Floare de râu - Convorbiri Literare, iunie 2006

„Ascultă-mă
întinde-ti mâna
doar pentru o clipă
spre camera mea
Orice durere are-un sfârsit
Asteaptă
înger cu aripi de aur”

Luisa Famos, L’anguel cullas alas d’or/ Îngerul cu aripi de aur

În Alpii Centrali, în sud-estul Elvetiei, cantonul Grischon1, se scrie poezie în romansă.
Istoria romansilor, se spune, începe după tratatul de la Verdun, din 8422, care privea si pe reti/ rhaeti. Rhaetia3 era cedată lui Ludovic Germanicul, dioceza din Curia despărtită de Milano, trecută în „curtea” celei din Mainz. A început nasterea „insulelor” precum cea romansă, luptele religioase/ pentru independentă, care au tinut până în 1803, când Grischon a ajuns canton al Elvetiei.
Grupul retoroman (friulana, ladina dolomitică – vorbite în Italia, si romansa) face parte din cel al limbilor romanice4. Romansa, atestată din secolul XII5 – limbă natională (a patra din Elvetia, din 1938; limba maternă a cca. 40-70.0006 de locuitori, majoritatea plurilingvi). Din 1996, prin constitutie, este „limba oficială7 în relatiile dintre Confederatie si cetătenii de limbă romansă”, alături de germană, franceză si italiană. Romansii, „minoritate etnică, culturală si istorică de origine neolatină8”, au limba maternă romansa (reto-romansa), cu patru idiomuri, functie de regiunile în care sunt vorbite: sursilvană (în Surselva, pe valea Rinului anterior), sutsilvană (Rinul posterior), surmirană (Surmeir) si ladina9, în Engadina10 (idiomuri: ladina putčr – Engadina de sus, valladčr– Engadina de jos. Diferentierea a apărut după ce, în secolul XVI, Duri Chiampel a tradus psalmii în ladină, punând bazele limbii scrise în Egandina de jos). Romansa este denumită în sursilvană rumontsch, surmirană – rumantsch s.a.
Având cinci dialecte, cu reguli nu tocmai limpezi (mai fiecare are propria ortografie11), societatea culturală si lingvistică „Liga Romansă”, fondată în 1919, a pus în 1982, prin Heinrich Schmid, bazele unei koinę, forme „unificate”, scrisă cu alfabetul latin, numită romantsch grischun, pentru administratie. Sunt demersuri pentru impunerea ei ca limbă de studiu în scoală.
Prima operă literară romansă cunoscută, scrisă în dialectul din Engadina de Sus, este poemul în versuri Chanzun da la guerra dal Chastč d’Müsch, compus în 1527 de un reformator, om politic, militar, ambasador al Republicii celor Trei Ligi12, poetul umanist Juan Travers din Zuoz. Apoi, fapt remarcabil, dat fiind numărul vorbitorilor, a fost tălmăcit în romansă Noul Testament de către Jachim Bifrun (tipărit în 1560, la Basel), Duri Chiampel a transpus psalmii în ladină. Apoi au fost Luci Gabriel, cu versiunea în sursilvană din 1610 a Noului Testament (veac în care este mai evidentă separarea idiomurilor romanse, asemănătoare în esentă, dar cu diferente gramaticale/ lexicale), versiunea sursilvană a Bibliei, a lui Stefan si Luci Gabriel, publicată între 1717-1719 s.a., creatii literare, istorice, lingvistice, precum Fundamenti principali della lingua Retica o Grigiona…,a italianului Flaminio da Sale, 1729 sau, de exemplu, Basilius Veith, Nova grammatica ramontscha e tudeschgia u cuort, e fundamental entruidament tier il lungatg tudeschg, Claustra de Mustér, 1771, publicată în 1805, cu un dictionar romans – german/ german – romans. În 1860 apare, la Mustér, primul număr al „Gasseta Romontscha”, fondată de sursilvanul Placi Condrau (1819-1902), contemporan cu Conradin de Flugi (Conradin Flugi d’Aspremont), cu care încep majoritatea studiilor de istorie a literaturii romanse perioada modernă a poeziei.
Sunt doar câtiva pasi prin istoria unui popor, a unei limbi pentru care, în pofida numărului mic de vorbitori, putem vorbi de o efervescentă culturală/ literară notabilă. Dragostea de limba maternă (cântată de poetii romansi) este evidentă, iar scăderea continuă a numărului de vorbitori o povară.

În poezia modernă din Engadina, alături de una din cele mai notabile personalităti ale culturii/ literaturii romanse, Andri Peer (1920-1981; a introdus în poezia ladină directia poeziei europene moderne), un loc important, desi are o operă relativ restrânsă (o povestire13, poezii publicate în periodice, două volume de poeme), îl ocupă Luisa Famos, care a scris în ladina valladčr.
Luisa Famos (1930-1974) s-a născut la Ramosch/ Remues, sat (distrus de un incendiu în 1880) considerat grânarul Engadinei. A urmat scoala de învătători de la Cuira, lucrând în trei sate grizone (Dischma sur Davos, Vna, Guarda), apoi în cantonul Zürich. A stat la Paris un an, ca studentă la litere. A fost, în 1962, realizatoarea primei emisiuni TV în limba romansă. După căsătoria cu inginerul Jurg Pünter, îl va urma în Honduras si Venezuela (dedica acestei lumi poezii ca: Mica indiană, Lac în Honduras, Parc în San Pedro Sula, Primul Party în Honduras s.a.), revenind în Elvetia în 1972, în cantonul Uri. Primele poeme le-a publicat în reviste romanse (ca: „Fögl Ladin”, „Chalender Ladin”), sub pseudonimul Floare de Râu/ Flur du Riva. Primul volum, Momente/ Mumaints, 1960, s-a bucurat de succes. Al doilea volum, Inscunters/ Întâlniri, a fost publicat postum de sotul ei, în 1974. În 1990 ambele volume au fost reeditate (Zurich, Ark Publishing House), cu titlul Poesias. Au fost traduse si în germană. După ce trecut în nefiintă Luisa Famos a devenit pentru ai săi aproape un mit, „o figură de cult14”, scriindu-se cărti despre ea (exemplu: Puorger Mevina, Lavur pli gronda sur la poetessa ladina Luisa Famos/ Die Grenze als Zentrum. Zum Gesamtwerk von Luisa Famos, Zürich, 1998), poemele fiindu-i reeditate, traduse în mai multe limbi.
Am încercat încadrarea Luisei Famos în peisajul poetic romans contemporan, în care se mentin o serie de teme traditionale (locul natal, colorat cu întâmplările cotidiene, natura/ relatii social-politice, sentimente, apăsarea depărtării de casă – emigratia, spectrul disparitiei limbii materne s.a.), nuantate de problematica la zi (socială, economică si politică), ocupatii diverse s.a. La acestea se adaugă, firesc, si aspecte precum lărgirea sferei de folosire a limbii literare romanse (inclusiv a idiomurilor) prin cresterea numărului de publicatii, emisiunilor radio, TV, folosirea internetului etc.. (Se cuvine mentionată lucrarea semnată de Augustin Maissen, Magdalena Popescu-Marin, Antologie de poezie romansă, din 1980, care în peste 300 de pagini, cu un studiu critic cuprinzător, creionează imaginea de ansamblu a acestui peisaj poetic).
Din punct de vedere formal, unii poeti romansi păstrează aspectele clasice (rima/ ritmul), altii scriu în manieră modernă, vers alb; asadar există varietate atât tematică, cât si formală.
Luisa Famos scrie modern, în vers alb, urmând directia introdusă de Andri Peer (creatia lor a influentat noile generatii). Dealtfel, putem remarca ca trăsături generale ale poeziei romanse aspecte (prezente în manieră personală si la Luisa Famos) precum concizia discursului, inclusiv o oarecare parcimonie în folosirea figurilor de stil/ cuvintelor (uneori lipsesc cuvintele de legătură, alteori chiar predicatul s.a. – am putea exemplifica prin poemele Mariei Arquint-Bonorand – Oul, Invidia s.a., sau ale lui Armon Planta, din Basse-Engadine – Schizofrenia, Sufăr cu tine).
Si la Luisa Famos putem vorbi de un limbaj direct, ne-contorsionat, ne-încărcat de figuri de stil „căutate”/ artificiale (dar nu lipsit de tropi) dar, mai ales, de cuvântul-cheie („metafora-revelatorie” – alege Ioana Trică un termen blagian) pe care se brodează poemul. Pentru Luisa Famos aceste metafore/ cuvinte-cheie sunt timpul/ clipele, păsările (puntea între cer si pământ, celest si colbul de clipe măcinate de teluric), vântul (fată de care are o atractie aparte: „sunt fiica vântului” – Micul călăret), lumina (uneori în contrast cu întunericul, noapte/ zi), la care s-ar adăuga singurătatea, în nuante personale („atunci mi-am luat/ inima/ în căusul palmelor/ să nu se sfâsie// Si în adâncul/ durerilor mele/ eram/ singură”; sau: „noi doi/ trăim singuri/ tu în mine/ eu în tine” – Nasterea zilei), si dragostea („în flori/ în ploaie/ în soare/ în praful/ ridicat de vânt/ trăiesc iubirea pentru tine”). Desigur, sunt prezente si alte teme – întâmplările cotidiene, familia, satul, locurile natale – curgerea anotimpurilor si urmele lăsate s.a. –, dar si locurile în care a călătorit în America, dorul de tară. Luisa Famos nu se situează în postura emigrantului, ci a celui aflat, pe moment, într-o călătorie departe de tară (chiar în avion, peisajele de departe, peste ocean, trebuie comparate cu cele de acasă: „freamăt monoton/ asemenea Mării Caraibilor/ sau Innului nostru…” – In viadi/ În călătorie). În timpul sederii în America a remarcat exotismul, peisajele paradisiace, în contrast cu sărăcia populatiei autohtone, a „indienilor” („Lumea se fereste de-acesti cersetori// Indieni în zdrente/ cu picioarele goale/…/ sub splendoarea florilor/ din parcul San Pedro – Parc în San Pedro Sula).
Timpul este un lant de „clipe/ sopârle/ ce se pierd/ zburdalnice/ savurând pân’la sfârsit/ viata noastră” (Cercul), simbol al trecerii/ „înnoirii” în momente speciale („spre seară/ când clopotele/ răsună peste sat/ totul se naste din nou//…/ fie ca si noi/ să ne înnoim” – Clopote) sau al unei asteptări/ risipiri permanente, dată de întrebări esentiale, de credintă: „de două mii de ani/ fiecare zi pe care Dumnezeu ne-o dă/ e Vinerea Sfântă” – Gesu vain/ Isus vine. Peisajele (de pildă descrierea satului în ajun de Crăciun) par desenate cu o pană muiată în culorile asteptării, visurilor, sperantelor si temerilor care înseamnă sufletul Luisei Famos, precum în Când vine Crăciunul: „sat fără câmpuri/ fără grădină si cimitir/ dar plin de visuri”. Nu întâlnim însă un „portret” al timpului care apasă, care înnegurează, pentru că Luisa Famos pare să privească curgerea neîntreruptă a clipelor, cu tot ce înseamnă, oarecum desprinsă de legătura cu teluricul.
Sunt poezii de o sensibilitate/ delicatete aparte, care redau fragmente din călătoria cu pasi de poem a unui suflet pe un pământ frumos, pe care Dumnezeu a lăsat ca istoria să zăbovească din mistuirea fără istov a atâtor si atâtor miracole ale omenirii, a îngăduit unuia (limba romansă) să supravietuiască.
Romansa (reto-romansa, cu doar câteva zeci de mii de vorbitori, a ajuns la o diversitate lingvistică, culturală cu totul remarcabilă, a dăruit lumii cărturari/ poeti precum Gion Antoni Huonder (1824-1867), considerat poet national, Alfons Tuor (1871-1904; a tradus din Alecsandri, colaborator la o enciclopedie română editată la Sibiu), Caspar Decurtins (1845-1916) Giachen Caspar Muoth (1844-1906) si atâtia altii, la care se adaugă si numele Luisei Famos. Poeta, al cărei zbor pe pământ a fost scurtat, din păcate, scria: „Rândunica/ este numele meu/ sau măcar asa as vrea să fie” – Meis nom/ Numele meu.
Ioana Trică a reusit să transpună în limba română puritatea, muzicalitatea poeziei Luisei Famos. Ilustratiile semnate de Simona Pop întregesc aspectul delicat al volumului.

Luisa Famos, Poesias/ Poezii, editie bilingvă romansă-română, traducere, prefată si note Ioana Trică, ilustratii: Simona Pop, Editura Kriterion, Bucuresti, Cluj-Napoca, 2006

1 Romansă: Grischun, ladină: Grischun. Singurul canton trilingv (reto-romans, germană, italiană).

2 După altii din secolul al VI-lea e.n. – socotit al încheierii romanizării/ crestinării, poate înainte, stiind si că în Cuira/ Cuera, capitala regiunii Rhaetia Prima se oficia în latina populară.

3 Provincie romană fondată în 15 î.e.n. Ocupa si regiunea de azi a cantonului.

4 Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Limbile Europei, Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2001, p. 14.

5 Primul document în romansă: o pagină din Codex de Nossadunnaun, din anul 1200 (A. Widmer, Nossadunnaun ed il pievel retoromontsch, în: Ischi nr. 43/ 1957, pp. 62–68; I. Müller, Die bündn. Wallfahrt nach Einsiedeln, în: Corolla Heremitana, 1964, p. 127–36.)

6 Recensământ 1970: 8% din populatia Elvetiei = 50.339 vorbitori; 29% în Grischon, în comunităti numeroase; 1880 – 1970: scăderea numărului lor cu 11.500; M. Sala, I. Vintilă-Rădulescu, op cit – 40.000; Ioana Trică – 70.000.

7 M. Sala, I. V.-Rădulescu, op. cit., p. 23 si 43.

8 Ioana Trică, Luisa Famos: trecerea prin lume si vocea eternă a poeziei sale, p. 5, subsol.

9 Termen relativ impropriu; localnicii îl folosesc doar pentru dialectul din Engadina; mai este folosit în alte două situatii: pentru a denumi dialectul/ idiomul romanic vorbit în Alpii Dolomitici, dar si cel iudeo-spaniol (ladino). (Carlo Tagliavini, Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică, Bucuresti, 1977, p. 303; Augustin Maissen, Magdalena Popescu-Marin, Antologie de poezie romansă, 1980, p. 6, nota 1.

10 De la râul Inn (romansă: En).

11 M. Sala, I. V.-Rădulescu, op cit., p. 121.

12 În 1367 a fost fondată Liga Casei Domnului, în scopul stopării influentei în crestere a Episcopiei de Curia; în 1395 s-a fondat Liga Gri (de la vestele gri ale localnicilor) în germană: Grauer Bund, numită si Oberbund; în 1436 cele 10 jurisdictii ale fostului judet Toggenburg au fondat Liga celor 10 jurisdictii/ Zehngerichtebund, care în 1450 se aliază cu Liga Casei Domnului. În 1471 se aliază si Liga Gri. Stemele celor trei ligi alcătuiesc stema actuală a Cantonului Grischun.

13 Omul de la fereastră – în română, în antologia: Omul de la fereastra. Proza romansă, editura Univers, 1992.

14 Reviews – Frankfurt round rundschau, din 5.01.2005, Discussion of Cornelia Jentysch: School of new seeing/ Schule des neuen Sehens – Doch in den Gedichten aus dem Nachlass präsentiert sich noch eine andere Luisa Famos, von Cornelia Jentysch) – pe marginea volumului: Luisa Famos, Eu sun la randolina d'uensacura, ed. bilingvă reto-romansă si germană, traducerea din reto-romansă: Mevina Puorger si Franz Cavigelli, Limmat Publishing House, Zurich 2004. Volumul este prefatat de criticul si jurnalistul Iso Camartin; contine fotografii, inclusiv din Ramosch, un comentariu critic.