Cănd sufletul e Nord în aerul înmugurit al poeziei - Convorbiri Literare, mai 2003

Hodina iubirii trudã e, nasterea ei e boală, iar apusul ei – moarte
Ibn al-Farīd

Am deschis un volum de poezie care mi s-a părut din capul locului acoperit de o mantie stranie de real / ireal, tesutã cu „fîsii-de-peste-tot-si-dintr-un-loc-anume”, de parcã poetul ar fi fost dăruit cu un ochi magic care l-ar fi putut face sã vadã durerea, cerul si iubirea de la vîrful degetelor cu care mîngîia pămîntul de la picioarele lui si pînã la capătul lumii. Citindu-l, am avut impresia cã mã aflu pe malurile vreunui lac pierdut între degetele cernînde de vieti ale timpului, ascultînd cum curg către inima lumii vorbele venerabilului Du Fu, ale cărui clipe de poezie erau, parcă, re-drămuite, pe alte cărări ale inimii, de pana lui Dobrilo Pavić (poet, prozator si eseist muntenegrean), undeva „deasupra capului în aerul/ înmugurit/ De mai an anume în ziua aceea pe care cîndva/ am petrecut-o în flăcări/ Din zori pînă-n seară” (Despre taina cea mai adîncă). Apoi imediat m-am întors într-o lume a dragostei, dulce-amară, unde sîntem doar „Glasuri călătoare…/Pe trunchiul fărã de crengi/ Afundat în timp” (Sîntem douã gemene păsări…).
Uneori, călătorind cu inima între Picasso si Ungaretti, rezemîndu-mi gîndurile de o balustradă de cuvinte-culori ivite de dincolo de timp, mã întreb dacã poezia nu e un tărîm dincolo de tărîmuri, în care inimile fug din noi si asteaptă sã se întîlneascã ca niste „seminte pe muntele Domnului” sau acolo unde sufletele noastre sînt Nord sau nici Nord.
O astfel de stare am trăit citind poezia lui Dobrilo Pavić.
Volumul Turturi este construit din patru sectiuni: Pentru a nu tine asternutul cald, Iesirea sub stele, Primul pas si Visătorie.
Este o poezie de imagine, de suflet, a melancoliei (ca „fericire de a fi trist” – cum spunea Victor Hugo). Nu stiu care dintre tristete, melancolie, focul dragostei adînci, una cu viata sau durerea sfîsietoare bine acoperitã de cuvinte, ca sã nu doboare, ar putea fi definitorie pentru prima sectiune, Pentru a nu tine asternutul cald. Poate singurătatea, poate teama de „o singurătate mai adîncă” sau teama de a te afla în fata unui „culcus pustiu” (pe cînd vîntul…), într-o poveste în care „crivătul de afară/ Duce o jumătate din mine – spune poetul - / Spre o jumătate din tine pentru ca, în cameră sã ne despărtim” (Ne culcăm…) si „nu ne e clar / Dacă turturi suntem / Sau părăsite tunele” (Seara de Ajun...). Aproape palpabil este „împrejurul” dăruit cu suflet de Ea, cea care dã viatã scîrtîitului usii, glasului cheii, care te face „sã te trezesti/ sub taina unei velinte” (Ai nevoie de Ea…). Un fragment de copilărie ascunsã între cutele vietii de dupã regatul cu zîne si nedurere a mai rămas sã respire în inimă, gata sã cerceteze „Care dintre ierburi e «sufletelul»/ care si-a pierdut flacăra” (Eu stiu…).
Iesirea sub Stele, cu „zile senine la genunchi/ Cu nopti dureroase la sîni” (Înflorirea trandafirului sălbatic - I) cu Basmul pentru sora Elenei care însemna, într-un fel, poarta prin care intra dar si iesea din/ către lumea toatã este ca un popas, o trecere prin/ către un liman căutat. Iesirea din rama în teritoriul căreia toate păreau pictate/ fixate în locuri precise, ca niste Zburătoare fărã pene sau poate ca niste cămăsi uzate (Iesire din ramă) îmi pare ca un locus amandi împrejmuit cu flori cu petale de consolamentum, în crestetul căruia mai asteaptã (imagine, lingvistic vorbind, dochetistă ) o picăturã de suflet, o umbrã vie numitã Natasa.
Primul pas (Poem despre Natasa) am simtit-o ca pe o serenadã cu mai multe petale: a distantei dintre suflete care naste vieti paralele (Mai visezi încă: „trecerea molcomã a timpului/ Viata noastrã pe paralele/ Complet diferite”) printre tainele tesute de visare si asteptare, cînd Ea este „dantelatã adiere…/ Împietritã si răvăsită” (Asa-i că…), doritã de un veritabil mag care îsi încearcã puterea de a înfăptui o lume-imagine în jurul Natasei, cînd „împietritã si răvăsită” (Asa-i cã te-ai retras…), cînd „Sclavã măreată/ Care cu timpul te-ntreci” (O, Sclavã măreată…), procletă, Rusalcă, Nălucă, manta si mîngîiere, nici leoaică, nici blîndă femeie dar – spune poetul „parte desprinsã din mine …/ sîngele care… curge prin mine” (Esti o parte…). Femeie care cerea sã fie prefăcutã „într-o poezie/ Pe care bărbatii…/ S-o tăinuiascã pe buze” (Îti mai aduci aminte…), prefăcîndu-se „în viitoare Genune” care „frînge miscarea” (Nu te strecura…). Dorită, visată, re-trăitã cu fiecare respiratie, alături de ea construindu-si, spune poetul, un „bastion/ Dincolo de care apunem/ De dincolo de care luminăm/ Luminati”. Finalul este ca o surpare a durerilor într-o armonie de-dincolo-de-teluric, ca o zbuciumatã pace sufletească dupã o demonie pre-fiintătoare, dupã un ritual magic liricizat în care măstile unei aproape debordant de prezent-absentã Natasa joacã roluri înselătoare ale timpului care roade ceea ce ar fi trebuit sã trăiascã în doi.
Visătorie e ca o re-întoarcere în lumea lui totul-e-ce-si-cum-vrei. Poetul încearcă aici sentimentul spatiului si timpului între fiind si visat, în care el e ea, si totul e de „parcã fluvii prin înalturi ar trece” (Introducere), răsare luna („cu potecile ei de lumină”, cu umbra care o urmeazã – Întinde mîinile), înainte ca soarele sã apună, pentru ca iesirea să fie dominatã (poate, în subsidiar, si ca o tentativã de împăcare cu un anume fel de existentă, dincolo de o diluare ontologicã a dezamăgirii prin acceptare) tot de imaginea Natasei, care „strălucea mirosind a violete” (Iesire).
Grafica de pe copertă, semnatã Marcel Chirnoagă, este parcã parte din visul despre „lume si Ea” al poetului.

Dobrilo Pavić, Turturi, Editura Academiei Internationale Orient-Occident, editie îngrijitã de Dumitru M. Ion, traduceri de Carolina Ilica si Mariana Stefănescu, Bucuresti, 2002