontenit spre lagărele de exterminare masivă pe când românii masacraseră deja o bună parte din evreii care trăiau în Basarabia, Bucovina şi în celelalte teritorii cucerite cu ajutorul nemţilor. Generalul nu se simţea răspunzător decât pentru evreii săi proprii”. Pentru Raşel şi salvarea ei de la moarte era rodul „împreunării a două capricii: cel al generalului şi altul al Istoriei” iar reabilitarea lui Antonescu, „fie şi pe cale literară”, i se „părea suspectă”.
Dar, dacă pentru Mathieu războiul pare să fi adus şi negru, dar mai mult gri, pentru Raşel lucrurile au stat diferit – pe lângă relele aduse de nazism au mai fost şi Garda de Fier, plecarea din Braşov (unde „sub privirile zeflemitoare ale trecătorilor, saşii şi şvabii… defilau prin faţa Bisericii Negre. Îşi scoseseră steagurile cu crucea încârligată la ferestre… aclamau numele lui Hitler”) la Bucureşti (oraş în care apăreau jurnale ca Bukarester Tageblatt, publicat de nazişti aici; anunţa la 12 august 1942 că ţara „va fi în curând debarasată de vermină”, fapt care a declanşat în România „un imens val de solidaritate… multe familii s-au oferit să-şi ascundă vecinii, mănăstiri şi-au deschis porţile”), rebeliunea, sosirea ruşilor, comunismul, înscrierea în Uniunea Tineretului Comunist. Apoi supravieţuirea a însemnat un drum mai întortocheat, fapt pe care Mathieu l-a înţeles altfel. Când a sosit la Bucureşti, ca diplomat – fapt pe care l-a perceput mai curând ca o pedeapsă – avertizat că verişoara lui era de acum o „comunistă fanatică” (vedea, de pildă, calea progresului drept „eliminarea exploatării”, iar dorinţa părinţilor ei de a pleca în Israel un rezultat al „propagandei sioniste”), primul lui gând a fost că ar putea să profite de relaţiile ei. A văzut intrigile, prefăcătoria şi sforăriile comuniste oarecum mai detaşat, căutând în ele calea care îi era folositoare, poate şi din cauză că era fie incapabil să le înţeleagă, fie incapabil să încerce asta. De altfel, şi Raşel a privit această întâlnire, într-un fel, şi ca un gen de „act politic”. A promis unor oameni ai partidului să ajute la o apropiere de Mathieu (s-au întâlnit, verişoara lui a găsit în el un „amant mediocru”, înverşunat să reînvie o altă Raşel, „umbră venită dintr-un trecut îngropat”). Peste ani, ea va scrie în jurnal: „astăzi, după treizeci de ani, în această periferie jalnică lumii noastre confortabile, mai sunt iritată de fantastica ta capacitate de indiferenţă. Ştii aşa de bine să nu te amesteci. Răsfăţat într-o ţară inaccesibilă nouă, celorlalţi Lilienthali fixaţi pe meleaguri dunărene, ne-ai observat mereu cu bunăvoinţa rece a unui notar”. Chiar şi plecarea ei din ţară a fost, parcă, mai mult jocul unei conjuncturi, generată de schimbările din România, oamenii „noi”: „ce se făcuse cu vechii tovarăşi, constructorii republicii mele socialiste? Îmbătrâneam, nu mai înţelegeam nimic din politică.”
Plecată din ţară, Raşel este practic incapabilă să se adapteze, să se rupă cu totul de lumea în care trăise – când cei din Occident, dornici să o ajute, vor să audă de la ea „placa” cu persecuţiile din ţară, Raşel le spune că beneficiase din plin de privilegiile funcţiei, ba chiar face uneori şi propagandă comunistă. Nu voia să se rupă cu totul, deşi scria: „îmi este prea frică să mă transform în statuie de sare, ca fata lui Lot, dacă întorc capul spre un anumit trecut”; când întâlneşte familia unui funcţionar rus, detaşat de KGB în Africa, se simte „vinovată” că era „aşa de familiară cu oamenii aceştia, beneficiarii unei revoluţii trădate”.
Reuniunea mondenă cu care începe cartea este o altă ilustrare a lumilor diferite din care erau cei doi veri, Raşel îmbătându-se şi scandalizând pe toţi lumea cu acuzele ei. A descris în jurnalul ei scena în care i-a văzut alături pe Matheiu, „delegatul-rezident al Ajutorului Internaţional într-o ţară din lumea a treia, Frederic, bătrânul colon reacţionar, Grişin, comisarul ex-sovietic şi ex-compatriotul lui, prinţul Kisselef, devenit un brav profesor de engleză”, astfel: „până în ziua aceea nu m-am gândit serios la istorie. Mă lăsam purtată de evenimente crezând că le stăpânesc. Partizană a marilor cauze pierdute, mi-am risipit astfel anii cei mai buni… Prin aburii alcoolului… îmi păreaţi patru stafii. Tulbure, simţeam că adevărata fantomă sunt eu. Comunardă înviată, bolşevică de nezdruncinat, asistam neputincioasă la reconcilierea somptuoasă a forţelor sociale pe care le bănuiam duşmane… eram prea bătrână… fosila unei lumi dispărute”.
Raşel, frumoasa, strania, rebela verişoară şi iubită a lui Mathieu, moare fără să reuşească să găsească o cale de înţelegere cu lumea, fără să se poată explica cu vărul ei de care viaţa o depărtase. Mathieu, ajuns la ea prea târziu, nu poate decât să îi ia trupul şi jurnalul. „Din ambulanţa care grăbea spre morga aşezată în afara oraşului… părea că parcurge cu cadavrul verişoarei o cale regală care nu ducea nicăieri.” Nu poate să facă pentru ea nimic decât să respecte o promisiune pe care i-o făcuse cu treizeci de ani în urmă, şi încă mai înainte, într-un joc de copii – să spună pentru ea ruga pentru înmormântare a evreilor, Kadiş. Dar, ca o amară şi ciudată parabolă, acum, ca şi atunci, nu găsea al zecelea bărbat evreu, cum cerea tradiţia. Dar, de data asta, nu mai merge, ca altădată, copil fiind, la cei mari după sfaturi, ci soarta îl trimite pe Grişin – atunci află că şi acesta era evreu. Astfel, Mathieu poate spune Kadiş pentru Raşel, în „Cimitirul ciumaţilor”, unde dorise ea să fie înmormântată.
O carte nu doar despre o iubire sortită să nu poată câştiga, ci şi despre o lume zbuciumată, despre oameni atât de asemănători şi atât de diferiţi, prinşi în vâltoarea unor evenimente tulburi, dramatice, ale căror urme întunecate încă mai apasă pe umerii Europei. Un roman interesant, considerat (1) cel mai bun al lui Edgar Reichmann.
Edgar Reichmann, Raşel, versiunea în limba română: Alexandru Sârbu, colecţia „Insomnii”, Editura EuroPress Group, Bucureşti, 2007, format 11 x 18 cm, 206 p.
1. Într-un interviu, autorul spunea că Nicolae Breban a afirmat că Raşel este cel mai bun roman al lui.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
