Raşel
sau
despre distanţa dintre două suflete care se iubesc

(în Convorbiri literare, iulie 2008)

Edgar Reichmann, scriitor de limbă franceză originar din România, s-a născut la Galaţi, a făcut liceul şi Facultatea de Psihologie şi Pedagogie la Bucureşti, aplecat din ţară în timpul stalinismului, stabilindu-se la Paris. A publicat în reviste/ jurnale ca L'Arche şi Le Monde (calitate în care a contribuit la popularizarea literaturii române în Franţa). În perioada 1962-1990 a făcut parte din Secretariatul UNESCO pentru probleme de educaţie şi cultură, lucrând la Paris şi Abidjan în Côte d’Ivoire. În 1962 a publicat primul său roman, Le Dénonciateur (reeditat în 1990), despre situaţia grea a evreilor din România după cel de-al doilea război mondial; au urmat romanele: Le Rendez-vous de Kronstadt, 1998, L'insomniaque du Danube, Nous n'irons plus a Sils Maria, 1995, Rachel 1998 ş.a..
Raşel urmăreşte o perioadă din viaţa unei familii evreieşti. Parte din membrii ei (ramura din care venea Raşel Lilienthal), trăiau în România, la Kronstatd (vechi nume al Braşovului, care îi plăcea lui Mathieu), cealaltă, din care venea Mathieu Lilienthal – la Paris. Este o poveste despre o legătură puternică între cei doi veri născuţi la mii de kilometri depărtare, dar în aceeaşi zi. O poveste de dragoste oarecum stranie, ciudată, scandaloasă, marcată şi de mentalităţile căpătate în lumile diferite din care proveneau cei doi protagonişti. Al doilea război mondial, cu dramele cumplite pe care le-au trăit popoarele Europei, evreii asasinaţi de nazişti şi oamenii lor, atinge cu aripa lui neagră şi familia Lilienthal, ambele ramuri fiind marcate în felul lor de toate acestea.
Cartea începe în Africa (unde pe Raşel, care avea renumele unei „fanatice/ contaminate de comunism”, „nimeni n-o mai invită la reuniunile unde se regăsesc europenii”), când Mathieu era la o întâlnire mondenă, în calitate de delegat-rezident al Ajutorului Internaţional. Amintirile lui Matheiu, jurnalul Raşelei (care, în viziunea ei, urma şi să îl ajute pe Mathieu să înţeleagă de ce nu s-au întâlnit „cu adevărat niciodată”) poartă cititorul din România în Franţa, Elveţia sau Africa, unde oamenii aveau parte de altfel de rasism („la Dubeh, evreii… sunt ganeenii, cei din Burkina Faso, libanezii…).
La reuniunea aceea mondenă Mathieu primeşte vestea că Raşel a fost muşcată de un şarpe mamba verde. Pleacă cu avionul unui coleg să o ajute, pe drum lăsându-se purtat de povestea familiei lor, de amintiri, încă de la vremurile în care bunicul lui, Maurice Lilienthal, „modest negustor de fier vechi din Transilvania”, căruia „îi plăcea să transforme săbiile în pluguri”, a făcut avere recuperând materialele de război abandonate pe câmpurile de luptă, apoi fiul lui Eduard, rămas în Braşov, s-a căsătorit cu o moldoveancă, Dorothea Stern, a avut o fiică – pe Raşel. Armand („poreclit ironic Valahul, într-un timp în care iudeo-slavii de familie bună găseau că numai dansatorii profesionişti şi ţigăncile nomade puteau aparţine acestei naţii corcite”), al doilea fiu, a ajuns medic la Paris, căsătorit cu Betty Kogan, „socialist-revoluţionară şi unic copil al unui evreu bogat din Sankt Petersburg”, l-a avut pe Mathieu. Copilăria celor doi veri, primele emoţii, strângeri de mână, schimburi de priviri, îmbrăţişări şi sărutări, apropierea războiului, sosirea comunismului, drumurile pe care îi duce viaţa, reîntâlnirea de la Bucureşti în timpul comunismului, „dezacordurile” dintre ei, înstrăinarea, ruperea relaţiilor şi revederea de la Paris, apoi în Africa – sunt parte din pilonii pe care se construieşte naraţiunea acestui roman.
Un atu al cărţii este modul în care autorul a creionat atmosfera din acele locuri şi timpuri, din România (tradiţiile evreilor, viaţa lor aici), din Europa aflată în pragul războiului, apoi din timpul comunismului şi, în final, Africa, loc în care, cum spunea un personaj, Diakité, europenii vin pentru că sunt pierduţi în această lume, pentru că niciodată nu vor „găsi aici soluţiile pentru problemele de acolo… din Europa”. Nu o dată citind acest roman am revăzut în Braşovul lui Edgar Reichmann culorile lumii aparte din târgurile româneşti pe care au zugrăvit-o alţi scriitori români-evrei, ca, de pildă, Tulcea aşa cum o vede Carol Feldman, în Domnişoara, roman publicat la editura Cronica, la Iaşi. Sau am simţit o boare din aerul pe care îl răspândeau în jur casele alăturate ale evreilor şi românilor de pe străzile oraşului copilăriei mele.
Lumea cărţii este oglindită diferit prin ochii celor doi protagonişti. De pildă, prin ochii lui Mathieu, care a resimţit altfel totul, mai departe de complicata scenă a războiului, apoi a comunismului din România, dar şi înclinat spre o perspectivă de judecare a lumii mai… occidental/ diplomatică, faţă de cum le-a trăit şi cum le vede Raşel. Un exemplu este modul în care vedeau cei doi comunismul: Raşel, purtată şi de vâltoarea luptei pentru supravieţuire, acceptă ideile comuniste urcă scările ierarhiei, ajunge să conducă Editura de Stat. Aici am putea să ne oprim la descrierea lumii literare din perioada de „nouă libertate” de după moartea lui Dej, „mai degrabă cedată de bună voie de noii stăpâni decât obţinută prin luptă”, la scriitori: cei care mergeau în Vest, „nu întotdeauna cei mai talentaţi”, „toate Rozinantele… se credeau armăsari, ca Panait Istrai; visau la premiul Nobel în timp ce orice încruntare a subofiţerul de securitate la întoarcerea lor din Vest îi îmbolnăvea de frică”; dar existau şi alţii, „adevăraţi Bucefali” care „surghiuniţi în liniştea unui sat de munte… ştiau că fiecare pagină le poate deveni mormânt” – ş.a.. Mathieu în schimb, vedea, aidoma multor occidentali mai curând „luciul”, suprafaţa. Cum vedeau capitalismul sau soarta evreilor din România şi rolul lui Antonescu ar putea fi alt exemplu: „Mathieu ştia că majoritatea evreilor din România îşi datorau viaţa acestui şef de stat, judecat, condamnat la moarte şi executat din ordinul sovieticilor… dar acel militar obtuz comisese o gravă greşeală continuând războiul”, şi „zeci de mii de evrei au fost măcelăriţi pe teritoriile ocupate din Est.” Raşel: „Protejaţi fiind, cei mai mulţi evrei au supravieţuit… În schimb, cei din regiunile ocupate de Budapesta, de Moscova, au fost lichidaţi mai mult sau mai puţin ştiinţific. Astfel, ungurii au livrat pe toţi cei din Transilvania de nord Germaniei naziste. Trenurile morţii gâfâiau necontenit spre lagărele de exterminare masivă pe când românii masacraseră deja o bună parte din evreii care trăiau în Basarabia, Bucovina şi în celelalte teritorii cucerite cu ajutorul nemţilor. Generalul nu se simţea răspunzător decât pentru evreii săi proprii”. Pentru Raşel şi salvarea ei de la moarte era rodul „împreunării a două capricii: cel al generalului şi altul al Istoriei” iar reabilitarea lui Antonescu, „fie şi pe cale literară”, i se „părea suspectă”.
Dar, dacă pentru Mathieu războiul pare să fi adus şi negru, dar mai mult gri, pentru Raşel lucrurile au stat diferit – pe lângă relele aduse de nazism au mai fost şi Garda de Fier, plecarea din Braşov (unde „sub privirile zeflemitoare ale trecătorilor, saşii şi şvabii… defilau prin faţa Bisericii Negre. Îşi scoseseră steagurile cu crucea încârligată la ferestre… aclamau numele lui Hitler”) la Bucureşti (oraş în care apăreau jurnale ca Bukarester Tageblatt, publicat de nazişti aici; anunţa la 12 august 1942 că ţara „va fi în curând debarasată de vermină”, fapt care a declanşat în România „un imens val de solidaritate… multe familii s-au oferit să-şi ascundă vecinii, mănăstiri şi-au deschis porţile”), rebeliunea, sosirea ruşilor, comunismul, înscrierea în Uniunea Tineretului Comunist. Apoi supravieţuirea a însemnat un drum mai întortocheat, fapt pe care Mathieu l-a înţeles altfel. Când a sosit la Bucureşti, ca diplomat – fapt pe care l-a perceput mai curând ca o pedeapsă – avertizat că verişoara lui era de acum o „comunistă fanatică” (vedea, de pildă, calea progresului drept „eliminarea exploatării”, iar dorinţa părinţilor ei de a pleca în Israel un rezultat al „propagandei sioniste”), primul lui gând a fost că ar putea să profite de relaţiile ei. A văzut intrigile, prefăcătoria şi sforăriile comuniste oarecum mai detaşat, căutând în ele calea care îi era folositoare, poate şi din cauză că era fie incapabil să le înţeleagă, fie incapabil să încerce asta. De altfel, şi Raşel a privit această întâlnire, într-un fel, şi ca un gen de „act politic”. A promis unor oameni ai partidului să ajute la o apropiere de Mathieu (s-au întâlnit, verişoara lui a găsit în el un „amant mediocru”, înverşunat să reînvie o altă Raşel, „umbră venită dintr-un trecut îngropat”). Peste ani, ea va scrie în jurnal: „astăzi, după treizeci de ani, în această periferie jalnică lumii noastre confortabile, mai sunt iritată de fantastica ta capacitate de indiferenţă. Ştii aşa de bine să nu te amesteci. Răsfăţat într-o ţară inaccesibilă nouă, celorlalţi Lilienthali fixaţi pe meleaguri dunărene, ne-ai observat mereu cu bunăvoinţa rece a unui notar”. Chiar şi plecarea ei din ţară a fost, parcă, mai mult jocul unei conjuncturi, generată de schimbările din România, oamenii „noi”: „ce se făcuse cu vechii tovarăşi, constructorii republicii mele socialiste? Îmbătrâneam, nu mai înţelegeam nimic din politică.”
Plecată din ţară, Raşel este practic incapabilă să se adapteze, să se rupă cu totul de lumea în care trăise – când cei din Occident, dornici să o ajute, vor să audă de la ea „placa” cu persecuţiile din ţară, Raşel le spune că beneficiase din plin de privilegiile funcţiei, ba chiar face uneori şi propagandă comunistă. Nu voia să se rupă cu totul, deşi scria: „îmi este prea frică să mă transform în statuie de sare, ca fata lui Lot, dacă întorc capul spre un anumit trecut”; când întâlneşte familia unui funcţionar rus, detaşat de KGB în Africa, se simte „vinovată” că era „aşa de familiară cu oamenii aceştia, beneficiarii unei revoluţii trădate”.
Reuniunea mondenă cu care începe cartea este o altă ilustrare a lumilor diferite din care erau cei doi veri, Raşel îmbătându-se şi scandalizând pe toţi lumea cu acuzele ei. A descris în jurnalul ei scena în care i-a văzut alături pe Matheiu, „delegatul-rezident al Ajutorului Internaţional într-o ţară din lumea a treia, Frederic, bătrânul colon reacţionar, Grişin, comisarul ex-sovietic şi ex-compatriotul lui, prinţul Kisselef, devenit un brav profesor de engleză”, astfel: „până în ziua aceea nu m-am gândit serios la istorie. Mă lăsam purtată de evenimente crezând că le stăpânesc. Partizană a marilor cauze pierdute, mi-am risipit astfel anii cei mai buni… Prin aburii alcoolului… îmi păreaţi patru stafii. Tulbure, simţeam că adevărata fantomă sunt eu. Comunardă înviată, bolşevică de nezdruncinat, asistam neputincioasă la reconcilierea somptuoasă a forţelor sociale pe care le bănuiam duşmane… eram prea bătrână… fosila unei lumi dispărute”.
Raşel, frumoasa, strania, rebela verişoară şi iubită a lui Mathieu, moare fără să reuşească să găsească o cale de înţelegere cu lumea, fără să se poată explica cu vărul ei de care viaţa o depărtase. Mathieu, ajuns la ea prea târziu, nu poate decât să îi ia trupul şi jurnalul. „Din ambulanţa care grăbea spre morga aşezată în afara oraşului… părea că parcurge cu cadavrul verişoarei o cale regală care nu ducea nicăieri.” Nu poate să facă pentru ea nimic decât să respecte o promisiune pe care i-o făcuse cu treizeci de ani în urmă, şi încă mai înainte, într-un joc de copii – să spună pentru ea ruga pentru înmormântare a evreilor, Kadiş. Dar, ca o amară şi ciudată parabolă, acum, ca şi atunci, nu găsea al zecelea bărbat evreu, cum cerea tradiţia. Dar, de data asta, nu mai merge, ca altădată, copil fiind, la cei mari după sfaturi, ci soarta îl trimite pe Grişin – atunci află că şi acesta era evreu. Astfel, Mathieu poate spune Kadiş pentru Raşel, în „Cimitirul ciumaţilor”, unde dorise ea să fie înmormântată.
O carte nu doar despre o iubire sortită să nu poată câştiga, ci şi despre o lume zbuciumată, despre oameni atât de asemănători şi atât de diferiţi, prinşi în vâltoarea unor evenimente tulburi, dramatice, ale căror urme întunecate încă mai apasă pe umerii Europei. Un roman interesant, considerat (1) cel mai bun al lui Edgar Reichmann.

Edgar Reichmann, Raşel, versiunea în limba română: Alexandru Sârbu, colecţia „Insomnii”, Editura EuroPress Group, Bucureşti, 2007, format 11 x 18 cm, 206 p.


1. Într-un interviu, autorul spunea că Nicolae Breban a afirmat că Raşel este cel mai bun roman al lui.