Cu ani în urmă am văzut, pe un vapor sosit la noi din India, un manuscris vechi de multe secole. Vedeam prima dată Yoga sūtra a lui Mahārishi Patańjali, despre care Mircea Eliade a scris un volum de referintă. Apoi, ca să înteleg ce înseamnă, am căutat diverse studii: The Yoga Systems of Patańjali, Harvard, 1914, traducerea lui J.H. Woods la Yoga sūtra cu comentariul Yoga bhāsya, al lui Vyāsa, glosa lui Vācaspati Miśra (900 – 980; a fondat scoala Advaita Vedanta, Bhāmatī ), comentariul lui Rāmānanda Sarasvati, secolul XVI, Maniprabhā, tradusă de Woods, Yoga Sūtra comentată de Satyananda Barahamsa, editia Swami H. Saraswati de la Bihar School of Yoga si, mai ales, Mircea Eliade, Patañjali si Yoga; Yoga si Nemurirea; Tratat de istorie a religiilor; Istoria credintelor, si lucrarea de doctorat despre yoga.
Nu e cert cînd a trăit Patańjali, nici ce a mai scris. Opinia majoritară îl „plasează” între secolele II î.C. – III d.C. Unii, începînd1 cu regele Bhoja (secolul XI), îl identifică cu Patañjali gramaticianul (sec. II sau I î.C.), care ar fi scris si Mahābhasya – adepti S.N. Dasgupta, Garbe etc.. Dacă autorul Yoga sūtra este Patańjali gramaticianul, a mai scris un tratat de gramatică sanskrită si medicină, Charakapratisanskrita. S-a spus si că Yoga sūtra a fost scrisă în perioada altui mare gramatician, Pānini, în jurul anilor 500 î.C.. Citind Yoga sūtra observăm că: Patańjali nu citează direct/ nu se referă explicit la alt text, indiferent de tip; după unii, limbajul pare a fi asemănător celui de după epoca lui Śākya Muni. Altii spun că, nefiind citate, ar fi anterioară multor alte texte etc.. Sergiu Al. George crede că au fost doi Patańjali: autorul Yuga sūtra si gramaticianul din scoala lui Pānini. La fel cred Woods, H. Jacobi, A.B. Keith etc. Ultimii doi spun că în ultimul capitol sînt urme de „politică antibudistă”, deci nu poate fi anterioară secolului V e.n.. După Jvala Prasad, sutra în cauză (IV,16) nu apartine de fapt textului lui Patańjali.
Yoga Sūtra este alcătuită din patru capitole/ picioare/ pada, grupînd 196 de sutre. La vechii indieni era cvasi-obisnuit ca autorii, înainte de a expune ceva original, să facă o cît mai bună (potrivit timpului) sinteză a operelor înaintasilor. Suren Goyal scrie: „în Sūtra sînt consemnate cunostinte decantate si verificate de mai multe veacuri”. Se stie că lui Pānini i se „cunosc” cel putin 64 de „predecesori”. Sūtra e definită si ca „fir”. S. Goyal întelege prin fir „substratul ultim, unificator, integrator al formei... care face legătura unor elemente din care rezultă un tot unitar ”. Mādhava (sec. XIV) scria: „Cei care stiu ce-i o sūtra o cunosc ca putine silabe, limpede, cuprinzînd doar ce-i esential, cu multe fete, neasemănătoare cu imnurile (în ce priveste cuvintele repetabile), ireprosabilă. ” După Sergiu Al. George, s-a ajuns, prin decantare/ transfer semantic, ca primul termen tehnic pentru „regulă” să fie sūtra – fir. Si în termenul tantra, care la Patańjali se relevă sinonim cu sūtra , sînt reluate aceleasi sensuri cumulate de „legătură”, „conexiune”, „fir”. Verbul TAN (S.Al. George), poate fi tradus prin „a tese”, si prin „a întinde/ desfăsura”, cu acceptiile secundare de „a săvîrsi/ a îndeplini”. Mircea Eliade traduce pada prin capitol/ carte, Suren Goyal prin picior / pas . Definitia lui Pānini: „Pada este un termen/ element care se termină prin desinenta flexionară nominală (suP) sau verbală (tiŃ)” . Sergiu Al. George arată că această definitie a dus la evocarea alteia, moderne, dată de unii structuralisti ca fiind „minima unitate liberă”. Poate, în timp, definitia în sensul acesta mai larg, de la Pānini, s-a „extins” pînă a devenit pada – pasul lui S. Goyal, desi această acceptiune e considerată „fortată”.
Cei patru pada din Yoga sūtra sînt:
1. Samādhi Pada (51 de sūtra). Samādhi poate fi tradus prin „meditatie”/ „stare de super-constiintă”. După Mircea Eliade ar putea fi mai curînd asimilat termenului modern enstază/ extaz yogic. Se definesc întîi yoga si rezultatul, scopul urmărit, apoi se relevă modificările, transformările ce au loc în minte. Se fac clasificări, se construiesc temeliile întelegerii lor din punct de vedere al sistemului lui Patańjali. Următoarea treaptă: metoda prin care yoginul se detasează de acestea. Este considerată prima grupă a componentelor psihice supuse procesului de auto-observatie. Apoi se expun obstacolele care frînează drumul către desăvîrsire/ împiedică evolutia necesară pentru a putea aborda/ pătrunde în starea de meditatie. În final, se expun treptele/ stadiile stării de samādhi, se descriu metode pentru construirea unui proces mental bazat pe armonie.
2. Sādhana Pada (55 de sūtra) Sādhana se poate traduce ca dovadă , înfăptuire / instrument de realizare / realizare. S-a spus si că Sādhana este o metodă de Yoga si disciplina pe care o derivă aceasta .
Sînt propuse căi, exercitii care fac evidenta practică a celor afirmate în primul „pas”. Verificarea si confirmarea acestora de către chela/ discipol este esentială pentru că, în ultimă instantă, fiecare practicant se poate imagina integrat în angrenajul social, cu ce presupune asta chiar indian, care stie că odată ce a început să urce treptele desăvîrsirii prin yoga are încă de suportat confruntarea cu frictiunea, tensiunile ineluctabile ale vietii. Frictiunile generează suferinte, proiectează fiinta umană în roata karmei, depănată kalpa după kalpa . N.K. Gupta scria : „Creatia, descinzînd din ignorantă, devine o involutie a spiritului în materie, trecînd prin mintal; viata-evolutia e o miscare înapoi, călătorie de întoarcere a materiei către spirit, ea este derularea, descoperirea, eliberarea graduală a spiritului, ascensiune si revelatie a constiintei involuate trecînd printr-o serie de treziri; natura se trezeste la viată, viata se trezeste la mintal, iar acesta caută ceva mai presus de el însusi, într-o putere a spiritului constient”. Roata karmei, rotindu-se la nesfîrsit, face ca suferintele/ kleshas să mentină omul în stadiul aspectului fizic al Creatiei. Aceasta are ca lege fundamentală transformarea a cărei manifestare vizibilă este ciclul nesfîrsit viată-moarte. Firul pe care se bazează fluxul viată-moarte e identificarea „Celui ce cunoaste”/ Purusha (spiritul) cu „Ceea ce e cunoscut”/ Prakriti (natura)” . Purusha, în devenirea lui, se manifestă prin ce numim „constiintă”. Yoga propune îndepărtarea tuturor „vălurilor/ impuritătilor” care adorm/ întunecă constiinta. Se ajunge la trezirea constiintei si, în final, la constientizarea adevăratei esente a realitătii. Practica prin sistemul Patańjali/ Asthanga Yoga are opt trepte: Yama, Niyama, Āsana, Prānāyāma, Pratyāhāra, Dhāranā, Dhyāna si Samādhi. După Swami Sivananda, sādhana (ca „instrument”), în practica zilnică are trei brate : a) rutina zilnică a practicii cu trei puncte importante: jāpa , studiul, meditatia; b) luarea unei hotărîri anuale importante, în spiritul principiilor postulate prin Ahimsā, Satya, Brahmaçarya . c) impunerea unui jurnal spiritual.
Sînt păreri diferite, de la guru la guru, aviyogi la aviyogi, privind modalitătile de aplicare/ întelegere a sādhanei ca instrument de înfăptuire a scopului urmărit prin yoga. Prin stăpînirea, întelegerea si parcurgerea conform personalitătii proprii/ cerintelor Yoga, se dobîndeste stăpînirea perfectă asupra propriilor simturi.
3. Vibhuti Pada (55 de sūtra)
Yoginul trebuie să treacă dincolo de manifestările, întruchipările puterilor psihice „miraculoase”. Există si clasificarea în „ramuri endoterice” si „exoterice” ale stadiilor din asthanga yoga. Ultimele trei Dhārana, Dhyāna si Samādhi sînt anga endoterice, practicarea lor însemnînd realizarea tehnicii Samyama. Rezultatele obtinute prin Samyama tin de atingerea/ realizarea unor stări de natură superioară a constiintei, atestate si de aparitia unor siddhis, puteri psihice extraordinare. Sînt obstacole pentru acel practicant/ discipol care le foloseste „în exterior”. La fel dacă le va folosi pentru a dobîndi vreun fel de avantaje sau atrage admiratori prin demonstratii-spectacol. Dacă practică samyama fără folosirea în acest mod a „puterilor”, atinge trepte superioare de purificare a constiintei si, în final, faza detasării spiritului de materie: starea în care realitatea poate fi percepută direct, în esenta sa, fără intermedierea organelor de simt.
Sînt multe controverse legat de „puteri”. Comentînd Yoga sūtra, regele Bhoja enunta opt puteri/ mahāsiddhis: animā: de deveni mic, ca atomii/ micsorarea; laghimā: (usurinta) de a deveni usor ca lîna, garima: greutatea, mahimā: (nelimitarea, nemărginirea), puterea de a atinge orice obiect indiferent de distantă, prākāmaya: vointa irezistibilă, iśitva: suprematia asupra corpurilor/ simturilor interne, vaśitva: dominatia asupra elementelor, kāmāvasāyitva: îndeplinirea dorintelor – M. Eliade crede că aceasta poate avea sens tantric. În majoritatea textelor mai mult sau mai putin vechi care ating acest subiect se fac varii consideratii privind capacitătile extraordinare ce pot fi dobîndite. În „pasul” despre puterile miraculoase, Yoga sūtra arată pericolul care îl paste pe yogin dacă se lasă ademenit de zei si vrea să dobîndească mai multe/ mari „puteri”. Poate devia de la calea cea dreaptă, periclitînd atingerea scopului final – eliberarea.
4. Kayvalya Pada/ Pasul izolării (34 de sutra). Sînt păreri (sinteza: J. Filliozat, L’Inde classique, Paris 1953 ), după care ar fi adăugire tîrzie. Argumente: scurtimea capitolului si, de fapt, s-ar relua si probleme din al doilea pada, sau a unora care ar fi avut mai degrabă loc în primele trei capitole.
Sînt abordate aspecte filosofice considerate de autor importante pentru Yoga (sînt varii studii despre interdependentele cu Sāmkya-yoga), apoi natura complexului mecanism al mintii, consideratii asupra modului de functionare, necesare yoginului. Alt subiect – karma, generată de jocul gîndurilor, dorintelor, actiunilor, faptelor si efectelor lor. Efectul karmei în decursul „vietilor înlăntuite” e atasamentul fată de învelisul corporal al momentului care, din cauza naturii lui efemere, e supus lantului transformărilor în jocul viată-moarte. Eliberarea poate fi dobîndită după un drum la capătul căruia se depăseste întelegerea naturii mintii, a naturii învelisului corporal. Atunci cînd Sinele/ purusha e ancorat în natura sa reală, adevărată, aceasta e Constiinta Pură. Prin folosirea în deschiderea la Yoga sūtra a lui „atha”/ „acum/ prin urmare”, Patańjali arată caracterul de sinteză al operei, de redare în termeni ordonati, expliciti, edificati al altor texte/ doctrine. Mircea Eliade : „Patańjali mărturiseste (Y.- S., I, 1) că nu face, de fapt, decît să revadă si să aducă la cunostinta publicului traditiile doctrinale si tehnice ale Yoga”. Apoi: „Patańjali… reia, în mare, darśana Sāmkhya, pe care o subordonează unui teism destul de superficial”.
Există în India, în medii filozofice, universitare, ashramuri , si ideea că Hiranyagarbha a redactat Yoga sūtra. În genere, e cvasi-imposibil ca multe din textele vechi să fie datate corect, si pentru că autorii indieni folosesc predilect în locul unui sistem eminamente original o „reformulare”, conformă epocii ca limbaj/ achizitie culturală, a unor doctrine mai vechi. Despre sistemul Sāmkhya, a cărui interdependentă cu Yoga este evidentă, se spune că e cea mai veche darśana, creatia unui rishi , Kapilā. Poate sensul termenului Sāmkhya a fost de „discriminare”. Scopul principal al acestei filozofii, în acceptiunea lui M. Eliade , pare a fi cel al disocierii, discriminării spiritului/ Purusha de materie/ Prakriti . Cel mai vechi text al doctrinei, Sāmkhya Kārikā, e atribuit înteleptului Ishwara Krisna. Datarea acestui text nu e certă, dar s-a spus (M. Eliade) că nu poate fi posterioară secolului V e.n. Opinia majoritară – Sāmkhya exista înainte de budism. Cele mai importante deosebiri dintre Yoga si Sāmkhya: a. Sāmkhya este ateistă/ Yoga teistă, postulînd existenta lui Ishwara; b. Sāmkhya: calea salvării e legată de cunoasterea de tip metafizic; Yoga dă importantă tehnicilor de meditatie.
După traditie, Gautama Siddhārtha/ Buddha a studiat în āshram-ul Alarkalam sistemul Sāmkhya.
S-a spus că Patańjali a fost influentat si de Jainism , si că ar fi influentat pe doctrinarii acestui sistem. Si-a numit sistemul Yoga, fără să îl diferentieze de alte căi yoga deja existente. Ce vechime ar putea avea yoga? Unii cred că vine din vremuri care tin mai mult de mitologic, decît de arheologic, cu cel putin 1000 de ani î.C. . Sînt dovezi ale existentei yoga la Mohendjo Daro si Harappa: „Postura zeului… traditională, a unui yoghin indian”. Sau: „E Siva Prasupati, Siva stăpînul animalelor... Originea sa preariană e neîndoioasă”, scrie Louis Renou, „e Mahayoghinul, marele Yoghin, Yoghi, Stăpînul Yoghinilor, numit si Dhurjati” . Pentru prima dată (Mircea Eliade) cuvîntul „yoga” în sens tehnic se întîlneste în Taittirīya Upanishad 2, 4 (yoga ātmā) si Kātha Upanishad 2, 12 (adhyatma yoga).
Indiferent de perioada în care yoga a trecut bariera unei sistematizări care ia conferit calitatea unui „sistem”, fenomenul în sine urcă pînă departe în negura vremilor tării lui Bhārata. Etimologic, Yoga derivă din rădăcina „yuj” = „a lega laolaltă, a uni, a tine strîns, a pune la jug, a înhăma”. După Mircea Eliade, yoga ajunsese să fie folosită pentru a caracteriza orice tehnică de asceză / metodă de meditatie, adăugînd, ca si alti exegeti, că Patańjali Yoga este Yoga Clasică în ochii specialistilor. Sînt numeroase alte căi, mai mult/ mai putin vulgarizate, nesistematizate, chiar forme de yoga nebrahmanice, ca ale budistilor, jainistilor. Ar fi greu să separăm cultura si civilizatia mediilor indiene si a altora marcate de Buddha de yoga. Sensul yuj pare, după unii, o formă metaforică evidentă de a arăta că respectiva legare presupune, ca o conditie sine qua non, întîi ruperea legăturilor care unesc spiritul yog-ului cu vîltoarea lumii. E vorba de o detasare, emancipare în raport cu lumea cosmică, materială, de materie. Yoga, la început, însemna si o interiorizare a riturilor, experimentare mistică a sacrificiilor de tip vedic ; originea unei mari părti a practicilor sale si găseau justificarea, initial, în sacrificiu, în angrenajul complicatului sistem sacrificial.
Yoga sūtra e considerată expunerea metodei Patańjali Yoga, Calea Regală/ Rājā Yoga, de multi aspiranti si guru. Altii o consideră o componentă a sistemului complex Rājā Yoga. În definirea Yoga metaforele abundă. Bhagavat Gītā: „Stînd în Yoga, îndeplineste toate faptele, părăsind legătura (fată de ele)…, fiind acelasi la reusită si la nereusită; acestei egalităti (de spirit) i se spune Yoga ”. Patañjali a definit yoga: „inhibarea, blocarea formelor circulare ale constiintei” .
Yoga sūtra este, fără îndoială, o pagină frumoasă a cărtii de spirit a omenirii.
Numită astfel după comentariul lui la Brahmasūtrabhāsya, a lui Śankara),
1 Mircea Eliade, Patańjali et le Yoga, Editions du Seuil, 1962
Sergiu Al. George, Limbă si gîndire în cultura indiană. Introducere în semiologia indiană, Ed. Stiintifică si Enciclopedică, 1976
M. Eliade, Patańjali et le Yoga.
Suren Goyal, Perspective oferite de Yoga, Editura Medicală, Bucuresti, 1992.
Sūtra - text de bază, ad. litt: fir, fir conducător, regulă.
Trad. Sergiu Al. George, op. cit.
M. Eliade a abordat hermeneutica termenului si întelesului „firului” în textele indiene.
Sergiu Al. George, op. cit.
Suren Goyal, op. cit.
Pānini, [103] 1.4.14: sup-tiń-antam padam.
S. Goyal.
M. Eliade, op. cit.
Mahābyasa - trad. Sergiu Al. George.
Shri Aurobindo, Guide du Yoga, Ed. Albin Michel, ed. 3-a, p. 313.
Mitologie: un an omenesc = o zi si o noapte din cel zeiesc, care are 360 ani omenesti; māha-yuga: 12 milioane de ani zeiesti, 1000 de māha-yuga: o kalpa, durata unei „creatii”. Sînt patru yuga: krita (satya), tretā, dvāpara si kali yuga. Prima: vîrsta de aur a omenirii; apoi: degenerarea fizică/ spirituală pînă la ultima yuga: vîrsta de fier. O kalpa: o zi din viata (de 1000 de ani) lui Brahma. O kalpa: o clipă din viata lui Siva si Visnu. Această „clipă”: 31104 x 1011 ani omenesti.
N.K. Gupta, Étude sur Shri Aurobindo, în Le guide de Yoga.
S. Goyal.
Yoga celor opt stadii.
Swami Krishnananda, Yoga, Meditatia si Jāpa Sādhana, Ed. Lotus, Bucuresti, 1992, p. 35.
Repetarea continuă a unei mantra.
Înfrînări; din cele cinci yamas - non-violenta, onestitatea, controlul sexual etc.
M. Eliade, Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne, 1936, Paris.
M. Eliade, Patańjali et le Yoga.
Idem.
Darśana – rădăcina drś = a vedea, a contempla, a întelege etc. În context: „sistem filosofic”. M. Eliade: darśana sînt viziuni/ puncte de vedere asupra diferitelor domenii ale filosofiei; pot fi chiar si scoli, pentru că adesea se transmite de la guru la discipol.
Áśram/ Áśrama, în context, loc în care se întemeiază, pe baza unor principii de viată austeră, o comunitate spirituală.
Nume dat în traditie fie lui Brahma, fie soarelui. Era simbolizat de un lotus.
Întelepti sanctificati datorită vietii austere si înaltei trepte a cunoasterii/ devotiunii atinse. Altă acceptiune: personaje mitologice cărora le-au fost revelate Vedele. În textele astronomice/ astrologice: 7 risi (saptarsi): stelele din constelatia Ursa Mare.
M. Eliade, Patańjali et le Yoga.
Prakriti: substanta primordială/ natura, principiul vietii etc.; notiune complexă, suscitînd discutii ample.
Satyananda Parahamsa, School of Yoga Monghyr, Yoga Sutras Ad.
Scoală/ curent mistico-filosofic apărut în secolul VI e.n. Marele Erou Vardhamana (Mahāvira Vārdhamana) - Jinna Biruitorul. Ca doctrină religioasă era definită sintetic prin „cele trei giuvaere”: credinta perfectă/ dreaptă, cunoasterea dreaptă, conduita perfectă.
Al. E. Russu, prefată la Swami Ramaianda, Kriya Yoga, Ed. Lotus, Bucuresti, 1992, p. 8.
J.M. Casal, Civilizatia Indusului si enigmele ei, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1978, p. 167.
Idem, p. 256.
M. Eliade, Yoga, p. 101.
După Ramacharaka si Swami Vivekananda principalele 5 ramuri ale yoga sînt: Hatha yoga (sănătatea fizică), Raja yoga (echilibrul fortelor psihice/ spiritualitatea) Jńāni yoga (Yoga cunoasterii si întelepciunii), Karma yoga (legea cauzelor si consecintelor), Bhakti yoga (Yoga iubirii desăvîrsite). Altă clasificare: Hatha, Mantra, Rāja si Śabda. În Yogatattva Upanisad: Mantra, Laya, Hatha, Rāja. Lista clasificărilor este vastă.
Bhagavat Gita, II, 48, trad. Sergiu Al. George.
Yoga Sūtra, I, 2.
joi, 1 noiembrie 2007
Despre Cartea cărţilor belgiene şi cum văd viata şi lumea filosofii amatori - Convorbiri Literare, iulie 2007
Jacques De Decker (n. 1945) a apărut în limba română cu mai multe volume: Roata cea mare, roman, 1988, Magnolia sau vo-devilul sau v-o spun eu!, teatru, 2000, si, la editura Fides din Iasi, în traducerea Petrutei Spânu: Cartea cărtilor belgiene. Literatura belgiană de azi, eseuri critice, 2001, Joc de interior si alte piese, teatru, 2003, Nu ai văzut nimic la Waterloo, proză scurtă, 2005, Filosofii amatori, proză scurtă, 2005, Povestiri cu tablouri (în colaborare cu Paul Edmond), proză scurtă, 2006.
Cartea cărtilor belgiene. Literatura belgiană de azi poate fi apreciată si ca o privire personală, lucidă, asupra operei unor scriitori belgieni, majoritatea afirmati în anii ’70, reflectată în o serie de eseuri, cele mai multe apărute în „Le Soir”, din Bruxelles, în esentă, scrie autorul, după principiul restituirii „primului impact pe care un roman, o culegere de nuvele sau de poeme l-au avut încă de la aparitie”.
Reamintesc că (si) în ultima perioadă ani s-a teoretizat mult pe marginea conceptului de regionalism, receptat fie ca un anacronism, opozabil globalizării/ europenizării, fie ca o necesitate de ordin „estetic” ori bagatelizator, tinzînd spre provincialism, văzut uneori si ca o variantă grobiană, detestabilă în sine prin chiar natura ei. În discutiile pe care le au belgienii (si nu numai ei) despre poezia flamandă, de pildă, s-a spus, nejustificat, că ar suferi de influente care ar transforma-o într-o „colonie poetică olandeză”, chiar începînd cu poemul epic Van den Vos Reynaerde. Profesorul universitar si scriitorul belgian Robert Stallaerts scrie că aceste influente au fost cruciale pentru poetica flamandă, dar nu poti rezuma întreaga poezie a acestei zone, în care trăiesc cca. zece milioane de oameni, doar la asta. Voci poetice remarcabile ale Flandrei contrazic această idee. Jacques De Decker are în vedere un alt aspect – anume posibilul pas către limba franceză a multor scriitori flamanzi. A considerat că trebuie remarcat cum literatura belgiană, începând cu anii 70, confirmându-se acest trend în anii 80-90, a înregistrat un „salt uimitor”. Autorul are în vedere, în principal, „cauze” ca: dinamica scriitorilor afirmati în anii 70, în frunte cu Pierre Mertens, sau constientizarea belgitătii. Jacques De Decker relevă un aspect interesant si pentru noi, românii, din anumite puncte de vedere (legat si de discutii de tipul centru – periferie) – este convins că autorii din Flandra vor alege să scrie în franceză, scriitorii belgieni „apropiindu-se”, de altfel, de Franta, remarcând si că „trenul Thalys a apropiat atât de mult Parisul de Bruxelles, încât nu se mai stie prea bine care din aceste orase a devenit periferia celuilalt.” Pasul următor, în opinia sa, va fi atunci când „editurile literare belgiene vor avea si ele drept de cetate în ansamblul francofon si nu se vor mai izbi de excesele centralismului parizian”. Această afirmatie a lui Jacques De Decker vine să întărească, pentru cine mai avea nevoie, convingerea că pentru ca autorii tărilor din Est care doresc să aibă acces pe piata din Vest ar fi si alte probleme, dincolo de apartenenta la o „limbă minoră” sau care nu este „de circulatie internatională”. Aceasta este numai una din cele pe care le vor întâmpina, dincolo de criteriile de piată, stilul de marketing, aportul forurilor culturale statale, puterea de adaptare si, în fond, de apetenta de a se „racorda”, într-o manieră „potrivită” sau nu, la mentalitatea europeană si, în ce ne priveste, pe fundalul constientizării mai profunde a românitătii noastre.
Cartea cărtilor belgiene. Literatura belgiană de azi reuneste articole despre opera scriitorilor: Alain Berenboom (cu „o libertate de gândire, de denuntare, de decrispare feroce, tonică, strălucitoare”; sunt analizate romanele Pozitia misionarului roscat – în care a „dovedit că nu are nici un tabu”, Masa de orez – în care si-a rafinat maniera, si-a asumat riscuri majore fată de curiozitatea si subtilitatea cititorului”, Picnicul olandezelor – în care practică „cu o răbdare magistrală tehnica amânării… pentru a ne deruta mai bine”), Charles Bertin (autor a 4 romane, în 30 de ani; „romancier rar dar dens, în acelasi timp extrem de stăpânit si ciudat de limpede, inocenta emotiilor mergând mână în mână cu experienta mijloacelor care le traduc”; sunt analizate Grădinile în desert si Călătoria de iarnă, „construită după un contrapunct strict. Două siruri de capitole alternează. Pe un versant, povestirea lentei convertiri a unui văduv la scris, după marea ruptură din existenta sa. Pe celălalt, lunile de fericire care, cu douăzeci de ani în urmă, s-au zdrobit de un castan.”), Jean Claude Bologne, Jacques Cels, William Cliff, Gaston Compère, Jacques Crickillon, François Emmanuel, Vincent Engle, Jacqueline Harpman, Philippe Jones, Michel Lambert, Claire Lejeune, Jean-Louis Lippert, Pierre Mertens, Amélie Nothomb, Jean-Luc Outers, Patrick Roegiers, Dominique Rolin, Bernard Tirtiaux, Jean-Philippe Toussaint, Guy Vaes, Jean-Pierre Verheggen si Liliane Wouters (în Scrisoare către Liliane Wouters – când scriitoarea a primit premiul Montaigne). Lectura prezintă interes si prin prisma modului de abordare a textului eseistic/ critic. De altfel, Jacques De Decker consideră că cercetările lui, ulterioare acestei cărti, s-ar putea îndrepta si în „sensul criticii de întâmpinare venite din Germania” care, adaugă, „atrage tot mai multi adepti”.
Si în teatrul si proza lui, Jacques De Decker se relevă cu frământările cetăteanului Belgiei, dar si Europei zilelor noastre, fată cu provocările la care îl supune timpul nostru – crearea/ lărgirea UE, „melanjul” Est-Vest. Demersul politic, crearea Europei Unite a dus si la un alt fel de viziune a problemelor din Est, în mentalitatea vesticilor. Chiar la nuantarea imaginii pe care Vestul o avea despre Est, din multe puncte de vedere. O repede-privire asupra acestor aspecte are Jacques De Decker în fragmentul Disidentele conversatiei, din volumul Filosofii amatori. O „discutie” dintre cei doi prieteni, „filosofi amatori”, René si Henri, care are ca „punct de pornire” cărtile lui Soljenitîn, în viziunea unuia din cei doi „asimilate… rebuturilor istoriei literaturii, rebuturilor istoriei, de fapt”. Iar Soljenitin, care are „o întreagă operă, dar care până acum nu a făcut decât să dea bine la imagine”, este, în viziunea aceluiasi „filosof amator”, „o sigurantă fuzibilă” de care „te servesti atât cât ai nevoie”, pentru că „era nevoie de o sigurantă fuzibilă pentru a discredita o întreagă orânduire, dar care să nu fie mai înspăimântătoare decât orânduirea însăsi”. Ce se întâmplă acum în Est? „Astăzi sunt mai putin atras ca altădată, îmi închipui prea bine ce se petrece acolo, după cele ce mi se povestesc. Goana după profit, mai odioasă chiar decât aici: umilirea, coruptia, alienarea materialistă. Dezgustător.” La întrebarea lui Henri, ce ar fi de reprosat dizidentilor, răspunsul este: „Că au fost agentii, cel mai adesea involuntari, ai acestor lucruri. Că au fost chezasii hrăpăretilor, ai celor care nu asteptau decât deschiderea unei brese pentru a năvăli cu carnetele lor de cecuri, cu fictiunea lor industrială, cu cinismul, cu conceptia lor instrumentală despre om, considerat doar un consumator. O tintă, asa cum îl consideră cei din publicitate, a comertului lor cu diverse mărfuri de tot felul”. Si nu cred că este vorba de (doar de) politică/ ideologie aici, ci pur si simplu sînt problemele pe care le are de surmontat un personaj din Belgia, asa cum le vede Jacques De Decker. Si, cum ar spune René, „nu există nici un intelectual demn de acest nume care să nu refuze orice referire ideologică, indiferent care ar fi ea. Unui intelectual nu-i trebuie o tabără, pentru că aceasta îi limitează orizontul gândirii”. La modul în care era văzut, si este acum, Estul de către Occident, autorul revine si în alte proze, de pildă Un copil al veacului (în volumul Nu ai văzut nimic la Waterloo): „În comparatie cu ce se petrece acum acolo, era Paradisul. Observi că nimeni nu îndrăzneste să spună asta cu adevărat?”. Ca si episodul (întâlnit si în Disidentele conversatiei, si în, de exemplu, Un copil al veacului) în care, la căderea Zidului Berlinului, cei din Est „au năvălit”să cumpere gumă de mestecat, hamburgheri, chiloti si prezervative.
Să remarcăm si lumea frumoasă (cu istorie interesantă, locuri deosebite, obiceiuri, rafinament s.a.) a oamenilor înclinati spre artă (si a colectionarilor), dar si parcă mult prea singuri, de pildă din Suzzane si mărul (în volumul de proze scurte Povestiri cu tablouri, scrisîn colaborare cu Paul Edmond). Dragostea este si ea prezentă, dar parcă mai mult latentă, misterioasă, ca o atractie. Oamenii sunt, uneori, parcă trăiti de viată, desi se bucură ea – si „zorile sunt o promisiune”. Si în prozele scurte din volumul Nu ai văzut nimic la Waterloo autorul surprinde, printre altele, apăsarea singurătătii, înstrăinarea, un fel de a trăi parcă paralel cu realul. De pildă în Dioptriile, Hugo, care „nu călătorea niciodată. Se deplasa”, a iesit dintr-o întâmplare din rutina zilnică care îi devora zilele pentru că… si-a uitat ochelarii (pe care îi folosea numai pentru citit) acasă si, privind, ca niciodată, pe fereastra vagonului, „ce a văzut l-a derutat pur si simplu… Nimic din ce vedea nu mai corespundea imaginilor fixate în amintirile sale. Descoperea lumea. Viata sa redevenea o călătorie”.
Prin aceste cărti (apărute la editura Fides, care a publicat si alti scriitori belgieni: Maurice Carême, Castelul de pe mare. Povestiri inedite. Povestiri insolite, Jaqcueline Harpman, Lucarna s.a., tot în traducerea Petrutei Spânu), Jacques De Decker deschide cititorului român usa către o cameră mai putin „arătată”, unde se află o oglindă prin care se vede într-un anume fel Europa, atât a „esticilor”, cât si a „vesticilor”. O cameră aflată într-o casă mai mare (cu atâtea alte încăperi, cu oglinzile lor), numită Europa.
Jacques De Decker, Cartea cărtilor belgiene. Literatura belgiană de azi, eseuri critice, 2001, Nu ai văzut nimic la Waterloo, proză scurtă, 2005, Filosofii amatori, proză scurtă, 2005, Povestiri cu tablouri (în colaborare cu Paul Edmond), proză scurtă, 2006 – traducerea: Petruta Spânu, Editura Fides, Iasi
Jacques De Decker este critic literar, romancier, dramaturg, eseist, ziarist, traducător, profesor universitar, membru (si secretar permanent) al Academiei Regale de Limbă si Literatură Franceză din Belgia
R. Stallaerts, „Pe scurt despre poezia flamandă”, în Poezia, primăvară 2004.
Thalys – retea de trenuri de mare viteză cu trasee prin: Franta, Belgia, Tările de Jos si Germania. Traseul principal: Paris – Bruxelles (de la Paris, Gara de Nord, la Bruxelles, Gare du Midi/ Zuidstation, drumul de cca. 300 km este străbătut în o oră si 25 de minute).
Cartea cărtilor belgiene. Literatura belgiană de azi poate fi apreciată si ca o privire personală, lucidă, asupra operei unor scriitori belgieni, majoritatea afirmati în anii ’70, reflectată în o serie de eseuri, cele mai multe apărute în „Le Soir”, din Bruxelles, în esentă, scrie autorul, după principiul restituirii „primului impact pe care un roman, o culegere de nuvele sau de poeme l-au avut încă de la aparitie”.
Reamintesc că (si) în ultima perioadă ani s-a teoretizat mult pe marginea conceptului de regionalism, receptat fie ca un anacronism, opozabil globalizării/ europenizării, fie ca o necesitate de ordin „estetic” ori bagatelizator, tinzînd spre provincialism, văzut uneori si ca o variantă grobiană, detestabilă în sine prin chiar natura ei. În discutiile pe care le au belgienii (si nu numai ei) despre poezia flamandă, de pildă, s-a spus, nejustificat, că ar suferi de influente care ar transforma-o într-o „colonie poetică olandeză”, chiar începînd cu poemul epic Van den Vos Reynaerde. Profesorul universitar si scriitorul belgian Robert Stallaerts scrie că aceste influente au fost cruciale pentru poetica flamandă, dar nu poti rezuma întreaga poezie a acestei zone, în care trăiesc cca. zece milioane de oameni, doar la asta. Voci poetice remarcabile ale Flandrei contrazic această idee. Jacques De Decker are în vedere un alt aspect – anume posibilul pas către limba franceză a multor scriitori flamanzi. A considerat că trebuie remarcat cum literatura belgiană, începând cu anii 70, confirmându-se acest trend în anii 80-90, a înregistrat un „salt uimitor”. Autorul are în vedere, în principal, „cauze” ca: dinamica scriitorilor afirmati în anii 70, în frunte cu Pierre Mertens, sau constientizarea belgitătii. Jacques De Decker relevă un aspect interesant si pentru noi, românii, din anumite puncte de vedere (legat si de discutii de tipul centru – periferie) – este convins că autorii din Flandra vor alege să scrie în franceză, scriitorii belgieni „apropiindu-se”, de altfel, de Franta, remarcând si că „trenul Thalys a apropiat atât de mult Parisul de Bruxelles, încât nu se mai stie prea bine care din aceste orase a devenit periferia celuilalt.” Pasul următor, în opinia sa, va fi atunci când „editurile literare belgiene vor avea si ele drept de cetate în ansamblul francofon si nu se vor mai izbi de excesele centralismului parizian”. Această afirmatie a lui Jacques De Decker vine să întărească, pentru cine mai avea nevoie, convingerea că pentru ca autorii tărilor din Est care doresc să aibă acces pe piata din Vest ar fi si alte probleme, dincolo de apartenenta la o „limbă minoră” sau care nu este „de circulatie internatională”. Aceasta este numai una din cele pe care le vor întâmpina, dincolo de criteriile de piată, stilul de marketing, aportul forurilor culturale statale, puterea de adaptare si, în fond, de apetenta de a se „racorda”, într-o manieră „potrivită” sau nu, la mentalitatea europeană si, în ce ne priveste, pe fundalul constientizării mai profunde a românitătii noastre.
Cartea cărtilor belgiene. Literatura belgiană de azi reuneste articole despre opera scriitorilor: Alain Berenboom (cu „o libertate de gândire, de denuntare, de decrispare feroce, tonică, strălucitoare”; sunt analizate romanele Pozitia misionarului roscat – în care a „dovedit că nu are nici un tabu”, Masa de orez – în care si-a rafinat maniera, si-a asumat riscuri majore fată de curiozitatea si subtilitatea cititorului”, Picnicul olandezelor – în care practică „cu o răbdare magistrală tehnica amânării… pentru a ne deruta mai bine”), Charles Bertin (autor a 4 romane, în 30 de ani; „romancier rar dar dens, în acelasi timp extrem de stăpânit si ciudat de limpede, inocenta emotiilor mergând mână în mână cu experienta mijloacelor care le traduc”; sunt analizate Grădinile în desert si Călătoria de iarnă, „construită după un contrapunct strict. Două siruri de capitole alternează. Pe un versant, povestirea lentei convertiri a unui văduv la scris, după marea ruptură din existenta sa. Pe celălalt, lunile de fericire care, cu douăzeci de ani în urmă, s-au zdrobit de un castan.”), Jean Claude Bologne, Jacques Cels, William Cliff, Gaston Compère, Jacques Crickillon, François Emmanuel, Vincent Engle, Jacqueline Harpman, Philippe Jones, Michel Lambert, Claire Lejeune, Jean-Louis Lippert, Pierre Mertens, Amélie Nothomb, Jean-Luc Outers, Patrick Roegiers, Dominique Rolin, Bernard Tirtiaux, Jean-Philippe Toussaint, Guy Vaes, Jean-Pierre Verheggen si Liliane Wouters (în Scrisoare către Liliane Wouters – când scriitoarea a primit premiul Montaigne). Lectura prezintă interes si prin prisma modului de abordare a textului eseistic/ critic. De altfel, Jacques De Decker consideră că cercetările lui, ulterioare acestei cărti, s-ar putea îndrepta si în „sensul criticii de întâmpinare venite din Germania” care, adaugă, „atrage tot mai multi adepti”.
Si în teatrul si proza lui, Jacques De Decker se relevă cu frământările cetăteanului Belgiei, dar si Europei zilelor noastre, fată cu provocările la care îl supune timpul nostru – crearea/ lărgirea UE, „melanjul” Est-Vest. Demersul politic, crearea Europei Unite a dus si la un alt fel de viziune a problemelor din Est, în mentalitatea vesticilor. Chiar la nuantarea imaginii pe care Vestul o avea despre Est, din multe puncte de vedere. O repede-privire asupra acestor aspecte are Jacques De Decker în fragmentul Disidentele conversatiei, din volumul Filosofii amatori. O „discutie” dintre cei doi prieteni, „filosofi amatori”, René si Henri, care are ca „punct de pornire” cărtile lui Soljenitîn, în viziunea unuia din cei doi „asimilate… rebuturilor istoriei literaturii, rebuturilor istoriei, de fapt”. Iar Soljenitin, care are „o întreagă operă, dar care până acum nu a făcut decât să dea bine la imagine”, este, în viziunea aceluiasi „filosof amator”, „o sigurantă fuzibilă” de care „te servesti atât cât ai nevoie”, pentru că „era nevoie de o sigurantă fuzibilă pentru a discredita o întreagă orânduire, dar care să nu fie mai înspăimântătoare decât orânduirea însăsi”. Ce se întâmplă acum în Est? „Astăzi sunt mai putin atras ca altădată, îmi închipui prea bine ce se petrece acolo, după cele ce mi se povestesc. Goana după profit, mai odioasă chiar decât aici: umilirea, coruptia, alienarea materialistă. Dezgustător.” La întrebarea lui Henri, ce ar fi de reprosat dizidentilor, răspunsul este: „Că au fost agentii, cel mai adesea involuntari, ai acestor lucruri. Că au fost chezasii hrăpăretilor, ai celor care nu asteptau decât deschiderea unei brese pentru a năvăli cu carnetele lor de cecuri, cu fictiunea lor industrială, cu cinismul, cu conceptia lor instrumentală despre om, considerat doar un consumator. O tintă, asa cum îl consideră cei din publicitate, a comertului lor cu diverse mărfuri de tot felul”. Si nu cred că este vorba de (doar de) politică/ ideologie aici, ci pur si simplu sînt problemele pe care le are de surmontat un personaj din Belgia, asa cum le vede Jacques De Decker. Si, cum ar spune René, „nu există nici un intelectual demn de acest nume care să nu refuze orice referire ideologică, indiferent care ar fi ea. Unui intelectual nu-i trebuie o tabără, pentru că aceasta îi limitează orizontul gândirii”. La modul în care era văzut, si este acum, Estul de către Occident, autorul revine si în alte proze, de pildă Un copil al veacului (în volumul Nu ai văzut nimic la Waterloo): „În comparatie cu ce se petrece acum acolo, era Paradisul. Observi că nimeni nu îndrăzneste să spună asta cu adevărat?”. Ca si episodul (întâlnit si în Disidentele conversatiei, si în, de exemplu, Un copil al veacului) în care, la căderea Zidului Berlinului, cei din Est „au năvălit”să cumpere gumă de mestecat, hamburgheri, chiloti si prezervative.
Să remarcăm si lumea frumoasă (cu istorie interesantă, locuri deosebite, obiceiuri, rafinament s.a.) a oamenilor înclinati spre artă (si a colectionarilor), dar si parcă mult prea singuri, de pildă din Suzzane si mărul (în volumul de proze scurte Povestiri cu tablouri, scrisîn colaborare cu Paul Edmond). Dragostea este si ea prezentă, dar parcă mai mult latentă, misterioasă, ca o atractie. Oamenii sunt, uneori, parcă trăiti de viată, desi se bucură ea – si „zorile sunt o promisiune”. Si în prozele scurte din volumul Nu ai văzut nimic la Waterloo autorul surprinde, printre altele, apăsarea singurătătii, înstrăinarea, un fel de a trăi parcă paralel cu realul. De pildă în Dioptriile, Hugo, care „nu călătorea niciodată. Se deplasa”, a iesit dintr-o întâmplare din rutina zilnică care îi devora zilele pentru că… si-a uitat ochelarii (pe care îi folosea numai pentru citit) acasă si, privind, ca niciodată, pe fereastra vagonului, „ce a văzut l-a derutat pur si simplu… Nimic din ce vedea nu mai corespundea imaginilor fixate în amintirile sale. Descoperea lumea. Viata sa redevenea o călătorie”.
Prin aceste cărti (apărute la editura Fides, care a publicat si alti scriitori belgieni: Maurice Carême, Castelul de pe mare. Povestiri inedite. Povestiri insolite, Jaqcueline Harpman, Lucarna s.a., tot în traducerea Petrutei Spânu), Jacques De Decker deschide cititorului român usa către o cameră mai putin „arătată”, unde se află o oglindă prin care se vede într-un anume fel Europa, atât a „esticilor”, cât si a „vesticilor”. O cameră aflată într-o casă mai mare (cu atâtea alte încăperi, cu oglinzile lor), numită Europa.
Jacques De Decker, Cartea cărtilor belgiene. Literatura belgiană de azi, eseuri critice, 2001, Nu ai văzut nimic la Waterloo, proză scurtă, 2005, Filosofii amatori, proză scurtă, 2005, Povestiri cu tablouri (în colaborare cu Paul Edmond), proză scurtă, 2006 – traducerea: Petruta Spânu, Editura Fides, Iasi
Jacques De Decker este critic literar, romancier, dramaturg, eseist, ziarist, traducător, profesor universitar, membru (si secretar permanent) al Academiei Regale de Limbă si Literatură Franceză din Belgia
R. Stallaerts, „Pe scurt despre poezia flamandă”, în Poezia, primăvară 2004.
Thalys – retea de trenuri de mare viteză cu trasee prin: Franta, Belgia, Tările de Jos si Germania. Traseul principal: Paris – Bruxelles (de la Paris, Gara de Nord, la Bruxelles, Gare du Midi/ Zuidstation, drumul de cca. 300 km este străbătut în o oră si 25 de minute).
Jurnal ecleziastic - Convorbiri Literare, iunie 2007
„Încerc să-mi închipui gura orasului. O gaură fără fund? N-ajung la liman, tabloul este gresit. Nu-i o gură, e o limbă. Se stie cum este la vaci: dacă se întinde după sare sau după ceva bun, limba asta nu mai sfîrseste să iasă din gură. Orasul linge patina zonei rurale, strălucirea crustei. Ca să niveleze totul, să fie totul totuna. Trebuie îngropată doar ambitia de a fi tu însuti si te obisnuiesti cu această schimbare.”
Toni Halter, Jurnal Ecleziastic, p. 42.
Ceva timp în urmă, scriam despre Luisa Famos , o poetă din regiunea Alpilor Centrali, sud-estul Elvetiei, cantonul Grischon , unde se trăieste în romansă. Scriam despre istoria romansilor, care, se poate spune, începe după tratatul de la Verdun, din 842 . Romansa, atestată din secolul al XII-lea , limbă „natională” (a patra din Elvetia, din 1938; limba maternă a cca. 40-70.000 de locuitori, majoritatea vorbind mai multe limbi), din 1996 este „limba oficială în relatiile dintre Confederatie si cetătenii de limbă romansă”, alături de germană, franceză si italiană. Romansii sînt „minoritate etnică, culturală si istorică de origine neolatină ”, avînd limba maternă romansa (reto-romansa), cu patru idiomuri, functie de regiunile în care sînt vorbite: sursilvană (în Surselva, pe valea Rinului anterior), sutsilvană (zona Rinului posterior), surmirană (în Surmeir) si ladina , în Engadina (cu idiomurile: ladina putčr – Engadina de sus, valladčr – Engadina de jos; diferentierea a apărut după ce, în secolul XVI, Duri Chiampel a tradus psalmii în ladină, punînd bazele limbii scrise în Engadina de jos). Astfel, romansa este denumită în sursilvană rumontsch, surmirană – rumantsch s.a.
Relativ recent, a apărut, în traducerea Magdalenei Popescu-Marin, Jurnal ecleziastic – carte semnată de scriitorul retoroman de expresie sursilvană Toni Halter, care a mai fost tradus în limba română cu nuvele – Fîn sălbatic, în antologia Meandre, 1988, Proprietarul, în antologia Omul de la fereastră, si romanul Călăretul de la Greina, 1999, datorate tot Magdalenei Popescu-Marin s.a..
Toni Halter (1914-1986), a văzut lumina zilei în enclava Sursaissa, într-o familie de valseri romanizati care ajunseseră în zona Surselva probabil prin secolul al XVIII-lea. A obtinut o diplomă de învătător la Chur/ Cuera, apoi o vreme a lucrat la scoala din Vella – (descrie „vechea capitală a Văii Lumnezia” în romanul Călăretul de la Greina), unde s-a întors, după ce a absolvit universitatea, ca profesor. Aici a stat pînă ce a păsit poarta spre „dincolo”, implicîndu-se în viata comunitătii (ca profesor, scriitor si organist). Gînduri, amintiri si consideratii despre această comunitate/ parohie, cu accente pe viata oamenilor locului (si prin prisma religioasă, dar nu numai), alcătuiesc interesantul tablou al Jurnalului, cu intarsii în legende, povesti, istoria, obiceiuri, viata cotidiană, folclorul zonei. Titlurile capitolelor, după un Cuvînt introductiv al autorului, pot fi sugestive: Altarul mare, Amvonul, Adunarea bisericească, Confesionalul, Tabloul gigantic, Vestea, Martin da Reina, Sacristanul, Strămosii, Miercurea cenusii, Al patrulea altar, Corul bisericesc, În fata bisericii, Crucea misiunii, Cristelnita de piatră, Viziunea.
Pe măsură ce călătoreste pagină cu pagină, cititorul întelege de ce, apărut în 1977, Jurnalul ecleziastic este considerat „unul din cele mai interesante eseuri cvasi-filosofice din literatura elvetiană a secolului trecut” . Europa este la momentul de fată o idee frumoasă, în al cărei tablou viitor, încă, în multe locuri în penumbra este cea care predomină în ce priveste viata oamenilor din fiecare loc în parte, asa cum este el acum, cu traditii, obiceiuri, cu tot ce înseamnă felul lor de a fi. Poate că fără a privi neapărat în această perspectivă, Toni Halter încearcă să vadă, în viata comunitătii din care făcea parte, dincolo de jocul subtil pe care îl construieste clipa prin complicatul balans între „atunci” si „acum”, între „comoditatea” păstrării traditiei si întelegerea vremurilor. Viata oamenilor este proiectată, parcă, pe „fundalul” (sprijin imobilizat uneori, parcă, în afara timpului – ar părea la o privire nu foarte atentă) care este biserica: „Ne trebuie o religie adaptată la spiritul vremii, nu o idee muzeală”. „Înclinatia noastră este comoditatea” – Altarul; „Timp de secole cuvîntul lui Dumnezeu a fost anuntat din amvon. Azi nu mai este. Schimbarea liturgică cere o apropiere mai strînsă între podium si altar… băietilor cu păr lung, revoltatilor împotriva bunăstării, putin le pasă de amvon. El e legat prea mult de autoritatea paternă, de fictiunile prestabilite, de manipularea opiniei, de tot ceea ce ei refuză cu vehementă”; „Sîntem multumiti iubindu-L pe tatăl nostru în relatie directă... Am observat credinciosii din satul meu catolic cu veche traditie veniti la morminte. Am văzut cum se dau… mai la dreapta sau mai la stînga ca să ude cu apă sfintită numai mormintele lor si să nu cadă nici un strop alături, pe groapa celui neînrudit” – Amvonul. Sau „povestea” celui de-al patrulea altar, neobisnuit (contravine „schemei” uzuale 1-3-5), situat într-o pozitie „inferioară si lamentabilă” s.a.
Copiii pusi mereu pe sotii, tăranii care, desi mai vin la biserică în port popular văd „schimbarea” cum macină încet, dar sigur lumea lor, care părea (sau ei se încăpătînau să o vadă asa) imuabilă. Dar… „s-a început cu apa. S-au vîndut concernelor de la oras apele pentru mari sume de bani… A doua lovitură urmează cu teleschiurile, telescaunele si funicularele care urcă orice vîrf sau creastă” (Adunarea bisericească) s.a.. Si, cu toate, desi părea greu de crezut, oamenii s-au obisnuit cu toate astea. La urma urmei, „omul este o fiintă incalculabilă, sensibil ca un seismograf. El îsi programează pedeapsa, el intentionează să se spele de păcate, dar se revoltă cînd cea mai usoară umbră de adversitate îi iese în cale si devine culpabil chiar în timpul actului de purificare, între jurămînt si spovadă” – Confesionalul. Elementele autobiografice, reflexiile personale, referirile la istoria locului, la momentele si personajele care au marcat-o (Gion Anzoni Huonder, 1824-1867, cel care a scris poezia Tăranul liber, considerat poet national, Gieri Genatsch, 1584-1639, predicator si pastor din Engadina al cărui nume este legat de înfruntările dintre catolici si protestanti în Grisons, Tgalavaina – loc din Val Müstair, teatrul unei lupte între grizoni si austrieci, din 1499 s.a.) ne conduc pas cu pas în lumea din care vine Toni Halter, fie si pentru cît „vedem” cu ochii mintii locurile si oamenii pe care îi descrie. O lume în care frumusetea, puritatea, istoria este vrîstată, pe alocuri, de capitole mai întunecate, precum sadismul, cruzimea, sexul/ cruzimea nutrită de sex (ca în Vestea, unde ne întîlnim cu un pusti, Giuli, chinuit în virtutea unor obiceiuri despre care mai nimănui pe acolo nu i-ar fi trecut prin cap să le socotească crude, sau Mehel Glimaia, cel care a murit pentru că ciobanii i-au dat cu bună stiintă să bea, în ordine nepotrivită, zer si apă). Ne întîlnim cu eroi de demult, ca Martin da Reina, re-adus la viată de gîndul si pana lui Toni Halter. Viata lui Martin, felul în care judeca el lucrurile – cum a stiut să o iubească pe Giucunda, de care n-a avut niciodată parte – ne-ar părea, poate, ciudate, însă asa era el, asa era în vremea aceea. Martin da Reina, spune Toni Halter, este unul din numele celor căzuti în luptă la Tgalavaina.
Prin intermediul Jurnalului lui Toni Halter cititorul român are ocazia să parcurgă una din paginile cărtii numită „Europa”, din care, de acum, facem si noi parte. O lume care e desenată din atîtea si atîtea obiceiuri, atîtea locuri frumoase si în care istoria s-a scris în ritmuri proprii pentru fiecare. O lume pe care trebuie să o întelegem, să ne-o apropiem. Iar prin Jurnal ecleziastic Toni Halter ne duce mai aproape de viata/ istoria unui popor, a unei limbi înrudită cu a noastră, pentru care, în ciuda numărului mic de vorbitori, putem vorbi de o efervescentă culturală/ literară notabilă.
Scriam pe marginea cărtii Luisei Famos că istoria/ literatura/ poezia romansă pot fi pentru oricine interesante. Romansa (reto-romansa), cu doar cîteva zeci de mii de vorbitori, a ajuns la o diversitate lingvistică, culturală cu totul remarcabilă. Iar cartea lui Toni Halter, care prin felul în care a gîndit si a scris si-a atras „faima nemeritată de răzvrătit împotriva ordinii bisericesti ”, dar a cerut să i se graveze pe mormînt cuvintele „Sînt multumit că sînt fiintă umană si fericit de a fi crestin”, este una din căile potrivite pentru a ne apropia de această parte a lumii.
Toni Halter, Jurnal ecleziastic, traducere din romansă, note si prefată: Magdalena Popescu-Marin, editura Saeculum, Bucuresti, 2006
Floare de rîu, în „Convorbiri literare”, Cartea străină, iulie 2006 – Luisa Famos, Poesias/ Poezii, editie bilingvă romansă-română, traducere, prefată si note Ioana Trică, ilustratii: Simona Pop, Editura Kriterion, Bucuresti, Cluj-Napoca, 2006.
Germană: Graubünden, romansă: Grischun, franceză: Grisons, italiană – Grigioni, ladină: Grischun. Unul din cele 26 de cantoane ale Elvetiei, singurul trilingv (reto-romans, germană, italiană). Ocupă 7105 kmp.
După altii încă din secolul al VI-lea e.n. – socotit al încheierii romanizării/ crestinării, poate chiar mai înainte, stiut fiind si că în Cuira/ Chur/ Cuera, capitala regiunii Rhaetia Prima se oficia în latina populară.
Cel mai vechi document în romansă: în Codex de Nossadunnaun, din 1200 (A. Widmer, Nossadunnaun ed il pievel retoromontsch, în: Ischi nr. 43/ 1957, p. 62–68; I. Müller, Die bündn. Wallfahrt nach Einsiedeln, în: Corolla Heremitana, 1964, p. 127–36.)
Recensămînt 1970: 8% din populatia Elvetiei – 50.339 vorbitori; 29% în Grischon, unde sînt comunităti numeroase; 1880 – 1970: numărul lor a scăzut cu 11.500; M. Sala, I. Vintilă-Rădulescu, Limbile Europei, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2001 – 40.000.
Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, op. cit., p. 23 si 43.
Ioana Trică, Luisa Famos: trecerea prin lume si vocea eternă a poeziei sale, p. 5, subsol.
Termen relativ impropriu în situatia de fată; oamenii locului îl folosesc doar pentru dialectul vorbit în Engadina din Grischun; în plus, termenul e folosit în alte două situatii: pentru a denumi dialectul/ idiomul romanic vorbit în Alpii Dolomitici, dar si graiul iudeo-spaniol (ladino) vorbit si în zona Salonic. (Carlo Tagliavini, Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică, Bucuresti, 1977, p. 303; Augustin Maissen, Magdalena Popescu-Marin, Antologie de poezie romansă, 1980, p. 6, nota 1.
Numele regiunii vine de la rîul Inn (romansă: En), care se varsă în Dunăre.
Grup etnic de origine germană stabilit, în Elvetia, în Val d’Aosta; dialectul (germanic arhaic) valser/ walser (germană – Walserdeutsch); vorbit în asezări din Elvetia, Italia, Liechtenstein, Austria. Valserii care s-au asezat cu secole înainte în regiunile romanse, rămînînd izolati, si-au păstrat caracteristicile lingvistice arhaice. În Elvetia sînt între 10-20000 de vorbitori.
Culan de Crestaulta, roman, 1956, General Demont, dramă în 5 acte, 1963, Rosshirt am Greinapass, roman, 1963, Caumsura, 1967, Nadal, Historias entuorn il misteri legreivel, 1973, Culan. Der pfadsucher von Crestaulta, 1974, Fein selvadi, 1974, Igl misteri da Caumastgira, Surmiran da Gion Duno Simeon, 1974, Igl misteri da Caumastgira, Surmiran da Gion Duno Simeon, 1974, Diari suenter messa, 1977, Campsura, übers. aus dem Roman. von P. Hildefon Peng, (Orell Füssli, 1976), Flurin auf der Spur, Übers. aus dem Roman von Bernhard von Arx, 1978, Konzil im Dorf, 1980, 50 onns Chor mischedau Vella: 1932-1982, 1982, Patrizia, în retoromană sursilvană, 1982, Ovra cumpleta, 1989, Il cavalè della Greina, roman, 1991, Naven da Valata, roman, 1994, Treis romans da Toni Halter: Diari suenter messa, Culan da Crestaulta, Il cavalè della Greina, 1997.
Magdalena Popescu-Marin, Prefată, p. 6.
Magdalena Popescu-Marin, idem.
Toni Halter, Jurnal Ecleziastic, p. 42.
Ceva timp în urmă, scriam despre Luisa Famos , o poetă din regiunea Alpilor Centrali, sud-estul Elvetiei, cantonul Grischon , unde se trăieste în romansă. Scriam despre istoria romansilor, care, se poate spune, începe după tratatul de la Verdun, din 842 . Romansa, atestată din secolul al XII-lea , limbă „natională” (a patra din Elvetia, din 1938; limba maternă a cca. 40-70.000 de locuitori, majoritatea vorbind mai multe limbi), din 1996 este „limba oficială în relatiile dintre Confederatie si cetătenii de limbă romansă”, alături de germană, franceză si italiană. Romansii sînt „minoritate etnică, culturală si istorică de origine neolatină ”, avînd limba maternă romansa (reto-romansa), cu patru idiomuri, functie de regiunile în care sînt vorbite: sursilvană (în Surselva, pe valea Rinului anterior), sutsilvană (zona Rinului posterior), surmirană (în Surmeir) si ladina , în Engadina (cu idiomurile: ladina putčr – Engadina de sus, valladčr – Engadina de jos; diferentierea a apărut după ce, în secolul XVI, Duri Chiampel a tradus psalmii în ladină, punînd bazele limbii scrise în Engadina de jos). Astfel, romansa este denumită în sursilvană rumontsch, surmirană – rumantsch s.a.
Relativ recent, a apărut, în traducerea Magdalenei Popescu-Marin, Jurnal ecleziastic – carte semnată de scriitorul retoroman de expresie sursilvană Toni Halter, care a mai fost tradus în limba română cu nuvele – Fîn sălbatic, în antologia Meandre, 1988, Proprietarul, în antologia Omul de la fereastră, si romanul Călăretul de la Greina, 1999, datorate tot Magdalenei Popescu-Marin s.a..
Toni Halter (1914-1986), a văzut lumina zilei în enclava Sursaissa, într-o familie de valseri romanizati care ajunseseră în zona Surselva probabil prin secolul al XVIII-lea. A obtinut o diplomă de învătător la Chur/ Cuera, apoi o vreme a lucrat la scoala din Vella – (descrie „vechea capitală a Văii Lumnezia” în romanul Călăretul de la Greina), unde s-a întors, după ce a absolvit universitatea, ca profesor. Aici a stat pînă ce a păsit poarta spre „dincolo”, implicîndu-se în viata comunitătii (ca profesor, scriitor si organist). Gînduri, amintiri si consideratii despre această comunitate/ parohie, cu accente pe viata oamenilor locului (si prin prisma religioasă, dar nu numai), alcătuiesc interesantul tablou al Jurnalului, cu intarsii în legende, povesti, istoria, obiceiuri, viata cotidiană, folclorul zonei. Titlurile capitolelor, după un Cuvînt introductiv al autorului, pot fi sugestive: Altarul mare, Amvonul, Adunarea bisericească, Confesionalul, Tabloul gigantic, Vestea, Martin da Reina, Sacristanul, Strămosii, Miercurea cenusii, Al patrulea altar, Corul bisericesc, În fata bisericii, Crucea misiunii, Cristelnita de piatră, Viziunea.
Pe măsură ce călătoreste pagină cu pagină, cititorul întelege de ce, apărut în 1977, Jurnalul ecleziastic este considerat „unul din cele mai interesante eseuri cvasi-filosofice din literatura elvetiană a secolului trecut” . Europa este la momentul de fată o idee frumoasă, în al cărei tablou viitor, încă, în multe locuri în penumbra este cea care predomină în ce priveste viata oamenilor din fiecare loc în parte, asa cum este el acum, cu traditii, obiceiuri, cu tot ce înseamnă felul lor de a fi. Poate că fără a privi neapărat în această perspectivă, Toni Halter încearcă să vadă, în viata comunitătii din care făcea parte, dincolo de jocul subtil pe care îl construieste clipa prin complicatul balans între „atunci” si „acum”, între „comoditatea” păstrării traditiei si întelegerea vremurilor. Viata oamenilor este proiectată, parcă, pe „fundalul” (sprijin imobilizat uneori, parcă, în afara timpului – ar părea la o privire nu foarte atentă) care este biserica: „Ne trebuie o religie adaptată la spiritul vremii, nu o idee muzeală”. „Înclinatia noastră este comoditatea” – Altarul; „Timp de secole cuvîntul lui Dumnezeu a fost anuntat din amvon. Azi nu mai este. Schimbarea liturgică cere o apropiere mai strînsă între podium si altar… băietilor cu păr lung, revoltatilor împotriva bunăstării, putin le pasă de amvon. El e legat prea mult de autoritatea paternă, de fictiunile prestabilite, de manipularea opiniei, de tot ceea ce ei refuză cu vehementă”; „Sîntem multumiti iubindu-L pe tatăl nostru în relatie directă... Am observat credinciosii din satul meu catolic cu veche traditie veniti la morminte. Am văzut cum se dau… mai la dreapta sau mai la stînga ca să ude cu apă sfintită numai mormintele lor si să nu cadă nici un strop alături, pe groapa celui neînrudit” – Amvonul. Sau „povestea” celui de-al patrulea altar, neobisnuit (contravine „schemei” uzuale 1-3-5), situat într-o pozitie „inferioară si lamentabilă” s.a.
Copiii pusi mereu pe sotii, tăranii care, desi mai vin la biserică în port popular văd „schimbarea” cum macină încet, dar sigur lumea lor, care părea (sau ei se încăpătînau să o vadă asa) imuabilă. Dar… „s-a început cu apa. S-au vîndut concernelor de la oras apele pentru mari sume de bani… A doua lovitură urmează cu teleschiurile, telescaunele si funicularele care urcă orice vîrf sau creastă” (Adunarea bisericească) s.a.. Si, cu toate, desi părea greu de crezut, oamenii s-au obisnuit cu toate astea. La urma urmei, „omul este o fiintă incalculabilă, sensibil ca un seismograf. El îsi programează pedeapsa, el intentionează să se spele de păcate, dar se revoltă cînd cea mai usoară umbră de adversitate îi iese în cale si devine culpabil chiar în timpul actului de purificare, între jurămînt si spovadă” – Confesionalul. Elementele autobiografice, reflexiile personale, referirile la istoria locului, la momentele si personajele care au marcat-o (Gion Anzoni Huonder, 1824-1867, cel care a scris poezia Tăranul liber, considerat poet national, Gieri Genatsch, 1584-1639, predicator si pastor din Engadina al cărui nume este legat de înfruntările dintre catolici si protestanti în Grisons, Tgalavaina – loc din Val Müstair, teatrul unei lupte între grizoni si austrieci, din 1499 s.a.) ne conduc pas cu pas în lumea din care vine Toni Halter, fie si pentru cît „vedem” cu ochii mintii locurile si oamenii pe care îi descrie. O lume în care frumusetea, puritatea, istoria este vrîstată, pe alocuri, de capitole mai întunecate, precum sadismul, cruzimea, sexul/ cruzimea nutrită de sex (ca în Vestea, unde ne întîlnim cu un pusti, Giuli, chinuit în virtutea unor obiceiuri despre care mai nimănui pe acolo nu i-ar fi trecut prin cap să le socotească crude, sau Mehel Glimaia, cel care a murit pentru că ciobanii i-au dat cu bună stiintă să bea, în ordine nepotrivită, zer si apă). Ne întîlnim cu eroi de demult, ca Martin da Reina, re-adus la viată de gîndul si pana lui Toni Halter. Viata lui Martin, felul în care judeca el lucrurile – cum a stiut să o iubească pe Giucunda, de care n-a avut niciodată parte – ne-ar părea, poate, ciudate, însă asa era el, asa era în vremea aceea. Martin da Reina, spune Toni Halter, este unul din numele celor căzuti în luptă la Tgalavaina.
Prin intermediul Jurnalului lui Toni Halter cititorul român are ocazia să parcurgă una din paginile cărtii numită „Europa”, din care, de acum, facem si noi parte. O lume care e desenată din atîtea si atîtea obiceiuri, atîtea locuri frumoase si în care istoria s-a scris în ritmuri proprii pentru fiecare. O lume pe care trebuie să o întelegem, să ne-o apropiem. Iar prin Jurnal ecleziastic Toni Halter ne duce mai aproape de viata/ istoria unui popor, a unei limbi înrudită cu a noastră, pentru care, în ciuda numărului mic de vorbitori, putem vorbi de o efervescentă culturală/ literară notabilă.
Scriam pe marginea cărtii Luisei Famos că istoria/ literatura/ poezia romansă pot fi pentru oricine interesante. Romansa (reto-romansa), cu doar cîteva zeci de mii de vorbitori, a ajuns la o diversitate lingvistică, culturală cu totul remarcabilă. Iar cartea lui Toni Halter, care prin felul în care a gîndit si a scris si-a atras „faima nemeritată de răzvrătit împotriva ordinii bisericesti ”, dar a cerut să i se graveze pe mormînt cuvintele „Sînt multumit că sînt fiintă umană si fericit de a fi crestin”, este una din căile potrivite pentru a ne apropia de această parte a lumii.
Toni Halter, Jurnal ecleziastic, traducere din romansă, note si prefată: Magdalena Popescu-Marin, editura Saeculum, Bucuresti, 2006
Floare de rîu, în „Convorbiri literare”, Cartea străină, iulie 2006 – Luisa Famos, Poesias/ Poezii, editie bilingvă romansă-română, traducere, prefată si note Ioana Trică, ilustratii: Simona Pop, Editura Kriterion, Bucuresti, Cluj-Napoca, 2006.
Germană: Graubünden, romansă: Grischun, franceză: Grisons, italiană – Grigioni, ladină: Grischun. Unul din cele 26 de cantoane ale Elvetiei, singurul trilingv (reto-romans, germană, italiană). Ocupă 7105 kmp.
După altii încă din secolul al VI-lea e.n. – socotit al încheierii romanizării/ crestinării, poate chiar mai înainte, stiut fiind si că în Cuira/ Chur/ Cuera, capitala regiunii Rhaetia Prima se oficia în latina populară.
Cel mai vechi document în romansă: în Codex de Nossadunnaun, din 1200 (A. Widmer, Nossadunnaun ed il pievel retoromontsch, în: Ischi nr. 43/ 1957, p. 62–68; I. Müller, Die bündn. Wallfahrt nach Einsiedeln, în: Corolla Heremitana, 1964, p. 127–36.)
Recensămînt 1970: 8% din populatia Elvetiei – 50.339 vorbitori; 29% în Grischon, unde sînt comunităti numeroase; 1880 – 1970: numărul lor a scăzut cu 11.500; M. Sala, I. Vintilă-Rădulescu, Limbile Europei, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2001 – 40.000.
Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, op. cit., p. 23 si 43.
Ioana Trică, Luisa Famos: trecerea prin lume si vocea eternă a poeziei sale, p. 5, subsol.
Termen relativ impropriu în situatia de fată; oamenii locului îl folosesc doar pentru dialectul vorbit în Engadina din Grischun; în plus, termenul e folosit în alte două situatii: pentru a denumi dialectul/ idiomul romanic vorbit în Alpii Dolomitici, dar si graiul iudeo-spaniol (ladino) vorbit si în zona Salonic. (Carlo Tagliavini, Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică, Bucuresti, 1977, p. 303; Augustin Maissen, Magdalena Popescu-Marin, Antologie de poezie romansă, 1980, p. 6, nota 1.
Numele regiunii vine de la rîul Inn (romansă: En), care se varsă în Dunăre.
Grup etnic de origine germană stabilit, în Elvetia, în Val d’Aosta; dialectul (germanic arhaic) valser/ walser (germană – Walserdeutsch); vorbit în asezări din Elvetia, Italia, Liechtenstein, Austria. Valserii care s-au asezat cu secole înainte în regiunile romanse, rămînînd izolati, si-au păstrat caracteristicile lingvistice arhaice. În Elvetia sînt între 10-20000 de vorbitori.
Culan de Crestaulta, roman, 1956, General Demont, dramă în 5 acte, 1963, Rosshirt am Greinapass, roman, 1963, Caumsura, 1967, Nadal, Historias entuorn il misteri legreivel, 1973, Culan. Der pfadsucher von Crestaulta, 1974, Fein selvadi, 1974, Igl misteri da Caumastgira, Surmiran da Gion Duno Simeon, 1974, Igl misteri da Caumastgira, Surmiran da Gion Duno Simeon, 1974, Diari suenter messa, 1977, Campsura, übers. aus dem Roman. von P. Hildefon Peng, (Orell Füssli, 1976), Flurin auf der Spur, Übers. aus dem Roman von Bernhard von Arx, 1978, Konzil im Dorf, 1980, 50 onns Chor mischedau Vella: 1932-1982, 1982, Patrizia, în retoromană sursilvană, 1982, Ovra cumpleta, 1989, Il cavalè della Greina, roman, 1991, Naven da Valata, roman, 1994, Treis romans da Toni Halter: Diari suenter messa, Culan da Crestaulta, Il cavalè della Greina, 1997.
Magdalena Popescu-Marin, Prefată, p. 6.
Magdalena Popescu-Marin, idem.
Itinerariul dorinţei - Convorbiri Literare, mai 2007
„Noaptea trecută m-am consultat cu trupul meu,
Fantasma ta, fiece coltisor al fiintei mele:
……………………………………..
Neajutată de lună te posed
Urmărind pulsatiile sîngelui.
Binecuvîntat itinerar al dorintei
Cînd îmi potolesc setea în nectarul tău.”
Renée Ferrer, Itinerarul dorintei
Europenii au ajuns pe locurile unde se află azi Republica Paraguay (lb. spaniolă: República del Paraguay, lb. guaraní : Tetä Paraguáype), în America de Sud, pe malul rîului Paraguay, vecină cu Argentina, Brazilia si Bolivia – cu care a avut diverse dispute teritoriale (istoria zonei cunoaste destule „nuante”, functie de tara din care privesti), în secolul al XVI-lea. În 1511, navigatorul spaniol Juan de Soli a intrat pe Rio de la Plata, apoi Sebastian Cabot, în 1526. În 1537, Gonzalo de Mendoza a urcat pe Paraguay pînă aproape de frontiera de azi cu Brazilia. Exploratorul spaniol Juan de Salazar si Gonzalo Mendoza au fondat, la 15 august 1537, orasul Nuestra Seńora de la Asunción. Asunción, unul din cele mai vechi orase din America de Sud, supranumit „Mama Oraselor”, a devenit centrul provinciei coloniale spaniole care cuprindea parte din teritoriul Braziliei, Argentinei de azi si Paraguay. Tara (al cărei nume vine din limba guaraní: pará – „ocean”, gua – „spre”, si y – „apă”) si-a declarat independenta la 14 mai 1811.
Din punct de vedere administrativ, tara este împărtită în 17 districte, fiecare cu propria capitală, si „Districtul capitalei” Asunción/ Distrito capital . Din punct de vedere etnic este una din cele mai omogene din America de Sud: cca. 95% sînt metisi (din colonistii spanioli si indigenii guaraní ), restul sînt mici grupuri etnice de italieni, argentinieni, germani, brazilieni, arabi, chinezi, japonezi s.a. În timp, cultura guaraní a dispărut aproape cu totul, dar limba este vorbită de cca. 94% din populatia tării (statisticile relevă ca aproape 75 % din locuitorii tării vorbesc spaniola). Atît guaraní cît si spaniola sînt limbi oficiale. Cei mai multi locuitori sînt romano-catolici, mai sînt si protestanti, mennoniti .
Dintre scriitorii din Paraguay amintim pe: José Ricardo Mazó (1927 –1987), poet, a studiat si în SUA, la Austin, Texas, perceput ca făcînd parte din generatia ’50 (Promoción del 50) – poetii acesteia (poate majoritatea membri de la Academia Universitaria si Facultatea de Filosofie din Asunción) au scris, ca si cei din Generatia ‘60, poezie angajată social în timpul dictaturii lui Alfredo Stroessner Matiauda (presedinte al tării între 1954-1989); Roque Vallejos (1943-2006), psihiatru, poet si eseist, presedinte al Academia de la Lengua Paraguaya, component al generatiei ’60; poate cel mai celebru scriitor paraguayan, Augusto Roa Bastos (1917-2005), tradus si în limba română.
Recent, a apărut la editura Alta Voz din Asunción volumul de versuri Itinerario del deseo/ Itinerary of desire, semnat de Renée Ferrer, care a vizitat si tara noastră.
Poet, prozator, eseist, doctor în istorie, membru fondator al Societătii Scriitorilor din Paraguay, Secretar General al Board-ului Guvernatorilor celor 20 de membri ai Academiei de Limbă Spaniolă din Paraguay, una din cele mai prolifice autoare ale generatiei sale, Renée Ferrer de Arréllaga s-a născut la Asunción, în 1944. Din volumele de poezie: Hay surcos que no se llenan, 1965, Voces sin réplica, 1967, Cascarita de nuez, 1978, Desde el cańadón de la memoria, 1982, Galope, 1983, Campo y cielo, 1985, Peregrino de la eternidad, 1985, Sobreviviente, 1985, Nocturnos, 1987, Viaje a destiempo, 1989, De lugares, momentos e implicancias varias, 1990, El acantilado y el mar, 1992, El resplandor y las sombras, 1996, Renee Ferrer: poesia completa hasta el ano 2000, Arandura Editorial Asunción, Paraguay, 2000, Itinerario del deseo / Itinerary of desire, 2002 s.a.
Itinerariul dorintei reuneste 75 de poeme de dragoste în care autoarea porneste de la intentia de a reîntregi gama de semnificatii, azi sărăcită în opinia ei, a termenului „erotic”. Este un volum impregnat de erotism, senzual dar vocabularul, metaforele, simbolistica nu conduc nici o clipă spre tern, pornografic, imund. Poemele se înlăntuie ca un jurnal în care sînt dezvăluite ele mai intime, mai secrete visuri, nevoi, dorinte ale femeii, însă si întrebările, si parte din răspunsuri reclamate de acestea. Întelesurile „dorintei” sînt învăluite/ dezvăluite de (în) răsărituri calme sau agitate, în linistea mării sau în obrazul senin al lunii priveghind agitatele valuri ale oceanului, de parcă ar construi o punte tainică între insondabilul feminin si imprevizibila natură. În versuri amintind uneori de sonoritatea poemelor clasice, alteori îmbrăcate în haină usor ermetică, Renée Ferrer scrie despre dragoste, ură, emotii, abandonul în dragoste sau în resemnare, singurătate („singurătatea este o prezentă fără regres/ împletită în ecourile oprite de usile închise”), inocentă, împlinire, răutate, indiferentă, cinism, jucîndu-se si cu ambiguitatea/ ambivalenta cuvintelor. Femeia-personaj a acestui volum, cînd copil, cînd matură, pare pierdută pe drumul dintre copilărie si maturitate în căutarea căii pe care să o poată urma pentru a-si împlini dorintele. Este uneori dezamăgită de cum se dezvăluie siesi (si celorlalti) din punct de vedere sentimental, si totul pare tulbure: „Nuante de culori curg de pe lucruri/ în timp ce spatiul îsi pierde vocea/ nici măcar zeii nu îmi ascultă dorintele/ propria mea fiintă nu mă cunoaste/ disperarea se înghesuie…” (Usi). Iar cînd nu poate găsi un trup, fizic, care să îi satisfacă dorintele care se dezvoltă, se amplifică, o învăluie, dorintele pogoară în visuri erotice, în care iubirea are, totusi, nevoie acută de atributele fizice, intelectuale, ale „celuilalt”. Cu toate acestea, descoperă că femeia poate iubi si fără „El”, desi (însă) nu îsi poate satisface sexualitatea. Iar dorinta este ca „o floare care cîntă cu voce tare” si „lumea/ universul/ sînt prea mici că să o stăvilească”. Dar, în subsidiar, desi îsi dezvoltă în vers propria identitate în paralel cu dorinta, pendulează între a-si contempla propria pasiune si a-l (re)găsi pe „el”: „amintirea mea e naufragiată în ochii mei”.
Pe scurt, volumul prezintă, aidoma unui jurnal liric, gradual, dezvoltarea emotională si spirituală a femeii care îsi (re)afirmă, (re)descoperă identitatea si analizează/ „dizolvă” durerea abandonului, singurătatea (fată, uneori, cu amintirile). Este si un gen aparte de abandon pe care îl resimte femeia cînd trupul ei se pregăteste pentru (o altfel de) maturitate, sexualitatea fată cu singurătatea, cu „amintirea” celuilalt, nevoia de „el”, dar si împlinirea prin sine, fie si pe tărîmul visului. Răspunsurile pot fi mai multe – oricum, în subsidiar, se află „el”, sau – întoarcerea în sine, în sufletul ei, către eul ei non-sexual, pot oferi o cale, sau – pasiunea poate găsi si un răspuns în spiritual. Închei cu o posibilă concluzie în versuri, semnată de Renée Ferrer: „Atît de mult foc mă devoră/ atît de puternică este palpitatia prezentei tale,/ încît nu gîndesc/ cum trupul meu/ poate fi atît de răvăsit” (Vîrstă).
Renée Ferrer, Itinerario del deseo/ Itinerary of desire, versuri, editie bilingvă spaniolă-engleză, versiunea engleză: Betsy Partyka, Editura Alta Voz, Asunción, Paraguay.
Guaraní/gwara’ni/ (numele pe care îl dau oamenii locului: avañe'?), limbă indigenă din America de Sud, din subfamilia Tupí-Guaraní, familia Tupi (53 de limbi, în 11 grupe): cuvinte precum carioca sau jaguar sînt de origine Tupí-Guaraní. Limba este vorbită de comunităti indigene din nordul Argentinei (a doua limbă oficială din provinciile Corrientes si Misiones), estul Boliviei, SE Braziliei. Preotul iezuit Antonio Ruiz de Montoya, a scris cartea Tesoro de la lengua guaraní/ Comoara limbii guaraní.
Alto Paraguay (capitala: Fuerte Olimpo), Alto Paraná (Ciudad del Este), Amambay (Pedro Juan Caballero), Boquerón (Filadelfia), Caaguazú (Coronel Oviedo), Cazaapá (Cazaapá), Canindeyú (Salto del Guairá), Central (Areguá), Conceptión (Conceptión), Cordillera (Caacupé), Guairá (Villarica), Itapúa (Encarnación), Misiones (San Juan Bautista), Ńeembucú (Pilar), Paraguarí (Paraguarí), San Pedro (San Pedro) si Distrito Capital (Asunción).
Guaraní – înseamnă războinic. Guaraní îsi spun abá (bărbati). Au fost aproape exterminati în luptele cu vecinii. Mici de statură, sub 1,5 metri, animisti panteisti, la ei poligamia era permisă dar nu agreată. În mitologia Guaraní, Tupă (întîlnit si cu numele Tupã, Tupave, Tenondete), ad litt.: „zeu”, este supremul zeu al creatiei. Cu ajutorul zeitei lunii, Arasay, Zeul a coborît pe Pămînt, pe un deal din regiunea Aregúa, în Paraguay, si de aici a pornit să re-modeleze fata planetei, inclusiv oceanele, să creeze animale, păduri, plante etc. Ba chiar si stelele au fost asezate pe cer din acest loc. Guaraní spun că ei au fost prima rasă umană creată pe Pămînt după o ceremonie: statui de lut ale unui bărbat si unei femei Rupave si Sypave (Tatăl si Mama oamenilor), cu numeroase alte elemente luate din natură. Zeul le-a insuflat viată, spiritul binelui si răului, si a plecat.
Mennonitii (de la numele lui olandezului Menno Simons, 1496-1561): grup de crestini anabaptisti; propovăduiesc nonviolenta, pacifismul. În 2006 statistica arăta că sînt în întreaga lume cca. 1,5 milioane de mennoniti.
Fantasma ta, fiece coltisor al fiintei mele:
……………………………………..
Neajutată de lună te posed
Urmărind pulsatiile sîngelui.
Binecuvîntat itinerar al dorintei
Cînd îmi potolesc setea în nectarul tău.”
Renée Ferrer, Itinerarul dorintei
Europenii au ajuns pe locurile unde se află azi Republica Paraguay (lb. spaniolă: República del Paraguay, lb. guaraní : Tetä Paraguáype), în America de Sud, pe malul rîului Paraguay, vecină cu Argentina, Brazilia si Bolivia – cu care a avut diverse dispute teritoriale (istoria zonei cunoaste destule „nuante”, functie de tara din care privesti), în secolul al XVI-lea. În 1511, navigatorul spaniol Juan de Soli a intrat pe Rio de la Plata, apoi Sebastian Cabot, în 1526. În 1537, Gonzalo de Mendoza a urcat pe Paraguay pînă aproape de frontiera de azi cu Brazilia. Exploratorul spaniol Juan de Salazar si Gonzalo Mendoza au fondat, la 15 august 1537, orasul Nuestra Seńora de la Asunción. Asunción, unul din cele mai vechi orase din America de Sud, supranumit „Mama Oraselor”, a devenit centrul provinciei coloniale spaniole care cuprindea parte din teritoriul Braziliei, Argentinei de azi si Paraguay. Tara (al cărei nume vine din limba guaraní: pará – „ocean”, gua – „spre”, si y – „apă”) si-a declarat independenta la 14 mai 1811.
Din punct de vedere administrativ, tara este împărtită în 17 districte, fiecare cu propria capitală, si „Districtul capitalei” Asunción/ Distrito capital . Din punct de vedere etnic este una din cele mai omogene din America de Sud: cca. 95% sînt metisi (din colonistii spanioli si indigenii guaraní ), restul sînt mici grupuri etnice de italieni, argentinieni, germani, brazilieni, arabi, chinezi, japonezi s.a. În timp, cultura guaraní a dispărut aproape cu totul, dar limba este vorbită de cca. 94% din populatia tării (statisticile relevă ca aproape 75 % din locuitorii tării vorbesc spaniola). Atît guaraní cît si spaniola sînt limbi oficiale. Cei mai multi locuitori sînt romano-catolici, mai sînt si protestanti, mennoniti .
Dintre scriitorii din Paraguay amintim pe: José Ricardo Mazó (1927 –1987), poet, a studiat si în SUA, la Austin, Texas, perceput ca făcînd parte din generatia ’50 (Promoción del 50) – poetii acesteia (poate majoritatea membri de la Academia Universitaria si Facultatea de Filosofie din Asunción) au scris, ca si cei din Generatia ‘60, poezie angajată social în timpul dictaturii lui Alfredo Stroessner Matiauda (presedinte al tării între 1954-1989); Roque Vallejos (1943-2006), psihiatru, poet si eseist, presedinte al Academia de la Lengua Paraguaya, component al generatiei ’60; poate cel mai celebru scriitor paraguayan, Augusto Roa Bastos (1917-2005), tradus si în limba română.
Recent, a apărut la editura Alta Voz din Asunción volumul de versuri Itinerario del deseo/ Itinerary of desire, semnat de Renée Ferrer, care a vizitat si tara noastră.
Poet, prozator, eseist, doctor în istorie, membru fondator al Societătii Scriitorilor din Paraguay, Secretar General al Board-ului Guvernatorilor celor 20 de membri ai Academiei de Limbă Spaniolă din Paraguay, una din cele mai prolifice autoare ale generatiei sale, Renée Ferrer de Arréllaga s-a născut la Asunción, în 1944. Din volumele de poezie: Hay surcos que no se llenan, 1965, Voces sin réplica, 1967, Cascarita de nuez, 1978, Desde el cańadón de la memoria, 1982, Galope, 1983, Campo y cielo, 1985, Peregrino de la eternidad, 1985, Sobreviviente, 1985, Nocturnos, 1987, Viaje a destiempo, 1989, De lugares, momentos e implicancias varias, 1990, El acantilado y el mar, 1992, El resplandor y las sombras, 1996, Renee Ferrer: poesia completa hasta el ano 2000, Arandura Editorial Asunción, Paraguay, 2000, Itinerario del deseo / Itinerary of desire, 2002 s.a.
Itinerariul dorintei reuneste 75 de poeme de dragoste în care autoarea porneste de la intentia de a reîntregi gama de semnificatii, azi sărăcită în opinia ei, a termenului „erotic”. Este un volum impregnat de erotism, senzual dar vocabularul, metaforele, simbolistica nu conduc nici o clipă spre tern, pornografic, imund. Poemele se înlăntuie ca un jurnal în care sînt dezvăluite ele mai intime, mai secrete visuri, nevoi, dorinte ale femeii, însă si întrebările, si parte din răspunsuri reclamate de acestea. Întelesurile „dorintei” sînt învăluite/ dezvăluite de (în) răsărituri calme sau agitate, în linistea mării sau în obrazul senin al lunii priveghind agitatele valuri ale oceanului, de parcă ar construi o punte tainică între insondabilul feminin si imprevizibila natură. În versuri amintind uneori de sonoritatea poemelor clasice, alteori îmbrăcate în haină usor ermetică, Renée Ferrer scrie despre dragoste, ură, emotii, abandonul în dragoste sau în resemnare, singurătate („singurătatea este o prezentă fără regres/ împletită în ecourile oprite de usile închise”), inocentă, împlinire, răutate, indiferentă, cinism, jucîndu-se si cu ambiguitatea/ ambivalenta cuvintelor. Femeia-personaj a acestui volum, cînd copil, cînd matură, pare pierdută pe drumul dintre copilărie si maturitate în căutarea căii pe care să o poată urma pentru a-si împlini dorintele. Este uneori dezamăgită de cum se dezvăluie siesi (si celorlalti) din punct de vedere sentimental, si totul pare tulbure: „Nuante de culori curg de pe lucruri/ în timp ce spatiul îsi pierde vocea/ nici măcar zeii nu îmi ascultă dorintele/ propria mea fiintă nu mă cunoaste/ disperarea se înghesuie…” (Usi). Iar cînd nu poate găsi un trup, fizic, care să îi satisfacă dorintele care se dezvoltă, se amplifică, o învăluie, dorintele pogoară în visuri erotice, în care iubirea are, totusi, nevoie acută de atributele fizice, intelectuale, ale „celuilalt”. Cu toate acestea, descoperă că femeia poate iubi si fără „El”, desi (însă) nu îsi poate satisface sexualitatea. Iar dorinta este ca „o floare care cîntă cu voce tare” si „lumea/ universul/ sînt prea mici că să o stăvilească”. Dar, în subsidiar, desi îsi dezvoltă în vers propria identitate în paralel cu dorinta, pendulează între a-si contempla propria pasiune si a-l (re)găsi pe „el”: „amintirea mea e naufragiată în ochii mei”.
Pe scurt, volumul prezintă, aidoma unui jurnal liric, gradual, dezvoltarea emotională si spirituală a femeii care îsi (re)afirmă, (re)descoperă identitatea si analizează/ „dizolvă” durerea abandonului, singurătatea (fată, uneori, cu amintirile). Este si un gen aparte de abandon pe care îl resimte femeia cînd trupul ei se pregăteste pentru (o altfel de) maturitate, sexualitatea fată cu singurătatea, cu „amintirea” celuilalt, nevoia de „el”, dar si împlinirea prin sine, fie si pe tărîmul visului. Răspunsurile pot fi mai multe – oricum, în subsidiar, se află „el”, sau – întoarcerea în sine, în sufletul ei, către eul ei non-sexual, pot oferi o cale, sau – pasiunea poate găsi si un răspuns în spiritual. Închei cu o posibilă concluzie în versuri, semnată de Renée Ferrer: „Atît de mult foc mă devoră/ atît de puternică este palpitatia prezentei tale,/ încît nu gîndesc/ cum trupul meu/ poate fi atît de răvăsit” (Vîrstă).
Renée Ferrer, Itinerario del deseo/ Itinerary of desire, versuri, editie bilingvă spaniolă-engleză, versiunea engleză: Betsy Partyka, Editura Alta Voz, Asunción, Paraguay.
Guaraní/gwara’ni/ (numele pe care îl dau oamenii locului: avañe'?), limbă indigenă din America de Sud, din subfamilia Tupí-Guaraní, familia Tupi (53 de limbi, în 11 grupe): cuvinte precum carioca sau jaguar sînt de origine Tupí-Guaraní. Limba este vorbită de comunităti indigene din nordul Argentinei (a doua limbă oficială din provinciile Corrientes si Misiones), estul Boliviei, SE Braziliei. Preotul iezuit Antonio Ruiz de Montoya, a scris cartea Tesoro de la lengua guaraní/ Comoara limbii guaraní.
Alto Paraguay (capitala: Fuerte Olimpo), Alto Paraná (Ciudad del Este), Amambay (Pedro Juan Caballero), Boquerón (Filadelfia), Caaguazú (Coronel Oviedo), Cazaapá (Cazaapá), Canindeyú (Salto del Guairá), Central (Areguá), Conceptión (Conceptión), Cordillera (Caacupé), Guairá (Villarica), Itapúa (Encarnación), Misiones (San Juan Bautista), Ńeembucú (Pilar), Paraguarí (Paraguarí), San Pedro (San Pedro) si Distrito Capital (Asunción).
Guaraní – înseamnă războinic. Guaraní îsi spun abá (bărbati). Au fost aproape exterminati în luptele cu vecinii. Mici de statură, sub 1,5 metri, animisti panteisti, la ei poligamia era permisă dar nu agreată. În mitologia Guaraní, Tupă (întîlnit si cu numele Tupã, Tupave, Tenondete), ad litt.: „zeu”, este supremul zeu al creatiei. Cu ajutorul zeitei lunii, Arasay, Zeul a coborît pe Pămînt, pe un deal din regiunea Aregúa, în Paraguay, si de aici a pornit să re-modeleze fata planetei, inclusiv oceanele, să creeze animale, păduri, plante etc. Ba chiar si stelele au fost asezate pe cer din acest loc. Guaraní spun că ei au fost prima rasă umană creată pe Pămînt după o ceremonie: statui de lut ale unui bărbat si unei femei Rupave si Sypave (Tatăl si Mama oamenilor), cu numeroase alte elemente luate din natură. Zeul le-a insuflat viată, spiritul binelui si răului, si a plecat.
Mennonitii (de la numele lui olandezului Menno Simons, 1496-1561): grup de crestini anabaptisti; propovăduiesc nonviolenta, pacifismul. În 2006 statistica arăta că sînt în întreaga lume cca. 1,5 milioane de mennoniti.
Visele apei sau îndrăgostit de viaţă - Convorbiri Literare, aprilie 2007
15000 semne
„Vivir es lo más íntimo del mundo/ A trăi este cel mai intim act din lume.”
Juan Gil-Albert, Los Átomos
Poetul, prozatorul, eseistul si criticul Juan Gil Simón, pseudonim: Juan Gil-Albert (1904-1994), s-a născut la Alcoy, Alicante, a studiat dreptul, filosofia si literele la Valencia. La început a scris proză: La fascinación de lo irreal, colectie de povestiri, si Vibración del estío.
În 1929 intră în politică alături de José Bueno, Juan Miguel Romá sau Juan Renau (1913-1990) , care în 1933 au fost printre fondatorii Unión de Escritores y Artistas Proletarios/ UEAP . La începutul războiului civil Acció d’Art (Agrupación Valencianista Republicana), creată în 1932, s-a unit cu UEAP rezultînd Alianza de Intelectuales para la defensa de la Cultura (AIDC), care a editat revista „Buque Rojo” – un singur număr, 3 septembrie 1936 (de el s-au ocupat Gil-Albert, A. Souto, M. Prieto, Rodriguez Luna, A. Sánchez Barbudo si Ramón Gaya), apoi revistele „Nueva Cultura” (1935-1938) si „Hora de Espańa” (22 de numere, în anii 1937-1938). În contextul rolului jucat de Valencia , în casa lui Gil-Albert aveau loc întîlniri ale republicanilor. După Congresul International al Scriitorilor Antifascisti , organizat în iulie 1937 de Alianza Internacional de Escritores Antifascistas, demonstratie de solidaritate a intelectualilor lumii pentru ce însemna Republica, a participat la redactarea celebrei Ponencia Colectiva . Ulterior, scriitorul a evocat întîlnirile cu Louis Aragon, Octavio Paz, Antonio Machado s.a.
Din 1939 pînă în 1947, în exil în Mexic si Argentina, nu a stat departe de scris. În Mexic a lucrat la revista „Taller”/ Atelier, condusă de Octavio Paz, a scris critică cinematografică în revista Romance, a publicat poeme, texte diverse în „Letras de México” si „El hijo Pródigo”. Ajuns la Buenos Aires (unde l-a cunoscut pe Borges), în 1942, a colaborat la publicatii ca „La Nación”, sau„Sur” (unde au semnat A. Bioi Casares, J.L. Borges, Waldo Frank, Ernesto Sabato, Albert Camus s.a.), creată de Victoria Ocampo după modelul Nouvelle Revue Française . S-a spus si că, desi în regimul franchist interzicerea homosexualitătii nu era explicită ca în Germania hitleristă, de facto situatia era mai mult decît tensionată, si pentru Juan Gil-Albert ar fi fost o problemă în plus .
După întoarcerea acasă, la Valencia, în 1947, a trăit parcă într-un exil interior aproape 30 de ani, scriindu-si cărtile (poeme, memorii, eseuri, proză), nestiind dacă le va publica, si tinîndu-se oarecum deoparte de tendintele/ curentele în vogă. În anii 70-80, după ce unii l-au considerat component al Generatiei 27 sau (pentru că si-a publicat prima carte de poeme în 1936) al Generatiei 36, altii ca pe un fel de „punte” între cele două generatii, a re-intrat în lumina reflectoarelor (editase între timp volume de poeme ca El existir medita su corriente, 1949, sau Concertar es amor, 1951), începînd să fie publicat din nou .
Cel despre care J. Fuster (1922-1992) spunea că este cel mai important poet valencian al secolului său s-a apropiat de poezie si datorită prieteniei/ întîlnirilor (mai ales între 1930-1934) cu Federico García Lorca, Luis Cernuda , Jiménez y Chacel , Manuel Altolaguirre , Max Aub (i-a facilitat contactul cu avangardistii), Juan Ramón Jiménez , Pablo Neruda, V. Aleixandre s.a.. În 1936 publică primele volume de versuri: Misteriosa presencia, (sonete cu influente din Góngora, Mallarmé), si Candente horror (marcate de realitate), mai aproape de stilul avangardist, cu nuante suprarealiste (desi unii critici privesc cu rezervă, nu doar în cazul lui Gil-Albert, suprarealismul spaniol, si-l consideră „copie/ translatie” a celui francez – preferînd să spună „de influentă suprarealistă”) care-l va defini ulterior, tinînd cont si de latura sa reflexiv-intimistă, rezultat al anilor exil, război civil (reflectat, în vreme, în volumul de versuri Son nombres ignorados, 1938). În cazul lui J. Gil-Albert, cînd se discută despre Candente horror, si nu numai, unii (J. Lechner) acceptă caracterul/ influentele suprarealist(e), altii îl resping sau, ca P. de la Peńa , îl nuantează.
După revenirea în tară si perioada de „exil interior”, deceniul 7 al secolului al XX-lea (în care îsi publică autobiografia, Crónica general, 1974, volumele de memorii Heraklés, 1975, Breviarium Vitae, 1979) a însemnat consacrarea sa definitivă (declansată, scrie Pedro de la Peńa, de aparitia antologiei Fuentes de la Constancia) în 1982 obtinînd Premio de las Letras del País Valenciano.
Sînt voci care îl preferă pe Gil-Albert prozatorul, dar nu neagă valoarea poemelor care îl definesc ca personalitate aparte, în care se întretaie pagini de mit cu strălucirea mediteraneană, temele profunde cu gînduri, reflectii, referinte culturale ample (spaniole dar si greco-latine), aspecte de cotidian, din experienta sa – notă aparte pentru paginile din exil sau care reflectă războiul civil. S-au scris multe pagini despre maniera în care au reflectat (si) artistii spanioli cotidianul, relatia dintre poezie/ operă artistică si context istoric, diferitele „grade de compromis” cu accentul pe cele două directii majore: creatorii care preferă să se „rupă” de real/ cotidian, si cei care, într-un fel sau altul, îl reflectă, inclusiv de pe pozitii ideologice. Un caz aparte l-a constituit pagina de istorie a literaturii spaniole scrisă pe „palimpsestul” aceleia a războiului civil – Juan Gil-Albert fiind încadrat în categoria celor a căror operă este marcată evident (se citează volumele Candente horror, 1936, 7 romances de guerra, 1937 sau Son nombres ignorados 1938). În istoria literaturii spaniole există un termen „consacrat” – „literatura comprometida” (datorat lui J. Lechner) .
Indiferent de stilul/ evolutia sa, maniera în care a înteles să reflecte realitatea/ experientele, cotidianul, lirica lui Gil-Albert cîntă viata – ca un „îndrăgostit de viată” (Sensación de siesta), frumusetea (după unii chiar cu accente epicureice), curgerea timpului, cu tot corolarul.
Cu mare grijă fată de limbaj, stilistică (considerat de unii esteticist), clasic/ clasicizant si modern, atent la traditie, formele traditionale (de pildă maniera în care scrie sonetele s.a.), dar căutîndu-si mereu propria cale, Juan Gil-Albert, un „dandy”, în viziunea lui Luis Antonio de Villena, a scris una din paginile frumoase ale poeziei lumii, care păstrează zăvorîtă în vers parfumul vremurilor, suferintelor, idealurilor si renuntărilor unui scriitor aparte, cum arată si selectia aceasta.
De dromen van het water/ Los sueńos del agua, gedichten van Juan Gil-Albert, Introducción (Juan Gil-Albert: El Don de la vida): Pedro J. de la Peńa, editie bilingvă: spaniolă-olandeză, versiunea olandeză: Germain Droogenbroodt, Jean Schalekamp, Ed. Point International, Altea (Alicante) Spania.
C. Bernat, El alcoyano Gil Simón, în Noticias, 19.05.1984: „model”: Valle-Inclán (Gil-Albert îl admira), nume real: Valle Peńa.
Despre viaţa lui Gil-Albert: Peńa, Pedro de la, Juan Gil-Albert, Valencia, Alfons El Magnŕnim, 2004; Camomarde, Joaquín, Juan Gil-Albert, imagen en un gesto, Barcelona, Anthropos, 1988; ***, Homenaje a J. Gil-Albert, Generalitat Valenciana, Consellería de Cultura, 1994; Literatura y compromiso político en los ańos 30: homenaje al poeta Juan Gil-Albert Valencia: Diputación Provincial, D.L. 1989, Simón, César, Juan Gil-Albert. De su vida y obra, Madrid, Consejo Superior de Investigaciones Científicas, 1984 ş.a.
Fraţii Juan şi Josep Renau: personaje notabile ale avangardei artistice spaniole. Exilat (Columbia, Mexic), Juan revine la Valencia.
Modelul: Asociación de Escritores y Artistas Revolucionarios (A.E.A.R.), fondată la Paris în 1922 de Vaillant-Couturier.
Alianţa avea 4 secţiuni: literatură, muzică, publicaţii şi arte plastice (ateliere: propagandă grafică, desen, artă populară şi agitaţie).
La Segunda República Espańola (A Doua Republică Spaniolă): perioada de dictatură 1923-1931 s-a încheiat cînd (după ce la 28 Ianuarie 1930 dictatorul spaniol Miguel Primo de Rivera a fost forţat să demisioneze şi la 14 aprilie 1931 regele Alfonso XIII a plecat în exil) s-a proclamat A Doua Republică. Au urmat: 29 oct. 1933, José Antonio Primo de Rivera crea partidul de extremă dreapta Falange Espańola; 15 ianuarie 1936 - Manuel Azańa – liderul unificării Frontului Popular, alianţă de stînga: socialiştii, FAI, CNT, PSOE, POUM; 16.02 - Frontul cîştigă alegerile în Spania; 28.02 – generalii Francisco Franco, Emilio Mola, Juan Yague şi José Sanjurjo pun la cale lovitura de stat; 8 mai: Manuel Azaña – ales preşedinte al Republicii; 12 iulie – falangiştii îl asasinează pe José Castillo, ofiţer din Gărzile Republicane de Asalt; 13 iulie – represalii: este asasinat José Calvo Sotelo, om politic de dreapta; izbucneşte războiul civil, 18 iulie: generalii declanşează revolta în Maroc şi la Sevilla; 18 iulie – discurs radiodifuzat: Dolores Ibarruri avertiza: „No Pasaran”; 26 iulie – Hitler decide să îl sprijine pe Franco. După războiul civil, cu implicarea voluntarilor din întreaga lume de partea forţelor de stînga, „franchiştii” fiind ajutaţi de fasciştii italieni şi de Hitler, Franco iese biruitor în 1939.
Schneider, L.M., II Congreso internacional de escritores antifascistas (1937), Barcelona, 1978, Manuel Aznar Soler, Schneider, L.M., II Congreso Internacional de escritores antifascistas, 1937, vol. II-III. Ponencias, documentos, testimonios, Barcelona, 1979.
Delegaţia spaniolă: Benavente, Á. del Vayo, R. Baeza, M. Nelken, María Teresa León, Bergamín, Alberti, N. Tomás şi León Felipe.
Ponencia: funcţia de raportor; redactorii documentului: Sánchez Barbudo, A. Gaos, A. Aparicio, A. Serrano Plaja, A. Souto, E. Prados, Eduardo Vicente, J. Gil-Albert, J. Herrera Petere, L. Varela, Miguel Hernández, Miguel Prieto, Ramón Gaya; a citit-o Serrano Plaja – publicată în Hora d’Espańa, Valencia, august 1937, nr 8.
J. King, Sur. A Study of the Argentine Literary Journal and its Role in the Development of a Culture, Cambridge Univ. Press, 1986.
Aldrich, R., Wotherspoon, G., Who's Who in Contemporary Gay and Lesbian History, from WWII to Present Day, London, 2001.
După căderea lui Franco, deşi Gil-Albert nu a ocolit discuţiile despre homosexualitate, acest aspect nu a fost în atenţia presei.
Joan Fuster i Ortells; scriitor valencian a cărui creaţie este considerată notabilă pentru afirmarea valorilor culturale din País Valenciano – Comunitatea Valenciană. Poate opera lui cea mai cunoscută este Nosaltres, els valencians/ Nosotros, los valencianos.
„…es el mejor poeta valenciano del siglo, y de más siglos, en castellano”
Poet spaniol, Sevilla, 1902 - Ciudad de México, 1963.
Scriitoare spaniolă (1898 – 1994).
Considerat de critică poate cel mai intimist şi spiritual poet al generaţiei 27, (1905 – 1959).
Max Aub Mohrenwitz, scriitor spaniol (Paris, 1903 – Ciudad de México, 1972). În Mexic a avut o activitate culturală remarcabilă.
Juan Ramón Jiménez (Moguer, Huelva, 1881 – Santurce, Puerto Rico, 1958), poet spaniol, Premiul Nobel în 1956.
Vicente Pío Marcelino Cirilo Aleixandre y Merlo (1898-1984). Poet spaniol din generaţia 27; Nobel în 1977. Critica îi „împarte” opera în „etape” ca: poezie pură (în nota estetică a lui J. R. Jiménez), etapa suprarealistă (1928-1932): poemul în proză, versul liber, uneori apropiat de „scriitura automată”, etapa poeziei antropocentrice – în timpul războiului civil, etapa dinspre sfîrşitul vieţii.
Bodini, Vittorio, Los surrealistas españoles, Barcelona, Tusquets, 1971.
Peña, Pedro J. de la, Juan Gil-Albert, Madrid, Júcar, 1982.
María Paz Moreno, El poeta como juglar de guerra: el compromiso en la obra poética de Juan Gil-Albert.
Vezi Manuel Aznar, Juan Gil-Albert y su época: Literatura y compromiso político 1927-1929, în Literatura y compromiso político en los años 30. Homenaje al poeta Juan Gil-Albert, Valencia, 1984, p. 28 - 46.
„el uso del término «compromiso» suele evocar generalmente una atitud crítica, inconformista, adoptada casi siempre por escritores pertenecientes a la izquierda política” – Lechner, Juan. El compromiso en la poesía española del siglo XX, Leiden, 1968.
„Vivir es lo más íntimo del mundo/ A trăi este cel mai intim act din lume.”
Juan Gil-Albert, Los Átomos
Poetul, prozatorul, eseistul si criticul Juan Gil Simón, pseudonim: Juan Gil-Albert (1904-1994), s-a născut la Alcoy, Alicante, a studiat dreptul, filosofia si literele la Valencia. La început a scris proză: La fascinación de lo irreal, colectie de povestiri, si Vibración del estío.
În 1929 intră în politică alături de José Bueno, Juan Miguel Romá sau Juan Renau (1913-1990) , care în 1933 au fost printre fondatorii Unión de Escritores y Artistas Proletarios/ UEAP . La începutul războiului civil Acció d’Art (Agrupación Valencianista Republicana), creată în 1932, s-a unit cu UEAP rezultînd Alianza de Intelectuales para la defensa de la Cultura (AIDC), care a editat revista „Buque Rojo” – un singur număr, 3 septembrie 1936 (de el s-au ocupat Gil-Albert, A. Souto, M. Prieto, Rodriguez Luna, A. Sánchez Barbudo si Ramón Gaya), apoi revistele „Nueva Cultura” (1935-1938) si „Hora de Espańa” (22 de numere, în anii 1937-1938). În contextul rolului jucat de Valencia , în casa lui Gil-Albert aveau loc întîlniri ale republicanilor. După Congresul International al Scriitorilor Antifascisti , organizat în iulie 1937 de Alianza Internacional de Escritores Antifascistas, demonstratie de solidaritate a intelectualilor lumii pentru ce însemna Republica, a participat la redactarea celebrei Ponencia Colectiva . Ulterior, scriitorul a evocat întîlnirile cu Louis Aragon, Octavio Paz, Antonio Machado s.a.
Din 1939 pînă în 1947, în exil în Mexic si Argentina, nu a stat departe de scris. În Mexic a lucrat la revista „Taller”/ Atelier, condusă de Octavio Paz, a scris critică cinematografică în revista Romance, a publicat poeme, texte diverse în „Letras de México” si „El hijo Pródigo”. Ajuns la Buenos Aires (unde l-a cunoscut pe Borges), în 1942, a colaborat la publicatii ca „La Nación”, sau„Sur” (unde au semnat A. Bioi Casares, J.L. Borges, Waldo Frank, Ernesto Sabato, Albert Camus s.a.), creată de Victoria Ocampo după modelul Nouvelle Revue Française . S-a spus si că, desi în regimul franchist interzicerea homosexualitătii nu era explicită ca în Germania hitleristă, de facto situatia era mai mult decît tensionată, si pentru Juan Gil-Albert ar fi fost o problemă în plus .
După întoarcerea acasă, la Valencia, în 1947, a trăit parcă într-un exil interior aproape 30 de ani, scriindu-si cărtile (poeme, memorii, eseuri, proză), nestiind dacă le va publica, si tinîndu-se oarecum deoparte de tendintele/ curentele în vogă. În anii 70-80, după ce unii l-au considerat component al Generatiei 27 sau (pentru că si-a publicat prima carte de poeme în 1936) al Generatiei 36, altii ca pe un fel de „punte” între cele două generatii, a re-intrat în lumina reflectoarelor (editase între timp volume de poeme ca El existir medita su corriente, 1949, sau Concertar es amor, 1951), începînd să fie publicat din nou .
Cel despre care J. Fuster (1922-1992) spunea că este cel mai important poet valencian al secolului său s-a apropiat de poezie si datorită prieteniei/ întîlnirilor (mai ales între 1930-1934) cu Federico García Lorca, Luis Cernuda , Jiménez y Chacel , Manuel Altolaguirre , Max Aub (i-a facilitat contactul cu avangardistii), Juan Ramón Jiménez , Pablo Neruda, V. Aleixandre s.a.. În 1936 publică primele volume de versuri: Misteriosa presencia, (sonete cu influente din Góngora, Mallarmé), si Candente horror (marcate de realitate), mai aproape de stilul avangardist, cu nuante suprarealiste (desi unii critici privesc cu rezervă, nu doar în cazul lui Gil-Albert, suprarealismul spaniol, si-l consideră „copie/ translatie” a celui francez – preferînd să spună „de influentă suprarealistă”) care-l va defini ulterior, tinînd cont si de latura sa reflexiv-intimistă, rezultat al anilor exil, război civil (reflectat, în vreme, în volumul de versuri Son nombres ignorados, 1938). În cazul lui J. Gil-Albert, cînd se discută despre Candente horror, si nu numai, unii (J. Lechner) acceptă caracterul/ influentele suprarealist(e), altii îl resping sau, ca P. de la Peńa , îl nuantează.
După revenirea în tară si perioada de „exil interior”, deceniul 7 al secolului al XX-lea (în care îsi publică autobiografia, Crónica general, 1974, volumele de memorii Heraklés, 1975, Breviarium Vitae, 1979) a însemnat consacrarea sa definitivă (declansată, scrie Pedro de la Peńa, de aparitia antologiei Fuentes de la Constancia) în 1982 obtinînd Premio de las Letras del País Valenciano.
Sînt voci care îl preferă pe Gil-Albert prozatorul, dar nu neagă valoarea poemelor care îl definesc ca personalitate aparte, în care se întretaie pagini de mit cu strălucirea mediteraneană, temele profunde cu gînduri, reflectii, referinte culturale ample (spaniole dar si greco-latine), aspecte de cotidian, din experienta sa – notă aparte pentru paginile din exil sau care reflectă războiul civil. S-au scris multe pagini despre maniera în care au reflectat (si) artistii spanioli cotidianul, relatia dintre poezie/ operă artistică si context istoric, diferitele „grade de compromis” cu accentul pe cele două directii majore: creatorii care preferă să se „rupă” de real/ cotidian, si cei care, într-un fel sau altul, îl reflectă, inclusiv de pe pozitii ideologice. Un caz aparte l-a constituit pagina de istorie a literaturii spaniole scrisă pe „palimpsestul” aceleia a războiului civil – Juan Gil-Albert fiind încadrat în categoria celor a căror operă este marcată evident (se citează volumele Candente horror, 1936, 7 romances de guerra, 1937 sau Son nombres ignorados 1938). În istoria literaturii spaniole există un termen „consacrat” – „literatura comprometida” (datorat lui J. Lechner) .
Indiferent de stilul/ evolutia sa, maniera în care a înteles să reflecte realitatea/ experientele, cotidianul, lirica lui Gil-Albert cîntă viata – ca un „îndrăgostit de viată” (Sensación de siesta), frumusetea (după unii chiar cu accente epicureice), curgerea timpului, cu tot corolarul.
Cu mare grijă fată de limbaj, stilistică (considerat de unii esteticist), clasic/ clasicizant si modern, atent la traditie, formele traditionale (de pildă maniera în care scrie sonetele s.a.), dar căutîndu-si mereu propria cale, Juan Gil-Albert, un „dandy”, în viziunea lui Luis Antonio de Villena, a scris una din paginile frumoase ale poeziei lumii, care păstrează zăvorîtă în vers parfumul vremurilor, suferintelor, idealurilor si renuntărilor unui scriitor aparte, cum arată si selectia aceasta.
De dromen van het water/ Los sueńos del agua, gedichten van Juan Gil-Albert, Introducción (Juan Gil-Albert: El Don de la vida): Pedro J. de la Peńa, editie bilingvă: spaniolă-olandeză, versiunea olandeză: Germain Droogenbroodt, Jean Schalekamp, Ed. Point International, Altea (Alicante) Spania.
C. Bernat, El alcoyano Gil Simón, în Noticias, 19.05.1984: „model”: Valle-Inclán (Gil-Albert îl admira), nume real: Valle Peńa.
Despre viaţa lui Gil-Albert: Peńa, Pedro de la, Juan Gil-Albert, Valencia, Alfons El Magnŕnim, 2004; Camomarde, Joaquín, Juan Gil-Albert, imagen en un gesto, Barcelona, Anthropos, 1988; ***, Homenaje a J. Gil-Albert, Generalitat Valenciana, Consellería de Cultura, 1994; Literatura y compromiso político en los ańos 30: homenaje al poeta Juan Gil-Albert Valencia: Diputación Provincial, D.L. 1989, Simón, César, Juan Gil-Albert. De su vida y obra, Madrid, Consejo Superior de Investigaciones Científicas, 1984 ş.a.
Fraţii Juan şi Josep Renau: personaje notabile ale avangardei artistice spaniole. Exilat (Columbia, Mexic), Juan revine la Valencia.
Modelul: Asociación de Escritores y Artistas Revolucionarios (A.E.A.R.), fondată la Paris în 1922 de Vaillant-Couturier.
Alianţa avea 4 secţiuni: literatură, muzică, publicaţii şi arte plastice (ateliere: propagandă grafică, desen, artă populară şi agitaţie).
La Segunda República Espańola (A Doua Republică Spaniolă): perioada de dictatură 1923-1931 s-a încheiat cînd (după ce la 28 Ianuarie 1930 dictatorul spaniol Miguel Primo de Rivera a fost forţat să demisioneze şi la 14 aprilie 1931 regele Alfonso XIII a plecat în exil) s-a proclamat A Doua Republică. Au urmat: 29 oct. 1933, José Antonio Primo de Rivera crea partidul de extremă dreapta Falange Espańola; 15 ianuarie 1936 - Manuel Azańa – liderul unificării Frontului Popular, alianţă de stînga: socialiştii, FAI, CNT, PSOE, POUM; 16.02 - Frontul cîştigă alegerile în Spania; 28.02 – generalii Francisco Franco, Emilio Mola, Juan Yague şi José Sanjurjo pun la cale lovitura de stat; 8 mai: Manuel Azaña – ales preşedinte al Republicii; 12 iulie – falangiştii îl asasinează pe José Castillo, ofiţer din Gărzile Republicane de Asalt; 13 iulie – represalii: este asasinat José Calvo Sotelo, om politic de dreapta; izbucneşte războiul civil, 18 iulie: generalii declanşează revolta în Maroc şi la Sevilla; 18 iulie – discurs radiodifuzat: Dolores Ibarruri avertiza: „No Pasaran”; 26 iulie – Hitler decide să îl sprijine pe Franco. După războiul civil, cu implicarea voluntarilor din întreaga lume de partea forţelor de stînga, „franchiştii” fiind ajutaţi de fasciştii italieni şi de Hitler, Franco iese biruitor în 1939.
Schneider, L.M., II Congreso internacional de escritores antifascistas (1937), Barcelona, 1978, Manuel Aznar Soler, Schneider, L.M., II Congreso Internacional de escritores antifascistas, 1937, vol. II-III. Ponencias, documentos, testimonios, Barcelona, 1979.
Delegaţia spaniolă: Benavente, Á. del Vayo, R. Baeza, M. Nelken, María Teresa León, Bergamín, Alberti, N. Tomás şi León Felipe.
Ponencia: funcţia de raportor; redactorii documentului: Sánchez Barbudo, A. Gaos, A. Aparicio, A. Serrano Plaja, A. Souto, E. Prados, Eduardo Vicente, J. Gil-Albert, J. Herrera Petere, L. Varela, Miguel Hernández, Miguel Prieto, Ramón Gaya; a citit-o Serrano Plaja – publicată în Hora d’Espańa, Valencia, august 1937, nr 8.
J. King, Sur. A Study of the Argentine Literary Journal and its Role in the Development of a Culture, Cambridge Univ. Press, 1986.
Aldrich, R., Wotherspoon, G., Who's Who in Contemporary Gay and Lesbian History, from WWII to Present Day, London, 2001.
După căderea lui Franco, deşi Gil-Albert nu a ocolit discuţiile despre homosexualitate, acest aspect nu a fost în atenţia presei.
Joan Fuster i Ortells; scriitor valencian a cărui creaţie este considerată notabilă pentru afirmarea valorilor culturale din País Valenciano – Comunitatea Valenciană. Poate opera lui cea mai cunoscută este Nosaltres, els valencians/ Nosotros, los valencianos.
„…es el mejor poeta valenciano del siglo, y de más siglos, en castellano”
Poet spaniol, Sevilla, 1902 - Ciudad de México, 1963.
Scriitoare spaniolă (1898 – 1994).
Considerat de critică poate cel mai intimist şi spiritual poet al generaţiei 27, (1905 – 1959).
Max Aub Mohrenwitz, scriitor spaniol (Paris, 1903 – Ciudad de México, 1972). În Mexic a avut o activitate culturală remarcabilă.
Juan Ramón Jiménez (Moguer, Huelva, 1881 – Santurce, Puerto Rico, 1958), poet spaniol, Premiul Nobel în 1956.
Vicente Pío Marcelino Cirilo Aleixandre y Merlo (1898-1984). Poet spaniol din generaţia 27; Nobel în 1977. Critica îi „împarte” opera în „etape” ca: poezie pură (în nota estetică a lui J. R. Jiménez), etapa suprarealistă (1928-1932): poemul în proză, versul liber, uneori apropiat de „scriitura automată”, etapa poeziei antropocentrice – în timpul războiului civil, etapa dinspre sfîrşitul vieţii.
Bodini, Vittorio, Los surrealistas españoles, Barcelona, Tusquets, 1971.
Peña, Pedro J. de la, Juan Gil-Albert, Madrid, Júcar, 1982.
María Paz Moreno, El poeta como juglar de guerra: el compromiso en la obra poética de Juan Gil-Albert.
Vezi Manuel Aznar, Juan Gil-Albert y su época: Literatura y compromiso político 1927-1929, în Literatura y compromiso político en los años 30. Homenaje al poeta Juan Gil-Albert, Valencia, 1984, p. 28 - 46.
„el uso del término «compromiso» suele evocar generalmente una atitud crítica, inconformista, adoptada casi siempre por escritores pertenecientes a la izquierda política” – Lechner, Juan. El compromiso en la poesía española del siglo XX, Leiden, 1968.
Perfectele calităţi pe oceanul bucuriilor profunde ale vieţii - Convorbiri Literare, martie 2007
„Calitătile tale perfecte
Sînt precum culorile reflectate în oglindă
……………………………………..
Ca mireasma lemnului rosu de santal,
Tu pătrunzi tot mai mult în gîndurile mele.
………………..
Să faci ce doresti
Presupune să doresti ce înseamnă cerul.”
Danzanravjaa, Calitătile tale perfecte
Danzanravjaa (Danzan Ravjaa) (1803-1856), cunoscut si ca Dulduitin Ravjaa, al 5-lea Noyon Khutaght din Gobi , considerat poate cel mai influent poet budist mongol, s-a născut în districtul Gobi Mergen, din provincia Tusheet Khan (azi sum Khuvsgul/ Hövsgöl, din aymag/ provincia Dorno Gobi .
După moartea timpurie a mamei a trăit, împreună cu tatăl lui, din cersit . În 1809 a devenit discipol al unui maestru budist, Ishdoniilkhundev, de pe Rîul Ongiin si, în scurt timp, se spune, a dovedit înclinare deosebită pentru literatură, mărturie fiind poemele si cîntecele lui în acea perioadă. În 1811, recunoscîndu-i-se calitătile artistice si intelectuale extraordinare, i s-a atribuit titlul de „Cea de-a 5-a reîncarnare a lui Gobiin Noyon”, sau „Teribilul si Nobilul Sfînt din Gobi/ Gobiin Dogshin Noyon Khutagt” (Hutagt în mongola standard, care foloseste alfabetul uigur ), sau „Marele si Mîniosul Stăpîn Dharma din Gobi”.
La 19 ani s-a decis să fondeze cele trei mănăstiri de la Galbyn Uul – toate au devenit importante centre de cultură –, acordînd mai multă atentie pentru Khamariin Khiid (azi Mănăstirea Khamar; era un centru important al budismului rosu ), în partea de est a zonei Gobi. La Khamar a fondat un teatru profesionist, „Saran Khukhuu/ Cîntecul Cucului”, prima companie de acest gen din Mongolia (a pus în scenă si propriile piese), o bibliotecă publică, o scoală primară (datsan) – unică pentru acea vreme, în Mongolia. Educatia la această scoală era non-religioasă, elevii (fără discriminare de clasă socială, sex) erau instruiti în literatura mongolă si tibetană, matematici, istorie. În 1840 Danzanravjaa a fondat, se consideră, primul muzeu din Mongolia, la Khamar.
Opera literară a lui Danzanravjaa este aproximată la mai mult de 300 de poeme, peste 100 de cîntece (multe populare si azi, ex: Ulemjiin Chanar, cîntat la sărbători), un tratat filosofic, 10 volume de operetă pentru Saran Khukhuu si mai multe tratate religioase, scrise în tibetană si mongolă.
Un efort nobil pentru cunoasterea vietii/ culegerea operei/ poeziei lui (în Yaruu Nairgiin Tsomoth) au făcut în secolul al XX-lea Ts. Damdinsuren si studentul acestuia, D. Tsagaan.
În 2006, an în care Mongolia a sărbătorit a 800-a aniversare a statului lui Ginghis Han (care a unificat triburile mongole în 1206), au trecut si 150 de ani de la moartea lui Danzanravjaa, prilej cu care au fost editate si o serie de cărti si în limba engleză. Printre acestea, Perfect Qualities/ Calitătile perfecte, însumează, în 500 de pagini, 230 de poeme ale lui Danzanravjaa, în traducerea lui Simon Wickham-Smith .
În prefata sa, traducătorul remarcă deschiderea largă a lui Danzanravjaa, care depăseste aria problematică referitoare numai la scoala budistă Vajrayana , al cărui adept era. Fără ca în poemele sale să pară neapărat ancorat în perceptele filosofiei budiste, Danzanravjaa dezvoltă idei despre existentă în general, natura lumii, întelegerea vietii, întelegerea a ce înseamnă budismul/ Buda, universul, omul ca parte a acestuia s.a.: exemplu, în Practicile secrete si publice: „Densa si întunecata suferintă/ A înselătoarei false aparente/ A tranzitoriilor stări a nasterii si a mortii” sau „Ce este perceput ca multiplu/ Este tăinuit în adînc”.
Traducătorul a ales varianta optimă – să nu încarce mai mult decît e cazul volumul cu note, explicatii, să nu le complice si mai mult cu limbajul budist/ note de subsol, comentarii, alegînd acele cuvinte posibil mai familiare unui cititor occidental dharma, karma, Buda .
Danzanravjaa a fost, evident, un om care aprecia băutura (se spune că era un „băutor adevărat”) caii, si ca artist, femeile (a permis în mănăstirea sa prezenta femeilor), sexul – prin care se apropia de lume, dar îi putea vedea si aspectele mai putin bune, falsitatea. Căutarea, explorarea acestor contraste era o cale pentru a atinge desăvîrsirea, dar nu prin exagerarea practicilor de meditatie/ ezoterice, în izolare, în diverse locuri îndepărtate, ci o întelegere a locului nostru în univers, a ceea ce înseamnă mintea noastră, spiritul s.a. Întelegerea conditiei umane si controlul mintii ar trebuie să definească natura contemplatiei si esenta ei. Dr. G Mend-Oyoo, de la Mongolian Academy of Poetry and Culture scria: „Poezia lui Danzanravjaa este plină de magie, muzică si meditatie”.
Poemele respectă, majoritatea, modul în care se scria poezie în Mongolia: fiecare vers (în limba mongolă) începe cu aceeasi literă si sfîrseste cu acelasi cuvînt – traducătorul fiind nevoit să renunte însă la aceste aspecte din cauza diferentelor sensibile, nu doar în ce priveste gramatica, între engleză si mongolă. Un exemplu în acest sens poate fi poezia Ichig Ichig/ Rusine, rusine: „Vai, bătrînilor care au trăit fără să facă fapte bune, rusine/ Vai, stilatilor tineri care nu au grijit de suflet, rusine”.
Opera lui Danzanravjaa îl arată ca un adversar al ipocriziei, critic al societătii sale, al duplicitătii, critică pe cei care îi critică pe altii, fără a-si vedea greselile lor (sînt vizate diverse tipuri/ categorii/ profesii: „Vai, doctorilor care gîndesc să nu ajute decît pe bani, rusine/ Vai, si celor care nu văd greselile lor ci le caută pe ale altora, rusine/ Vai, si profesorilor care îi învată pe altii ziua, dar ei se risipesc noaptea, rusine/ Vai, si bărbatilor care se întorc de la altele dar sînt gelosi fată de sotii, rusine…” – Rusine, rusine). Nu e de mirare că si-a atras astfel destui dusmani, între care si preaputernica curte Manchu, fapt care i-a grăbit moartea (legenda spune că a fost asasinat – în cupa cu votcă i s-a turnat otravă). Dar, la urma urmei, spune poetul, „Cînd soseste moartea si e vremea să pleci/ ce mai contează dacă esti bătrîn sau tînăr?”, după ce ai navigat pe „oceanul bucuriilor profunde” ale vietii (Calitătile tale perfecte).
Cititorul poate pătrunde într-o lume aparte citind această carte. Poate păsi în lumea mongolă a secolului al XIX-lea, a unui spatiu în care viata, credinta si magia par să-si fi dat mîna.
Danzanravjaa, Perfect qualities/ Calitătile perfecte, versiunea în limba engleză: Simon Wickham-Smith
Calendarul UNESCO, anul 2006: a 150-a comemorare a mortii lui Danzanravjaa Dulduitin (1803-1856).
Aymag (aimag, aimak, Аймаг) cuvînt care înseamnă trib, dar desemnează si cele 21 de „provincii” din Mongolia.
Un „sum” (lb. mongolă: сум; pl.: plural somon, сомон) – unitate administrativă de nivel doi, componente ale aymag; în Mongolia sînt 331 somon.
Dornogovi (Дорногооь аймаг)/ Dorno Gobi.
Despre viata lui: Michael Kohn, Lama of the Gobi. The Life and Times of Danzaan Rabjaa, Mongolia’s Greatest Mystical Poet, 2006.
(Khutagt, Khutugtu, Khoutoukhta: titlul de „reîncarnat”; lideri religiosi mongoli.
N. N. Poppe, Introduction to Mongolian Comparative Studies, 1955; Mongolian Language Handbook, 1970; J. E. Bosson, Modern Mongolian, 1964 s.a.
Budismul a fost introdus în Tibet în sec. al VII-lea, în timpul regelui Songtsen Gampo (cca. 617-650), care s-a căsătorit cu două printese budiste (din Nepal si China). Budismul tibetan (bazat pe Madhyamika si Yogacara – tin de Mahīyīna), numit si „lamaism”, a devenit din sec. al X-lea, dominant în Tibet, proliferînd în diferite secte si sub-secte. E considerat „mai mistic” decît alte ramuri ale budismului (adeptii practică în secret mudra – posturi rituale, mantra, yantra s.a.); a adoptat ritualuri/ practici simbolice ale budismului tantric (Vajrayīna), dar si precepte ale vechii religii tibetane, „bon”. Una din cele mai influente secte: Nyingmapa (Scoala Veche): originea cca. 750 e.n., prin Padmambhava; numită si Secta Rosie, pentru că lamaistii Nyingmapa poartă robe rosii.
S. W.-Smith, n. în Anglia, 1968, a trăit doi ani ca un călugăr budist, la scoala de budism tibetan Karma Kagyu; translator de literatură mongolă contemporană.
Vajrayīna, ad. litt: „carul (lui) vajra”; vajra: trăsnetul lui Indra, armă dintr-o substantă necunoscută, indestructibilă, de neoprit. Alteori, vajra: tradusă „diamant”.
Vajrayīna: (cunoscut si ca budismul tantric, Tantrayana, Mantrayana, budismul esoteric, Carul de Diamant, sau, în China, Jingangcheng) se trage din mahīyīna/ Marele Car (chineză: Dŕchéng) (diferentierile tin mai mult de upaya/ tehnici, decît de doctrină/ filosofie). Azi, Vajrayīna este manifestă în două scoli importante: budismul tibetan (Tibet, Bhutan, nordul Indiei, Mongolia si unele zone din Rusia), si budismul shingon (din chineză: zhenyan) în Japonia.
Poetul se referă deseori acesta ca la Han poate ca o paralelă între spiritual si pămîntean/ secular (este si opinia traducătorului), dar, poate aceasta relevă si cum se raporta la stăpînire.
Sînt precum culorile reflectate în oglindă
……………………………………..
Ca mireasma lemnului rosu de santal,
Tu pătrunzi tot mai mult în gîndurile mele.
………………..
Să faci ce doresti
Presupune să doresti ce înseamnă cerul.”
Danzanravjaa, Calitătile tale perfecte
Danzanravjaa (Danzan Ravjaa) (1803-1856), cunoscut si ca Dulduitin Ravjaa, al 5-lea Noyon Khutaght din Gobi , considerat poate cel mai influent poet budist mongol, s-a născut în districtul Gobi Mergen, din provincia Tusheet Khan (azi sum Khuvsgul/ Hövsgöl, din aymag/ provincia Dorno Gobi .
După moartea timpurie a mamei a trăit, împreună cu tatăl lui, din cersit . În 1809 a devenit discipol al unui maestru budist, Ishdoniilkhundev, de pe Rîul Ongiin si, în scurt timp, se spune, a dovedit înclinare deosebită pentru literatură, mărturie fiind poemele si cîntecele lui în acea perioadă. În 1811, recunoscîndu-i-se calitătile artistice si intelectuale extraordinare, i s-a atribuit titlul de „Cea de-a 5-a reîncarnare a lui Gobiin Noyon”, sau „Teribilul si Nobilul Sfînt din Gobi/ Gobiin Dogshin Noyon Khutagt” (Hutagt în mongola standard, care foloseste alfabetul uigur ), sau „Marele si Mîniosul Stăpîn Dharma din Gobi”.
La 19 ani s-a decis să fondeze cele trei mănăstiri de la Galbyn Uul – toate au devenit importante centre de cultură –, acordînd mai multă atentie pentru Khamariin Khiid (azi Mănăstirea Khamar; era un centru important al budismului rosu ), în partea de est a zonei Gobi. La Khamar a fondat un teatru profesionist, „Saran Khukhuu/ Cîntecul Cucului”, prima companie de acest gen din Mongolia (a pus în scenă si propriile piese), o bibliotecă publică, o scoală primară (datsan) – unică pentru acea vreme, în Mongolia. Educatia la această scoală era non-religioasă, elevii (fără discriminare de clasă socială, sex) erau instruiti în literatura mongolă si tibetană, matematici, istorie. În 1840 Danzanravjaa a fondat, se consideră, primul muzeu din Mongolia, la Khamar.
Opera literară a lui Danzanravjaa este aproximată la mai mult de 300 de poeme, peste 100 de cîntece (multe populare si azi, ex: Ulemjiin Chanar, cîntat la sărbători), un tratat filosofic, 10 volume de operetă pentru Saran Khukhuu si mai multe tratate religioase, scrise în tibetană si mongolă.
Un efort nobil pentru cunoasterea vietii/ culegerea operei/ poeziei lui (în Yaruu Nairgiin Tsomoth) au făcut în secolul al XX-lea Ts. Damdinsuren si studentul acestuia, D. Tsagaan.
În 2006, an în care Mongolia a sărbătorit a 800-a aniversare a statului lui Ginghis Han (care a unificat triburile mongole în 1206), au trecut si 150 de ani de la moartea lui Danzanravjaa, prilej cu care au fost editate si o serie de cărti si în limba engleză. Printre acestea, Perfect Qualities/ Calitătile perfecte, însumează, în 500 de pagini, 230 de poeme ale lui Danzanravjaa, în traducerea lui Simon Wickham-Smith .
În prefata sa, traducătorul remarcă deschiderea largă a lui Danzanravjaa, care depăseste aria problematică referitoare numai la scoala budistă Vajrayana , al cărui adept era. Fără ca în poemele sale să pară neapărat ancorat în perceptele filosofiei budiste, Danzanravjaa dezvoltă idei despre existentă în general, natura lumii, întelegerea vietii, întelegerea a ce înseamnă budismul/ Buda, universul, omul ca parte a acestuia s.a.: exemplu, în Practicile secrete si publice: „Densa si întunecata suferintă/ A înselătoarei false aparente/ A tranzitoriilor stări a nasterii si a mortii” sau „Ce este perceput ca multiplu/ Este tăinuit în adînc”.
Traducătorul a ales varianta optimă – să nu încarce mai mult decît e cazul volumul cu note, explicatii, să nu le complice si mai mult cu limbajul budist/ note de subsol, comentarii, alegînd acele cuvinte posibil mai familiare unui cititor occidental dharma, karma, Buda .
Danzanravjaa a fost, evident, un om care aprecia băutura (se spune că era un „băutor adevărat”) caii, si ca artist, femeile (a permis în mănăstirea sa prezenta femeilor), sexul – prin care se apropia de lume, dar îi putea vedea si aspectele mai putin bune, falsitatea. Căutarea, explorarea acestor contraste era o cale pentru a atinge desăvîrsirea, dar nu prin exagerarea practicilor de meditatie/ ezoterice, în izolare, în diverse locuri îndepărtate, ci o întelegere a locului nostru în univers, a ceea ce înseamnă mintea noastră, spiritul s.a. Întelegerea conditiei umane si controlul mintii ar trebuie să definească natura contemplatiei si esenta ei. Dr. G Mend-Oyoo, de la Mongolian Academy of Poetry and Culture scria: „Poezia lui Danzanravjaa este plină de magie, muzică si meditatie”.
Poemele respectă, majoritatea, modul în care se scria poezie în Mongolia: fiecare vers (în limba mongolă) începe cu aceeasi literă si sfîrseste cu acelasi cuvînt – traducătorul fiind nevoit să renunte însă la aceste aspecte din cauza diferentelor sensibile, nu doar în ce priveste gramatica, între engleză si mongolă. Un exemplu în acest sens poate fi poezia Ichig Ichig/ Rusine, rusine: „Vai, bătrînilor care au trăit fără să facă fapte bune, rusine/ Vai, stilatilor tineri care nu au grijit de suflet, rusine”.
Opera lui Danzanravjaa îl arată ca un adversar al ipocriziei, critic al societătii sale, al duplicitătii, critică pe cei care îi critică pe altii, fără a-si vedea greselile lor (sînt vizate diverse tipuri/ categorii/ profesii: „Vai, doctorilor care gîndesc să nu ajute decît pe bani, rusine/ Vai, si celor care nu văd greselile lor ci le caută pe ale altora, rusine/ Vai, si profesorilor care îi învată pe altii ziua, dar ei se risipesc noaptea, rusine/ Vai, si bărbatilor care se întorc de la altele dar sînt gelosi fată de sotii, rusine…” – Rusine, rusine). Nu e de mirare că si-a atras astfel destui dusmani, între care si preaputernica curte Manchu, fapt care i-a grăbit moartea (legenda spune că a fost asasinat – în cupa cu votcă i s-a turnat otravă). Dar, la urma urmei, spune poetul, „Cînd soseste moartea si e vremea să pleci/ ce mai contează dacă esti bătrîn sau tînăr?”, după ce ai navigat pe „oceanul bucuriilor profunde” ale vietii (Calitătile tale perfecte).
Cititorul poate pătrunde într-o lume aparte citind această carte. Poate păsi în lumea mongolă a secolului al XIX-lea, a unui spatiu în care viata, credinta si magia par să-si fi dat mîna.
Danzanravjaa, Perfect qualities/ Calitătile perfecte, versiunea în limba engleză: Simon Wickham-Smith
Calendarul UNESCO, anul 2006: a 150-a comemorare a mortii lui Danzanravjaa Dulduitin (1803-1856).
Aymag (aimag, aimak, Аймаг) cuvînt care înseamnă trib, dar desemnează si cele 21 de „provincii” din Mongolia.
Un „sum” (lb. mongolă: сум; pl.: plural somon, сомон) – unitate administrativă de nivel doi, componente ale aymag; în Mongolia sînt 331 somon.
Dornogovi (Дорногооь аймаг)/ Dorno Gobi.
Despre viata lui: Michael Kohn, Lama of the Gobi. The Life and Times of Danzaan Rabjaa, Mongolia’s Greatest Mystical Poet, 2006.
(Khutagt, Khutugtu, Khoutoukhta: titlul de „reîncarnat”; lideri religiosi mongoli.
N. N. Poppe, Introduction to Mongolian Comparative Studies, 1955; Mongolian Language Handbook, 1970; J. E. Bosson, Modern Mongolian, 1964 s.a.
Budismul a fost introdus în Tibet în sec. al VII-lea, în timpul regelui Songtsen Gampo (cca. 617-650), care s-a căsătorit cu două printese budiste (din Nepal si China). Budismul tibetan (bazat pe Madhyamika si Yogacara – tin de Mahīyīna), numit si „lamaism”, a devenit din sec. al X-lea, dominant în Tibet, proliferînd în diferite secte si sub-secte. E considerat „mai mistic” decît alte ramuri ale budismului (adeptii practică în secret mudra – posturi rituale, mantra, yantra s.a.); a adoptat ritualuri/ practici simbolice ale budismului tantric (Vajrayīna), dar si precepte ale vechii religii tibetane, „bon”. Una din cele mai influente secte: Nyingmapa (Scoala Veche): originea cca. 750 e.n., prin Padmambhava; numită si Secta Rosie, pentru că lamaistii Nyingmapa poartă robe rosii.
S. W.-Smith, n. în Anglia, 1968, a trăit doi ani ca un călugăr budist, la scoala de budism tibetan Karma Kagyu; translator de literatură mongolă contemporană.
Vajrayīna, ad. litt: „carul (lui) vajra”; vajra: trăsnetul lui Indra, armă dintr-o substantă necunoscută, indestructibilă, de neoprit. Alteori, vajra: tradusă „diamant”.
Vajrayīna: (cunoscut si ca budismul tantric, Tantrayana, Mantrayana, budismul esoteric, Carul de Diamant, sau, în China, Jingangcheng) se trage din mahīyīna/ Marele Car (chineză: Dŕchéng) (diferentierile tin mai mult de upaya/ tehnici, decît de doctrină/ filosofie). Azi, Vajrayīna este manifestă în două scoli importante: budismul tibetan (Tibet, Bhutan, nordul Indiei, Mongolia si unele zone din Rusia), si budismul shingon (din chineză: zhenyan) în Japonia.
Poetul se referă deseori acesta ca la Han poate ca o paralelă între spiritual si pămîntean/ secular (este si opinia traducătorului), dar, poate aceasta relevă si cum se raporta la stăpînire.
Culori noi ale „lumii haiku” - Convorbiri Literare, februarie 2007
Masayuki Inui (pseudonim Ban’ya Natsuishi), s-a născut în orasul Aioi, Prefectura Hyogo, Japonia, a obtinut un masterat în literatură si cultură comparată la Tokyo University, în 1981. Din 1992 este profesor la Universitatea din Meiji. În 1993 a conferentiat la Universitatea Jilin, China, între 1996-1998 a fost cercetător la o universitate din Paris. În 1998, a fondat împreună cu Sayaumi Kamakura revista trimestrială de haiku Ginyu, la care este redactor sef. Invitat pe plan international, antologat, a publicat antologii, este co-fondator al Asociatiei Mondiale de Haiku, a scris despre haiku (ex: Dictionary of Keywords for Contemporary haiku, 1990, A Guide to World Haiku, 2003 s.a.).
Recent, Bany’a Natsuishi a apărut în limba română, cu volumul Îmbrătisarea planetelor/ The Embrace of Planets, 111 haiku, alcătuit din sectiunile: Viitoarea cascadă (selectie din volumul cu acelasi nume), Italia fantastică, Genova: o spadă de lumină, Drum în Macedonia, Wellington: Capitala vînturilor, Ochiul drept în amurg – la care se adaugă o scurtă biografie a autorului si două scurte referinte critice.
Într-un text din volumul A future waterfall/ O viitoare cascadă, autorul scria: „La peste trei sute de ani după Basho, încerc să creez altfel de haiku, surprinzînd traditiile si fenomenele lumii”.
Ce înseamnă, se poate face „modernizarea” unei poezii cu formă fixă? Cum ar fi în ceea ce priveste un sijo sau un haiku? Există un curent modernist (mai ales în S.U.A.; un aspect „de suprafată”: împărtirea din 3, în 6 versuri) în sijo , formă de poezie fixă coreeană (trei rânduri de 14-16 silabe, total: 44-46 silabe; nu se bazează pe metrică; limbaj figurativ tipic; fără restrictii de temă – se preferau natura, morala, viata la tară; primul vers introduce tema, situatia „discutată”, al 2-lea: dezvoltarea, al 3-lea: concluzia/ răsucirea/ surpriza).
Se spune că preotul budist Yamazaki Sokan, 1464?-1552, a compus primul haiku, Matsuo Bashō i-a dat strălucire si o doză de mistic, exprimând teme universale în imagini naturale, simple. A luat din zen fuga-no-michi/ calea elegantei, prin care întelegea întoarcerea la viziunea autentică, veche – transformându-l din un gen usor, comic, chiar frivol, în unul major. A ales kado/calea poeziei, crezând că poate fi drumul spre iluminare. Au urmat maestri ca Buson (1714-81), Kobayashi Yataro (pseudonim: Issa) (1763-1823/ 1827) – care i-au perfectionat forma/ continutul, apoi, în secolul al XIX-lea, deschiderea spre lume, care a dus la schimbări si din punct de vedere filosofic în haiku.
De fapt, din perioada Edo au început să se studieze, în pofida politicii de izolare (sakoku ), rangaku („studiile olandeze” / stiintele occidentale: medicina, stiintele naturale, astronomia s.a.). Spre mijlocul secolului al XVII-lea (vizînd kokugaku/ învătătura natională) erau re-analizate textele vechi (Kojiki, Nihonshoki, Nihongi, Kokinshū, sau Manyōshū), din perspectiva (re)descoperirii spiritului japonez. Adepti ai miscării kokugaku, ca Motōri Norinaga , criticau si budismul, confucianismul, care, „străine” fiind, au afectat modul de viată japonez, căruia îi era „proprie” calea shintō. Convinsi că spiritul tării trăieste în cuvintele vechilor poeme, literatii le cercetau, în căutarea „spiritului cuvîntului“, koto-dama. Si azi, destui cred că, desi nu abordează distinct acest aspect, multi scriitori din Japonia iau în calcul fie opozitia fată de, fie promovarea traditiei . A existat/ există preocuparea de a defini/ separa ce e specific japonez de ce este „străin” . Comparatiile dintre Orient si Occident, Japonia si restul lumii sînt adesea complicate, greu de înteles, schimbările profunde din tară atrăgând modificări sociale de anvergură, si în morală, legislatie, se discută despre internationalizare/ kokusaika s.a..
Au fost numeroase scoli, reviste de haiku, precum doctrina scolii Danrin (înfiintată de Nishiyama Sōin, 1605-1682), care cerea folosirea limbajului cotidian. Desi discipol al lui Bashō (care transforma haiku în experientă spirituală), se opunea tehnicii cuvîntului văzută ca un scop în sine, dăunînd astfel continutului. Au fost reviste ca: Hototogisu/ Cucul, Nihon/ Japonia, Kakeaoi/ Albastru suspendat, Shinkeiko/ Noua tendintă etc., care au atras poeti importanti. Yosano Tekkan si, mai ales, Masaoka Shiki , de pildă, au re-asezat haiku si waka pe o cale care, în mare, dăinuie. Musai Kyorai (discipol al lui Bashō), în Kyoraishō/ Convorbiri cu Kyorai, nota principiile estetice ale maestrului în alcătuirea unui haiku. Un precept cerea că orice cuvînt să fie imposibil de înlocuit/ modificat si, pentru a da fortă de sugestie crescută, limbajul să pară ambiguu. Versurile să nu aibă un limbaj care să le dăruiască o strălucire prea vie, ci aspect discret, firesc, o tentă aidoma patinei vremii, numită sabi. Gîndurile, descrise prin nuante sugestive, să fie conturate cu finete (hosomi), să stîrnească cititorului emotia, simpatia (shiori).
În viziunea lui Ban’ya Natsuishi occidentalii au fost atrasi la haiku mai ales de forma si puterea de sugestie. „Unii imită haiku-ul clasic, fără să stie ce înseamnă cu adevărat. Haiku e esenta poeziei”. Si: „haiku nu surprinde doar un moment, ci mai mult de două. Fiecare clipă e totodată simbol sau metaforă a altor clipe”. Într-un secol în care toate par a fi semnificative si lipsite de înteles în acelasi timp, haiku înseamnă, în viziunea sa, si pacea (reflectă linistea, lucrurile bune), si durerea (războiul). În relatia aceasta plurivalentă (multidimensională – după Tachom Poyil Rajeevan, India) dintre haiku si lume, „principalul scop al haiku-ului e să descopere ceva nou în toate, si să îl dezvăluie lumii”. Într-un articol din revista Ginyu, numit Chiar pot să se întâlnească Orientul si Occidentul prin haiku? ,Ban’ya Natsuishi scria că răspunsul ar fi „da” si „nu”. Si că nimeni nu poate întelege haiku în traducere, ar trebui să învete japoneza ca să îl poată cu adevărat aprecia, pornind de la ideea că adesea traducătorul este concentrat pe formă, si amintind că sînt multe cuvinte japoneze fără corespondent în altă limbă. Dar, exemplificînd prin traduceri în diverse limbi, conchide că există posibilitatea/ speranta ca haiku să aibă locul adecvat în toate limbile: „Dacă adevărata poetică a haiku-ului va fi cunoscută în mai multe tări, va fi tot mai mult acceptat si va da nastere la veritabile poeme scurte cu substantă poetică natională si de apreciere internatională. Aceasta e si idealul meu pentru Lumea Haiku”.
Într-un text (inclus în O viitoare cascadă), intitulat Our Basis for World Haiku in the 21st Century, scria că nu stim cum va arăta Lumea Haiku în viitor, dar există (si poate fi găsit) ceva comun, dincolo de toate diferente (pe care le consideră, în context, secundare) ca nationalităti, religii, limbă, gusturi, vârstă s.a.. Pentru a face ca haiku să transcende granitele cu adevărat, evitând să devină un gen închistat, vetust (pornind si de la probleme ca: aspecte legate de traducere; ce este haiku-ul contemporan?; ritmul haiku în limba fiecăruia), de pildă, crede că : termenul sezonal/ kigo – nu este absolut necesar, locul lui ar putea fi luat de cuvinte cheie, fără legătură cu anotimpul, care pot trece dincolo de granitele nationale: mamă, război, mare, dragoste s.a., importantă fiind originalitatea poetului. Poetii s-ar putea concentra să folosească caracteristicile limbii lor pentru a crea ritmul propriu, pauzele necesare s.a. Compunerea unui haiku în o limbă sau alta ar trebui să evidentieze diferente si similarităti culturale.
Dacă adăugăm si dezbaterea nou – vechi, sau „nou prin traditie”, acest mod de a vedea lucrurile este relevat din plin în cartea de fată. Simboluri din întreaga lume, locuri de rezonantă care aduc cu ele în poem o întreagă gamă de semnificatii, de pildă, sînt prezente în haiku (Podul Mirabeau, crucea celtică, Isus, New York, Wellington, flori de cires, biserică, moschee, dragon, fotbal, ambulantă s.a.). Poemul „I came away, abandoning/ the Thousand-Year-Old Cedar/ dandled by the storm (versiunea lui Vasile Moldovan: „Plecai, abandonând/ cedrul secular/ legănat de furtună”) este, se poate spune, o ilustrare a sintagmei enuntate mai sus, „nou prin traditie” – stiut fiind un poem al lui Basho: „the last night of the month, no moon: / thousand-year-old-cedars besieged by a storm”, care ar putea fi tradus (în asentiment cu versiunea în română a poemului lui Natsuishi): „Ultima zi a lunii, fără Lună/ cedrul secular/ asediat de furtună”. Am putea discuta în aceleasi coordonate („nou prin traditie”) si un alt poem: „haiku-ul meu/ un mic cedru/ de 999 ani”. Morală, televiziune, ziare, pornografie („Capitala vânturilor:/ un poet strigă/ „Războiul este pornografie!”) s.a., subiecte care altădată ar fi fost imposibile în haiku, opulenta fată cu evanescenta fiintei umane („în mijlocul/ exuberantei de lumini/ un bătrân singur”) sînt valorizate în manieră personală de Ban’ya Natsuishi.
Este un volum interesant (si prin versiunile în mai multe limbi), mod aparte de a exemplifica/ experimenta cum se poate scrie, ce înseamnă haiku în secolul XXI, sub semnul globalizării, cînd „planetele se îmbrătisează”. La urma urmei, spune poetul: „Îmbrătisarea planetelor/ se bizuie adesea/ pe zvonuri”.
Ban’ya Natsuishi, Îmbrătisarea planetelor/ The Embrace of Planets, 111 haiku, editie trilingvă – japoneză, română, engleză (Italia fantastică – si versiune în limba franceză, Genoa o spadă de lumină – si versiuni în franceză, italiană), versiunea în limba română – Vasile Moldovan, Bucuresti, Editura Făt-Frumos, Bucuresti, 2006.
Cuvântul sijo/ shijo (acelasi la singular/ plural) e alcătuit din două caractere sino-coreene: timp/ perioadă si ritm/ armonie.
Peter H. Lee, Celebration in Continuity: Themes in Classic East Asian Poetry, Cambridge, Mass., Harvard Univ. Press, 1979.
Ad. litt.: închiderea tării; politică sustinută între 1641 – 1853. Tashiro, Kazui, Foreign Relations During the Edo Period: Sakoku, si în „Journal of Japanese Studies”. Vol. 8, No. 2, vară, 1982.
Rangaku, ad. litt.: învătătura/ stiinta olandeză, prin extensie occidentală.
Rol notabil au avut negustorii olandezi si cărtile aduse de ei.
Alcătuită în 905, sub coordonarea lui Ki nō Tsurayuki: Culegerea de poezii vechi si noi; 20 de cărti, 1111 poeme.
Numele culegerii realizată de Ōtomo no Yakamochi e tradus: Culegerea celor zece mii de file sau zecilor de mii de frunze-poeme sau celor zece mii de vîrste (yō: vîrstă, generatie). 4496 de poezii grupate tematic (în 20 de cărti), reflectă peste 400 de ani.
(1730-1801); cărturar japonez.
Tema nu e abandonată. 19 –20 iunie 2004, Ichigaya Campus of Sophia University: a avut loc conferinta cu tema: Tradition and Modernity in Japanese Literature, organizator: Masako Ono.
După 1890 se promovau kokubungaku (studiile japoneze); tendintă: ignorarea scrierilor medievale. După 1920 are loc o răsturnare. Yoshie Okazaki (1888-1981) cere discutarea istoriei literaturii japoneze din perspectiva estetică (bungeigaku). Există preocuparea evidentierii specificului modernismului japonez, dar si întelegerea că, inevitabil, sînt si aspecte legate de cel occidental
Dictionarul Kōjien, 1996 = „deschiderea la scară internatională/ kokusai-teki na kibo ni hirogaru koto; tradus si internationalizare. Japonia a ales calea kokusaika în anii ’80 ca să reziste firmelor străine. Primul ministru Yasuhiro Nakasone construia un drum politic prin kokusaika declarând crearea tării internationale Japonia (kokusai kokka nihon) – sesiunea a 97-a a Parlamentului, 1984.
(1867–1902), poet, fondator al revistei literare „Cucul”; sustinea un stil realist, descriptiv, bazat pe traditie, revigorând stilurile haiku, waka. (Peonies kana haiku by The Upasaka Shiki ed. & tr. H.J. Isaacson, Theatre Arts Books/ Bhaisajaguru Series (NY) 89, 1972.
Ban’ya Natsuishi & Jack Galmitz, in World Haiku 2006, ed. by Ban’ya Natsuishi / WHA, Shichigatsudo,Japan, 2005.
Tokyo Haiku Manifesto 1999. A First Step toward World Haiku.
Recent, Bany’a Natsuishi a apărut în limba română, cu volumul Îmbrătisarea planetelor/ The Embrace of Planets, 111 haiku, alcătuit din sectiunile: Viitoarea cascadă (selectie din volumul cu acelasi nume), Italia fantastică, Genova: o spadă de lumină, Drum în Macedonia, Wellington: Capitala vînturilor, Ochiul drept în amurg – la care se adaugă o scurtă biografie a autorului si două scurte referinte critice.
Într-un text din volumul A future waterfall/ O viitoare cascadă, autorul scria: „La peste trei sute de ani după Basho, încerc să creez altfel de haiku, surprinzînd traditiile si fenomenele lumii”.
Ce înseamnă, se poate face „modernizarea” unei poezii cu formă fixă? Cum ar fi în ceea ce priveste un sijo sau un haiku? Există un curent modernist (mai ales în S.U.A.; un aspect „de suprafată”: împărtirea din 3, în 6 versuri) în sijo , formă de poezie fixă coreeană (trei rânduri de 14-16 silabe, total: 44-46 silabe; nu se bazează pe metrică; limbaj figurativ tipic; fără restrictii de temă – se preferau natura, morala, viata la tară; primul vers introduce tema, situatia „discutată”, al 2-lea: dezvoltarea, al 3-lea: concluzia/ răsucirea/ surpriza).
Se spune că preotul budist Yamazaki Sokan, 1464?-1552, a compus primul haiku, Matsuo Bashō i-a dat strălucire si o doză de mistic, exprimând teme universale în imagini naturale, simple. A luat din zen fuga-no-michi/ calea elegantei, prin care întelegea întoarcerea la viziunea autentică, veche – transformându-l din un gen usor, comic, chiar frivol, în unul major. A ales kado/calea poeziei, crezând că poate fi drumul spre iluminare. Au urmat maestri ca Buson (1714-81), Kobayashi Yataro (pseudonim: Issa) (1763-1823/ 1827) – care i-au perfectionat forma/ continutul, apoi, în secolul al XIX-lea, deschiderea spre lume, care a dus la schimbări si din punct de vedere filosofic în haiku.
De fapt, din perioada Edo au început să se studieze, în pofida politicii de izolare (sakoku ), rangaku („studiile olandeze” / stiintele occidentale: medicina, stiintele naturale, astronomia s.a.). Spre mijlocul secolului al XVII-lea (vizînd kokugaku/ învătătura natională) erau re-analizate textele vechi (Kojiki, Nihonshoki, Nihongi, Kokinshū, sau Manyōshū), din perspectiva (re)descoperirii spiritului japonez. Adepti ai miscării kokugaku, ca Motōri Norinaga , criticau si budismul, confucianismul, care, „străine” fiind, au afectat modul de viată japonez, căruia îi era „proprie” calea shintō. Convinsi că spiritul tării trăieste în cuvintele vechilor poeme, literatii le cercetau, în căutarea „spiritului cuvîntului“, koto-dama. Si azi, destui cred că, desi nu abordează distinct acest aspect, multi scriitori din Japonia iau în calcul fie opozitia fată de, fie promovarea traditiei . A existat/ există preocuparea de a defini/ separa ce e specific japonez de ce este „străin” . Comparatiile dintre Orient si Occident, Japonia si restul lumii sînt adesea complicate, greu de înteles, schimbările profunde din tară atrăgând modificări sociale de anvergură, si în morală, legislatie, se discută despre internationalizare/ kokusaika s.a..
Au fost numeroase scoli, reviste de haiku, precum doctrina scolii Danrin (înfiintată de Nishiyama Sōin, 1605-1682), care cerea folosirea limbajului cotidian. Desi discipol al lui Bashō (care transforma haiku în experientă spirituală), se opunea tehnicii cuvîntului văzută ca un scop în sine, dăunînd astfel continutului. Au fost reviste ca: Hototogisu/ Cucul, Nihon/ Japonia, Kakeaoi/ Albastru suspendat, Shinkeiko/ Noua tendintă etc., care au atras poeti importanti. Yosano Tekkan si, mai ales, Masaoka Shiki , de pildă, au re-asezat haiku si waka pe o cale care, în mare, dăinuie. Musai Kyorai (discipol al lui Bashō), în Kyoraishō/ Convorbiri cu Kyorai, nota principiile estetice ale maestrului în alcătuirea unui haiku. Un precept cerea că orice cuvînt să fie imposibil de înlocuit/ modificat si, pentru a da fortă de sugestie crescută, limbajul să pară ambiguu. Versurile să nu aibă un limbaj care să le dăruiască o strălucire prea vie, ci aspect discret, firesc, o tentă aidoma patinei vremii, numită sabi. Gîndurile, descrise prin nuante sugestive, să fie conturate cu finete (hosomi), să stîrnească cititorului emotia, simpatia (shiori).
În viziunea lui Ban’ya Natsuishi occidentalii au fost atrasi la haiku mai ales de forma si puterea de sugestie. „Unii imită haiku-ul clasic, fără să stie ce înseamnă cu adevărat. Haiku e esenta poeziei”. Si: „haiku nu surprinde doar un moment, ci mai mult de două. Fiecare clipă e totodată simbol sau metaforă a altor clipe”. Într-un secol în care toate par a fi semnificative si lipsite de înteles în acelasi timp, haiku înseamnă, în viziunea sa, si pacea (reflectă linistea, lucrurile bune), si durerea (războiul). În relatia aceasta plurivalentă (multidimensională – după Tachom Poyil Rajeevan, India) dintre haiku si lume, „principalul scop al haiku-ului e să descopere ceva nou în toate, si să îl dezvăluie lumii”. Într-un articol din revista Ginyu, numit Chiar pot să se întâlnească Orientul si Occidentul prin haiku? ,Ban’ya Natsuishi scria că răspunsul ar fi „da” si „nu”. Si că nimeni nu poate întelege haiku în traducere, ar trebui să învete japoneza ca să îl poată cu adevărat aprecia, pornind de la ideea că adesea traducătorul este concentrat pe formă, si amintind că sînt multe cuvinte japoneze fără corespondent în altă limbă. Dar, exemplificînd prin traduceri în diverse limbi, conchide că există posibilitatea/ speranta ca haiku să aibă locul adecvat în toate limbile: „Dacă adevărata poetică a haiku-ului va fi cunoscută în mai multe tări, va fi tot mai mult acceptat si va da nastere la veritabile poeme scurte cu substantă poetică natională si de apreciere internatională. Aceasta e si idealul meu pentru Lumea Haiku”.
Într-un text (inclus în O viitoare cascadă), intitulat Our Basis for World Haiku in the 21st Century, scria că nu stim cum va arăta Lumea Haiku în viitor, dar există (si poate fi găsit) ceva comun, dincolo de toate diferente (pe care le consideră, în context, secundare) ca nationalităti, religii, limbă, gusturi, vârstă s.a.. Pentru a face ca haiku să transcende granitele cu adevărat, evitând să devină un gen închistat, vetust (pornind si de la probleme ca: aspecte legate de traducere; ce este haiku-ul contemporan?; ritmul haiku în limba fiecăruia), de pildă, crede că : termenul sezonal/ kigo – nu este absolut necesar, locul lui ar putea fi luat de cuvinte cheie, fără legătură cu anotimpul, care pot trece dincolo de granitele nationale: mamă, război, mare, dragoste s.a., importantă fiind originalitatea poetului. Poetii s-ar putea concentra să folosească caracteristicile limbii lor pentru a crea ritmul propriu, pauzele necesare s.a. Compunerea unui haiku în o limbă sau alta ar trebui să evidentieze diferente si similarităti culturale.
Dacă adăugăm si dezbaterea nou – vechi, sau „nou prin traditie”, acest mod de a vedea lucrurile este relevat din plin în cartea de fată. Simboluri din întreaga lume, locuri de rezonantă care aduc cu ele în poem o întreagă gamă de semnificatii, de pildă, sînt prezente în haiku (Podul Mirabeau, crucea celtică, Isus, New York, Wellington, flori de cires, biserică, moschee, dragon, fotbal, ambulantă s.a.). Poemul „I came away, abandoning/ the Thousand-Year-Old Cedar/ dandled by the storm (versiunea lui Vasile Moldovan: „Plecai, abandonând/ cedrul secular/ legănat de furtună”) este, se poate spune, o ilustrare a sintagmei enuntate mai sus, „nou prin traditie” – stiut fiind un poem al lui Basho: „the last night of the month, no moon: / thousand-year-old-cedars besieged by a storm”, care ar putea fi tradus (în asentiment cu versiunea în română a poemului lui Natsuishi): „Ultima zi a lunii, fără Lună/ cedrul secular/ asediat de furtună”. Am putea discuta în aceleasi coordonate („nou prin traditie”) si un alt poem: „haiku-ul meu/ un mic cedru/ de 999 ani”. Morală, televiziune, ziare, pornografie („Capitala vânturilor:/ un poet strigă/ „Războiul este pornografie!”) s.a., subiecte care altădată ar fi fost imposibile în haiku, opulenta fată cu evanescenta fiintei umane („în mijlocul/ exuberantei de lumini/ un bătrân singur”) sînt valorizate în manieră personală de Ban’ya Natsuishi.
Este un volum interesant (si prin versiunile în mai multe limbi), mod aparte de a exemplifica/ experimenta cum se poate scrie, ce înseamnă haiku în secolul XXI, sub semnul globalizării, cînd „planetele se îmbrătisează”. La urma urmei, spune poetul: „Îmbrătisarea planetelor/ se bizuie adesea/ pe zvonuri”.
Ban’ya Natsuishi, Îmbrătisarea planetelor/ The Embrace of Planets, 111 haiku, editie trilingvă – japoneză, română, engleză (Italia fantastică – si versiune în limba franceză, Genoa o spadă de lumină – si versiuni în franceză, italiană), versiunea în limba română – Vasile Moldovan, Bucuresti, Editura Făt-Frumos, Bucuresti, 2006.
Cuvântul sijo/ shijo (acelasi la singular/ plural) e alcătuit din două caractere sino-coreene: timp/ perioadă si ritm/ armonie.
Peter H. Lee, Celebration in Continuity: Themes in Classic East Asian Poetry, Cambridge, Mass., Harvard Univ. Press, 1979.
Ad. litt.: închiderea tării; politică sustinută între 1641 – 1853. Tashiro, Kazui, Foreign Relations During the Edo Period: Sakoku, si în „Journal of Japanese Studies”. Vol. 8, No. 2, vară, 1982.
Rangaku, ad. litt.: învătătura/ stiinta olandeză, prin extensie occidentală.
Rol notabil au avut negustorii olandezi si cărtile aduse de ei.
Alcătuită în 905, sub coordonarea lui Ki nō Tsurayuki: Culegerea de poezii vechi si noi; 20 de cărti, 1111 poeme.
Numele culegerii realizată de Ōtomo no Yakamochi e tradus: Culegerea celor zece mii de file sau zecilor de mii de frunze-poeme sau celor zece mii de vîrste (yō: vîrstă, generatie). 4496 de poezii grupate tematic (în 20 de cărti), reflectă peste 400 de ani.
(1730-1801); cărturar japonez.
Tema nu e abandonată. 19 –20 iunie 2004, Ichigaya Campus of Sophia University: a avut loc conferinta cu tema: Tradition and Modernity in Japanese Literature, organizator: Masako Ono.
După 1890 se promovau kokubungaku (studiile japoneze); tendintă: ignorarea scrierilor medievale. După 1920 are loc o răsturnare. Yoshie Okazaki (1888-1981) cere discutarea istoriei literaturii japoneze din perspectiva estetică (bungeigaku). Există preocuparea evidentierii specificului modernismului japonez, dar si întelegerea că, inevitabil, sînt si aspecte legate de cel occidental
Dictionarul Kōjien, 1996 = „deschiderea la scară internatională/ kokusai-teki na kibo ni hirogaru koto; tradus si internationalizare. Japonia a ales calea kokusaika în anii ’80 ca să reziste firmelor străine. Primul ministru Yasuhiro Nakasone construia un drum politic prin kokusaika declarând crearea tării internationale Japonia (kokusai kokka nihon) – sesiunea a 97-a a Parlamentului, 1984.
(1867–1902), poet, fondator al revistei literare „Cucul”; sustinea un stil realist, descriptiv, bazat pe traditie, revigorând stilurile haiku, waka. (Peonies kana haiku by The Upasaka Shiki ed. & tr. H.J. Isaacson, Theatre Arts Books/ Bhaisajaguru Series (NY) 89, 1972.
Ban’ya Natsuishi & Jack Galmitz, in World Haiku 2006, ed. by Ban’ya Natsuishi / WHA, Shichigatsudo,Japan, 2005.
Tokyo Haiku Manifesto 1999. A First Step toward World Haiku.
Lemn de abanos - Convorbiri Literare, ianuarie 2007
„Iată prin vocea ta venind un ecou din carne si sînge
Negru mesaj al sperantei
Pentru că tu stii toate cîntecele lumii
Începînd cu cele de pe santierele străvechi ale Nilului.
……………………………………………………..
Mandinga Arada Bambara Ibo1
Gemînd un cînt care lanturile sugrumă”
(Jacques Roumain, Lemn de abanos, din Preludiu)
Poet, scriitor, traducător, considerat un personaj notabil al literaturii/ vietii sociale/ politice din tara sa în secolul al XX-lea (diplomat, activist politic, exilat pentru rolul în lupta de eliberare s.a.), Jacques Roumain (1907 – 1944) s-a născut la Port-au Prince (Pňtoprens în kreyňl ayisyen/ creola haitiană2), capitala si cel mai mare oras din Haiti, în o familie bine situată, mixtă rasial. A fost unul din cei mai importanti poeti pan-africani între 1930-1940, cunoscut în Franta, Spania si America Latină, pentru că desi a trăit putin, a creat cîteva dintre cele mai pline de culoare, dinamism si miscătoare pagini de poezie scrise în vremea sa.
Cei care analizează creatia lui ajung inevitabil la o întrebare (valabilă si pentru unii scriitori din tara noastră): cît este afectat(ă) de substratul marxist mesajul/ opera lui? Poate opera unui scriitor a cărui viată/ creatie este „asociată” în bună măsură ideologiei marxist-revolutionare să mai suscite interes? Dincolo de mesajul marxist, dată fiind apartenenta la zona Caraibilor, retine atentia si coloratura locală, cu aspectele adiacente (negritudine, mostenirea africană, valurile de stăpînitori, sclavia, dictatura, ocupatiile s.a.).
Educat în Haiti, Europa, dar si S.U.A (a studiat/ călătorit în Belgia, Elvetia, Franta, Germania si Spania), s-a manifestat contra ocupatiei americane. După debarcarea puscasilor marini americani, în 1934, se implică în politică (si ca presedinte al „Ligii patriotice a tineretului haitian”). În 1934 a fondat Partidul Comunist Haitian3. Din cauza activitătii politice, după ce a publicat un eseu de analiză social-politică, Analyse schématique 32-34, este închis 3 ani, apoi exilat de presedintele tării, Stenio Vincent. Este co-fondator (împreună cu Philippe Thoby-Marcelin, Carl Brouard si Antonio Vieux) al Revistei Indigene. Artele si viata (1927), care se dorea o cale de pătrundere a literaturii moderne în Haiti si de promovare a „indigenismului”, platformă pentru recunoasterea/ promovarea culturii afro-haitiene. Primind dreptul să revină în tară, în timpul celui de-al doilea război mondial, fondează Biroul de Etnologie (1941). A scris si studii/ cărti stiintifice precum: Contributii la studiul etno-botanicii precolumbiene în Antilele Mari4, în 1942, sau, în 1943, Le sacrifice du tambour Assoto. În 1942 se declară contra campaniei anti-voodoo/ superstitii (dusă de biserica romano-catolică), alături de cei care apărau dreptul acestei religii în Haiti. Cu o atitudine oarecum contradictorie, în final afirma în articolele5 lui că, desi trebuie recunoscut rolul voodoo în Haiti, dată fiind legătura cu superstitiile/ trecutul, e o problemă de timp pînă va rămîne doar istorie.
În poezia lui, în eseuri/ articole, ideologia (grefată pe problemele locale) ocupă un loc important. Într-un eseu scria: „Esential e nu să-i facem pe tărani să renunte la credinta lor în Ogoun. Totul tine de schimbarea completă a imaginii despre lume… Elementul de coercitie folosit în campanie e frica. Dar frica de focul iadului nu a schimbat radical viziunea lor religioasă asupra lumii… Dacă vrem cu adevărat să schimbăm mentalitatea religioasă arhaică a tăranilor nostri trebuie să-i educăm. Si nu pot fi educati decît dacă se modifică si conditia lor materială. Pînă nu vom dezvolta un sistem rural de clinici, tăranii vor consulta un bocor6. Trebuie să avem în Haiti nu o campanie anti-superstitie, ci anti-mizerie”. Si: „Poezia e parte a sistemului ideologic a cărui multiple fatete – psihologie, artă, etică, filozofie, religie, sau spiritualitate – reflectă împreună realitatea istorică concretă7“.
În Muntele vrăjit8, un micro roman în 8 capitole apărut în 1931, scris pe un ton cu dominantă pesimistă, abordează subiectul superstitiilor, obscurantismul care domina viata tăranilor haitieni (un lant de evenimente irationale duc la asasinarea tinerei Grace si a mamei sale de către o comunitate de pe Platoul Central, din cauza acestor superstitii) care trăiau în mizerie, crezînd în puteri/ spirite de tipul lwa9. L.F. Hoffmann remarca10 un fenomen (prezent prima dată la autor în acest roman) care va caracteriza în bună măsură opera lui Jacques Roumain – folosirea limbii creole si „creolizarea” limbii franceze.
Opera lui a rămas si azi interesantă, nu doar în Haiti, tocmai pentru că, dincolo de secventele de influentă marxistă, a stiut să zugrăvească realitătile istorice/ traditiile din tara sa. În viziunea lui săracii sunt legati între ei, indiferent de rasă/ culoare. Îi cheamă la unitate, subliniind că privatiunea nu e albă/ neagră/ haitiană, ci globală. Pentru a evidentia universalitatea mesajului său foloseste (si) cuvinte din mai multe limbi, subliniază/ apelează la mostenirea africană ca să creeze/ genereze complexitatea ritmului care îi caracterizează versul si îl dăruie cu vitalitatea aproape contagioasă. Multe pagini din opera lui exprimă frustrarea, chiar furia conationalilor, asupriti secole la rînd de sclavie, dictatură, ocupatie străină. Desi multe din versurile mai tîrzii sunt cu substrat politic, reflectînd ideea că „poezia trebuie să fie o armă”, cele din perioada de început (si unele dinspre sfîrsitul vietii) relevă un gen aparte de nostalgie, izvorîtă din rădăcinile africane ale locuitorilor insulei – precum în Lemn de abanos. Sau, de pildă în Quand Bat le Tam-tam/ Cînd bate tam-tam-ul11 sunt scoase în evidentă rădăcinile africane. Ritmul tam-tam-urilor transcende timpul, conducînd cititorul într-un trecut care pulsează continuu, facilitînd/ generînd o comunicare aparte cu natura, istoria si fortele ancestrale. Substratul politic (de coloratură marxistă) este astăzi mai putin relevant, dar rămîne latura morală, a situatiei concrete, cu rădăcini adînci în istorie, pentru Haiti.
În poeme ca Madrid sau Lemn de abanos (chiar în secvente în care pare că vorbeste mai mult pentru sine, sau pentru un cerc restrîns) răzbate, dincolo de mesajul politic/ marxist (catalogat azi de critici12 depăsit, chiar ridicol, mai ales după sfîrsitul războiului rece), cu fortă si mai mare furia, frustrarea. Acestea (si alte aspecte enuntate anterior privitor la poezia lui) sînt vizibile si în poeme ca Negri murdari: „Ei bine, iată/ noi ceilalti/ negrii/ niggers13/ negrii murdari/ nu vom mai accepta/ asa e/ să fim în Africa/ în America/ negrii vostri/ nigger-ii vostri/ negrii vostri spurcati/…/ S-a terminat, veti vedea/ cu Yes Sir / oui blanc/ sí Seńor/ si / atentie, mitraliorule, cu oui, mon Commandant/ cînd ne vor ordona să mitraliem fratii nostri arabi/ în Siria/ în Tunisia/ în Maroc/ si tovarăsii nostri grevisti albi/ muritori de foame/ oprimati/ spoliati/ dispretuiti ca si noi/ negrii/ nigger-ii/ negrii murdari/…/ e prea tîrziu/ în inima junglei infernale/ vom grăbi teribila bubuială a bătăilor/ telegrafierile tam-tam-urilor bătînd neobosite/ repetînd/ că negrii/ nu mai acceptă/ nu mai acceptă deloc/ să fie nigger-ii vostri/ negrii vostri murdari/…/ tam-tam-urile vor învăta limbajul/ Internationalei/ pentru a alege ziua noastră/ ziua negrilor murdari/ indienilor murdari/ hindusilor murdari/ indo-chinezilor murdari/ arabilor murdari/ malaiezienilor murdari/ evreilor murdari/ proletarilor murdari”.
Poate cele mai cunoscute opere ale lui sunt Les Gouverneurs de la Rosée14 (considerat unul din cele mai semnificative texte ale literaturii moderne haitiene si începutul, pentru imaginarul acestor locuri, reprezentării în scris a aspectelor legate de tinutul natal15), cu loc notabil în literatura Caraibilor si Americii Latine, studiat în universităti, citit de tineri, jucat pe scene, tradus în 17 limbi, si poemul Lemn de abanos.
Toate acestea fac ca Jacques Roumain să rămînă un nume important în literatura zonei Caraibilor, iar opera sa să fie una de referintă pentru Haiti.
Jacques Roumain, Ebbenhout/ Bois d’ébčne, editie bilingvă: franceză-olandeză, selectia, cuvînt înainte (Introducere în poezia lui Jacques Roumain) si versiunea olandeză: René Smeets, Editura Point International, Altea (Alicante) Spania, 2006
1 Numele unor triburi/ popoare africane.
2 Bazată pe franceză, cu influente vest-africane sau din grupul limbilor ğbe (ğb: labio-velară comună mai multor limbi africane; J. Greenberg, The Languages of Africa, Mouton & Co, 1966), vorbită în Haiti, si alte zone din Caraibi (Bahamas, Cuba, Republica Dominicană s.a.), prin emigranti si în SUA, Canada, Franta. Are două dialecte principale: fablas si plateau.
3 Un decret din 19.11.1936 scotea în afara legii, în Haiti, partidul comunist.
4 Bulletin du Bureau d'Ethnologie de la République d'Haďti, n°. 1, Port-au-Prince, Imprimerie de l'État.
5 Ex: în 1942, 11, 13 si 18 martie, Sur les superstitions, în Le Nouvelliste (si, în editie franceză-spaniolă: Ŕ propos de la campagne anti-superstitieuse: las supersticiones, Port-au-Prince, 1944 - reprod. in Rencontres (Port-au-Prince), 4 (trim. I, 1993): 48-49 et 54).
6 Preot voodoo.
7 Articol publicat în 1941, 7 ianuarie: Is Poetry Dead?, în New Masses.
8 Opere complete, (pp. 193-243)
9 Se numesc Papa Legba, Baron Samdi, Ogou Feray, Ezili sau Grasa Brigitte si sunt Lwa, spiritele voodoo, cu care/ care pot denumi si îngeri, diavoli sau mistere, pot „dicta/ impune” faptele oamenilor, îi pot ajuta/ pedepsi. Bună parte din Lwa au fost „aduse” odată cu sclavii din Africa unde, în limba fon, vodun înseamnă putere/ fortă invizibilă. În Lumea Nouă, acestea au renăscut cu/ sub diferite forme/ nume: candomblé, santeria, obeayisne, cultul shango, vodoo în Brazilia, Cuba, Jamaica, Haiti s.a.. Despre voodoo: Laënnec Hurbon, autor a mai multor cărti despre voodoo haitian: Zeii în cultele voodoo haitiene, Éd. Henri Deschamps, Port-au-prince, 1987, Les mystčres de vaudou, Gallimard, 2000, Culture and capacity in the Caribbean one, Paris, Harmattan, 1975, To include/ understand Haiti, Paris, Karthala, 1987, The religious phenomenon in the Caribbean: Guadeloupe, Guyana, Haiti, Martinique, Montreal, CIDIHCA, 1989, Voodoo: search for the spirit, New York, 1995 s.a.
10 Introducere la Muntele vrăjit, în Opere…, p. 196.
11 When the Tom-Tom beats, Selected prose and poetry by J. Roumain, ed. bilingvă: franceză-engleză, trad. Joanne Fungaroli, Ronald Sauer, Azul Editions, Washington, 1995; din acest volum sunt preluate parte din poemele editate de Point International.
12 Ex: Bob Corbett (recenzie la Cînd bate tam-tam-ul) crede că iroseste mult pentru mesajul marxist, în detrimentul altor aspecte.
13 Termen cu o conotatie depreciativă, jignitoare la adresa populatiei de culoare
14 În Roumain, J., Oeuvres complčtes, editie critică, coord.: L.-F. Hoffmann, cuvînt înainte: M. G.-Massaloux; prefată: R. Depestre, Collection Archivos, Madrid, Nanterre: Allca XX, Espagne: Signataires de l'accord de coédition Archivos, 2003 – pp. 255-396. (I. Introduction, II. Le texte, III. Chronologie, IV. Histoire du texte, V. Lectures du texte, VI. Dossier de l'oeuvre, VII. Bibliographie).
15 Ex: J Michael Dash, Haiti imaginary: Evolution of the modern literature haďtienne, 1998
Negru mesaj al sperantei
Pentru că tu stii toate cîntecele lumii
Începînd cu cele de pe santierele străvechi ale Nilului.
……………………………………………………..
Mandinga Arada Bambara Ibo1
Gemînd un cînt care lanturile sugrumă”
(Jacques Roumain, Lemn de abanos, din Preludiu)
Poet, scriitor, traducător, considerat un personaj notabil al literaturii/ vietii sociale/ politice din tara sa în secolul al XX-lea (diplomat, activist politic, exilat pentru rolul în lupta de eliberare s.a.), Jacques Roumain (1907 – 1944) s-a născut la Port-au Prince (Pňtoprens în kreyňl ayisyen/ creola haitiană2), capitala si cel mai mare oras din Haiti, în o familie bine situată, mixtă rasial. A fost unul din cei mai importanti poeti pan-africani între 1930-1940, cunoscut în Franta, Spania si America Latină, pentru că desi a trăit putin, a creat cîteva dintre cele mai pline de culoare, dinamism si miscătoare pagini de poezie scrise în vremea sa.
Cei care analizează creatia lui ajung inevitabil la o întrebare (valabilă si pentru unii scriitori din tara noastră): cît este afectat(ă) de substratul marxist mesajul/ opera lui? Poate opera unui scriitor a cărui viată/ creatie este „asociată” în bună măsură ideologiei marxist-revolutionare să mai suscite interes? Dincolo de mesajul marxist, dată fiind apartenenta la zona Caraibilor, retine atentia si coloratura locală, cu aspectele adiacente (negritudine, mostenirea africană, valurile de stăpînitori, sclavia, dictatura, ocupatiile s.a.).
Educat în Haiti, Europa, dar si S.U.A (a studiat/ călătorit în Belgia, Elvetia, Franta, Germania si Spania), s-a manifestat contra ocupatiei americane. După debarcarea puscasilor marini americani, în 1934, se implică în politică (si ca presedinte al „Ligii patriotice a tineretului haitian”). În 1934 a fondat Partidul Comunist Haitian3. Din cauza activitătii politice, după ce a publicat un eseu de analiză social-politică, Analyse schématique 32-34, este închis 3 ani, apoi exilat de presedintele tării, Stenio Vincent. Este co-fondator (împreună cu Philippe Thoby-Marcelin, Carl Brouard si Antonio Vieux) al Revistei Indigene. Artele si viata (1927), care se dorea o cale de pătrundere a literaturii moderne în Haiti si de promovare a „indigenismului”, platformă pentru recunoasterea/ promovarea culturii afro-haitiene. Primind dreptul să revină în tară, în timpul celui de-al doilea război mondial, fondează Biroul de Etnologie (1941). A scris si studii/ cărti stiintifice precum: Contributii la studiul etno-botanicii precolumbiene în Antilele Mari4, în 1942, sau, în 1943, Le sacrifice du tambour Assoto. În 1942 se declară contra campaniei anti-voodoo/ superstitii (dusă de biserica romano-catolică), alături de cei care apărau dreptul acestei religii în Haiti. Cu o atitudine oarecum contradictorie, în final afirma în articolele5 lui că, desi trebuie recunoscut rolul voodoo în Haiti, dată fiind legătura cu superstitiile/ trecutul, e o problemă de timp pînă va rămîne doar istorie.
În poezia lui, în eseuri/ articole, ideologia (grefată pe problemele locale) ocupă un loc important. Într-un eseu scria: „Esential e nu să-i facem pe tărani să renunte la credinta lor în Ogoun. Totul tine de schimbarea completă a imaginii despre lume… Elementul de coercitie folosit în campanie e frica. Dar frica de focul iadului nu a schimbat radical viziunea lor religioasă asupra lumii… Dacă vrem cu adevărat să schimbăm mentalitatea religioasă arhaică a tăranilor nostri trebuie să-i educăm. Si nu pot fi educati decît dacă se modifică si conditia lor materială. Pînă nu vom dezvolta un sistem rural de clinici, tăranii vor consulta un bocor6. Trebuie să avem în Haiti nu o campanie anti-superstitie, ci anti-mizerie”. Si: „Poezia e parte a sistemului ideologic a cărui multiple fatete – psihologie, artă, etică, filozofie, religie, sau spiritualitate – reflectă împreună realitatea istorică concretă7“.
În Muntele vrăjit8, un micro roman în 8 capitole apărut în 1931, scris pe un ton cu dominantă pesimistă, abordează subiectul superstitiilor, obscurantismul care domina viata tăranilor haitieni (un lant de evenimente irationale duc la asasinarea tinerei Grace si a mamei sale de către o comunitate de pe Platoul Central, din cauza acestor superstitii) care trăiau în mizerie, crezînd în puteri/ spirite de tipul lwa9. L.F. Hoffmann remarca10 un fenomen (prezent prima dată la autor în acest roman) care va caracteriza în bună măsură opera lui Jacques Roumain – folosirea limbii creole si „creolizarea” limbii franceze.
Opera lui a rămas si azi interesantă, nu doar în Haiti, tocmai pentru că, dincolo de secventele de influentă marxistă, a stiut să zugrăvească realitătile istorice/ traditiile din tara sa. În viziunea lui săracii sunt legati între ei, indiferent de rasă/ culoare. Îi cheamă la unitate, subliniind că privatiunea nu e albă/ neagră/ haitiană, ci globală. Pentru a evidentia universalitatea mesajului său foloseste (si) cuvinte din mai multe limbi, subliniază/ apelează la mostenirea africană ca să creeze/ genereze complexitatea ritmului care îi caracterizează versul si îl dăruie cu vitalitatea aproape contagioasă. Multe pagini din opera lui exprimă frustrarea, chiar furia conationalilor, asupriti secole la rînd de sclavie, dictatură, ocupatie străină. Desi multe din versurile mai tîrzii sunt cu substrat politic, reflectînd ideea că „poezia trebuie să fie o armă”, cele din perioada de început (si unele dinspre sfîrsitul vietii) relevă un gen aparte de nostalgie, izvorîtă din rădăcinile africane ale locuitorilor insulei – precum în Lemn de abanos. Sau, de pildă în Quand Bat le Tam-tam/ Cînd bate tam-tam-ul11 sunt scoase în evidentă rădăcinile africane. Ritmul tam-tam-urilor transcende timpul, conducînd cititorul într-un trecut care pulsează continuu, facilitînd/ generînd o comunicare aparte cu natura, istoria si fortele ancestrale. Substratul politic (de coloratură marxistă) este astăzi mai putin relevant, dar rămîne latura morală, a situatiei concrete, cu rădăcini adînci în istorie, pentru Haiti.
În poeme ca Madrid sau Lemn de abanos (chiar în secvente în care pare că vorbeste mai mult pentru sine, sau pentru un cerc restrîns) răzbate, dincolo de mesajul politic/ marxist (catalogat azi de critici12 depăsit, chiar ridicol, mai ales după sfîrsitul războiului rece), cu fortă si mai mare furia, frustrarea. Acestea (si alte aspecte enuntate anterior privitor la poezia lui) sînt vizibile si în poeme ca Negri murdari: „Ei bine, iată/ noi ceilalti/ negrii/ niggers13/ negrii murdari/ nu vom mai accepta/ asa e/ să fim în Africa/ în America/ negrii vostri/ nigger-ii vostri/ negrii vostri spurcati/…/ S-a terminat, veti vedea/ cu Yes Sir / oui blanc/ sí Seńor/ si / atentie, mitraliorule, cu oui, mon Commandant/ cînd ne vor ordona să mitraliem fratii nostri arabi/ în Siria/ în Tunisia/ în Maroc/ si tovarăsii nostri grevisti albi/ muritori de foame/ oprimati/ spoliati/ dispretuiti ca si noi/ negrii/ nigger-ii/ negrii murdari/…/ e prea tîrziu/ în inima junglei infernale/ vom grăbi teribila bubuială a bătăilor/ telegrafierile tam-tam-urilor bătînd neobosite/ repetînd/ că negrii/ nu mai acceptă/ nu mai acceptă deloc/ să fie nigger-ii vostri/ negrii vostri murdari/…/ tam-tam-urile vor învăta limbajul/ Internationalei/ pentru a alege ziua noastră/ ziua negrilor murdari/ indienilor murdari/ hindusilor murdari/ indo-chinezilor murdari/ arabilor murdari/ malaiezienilor murdari/ evreilor murdari/ proletarilor murdari”.
Poate cele mai cunoscute opere ale lui sunt Les Gouverneurs de la Rosée14 (considerat unul din cele mai semnificative texte ale literaturii moderne haitiene si începutul, pentru imaginarul acestor locuri, reprezentării în scris a aspectelor legate de tinutul natal15), cu loc notabil în literatura Caraibilor si Americii Latine, studiat în universităti, citit de tineri, jucat pe scene, tradus în 17 limbi, si poemul Lemn de abanos.
Toate acestea fac ca Jacques Roumain să rămînă un nume important în literatura zonei Caraibilor, iar opera sa să fie una de referintă pentru Haiti.
Jacques Roumain, Ebbenhout/ Bois d’ébčne, editie bilingvă: franceză-olandeză, selectia, cuvînt înainte (Introducere în poezia lui Jacques Roumain) si versiunea olandeză: René Smeets, Editura Point International, Altea (Alicante) Spania, 2006
1 Numele unor triburi/ popoare africane.
2 Bazată pe franceză, cu influente vest-africane sau din grupul limbilor ğbe (ğb: labio-velară comună mai multor limbi africane; J. Greenberg, The Languages of Africa, Mouton & Co, 1966), vorbită în Haiti, si alte zone din Caraibi (Bahamas, Cuba, Republica Dominicană s.a.), prin emigranti si în SUA, Canada, Franta. Are două dialecte principale: fablas si plateau.
3 Un decret din 19.11.1936 scotea în afara legii, în Haiti, partidul comunist.
4 Bulletin du Bureau d'Ethnologie de la République d'Haďti, n°. 1, Port-au-Prince, Imprimerie de l'État.
5 Ex: în 1942, 11, 13 si 18 martie, Sur les superstitions, în Le Nouvelliste (si, în editie franceză-spaniolă: Ŕ propos de la campagne anti-superstitieuse: las supersticiones, Port-au-Prince, 1944 - reprod. in Rencontres (Port-au-Prince), 4 (trim. I, 1993): 48-49 et 54).
6 Preot voodoo.
7 Articol publicat în 1941, 7 ianuarie: Is Poetry Dead?, în New Masses.
8 Opere complete, (pp. 193-243)
9 Se numesc Papa Legba, Baron Samdi, Ogou Feray, Ezili sau Grasa Brigitte si sunt Lwa, spiritele voodoo, cu care/ care pot denumi si îngeri, diavoli sau mistere, pot „dicta/ impune” faptele oamenilor, îi pot ajuta/ pedepsi. Bună parte din Lwa au fost „aduse” odată cu sclavii din Africa unde, în limba fon, vodun înseamnă putere/ fortă invizibilă. În Lumea Nouă, acestea au renăscut cu/ sub diferite forme/ nume: candomblé, santeria, obeayisne, cultul shango, vodoo în Brazilia, Cuba, Jamaica, Haiti s.a.. Despre voodoo: Laënnec Hurbon, autor a mai multor cărti despre voodoo haitian: Zeii în cultele voodoo haitiene, Éd. Henri Deschamps, Port-au-prince, 1987, Les mystčres de vaudou, Gallimard, 2000, Culture and capacity in the Caribbean one, Paris, Harmattan, 1975, To include/ understand Haiti, Paris, Karthala, 1987, The religious phenomenon in the Caribbean: Guadeloupe, Guyana, Haiti, Martinique, Montreal, CIDIHCA, 1989, Voodoo: search for the spirit, New York, 1995 s.a.
10 Introducere la Muntele vrăjit, în Opere…, p. 196.
11 When the Tom-Tom beats, Selected prose and poetry by J. Roumain, ed. bilingvă: franceză-engleză, trad. Joanne Fungaroli, Ronald Sauer, Azul Editions, Washington, 1995; din acest volum sunt preluate parte din poemele editate de Point International.
12 Ex: Bob Corbett (recenzie la Cînd bate tam-tam-ul) crede că iroseste mult pentru mesajul marxist, în detrimentul altor aspecte.
13 Termen cu o conotatie depreciativă, jignitoare la adresa populatiei de culoare
14 În Roumain, J., Oeuvres complčtes, editie critică, coord.: L.-F. Hoffmann, cuvînt înainte: M. G.-Massaloux; prefată: R. Depestre, Collection Archivos, Madrid, Nanterre: Allca XX, Espagne: Signataires de l'accord de coédition Archivos, 2003 – pp. 255-396. (I. Introduction, II. Le texte, III. Chronologie, IV. Histoire du texte, V. Lectures du texte, VI. Dossier de l'oeuvre, VII. Bibliographie).
15 Ex: J Michael Dash, Haiti imaginary: Evolution of the modern literature haďtienne, 1998
Podul suspendat peste fluviul amar - Convorbiri Literare, decembrie 2006
În Vietnam, în 1070, la Hanoi s-a construit în onoarea lui Confucius „Templul Literaturii”, iar în 1075 „Colegiul Copiilor Natiunii”, prima universitate natională. Este tara celor trei scrieri: ch? hán/ ch? nho1, ch? nôm sich? qu?c ng?2.
Limba oficială, vietnameza/ ti?ng vi?t, este vorbită de cca. 87% din populatie (13% – 56 de minorităti recunoscute oficial); dialectele sînt numeroase, mai cunoscute: nord-vietnamez (hanoi, vechiul nume: tonkinez3), central (hue sau annamez4), sudic (cochinchinez5). Statistic, masa vocabularului este de sorginte chineză. Sînt vorbite, la un anumit nivel, chineza, engleza, franceza, rusa. Cea mai veche scriere cunoscută datează din 1335: Cronicile concise ale Annam-ului, 20 de volume scrise de Lę T?c. Primul poem vietnamez, Quôc tô, din cîte se stie, compus în 9876 cu caractere chineze, este atribuit preotului budist Do Pháp Thuîn. Pînă la aparitia scrierii nationale/ ch? qu?c ng? din literatura vietnameză lipseau practic romanul, în dimensiunea lui occidentală (exista cel în versuri, truyen), nuvela si eseul. Primele au fost traduceri din franceză/ chineză, în publicatia lunară Nam Phong Tap Chi/ Revista Vîntului de Sud (primul număr: iulie 1917). După Tran Van Giap, primul roman vietnamez, scris de Dang Tran Phat, a apărut în 1921. Romanele au fost scrise, initial, sub influenta literaturii străine, dar neuitînd limbajul, retorica/ tehnicile poeziei clasice. Khe Iem7 scria că în literatura vietnameză schimbările încep cu poezia, si adesea a depins/ a fost influentată de toanele puterii, modul cum s-au schimbat alfabetele, si alte evenimente. Astfel, literatura vietnameză trebuie studiată din mai multe unghiuri: lingvistic, al influentelor istorice/ culturale ale civilizatiilor străine (chineză, japoneză, franceză, rusă etc.).
Secolul XX aduce disparitia caracterelor chineze, impunîndu-se „scrierea natională”, bazată pe alfabetul latin8, are 37 de litere: 29 singure, 8 combinatii de litere/ digrafe; se folosesc 9 diacritice: 4 pentru a crea sunete – o literă poate avea mai multe diacritice, 5 indică tonul; sensul/ întelesul cuvintelor depinde de ton9. Recitarea unui poem pare unui occidental interpretarea unui cîntec.
Este o distantă mare si în timp, si evenimente, căutări, de la Nhan Van Giai Pham/ Magazinul Umanist (primul număr – în ianuarie 1956, în Nord), la dezvoltarea Miscării pentru Versul liber din Sud, în anii 60, sau Noul Formalism, către anul 2000. Întîlnirea cu Occidentul a însemnat si contactul cu o serie de scoli/ curente al unei literaturi de milenii, cu teme, simboluri, limbaj proprii, parte a unei civilizatii frumoase. Perioada „literaturii dinainte de război” (1932-1945) a fost un interval mai linistit. Apoi a venit „Războiul de 9 ani” – francezii s-au predat fortelor Viet Minh10 pe 7 mai 1954 –, tratatul de la Geneva, semnat pe 20 iulie 1954, frîngerea tării, pentru o vreme11, pe paralela 17: Sudul capitalist si Nordul comunist. Din caracteristicile literaturii: influente pe filieră franceză, dar si dezvoltarea literaturii în nom.
În 1965 fortele americane au debarcat în Vietnam. 2,7 milioane de soldati americani au luptat în acest război (care a divizat SUA) purtat în numele lumii libere contra expansiunii comunismului. Unii au pierit, altii s-au întors acasă, aducînd cu ei si multe amintiri dureroase, care le-au marcat viata. Printre cei care s-au întors au fost si fratii Robert si Frederic Whitehurst. Robert aducea cu el o tînără vietnameză, cu care s-a căsătorit, Fred un carnet cu însemnări, găsit în timpul unei misiuni, si păstrat la îndemnul unui translator vietnamez, Nguyen Trung Hieu. Fred a aflat că păstrase jurnalul unei tinere, medic, care a trecut poarta spre vesnicie tinînd piept unei grupe de 120 de soldati americani care atacaseră infirmeria în care lucra. S-a sacrificat pentru a-si salva compatriotii.
Anii au trecut, războiul a devenit una din amintirile însîngerate ale istoriei. În mai 2005 cei doi frati au întîlnit-o la Hanoi pe mama tinerei autoare a jurnalului care îi obseda. În septembrie 2005 gîndurile tinerei Dang Thuy Tram au fost editate, sub egida Uniunii Scriitorilor din Vietnam. Cine răsfoieste această carte aparte întelege de ce a devenit repede best-seller, vîndut în sute de mii de exemplare, si edituri din mai multe tări doresc să o traducă si să o publice. Prima limbă străină în care a fost editată este româna.
Dang Thuy Tram, ca si Anna Frank (fetita evreică care a supravietuit ani de zile în ascunzătoarea unei case din Amsterdam, scriindu-si jurnalul, pe care îl botezase Kitty, înainte de a fi trimisă în lagăr, la moarte, împreună cu toti cei care se ascunseseră de ocupantii nazisti), nu si-a imaginat că aceste pagini vor fi cunoscute de milioane de oameni. Că atîtia cititori vor re-desena cu ochii mintii chipul unei tinere din Hanoi, educată, cultă, sensibilă si plină de viată care, măcinată de nebunia din jur, scrie despre barbaria, atrocitătile, sîngele si durerea, realitătile greu de imaginat care definesc războiul. E greu să nu fii marcat citind cum vede războiul ochiul unei tinere care nu avea nimic a face cu cariera armelor. A trăit sub ploaia de gloante si suferinte, în conditii teribile, riscîndu-si viata pentru a-si servi cum credea mai bine tara, vindecîndu-i pe altii, dar si pentru a-si întîlni iubitul, care însă i-a trădat dragostea. Totul în jur e numai suferintă, moarte, durere – redate în cuvinte simple: „într-o seară am stat pe pat lîngă Lam. Lam a fost rănit de un obuz care i-a tăiat măduva spinării. Jumătate din trup îi e deja mort. Stă la pat paralizat, si are dureri de nesuportat Anul acesta Lam a împlinit 24 de ani” (25.07.1968). Sau: „Cum as putea să păstrez pentru totdeauna toate imaginile eroilor anonimi care s-au născut pe acest petic dureros si plin de foc?” (20.07.1968).
Dang Thuy Tram scrie despre traume, lipsuri, distrugeri, sentimente, tot ce simtea în timp ce îngrijea răniti, cu sufletul apăsat de moartea celor din jur si de durere. Iată cum arăta jungla pentru ea: „Seara, după ploaie, jungla avea frunzele toate atît de verzi si subtiri, ca trupul unei fecioare. Atmosfera era atît de linistită si extraordinar de tristă. Toate căsutele infirmeriei sînt într-un loc atît de pustiu!” (12.04.1068). Sau, cu trei zile înainte de sfîrsit: „S-a lăsat amurgul. Soarele a asfintit dincolo de muntele îndepărtat. Avioanele Moran nu mai vuiesc. În seara asta jungla e tăcută, o tăcere fioroasă. Nici o voce de om, nici un ciripit de pasăre” (18.06.1970). În toată nebunia generată de război, căldura celor din jur, a rănitilor pe care fata îi îngrijea disperată că nu îi va putea salva, sperînd că vor supravietui să ajungă la mamele, la iubitele, copiii lor, scria: „As vrea să iau sentimentele tuturor prietenilor si să umplu cu ele golul din sufletul meu, dar nu pot. Inima mea bate cu ritmul încăpătînat al vîrstei de douăzeci de ani, vîrsta cînd mi s-au împlinit sperantele si iubirea. Acum fii linistită inima mea, bate în ritmul valurilor unei seri fără vînt!” (13.04.1968).
Jurnalul începe pe 8.04.1968 si se încheie pe 20.06.1970, astfel: „Am crescut, greutătile m-au întărit, dar în momentele acestea am atît de multă nevoie de mîna caldă a mamei. Nu, nu numai asta, am nevoie de mîna unui om apropiat, nu neapărat de mîna unuia foarte cunoscut mie. Veniti, întindeti-mi o mînă în această situatie de mare singurătate, veniti si transmiteti-mi si mie compasiunea voastră, dati-mi putere să depăsesc dificultătile care mă împresoară.”
Pe 22.06.1970 tînăra a fost doborîtă de un glont care a lovit-o în frunte. La finalul cărtii sînt relatări ale participantilor, date din rapoarte de front americane (raportul trupei de recunoastere 24, compania D, batalionul 4, brigada 24). Nguyen Duy Ha, sef-adjunct al trupelor de partizani din regiune, povesteste: „Doctorita Dang Thuy Tram a fost atinsă de un glont în frunte. Cadavrul a fost păstrat sapte zile de americani, l-au folosit ca o capcană pentru a pîndi partizani. După ce americanii s-au retras, cetătenii minoritari au îngropat-o pe doctorita Dang Thuy Tram, acoperind cadavrul cu o pînză de plastic. Nu au săpat groapă de frică că putea fi o grenadă sub cadavru, legată de americani”. În rest nu se stie nimic din ce s-a petrecut cu ultimii trei răniti, ce a făcut tînăra în acea zi. Dar, scrie ea: „Mai sînt multe mame ca mama lui Duong ale căror lacrimi vor curge fără încetare din cauza războiului. Ah, dacă eu voi cădea, mama mea va fi ca acestea, va deveni o mamă care după ce si-a sacrificat viata pentru fetita ei, si-o va sacrifica pînă la sfîrsit durerii pierderii fiicei pe front de foc si pulbere” (23.04.1968).
„Eu stiu că Thuy Tram a scris pentru ea însăsi, nu pentru lume, nu pentru ca jurnalul să fie publicat, de aceea cele mai profunde credinte ale sufletului său au fost notate prin cuvinte foarte simple, sincere… Cuvintele ei sînt un Pod suspendat peste Fluviul Amar, apa purtînd cu ea multă tristete, multă indiferentă, multe credinte rătăcite care au despărtit atîta vreme cele două popoare ale noastre”, scria Robert Whitehurst.
Nici o carte din lume nu poate cuprinde durerea unui război, jalea si suferinta pe care le aduc clipele dintre primul si ultimul glont. Nimic nu poate spăla sîngele si suferinta dar, poate, cei care vor citi aceste pagini se vor întreba ce pot face ca acel prim glont al unui război să nu fie tras niciodată. Azi, cînd moartea pîndeste în prea multe locuri din lume, si cine stie cîte tinere ca Dang Thuy Tram se sting nestiute de nimeni (feluritele distante dintre tările lumii si oamenii lor estompează atît de bine dureri, semnificatii, întelesuri!), poate că ar trebui ca acelora care pornesc războaiele să li se citească Podul suspendat peste Fluviul Amar. Poate că ar aduce vreun folos, desi politica si banii par să se depărteze uneori atît de mult de ce înseamnă viata unor oameni ca Dang Thuy Tram… Poate că liderii lumii nu vor mai ajunge, astfel, să scrie ca Robert McNamara, fost secretar de stat la Departamentul Apărării al SUA, în cartea sa de memorii despre războiul din Vietnam: „am gresit cumplit”.
Podul suspendat peste Fluviul Amar apare în limba română prin efortul scriitorului vietnamez Pham Viet Dao. Bun cunoscător al culturii române (a studiat filologia la Universitatea „Al.I. Cuza”, Iasi, 1969-1974), a mai tradus în limba vietnameză: Mihai Eminescu, Poezii, romanul Satra, deZaharia Stancu, romanul Pentimento, de Eugen Uricaru, Valeriu Butulescu, Aforisme, si 75 de capodopere în versuri ale României, Legendele românilor s.a.
Đ?ng Thu? Trîm (Dang Thuy Tram), Podul suspendat peste Fluviul Amar (Jurnalul doctoritei Dang Thuy Tram), în româneste de Ph?m Vi?t Đŕo (Pham Viet Dao), Introducere: Constantin Lupeanu, ambasador, presedintele Asociatiei pentru Prietenia dintre România si Vietnam, Editura Th? Gi?i (Lumea), Hà N?i (Hanoi), Vi?t Nam (Vietnam), 2006
1 Până în 1918: considerată scriere de curte. Poate cele mai vechi texte literare în ch? nho, secolul XI: poeme ale călugărilor budişti.
2 Confucianiştii o numeau „scrierea ereticilor”. După momentul Duy Tân/ Renovarea, 1907, scrierea a cîştigat teren.
3 Hanoi: nume dat de europeni; cel vechi, chinez: Tonkin, pronunţat şi Tongkin/ Tongking (de la regiunea geografică în care se află şi golful cu acelaşi nume, numit de localnici B?c B?/ Graniţa Nordică.
4 De la regiunea Annam, ad. litt.: Sudul Pacificat, în zona centrală a Vietnamului, sub stăpânirea chineză până în 111 î.C.: Annam, numită de localnici Trung B?/ Graniţa centrală; iniţial regat cu capitala la Hu? (azi capitala provinciei Thua Thien-Hue; nume vechi al oraşului: Phu Xuan), până a fost cucerit de francezi.
5 Cochin China/ Cochinchina; franceză: Cochinchine; cea mai sudică regiune a ţării, învecinată cu Cambodgia; numită în trecut de chinezi Jiaozhi. Cochin: după un regat mitic; semnificaţia caracterelor care-i compun numele: „crucea văilor/ văile intersectate ale colinelor”. Localnicii îi spun: Nam B?/ Graniţa sudică/ Limita Sudică/ Pământul Sudic.
6 Vietnamese Poetry: The Classical Tradition. The Origins of Vietnamese Poetry, Nguyen Ngoc Binh, în Asia Society's Vietnam: Essays on History, Culture, and Society, 1985, pp. 79-98.
7 Khe Iem, Contemporary Vietnamese Poetry: on the Path of Transformation (a Portrait of Vietnamese Literature, eseu prezentat la o întâlnire a Association for Asian Studies (AAS), în San Diego, California, 2004.
8 Introdus în secolul XVII de iezuitul Alexandre de Rhodos (1591- 1660, Isfahan, Persia). A lucrat în Vietnam între 1624-1644. Pornind de la dicţionare alcătuite de misionari italieni/ portughezi, ca Gaspar D'Amaral, Duarte da Costa, a scris propriul dicţionar vietnamez-portughez-latin, tipărit în 1651 la Roma, folosind modul de pronunţie.
9 6 tonuri: ngang – plat (nemarcat cu diacritice; celelalte: marcate pe vocala „principală” a silabei), s?c – în urcare (accent acut), huy?n – coborâre (grav), h?i – moale (circumflex), ngă – moale, nu prea coborât, glotal (tilda), n?ng – jos, glotal (punct sub vocală).
10 Prescurtare la Viet Nam Doc Lap Dong Minh Hoi (Liga pentru Independenţa Vietnamului), coaliţie dominată de comuniştii lui Ho Chi Minh; s-a făcut cunoscută prima dată în mai 1941.
11 La 2 septembrie 1976 se proclamă Republica Socialistă Vietnam, stat unitar, cca. 329 560 km2.
Limba oficială, vietnameza/ ti?ng vi?t, este vorbită de cca. 87% din populatie (13% – 56 de minorităti recunoscute oficial); dialectele sînt numeroase, mai cunoscute: nord-vietnamez (hanoi, vechiul nume: tonkinez3), central (hue sau annamez4), sudic (cochinchinez5). Statistic, masa vocabularului este de sorginte chineză. Sînt vorbite, la un anumit nivel, chineza, engleza, franceza, rusa. Cea mai veche scriere cunoscută datează din 1335: Cronicile concise ale Annam-ului, 20 de volume scrise de Lę T?c. Primul poem vietnamez, Quôc tô, din cîte se stie, compus în 9876 cu caractere chineze, este atribuit preotului budist Do Pháp Thuîn. Pînă la aparitia scrierii nationale/ ch? qu?c ng? din literatura vietnameză lipseau practic romanul, în dimensiunea lui occidentală (exista cel în versuri, truyen), nuvela si eseul. Primele au fost traduceri din franceză/ chineză, în publicatia lunară Nam Phong Tap Chi/ Revista Vîntului de Sud (primul număr: iulie 1917). După Tran Van Giap, primul roman vietnamez, scris de Dang Tran Phat, a apărut în 1921. Romanele au fost scrise, initial, sub influenta literaturii străine, dar neuitînd limbajul, retorica/ tehnicile poeziei clasice. Khe Iem7 scria că în literatura vietnameză schimbările încep cu poezia, si adesea a depins/ a fost influentată de toanele puterii, modul cum s-au schimbat alfabetele, si alte evenimente. Astfel, literatura vietnameză trebuie studiată din mai multe unghiuri: lingvistic, al influentelor istorice/ culturale ale civilizatiilor străine (chineză, japoneză, franceză, rusă etc.).
Secolul XX aduce disparitia caracterelor chineze, impunîndu-se „scrierea natională”, bazată pe alfabetul latin8, are 37 de litere: 29 singure, 8 combinatii de litere/ digrafe; se folosesc 9 diacritice: 4 pentru a crea sunete – o literă poate avea mai multe diacritice, 5 indică tonul; sensul/ întelesul cuvintelor depinde de ton9. Recitarea unui poem pare unui occidental interpretarea unui cîntec.
Este o distantă mare si în timp, si evenimente, căutări, de la Nhan Van Giai Pham/ Magazinul Umanist (primul număr – în ianuarie 1956, în Nord), la dezvoltarea Miscării pentru Versul liber din Sud, în anii 60, sau Noul Formalism, către anul 2000. Întîlnirea cu Occidentul a însemnat si contactul cu o serie de scoli/ curente al unei literaturi de milenii, cu teme, simboluri, limbaj proprii, parte a unei civilizatii frumoase. Perioada „literaturii dinainte de război” (1932-1945) a fost un interval mai linistit. Apoi a venit „Războiul de 9 ani” – francezii s-au predat fortelor Viet Minh10 pe 7 mai 1954 –, tratatul de la Geneva, semnat pe 20 iulie 1954, frîngerea tării, pentru o vreme11, pe paralela 17: Sudul capitalist si Nordul comunist. Din caracteristicile literaturii: influente pe filieră franceză, dar si dezvoltarea literaturii în nom.
În 1965 fortele americane au debarcat în Vietnam. 2,7 milioane de soldati americani au luptat în acest război (care a divizat SUA) purtat în numele lumii libere contra expansiunii comunismului. Unii au pierit, altii s-au întors acasă, aducînd cu ei si multe amintiri dureroase, care le-au marcat viata. Printre cei care s-au întors au fost si fratii Robert si Frederic Whitehurst. Robert aducea cu el o tînără vietnameză, cu care s-a căsătorit, Fred un carnet cu însemnări, găsit în timpul unei misiuni, si păstrat la îndemnul unui translator vietnamez, Nguyen Trung Hieu. Fred a aflat că păstrase jurnalul unei tinere, medic, care a trecut poarta spre vesnicie tinînd piept unei grupe de 120 de soldati americani care atacaseră infirmeria în care lucra. S-a sacrificat pentru a-si salva compatriotii.
Anii au trecut, războiul a devenit una din amintirile însîngerate ale istoriei. În mai 2005 cei doi frati au întîlnit-o la Hanoi pe mama tinerei autoare a jurnalului care îi obseda. În septembrie 2005 gîndurile tinerei Dang Thuy Tram au fost editate, sub egida Uniunii Scriitorilor din Vietnam. Cine răsfoieste această carte aparte întelege de ce a devenit repede best-seller, vîndut în sute de mii de exemplare, si edituri din mai multe tări doresc să o traducă si să o publice. Prima limbă străină în care a fost editată este româna.
Dang Thuy Tram, ca si Anna Frank (fetita evreică care a supravietuit ani de zile în ascunzătoarea unei case din Amsterdam, scriindu-si jurnalul, pe care îl botezase Kitty, înainte de a fi trimisă în lagăr, la moarte, împreună cu toti cei care se ascunseseră de ocupantii nazisti), nu si-a imaginat că aceste pagini vor fi cunoscute de milioane de oameni. Că atîtia cititori vor re-desena cu ochii mintii chipul unei tinere din Hanoi, educată, cultă, sensibilă si plină de viată care, măcinată de nebunia din jur, scrie despre barbaria, atrocitătile, sîngele si durerea, realitătile greu de imaginat care definesc războiul. E greu să nu fii marcat citind cum vede războiul ochiul unei tinere care nu avea nimic a face cu cariera armelor. A trăit sub ploaia de gloante si suferinte, în conditii teribile, riscîndu-si viata pentru a-si servi cum credea mai bine tara, vindecîndu-i pe altii, dar si pentru a-si întîlni iubitul, care însă i-a trădat dragostea. Totul în jur e numai suferintă, moarte, durere – redate în cuvinte simple: „într-o seară am stat pe pat lîngă Lam. Lam a fost rănit de un obuz care i-a tăiat măduva spinării. Jumătate din trup îi e deja mort. Stă la pat paralizat, si are dureri de nesuportat Anul acesta Lam a împlinit 24 de ani” (25.07.1968). Sau: „Cum as putea să păstrez pentru totdeauna toate imaginile eroilor anonimi care s-au născut pe acest petic dureros si plin de foc?” (20.07.1968).
Dang Thuy Tram scrie despre traume, lipsuri, distrugeri, sentimente, tot ce simtea în timp ce îngrijea răniti, cu sufletul apăsat de moartea celor din jur si de durere. Iată cum arăta jungla pentru ea: „Seara, după ploaie, jungla avea frunzele toate atît de verzi si subtiri, ca trupul unei fecioare. Atmosfera era atît de linistită si extraordinar de tristă. Toate căsutele infirmeriei sînt într-un loc atît de pustiu!” (12.04.1068). Sau, cu trei zile înainte de sfîrsit: „S-a lăsat amurgul. Soarele a asfintit dincolo de muntele îndepărtat. Avioanele Moran nu mai vuiesc. În seara asta jungla e tăcută, o tăcere fioroasă. Nici o voce de om, nici un ciripit de pasăre” (18.06.1970). În toată nebunia generată de război, căldura celor din jur, a rănitilor pe care fata îi îngrijea disperată că nu îi va putea salva, sperînd că vor supravietui să ajungă la mamele, la iubitele, copiii lor, scria: „As vrea să iau sentimentele tuturor prietenilor si să umplu cu ele golul din sufletul meu, dar nu pot. Inima mea bate cu ritmul încăpătînat al vîrstei de douăzeci de ani, vîrsta cînd mi s-au împlinit sperantele si iubirea. Acum fii linistită inima mea, bate în ritmul valurilor unei seri fără vînt!” (13.04.1968).
Jurnalul începe pe 8.04.1968 si se încheie pe 20.06.1970, astfel: „Am crescut, greutătile m-au întărit, dar în momentele acestea am atît de multă nevoie de mîna caldă a mamei. Nu, nu numai asta, am nevoie de mîna unui om apropiat, nu neapărat de mîna unuia foarte cunoscut mie. Veniti, întindeti-mi o mînă în această situatie de mare singurătate, veniti si transmiteti-mi si mie compasiunea voastră, dati-mi putere să depăsesc dificultătile care mă împresoară.”
Pe 22.06.1970 tînăra a fost doborîtă de un glont care a lovit-o în frunte. La finalul cărtii sînt relatări ale participantilor, date din rapoarte de front americane (raportul trupei de recunoastere 24, compania D, batalionul 4, brigada 24). Nguyen Duy Ha, sef-adjunct al trupelor de partizani din regiune, povesteste: „Doctorita Dang Thuy Tram a fost atinsă de un glont în frunte. Cadavrul a fost păstrat sapte zile de americani, l-au folosit ca o capcană pentru a pîndi partizani. După ce americanii s-au retras, cetătenii minoritari au îngropat-o pe doctorita Dang Thuy Tram, acoperind cadavrul cu o pînză de plastic. Nu au săpat groapă de frică că putea fi o grenadă sub cadavru, legată de americani”. În rest nu se stie nimic din ce s-a petrecut cu ultimii trei răniti, ce a făcut tînăra în acea zi. Dar, scrie ea: „Mai sînt multe mame ca mama lui Duong ale căror lacrimi vor curge fără încetare din cauza războiului. Ah, dacă eu voi cădea, mama mea va fi ca acestea, va deveni o mamă care după ce si-a sacrificat viata pentru fetita ei, si-o va sacrifica pînă la sfîrsit durerii pierderii fiicei pe front de foc si pulbere” (23.04.1968).
„Eu stiu că Thuy Tram a scris pentru ea însăsi, nu pentru lume, nu pentru ca jurnalul să fie publicat, de aceea cele mai profunde credinte ale sufletului său au fost notate prin cuvinte foarte simple, sincere… Cuvintele ei sînt un Pod suspendat peste Fluviul Amar, apa purtînd cu ea multă tristete, multă indiferentă, multe credinte rătăcite care au despărtit atîta vreme cele două popoare ale noastre”, scria Robert Whitehurst.
Nici o carte din lume nu poate cuprinde durerea unui război, jalea si suferinta pe care le aduc clipele dintre primul si ultimul glont. Nimic nu poate spăla sîngele si suferinta dar, poate, cei care vor citi aceste pagini se vor întreba ce pot face ca acel prim glont al unui război să nu fie tras niciodată. Azi, cînd moartea pîndeste în prea multe locuri din lume, si cine stie cîte tinere ca Dang Thuy Tram se sting nestiute de nimeni (feluritele distante dintre tările lumii si oamenii lor estompează atît de bine dureri, semnificatii, întelesuri!), poate că ar trebui ca acelora care pornesc războaiele să li se citească Podul suspendat peste Fluviul Amar. Poate că ar aduce vreun folos, desi politica si banii par să se depărteze uneori atît de mult de ce înseamnă viata unor oameni ca Dang Thuy Tram… Poate că liderii lumii nu vor mai ajunge, astfel, să scrie ca Robert McNamara, fost secretar de stat la Departamentul Apărării al SUA, în cartea sa de memorii despre războiul din Vietnam: „am gresit cumplit”.
Podul suspendat peste Fluviul Amar apare în limba română prin efortul scriitorului vietnamez Pham Viet Dao. Bun cunoscător al culturii române (a studiat filologia la Universitatea „Al.I. Cuza”, Iasi, 1969-1974), a mai tradus în limba vietnameză: Mihai Eminescu, Poezii, romanul Satra, deZaharia Stancu, romanul Pentimento, de Eugen Uricaru, Valeriu Butulescu, Aforisme, si 75 de capodopere în versuri ale României, Legendele românilor s.a.
Đ?ng Thu? Trîm (Dang Thuy Tram), Podul suspendat peste Fluviul Amar (Jurnalul doctoritei Dang Thuy Tram), în româneste de Ph?m Vi?t Đŕo (Pham Viet Dao), Introducere: Constantin Lupeanu, ambasador, presedintele Asociatiei pentru Prietenia dintre România si Vietnam, Editura Th? Gi?i (Lumea), Hà N?i (Hanoi), Vi?t Nam (Vietnam), 2006
1 Până în 1918: considerată scriere de curte. Poate cele mai vechi texte literare în ch? nho, secolul XI: poeme ale călugărilor budişti.
2 Confucianiştii o numeau „scrierea ereticilor”. După momentul Duy Tân/ Renovarea, 1907, scrierea a cîştigat teren.
3 Hanoi: nume dat de europeni; cel vechi, chinez: Tonkin, pronunţat şi Tongkin/ Tongking (de la regiunea geografică în care se află şi golful cu acelaşi nume, numit de localnici B?c B?/ Graniţa Nordică.
4 De la regiunea Annam, ad. litt.: Sudul Pacificat, în zona centrală a Vietnamului, sub stăpânirea chineză până în 111 î.C.: Annam, numită de localnici Trung B?/ Graniţa centrală; iniţial regat cu capitala la Hu? (azi capitala provinciei Thua Thien-Hue; nume vechi al oraşului: Phu Xuan), până a fost cucerit de francezi.
5 Cochin China/ Cochinchina; franceză: Cochinchine; cea mai sudică regiune a ţării, învecinată cu Cambodgia; numită în trecut de chinezi Jiaozhi. Cochin: după un regat mitic; semnificaţia caracterelor care-i compun numele: „crucea văilor/ văile intersectate ale colinelor”. Localnicii îi spun: Nam B?/ Graniţa sudică/ Limita Sudică/ Pământul Sudic.
6 Vietnamese Poetry: The Classical Tradition. The Origins of Vietnamese Poetry, Nguyen Ngoc Binh, în Asia Society's Vietnam: Essays on History, Culture, and Society, 1985, pp. 79-98.
7 Khe Iem, Contemporary Vietnamese Poetry: on the Path of Transformation (a Portrait of Vietnamese Literature, eseu prezentat la o întâlnire a Association for Asian Studies (AAS), în San Diego, California, 2004.
8 Introdus în secolul XVII de iezuitul Alexandre de Rhodos (1591- 1660, Isfahan, Persia). A lucrat în Vietnam între 1624-1644. Pornind de la dicţionare alcătuite de misionari italieni/ portughezi, ca Gaspar D'Amaral, Duarte da Costa, a scris propriul dicţionar vietnamez-portughez-latin, tipărit în 1651 la Roma, folosind modul de pronunţie.
9 6 tonuri: ngang – plat (nemarcat cu diacritice; celelalte: marcate pe vocala „principală” a silabei), s?c – în urcare (accent acut), huy?n – coborâre (grav), h?i – moale (circumflex), ngă – moale, nu prea coborât, glotal (tilda), n?ng – jos, glotal (punct sub vocală).
10 Prescurtare la Viet Nam Doc Lap Dong Minh Hoi (Liga pentru Independenţa Vietnamului), coaliţie dominată de comuniştii lui Ho Chi Minh; s-a făcut cunoscută prima dată în mai 1941.
11 La 2 septembrie 1976 se proclamă Republica Socialistă Vietnam, stat unitar, cca. 329 560 km2.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
