Să desenezi un tablou în care imaginea este cuvânt - Convorbiri LIterare, aprilie 2003

Universul este re-plãmãdit de Miliana Vukadinovic într-o matrice uneori tinzînd spre emblematic, alteori spre (aparentul) anodin, într-un decor de cuvinte (colaj de imagini à la Dali) în spatele cãruia (într-un labirint propriu, din care rãzbat morganatice irizatii care fac dovada complementaritãtii dintre univers si universul-sine) asteaptã sã fie ghicitã masca de suflet plãmãditã prin angrenarea elementelor simbolice ale unei lumi personale, în care timpul nu a existat niciodatã între limite clare (Meleag bãtut de vînturi).
Vitraliu si labirint este o selectie din volumele Animale vii, Apleacã-ti fruntea, Vitraliu si labirint, Podium/ Oglindã.
Personajele, ebosate abia, par a fi sclipiri pe fetele unei oglinzi-diamant în care se strãvede unul si acelasi chip, contras sau diluat de linii care sintetizeazã etape, dorinte, stãri. E ca un teatru al umbrelor pãtate de metafore cu picioarele în teluric si vîrfurile întelesurilor scãldîndu-se în lacul fãrã sfîrsit al contrastelor care activeazã sensurile cuvîntului.
Un întreg regat închis între granitele unui semiîntuneric limitativ trece, plãsmuit în culori de o stranie-familiarã voluptate, (voit) imprecis conturatã, la granita între cuvînt si vãz (Optiune exemplarã – 1): tuiurile strãlucesc violaceu în întuneric lîngã coroana unui rege pe care îl înnegresc cu grafiti. ªi toate astea în fundalul jocului unui soarece alb-negru care fuge în intestinul gros. Dupã moarte, lumea, în care existã un plecat, se îmbracã într-un decor pendulînd între straniu si vag-obscen, în care caritatea, deja de prisos, este un soi de vînãtor bizar de debusee, binefãcãtorii trebuind sã-si strecoare osînza prin/ gaura cheii. O lume blazatã, în care explicatia esteticã poate fi schitatã prin apropierea ochiului sufletului de o alta, a indiferentei deloc studiate, fruste, în care pînã si plantelor cu frunze vesnic verzi le este totuna/ dacã treci pe la ele/ sau nu. (3, estimare). Odatã cu Mãsuri de precautie intrãm într-un alt teritoriu, în care actele par a fi guvernate de o bizarã miscare brownianã, în care prudenta preseazã circulatia sîngelui. ªi, ca în strãvechea poveste a spaimei noastre cea de toate zilele în fata destinului dãruit cu o nelegiuitã, implacabilã putere, ne abtinem/ pe scara ierarhicã/ asexuati într-o realitate în care mecanismul solar rîvneste la o adevãratã furtunã.
În Animale vii lumea întreagã pare a fi o metaforã criptatã, haina unui eu - sacerdot si adorator în acelasi timp – nãscut din pana unui pictor în mintea cãruia trosnesc trei animale sacrificate, într-o dupã-amiazã care trimite/ animalele în organele noastre iar noi le digerãm organic.
Pãstrez în amintire un sat din Constanta în care mirosurile nisipului încins, al ierburilor, putine cîte erau, strivite de douã-trei capre sleampete se amestecau cu strigãtele unui bãtrîn muezin uitat de vremuri lîngã un turn cu semiluna uscatã de vînturi si ploi. Poemul Pesti în nisip m-a purtat cu sufletul din nou acolo, iar Deliblatski pešèar, satul din Voivodina, cu beduini nãpîrliti, vãzduhul colorat de onomatopee/ de schelãlãit cîinesc, acolo unde iarba nu mai este o vietate sfîntã si totul este contrar asteptãrilor, s-a asezat în inima mea alãturi de micul sat dobrogean. Fixîndu-le sub pana sa ca într-o practicã a magiei albe, dãtãtoare de sensuri si culori, numele si locurile iau cu ele în vers o notã de încãrcãturã psihicã, convertind-o în metaforã resorbitã dintr-o realitate a propriului univers, ca o plimbare pe strãzile nimãnui (Vinerea galbenã), acolo unde poti dicta întreaga ninsoare viscolitã (Apleacã-ti fruntea, 2) si poti bãga ata prin oglindã, devenind parte a funiei (Apleacã-ti fruntea, 5) cu/ prin care poti fi parte din întreg/ rotund. Poemele pãsesc cãtre noi unul dupã altul ca niste succesiuni de imagini-cuvinte ale unei irealitãti îmbrãcate în haine de realitate (mai curînd metarealitate), dialectica metaforei primind girul verosimilitãtii pe axele unui alt univers. Un univers care nu este obsedat de margine, desi nu suferã de apãsarea infinitului (nu este claustrat în sicriul definitivului – Podium/ Oglindã (Sinopsis), ci este, mai curînd, un revers al cãutãrii/ tendintã a non-limitelor, care poate fi populat si cu animale de carnaval si unde groaza/ este un eveniment inventat prin lente miscãri (Sã trãiascã animalele, Dupã Camil Saint-Saens, 3). Nu e vorba de o detronare a universului normal, Universului-univers, nici de o intruziune în structurile lui, tangibile sau nu, ci de o re-construire a eu-lui dãruit cu puterea de a exacerba, cu forta cuvîntului, totul, chiar si propriile gînduri pînã ce noua realitate irupe din sine, mîinile sînt capac/ frunza armurã/ zidul azur si tulpinile moi, împãtimite, reînvie (Apleacã-ti fruntea, 4) si în fiece tremur este o verde tãlãzuire/ fiecare miscare – o zi (Cer împovãrat).
Parcimonios, subtil, Eros este si el parte a acestui univers. Cu pleoapele parcã bandajate de apãsarea lipsei imaginii (dãruitã cã un contur concret) iubitului, uitatã în notiunea inconsecventã a timpului (În cizme lichide), se lasã întrevãzut abia: eu sunt mãrgelele din jurul gîtului tãu (Apleacã-ti fruntea, 3). Sau: chititã/ nãvala trupului tãu/ o apãr cu aluatu-mi (Apleacã-ti fruntea, 6); atmosfera atingerii noastre este moale, împãrtitã în fragmente, în necuprinsuri (Sã trãiascã animalele, Dupã Camil Saint-Saens, 3). Dar, nu-i asa, plãcerea a venit datoritã visului împlinit despre joc (Descompunere). Iar visul, spunea Gérard de Nerval, e a doua viatã.
Din petalele acestei lumi personale cuvîntul-semn este, pentru Miliana Vukadinoviæ, ceea ce tibetanii…/ plaseazã în anterioara/ viatã iar, pentru oamenii necunoscuti, este modesta/ generoasa mea arcã (Harul), dincolo de non-limitele abstractizante (deloc apãsãtor) între care obiectele si evenimentele se asezã ca niste expuneri enigmatice ale materiei, (Descompunere) într-o ordine scãpatã din chingile pre-definirii si siluetele în spatiul visului zilnic reprezintã o evidentã prezentã (Razã. În jurul siluetei).
Miliana Vukadinovic (doctorand la Drept Comercial International la Academia de Studii Economice Bucuresti, absolventã de drept la Belgrad), în cuvinte neîngreunate de o sintaxã sofisticatã excesiv (ex quo verbo tot illa causa pendebat1), stilizînd într-o manierã rafinatã atît cît trebuie (dar fãrã complicatii stilistice inutile) pune în fata cititorului un volum din care ai senzatia cã nu poti cita decît integral sau deloc bunã parte din poeme.
Odinioarã, dupã ce Baudelaire ne dãruise a sa forêt des symboles, Rimbaud spunea cã ideea de frumusete s-a rãsuflat. Era o întretãiere de drumuri cãtre noi valente ale poeziei. Caracterul definitoriu al volumului Milianei Vukadinovic este tocmai frumusetea scãldatã într-o luminã foarte personalã. O viziune poeticã pe alocuri cu apetente cinematografice (cu o tendintã spre un decor suprarealist, cu imagini voit smulse dintr-un teritoriu al compozitului, surprinzãtoare dar refuzînd rudimentul abstractizãrilor fortate), fãrã apanajul dat de reprezentatie sau o retoricã încãrcatã – toate acestea fac din semnatara acestui volum o voce poeticã remarcabilã. Una peste alta, volumului de fatã i s-ar putea potrivi ca moto un citat din Novalis: lumea e un trop universal al spiritului.

Milijana Vukadinovic, Vitraz i lavirint/ Vitralii si labirint, editie bilingvã sîrbã-românã, traducerea în românã apartine autoarei, editie îngrijitã de Carolina Ilica, Editura Academiei Orient-Occident, Colectiile Festivalului International „Noptile de Poezie de la Curtea de Arges”, Bucuresti, 2000.

1 Vorbã de la care pornind se cîntãreste totul – lb. latinã.