Soarele Verginei sau „secreta germinare a frumuseţii” - Convorbiri Litarare, septembrie 2004

Soarele Verginei – poeti contemporani din Salonic adună poeme publicate, în traducerea lui Andreas Rados, în ultimele decenii în reviste importante din România („Convorbiri literare”, „Cronica”, „Luceafărul”, „Dacia literară”, „Orizont”, „Ateneu”, „Tomis” s.a.m.d.)
Salonic (Capitala Greciei de Nord) este un nume de rezonantă care poate fi asezat alături de Casablanca, Lisabona s.a.m.d. – porti dinspre/ către lume sau/ si refugii pentru siruri fără număr de refugiati, autoexilati sau pur si simplu oameni care acolo au găsit ce căutau. În 1997 a fost Capitala culturală a Europei, recunoscîndu-i-se si astfel istoria /continuitatea de peste două milenii si jumătate cetătii literelor, stiintei, artei, importantă pentru crestini prin predicile Sfîntului Apostol Pavel, martiriul Sfîntului Dumitru si doctrina isihastă a Sfîntului Grigore Palama. Al doilea oras ca mărime al Greciei , cel mai important din regiunea istorică greacă Macedonia, Salonic (Θεσσαλονίκη sau Thessaloniki , Selînik, Salonika, Salonica/ Σαλονίκη), fosta capitală a unuia din cele patru districte romane ale Macedoniei, în timpul domniei lui Augustus a primit statutul special de „oras liber”, ajungînd la peste 200.000 de oameni. Apostolul Pavel, în a doua călătorie misionară, a pus aici bazele unei biserici înainte de a pleca, nedorit de evrei. Aici, la resedinta sa din acea vreme, a publicat împăratul Teodosie cel Mare (379-395), la 28 februarie 380, un edict în favoarea ortodoxiei niceene. Aici s-a născut Constantin (nume monahal: Chiril) (826?-869), creator, împreună cu Mihail (Metodie), al primului alfabet si al limbii literare slave. Cînd apar primele reguli privitoare la cruce ca simbol al crestinismului, după ce, în 787, Tarasius instituia îndrumări stricte pentru decorarea bisericilor crestine, altarul bisericii Sfînta Sofia din Salonic a fost decorat cu întîia „arătare” a semnului crucii pictat într-un cerc de aur pe fond argintiu. A fost parte a Imperiului Bizantin pînă la cucerirea Constantinopolului în a patra Cruciadă (1204), cînd a ajuns capitala Regatului Cruciat al Salonicului. În 1224 a ajuns sub stăpînirea despotatului bizantin al Epirului. Trece din nou în componenta Imperiului Bizantin dar, sub presiunea otomanilor, Andronikos Paleologul l-a vîndut Venetiei, care l-a păstrat pînă în 1430. Aici au venit în 1492 cca. 30.000 de evrei expulzati din Spania după ce au refuzat convertirea la crestinism. Începînd de prin secolul al X-lea, comunitătile evreiesti din Europa crestină (lb. ebraică – kahal) s-au consolidat, si-au stabilit regulile de trai. Noii veniti au format o comunitate cu valente culturale deosebite – erau poeti, scriitori, medici, rabini etc., care au continuat să scrie si să vorbească în dialectul iudeo-spaniol sefardit cunoscut sub numele de ladino, dăruind Salonicului încă o notă aparte, alături de aromâni, turci, albanezi s.a.m.d. În 1335 călugărul Matei Vlastares din Salonic a aranjat materia nomocanoanelor după alfabetul grecesc în codicele cunoscut sub numele de „Sintagma” .
După eliberarea de sub ocupatia turcească, în 1912, orasul a cunoscut o altă etapă a dezvoltării spirituale. În 1922 a apărut prima revistă literară de prestigiu, „Logotehnika Grammata”, deceniul ’20 fiind considerat de maturizare a unei generatii care, între altele, s-a manifestat si într-o revistă importantă pentru literatura Salonicului – „Makedonikes Imeres” (1932-1939). Aici au debutat multi poeti notabili, unii antologati: Zoi Karelli (1901-1998), Takis Varvitsiotis (n. 1916), Iorgos Vafoupulos (1905-1996) etc.
După 1941, cînd a fost ocupat de germani, viata culturală a orasului a avut de suferit, o cauză majoră fiind si distrugerea în proportie de peste 95% a comunitătii evreiesti din Grecia. În împrejurimile orasului sălăsluieste o importantă comunitate de aromâni . Între perioada interbelică si prima generatie postbelică, dintre poetii care au activat, este antologat Sarandas Pavleas (n. 1917). Odată cu sfîrsitul deceniului 4, „al războiului”, se manifestă asa numita „primă generatie postbelică”, poeti („sociali”) care au trăit războiul, rezistenta natională, războiul civil, opera lor fiind caracterizată de implicarea socială si politică, tema libertătii, conditiei umane; îi amintim pe Manolis Anagnostakis (n. 1925), Klitos Kirou (n. 1921), Panos Thasitis (n. 1924). Între prima si a doua generatie postbelică stilul dominant (desi nu erau absente nici temele primei generatii) era al poeticii „confesionale”, la unii cu accente de poezie erotică. Dintre reprezentanti: Dinos Hristianopoulos (n. 1931). Dintre reprezentantii celei de-a doua generatii postbelice („a anilor ’60”) amintim pe: Markos Meskos (n. 1935), Anestis Evanghelou (1937-1994), Prodromos Markoglou (n. 1935). Tematica cu accente sociale este abordată la o altă scară, ca si elementul erotic, existential, continuitatea, legătura dintre ieri si azi, dar apar si accente pe care le vom întîlni în Occidentul miscărilor beat, de exemplu la Paul Kerouac – alienarea, îngenuncherea, înfrîngerea individului într-o societate din ce în ce mai înstrăinată. Generatiile 60-70 (din care face parte si Rula Alavera, n. 1942, cu vers caracterizat printr-un simbolism artistic modernizat, impregnat si cu expresii suprarealiste ), abordează o poetică cu accente fie simboliste, fie suprarealiste sau raliindu-se la alte curente europene moderne.
Azi Turnul Alb – simbolul orasului, Arcul lui Galerius si Rotonda, o moschee veche care încă mai păstrează pe pietre colbul de pe tălpile ostilor Anatoliei, Rumeliei ori din pustiurile din jurul Yathrebului, si biserica Sf. Dumitru dau locului si un aer de lume uitată de timp dar, alături, partea modernă aduce aminte că timpul curge. Pentru multi poeti din Salonic poezia are imprimată în fiecare literă si această istorie spirituală aparte, mitologia călătorind printre literele poemelor prin personaje-simbol care ne-au colorat a nemurire copilăria: Ulise, Elena, Afrodita, Nausika s.a.m.d. Sub masca din oglindă (motiv frecvent în lirica poetilor antologati) se ascund mii de inimi ale poetilor, artistilor care au străbătut timpurile. Salonicul este un reper important pentru poezia, pentru lumea neogreacă, din nefericire nu foarte cunoscută la noi, mai ales în ceea ce priveste reperele criticii si teoriei literare.
Sînt antologati 16 poeti: Rula Alavera, Manolis Anagnostakis, Maria Kendrou-Agathopoulou, Anestis Evanghelou, Dinos Hristianopoulos (pseudonimul lui Konstantinos Dimitriadis), Maria Karaghianni, Zoi Karelli (nume real – Hrysula Arghiradou), Klitos Kyrou, Prodromos Markoglou, Sarandis Pavleas, Gh. X. Stoghianidis, Panos Thaistis, Gheorghios Themelis, Iorgos Vafopoulos, Takis Varvitsiotis, Hrisanthi Zitsea. Dacă as alege un vers din creatia fiecăruia galeria de schite/portret ar arăta astfel:
Rula Alavera (accente fragile, delicate, trimiteri la mitologie dar si intruziuni suprarealiste, adesea de un ermetism subtil, rafinat): „este puterea soarelui/ o putere fulgerătoare/ secreta germinare a frumusetii” (Orologiu).
Manolis Anagnostakis (exponent al „poeziei înfrîngerii”, profund marcat de evenimentele prin care trecea Grecia – zugrăvite în poeme; crede în „izbăvire”, poate adusă si de poezie –, marcat de pesimismul caracteristic generatiei sale): „sînt în căutarea unui nimic în care să cred/ orbeste pînă la moarte” (Investigatie).
Maria Kendrou-Agathopoulou (cuvintele, pietrele, visele îmbracă haina simbolului; meditatii existentiale cu irizatii de erotism): „Cînd se naste poezia/…/ Fii prudent fată de cuvinte/ să nu te lovească” (Poezia).
Anestis Evanghelou (vers sobru, putine metafore, direct, adesea incantatoriu sau în haina rugilor; uneori cu tentă senzual-erotică, alteori cu accente de avertizare în fata unei epoci dramatic-catastrofice, speranta izvorînd în/ din cuvinte): „Cine a spus că elementele pier/ definitiv, oare nu ai luat seama/ cum bratele gliei hrănesc/ viermii, ocrotesc vegetatia si ne dăruie-n roade/ băutura cea mai divină?” (N-am trăit în zadar).
Dinos Hristianopoulos (poet al noptii, eului, introspectiei, erosului, iubirii carnale, cultivînd simbolul, autoironia si dramaticul/ melodramaticul, observînd relatiile cu semenii, constrîngerile, ipocrizia socială): „Nu stiu dacă am plecat datorită inconsecventei/ sau din nevoia de a scăpa de eul meu,/ din Ithaca cea strîmtă si mică-n bucurii/ cu societătile ei crestine” (Ithaca).
Maria Karaghianni (cotidianul are haine noi, cusute cu itele mitului/ simbolului/ observatiei dar după modele moderne care analizează fiecare sens, rezultînd o poezie linistită, fără tensiuni abisale, de imagine, stilizată atent, fără exces de metafore; notă aparte – marea, uitarea, trecutul): „numai mortii/ stiu/ să trăiască în memoria noastră/…/ să ne poruncească/ să existăm precum copacii.” (Să existăm precum copacii).
Zoi Karelli (angoasa, singurătatea, fiorul religios – căutarea divinitătii, vers cu accente metafizice în care se regăsesc clasicul si modernul – influente din mai multe curente moderniste –, vers lucid, introspectiv, accente existentiale, interesată de sensul/ destinul creatiei/ creatorului): „Unde vom merge suflet al meu, cu-ntregul/ acest exil purtat în sinea noastră?/…/cîtă mizerie cuprind/ ochii singurătătii!” (Singurătate).
Klitos Kyrou (poet al nelinistii existentiale, greu de „încadrat”, atent la meandrele eului; are o structură interioară baudelaireană, contorsionată, explorînd vastul teritoriu al „posibilului”; timpul este un instrument cu care călătoreste dinspre/ înspre trecut/ prezent; lumea, tot mai străină, este si o sumă de neîmpliniri/ incertitudini/ suferinte pentru fiinta umană, un loc al înstrăinării): „Alergi corupt fugărit spre casă/ Acolo-nchizi usi, ferestre, îti închizi/ Urechile si gura, porti blană de oaie/ Si te-mbraci noaptea-ntreagă în jocul memoriei.” (Epoca pesterilor).
Prodromos Markoglou (descriere directă a lumii, cotidianului dar si filtrul unei rememorări melancolice, uneori cu tentă oniric-halucinatorie; îmbracă ternul, banalul în teme de meditatie profundă, realul si irealul mergînd alături în versul lui, într-o lume a unui concret prea strîmt, cu accente de suprarealism): „Cumplit de grea a devenit vorbirea/ cînd ochi iscoditori te cercetează/ asteptînd să însface/ cuvintele ca păsările în plase” (Vom trăi asa cum stim).
Sarandis Pavleas (în căutarea puntii între istoric/ temporal/ social si personal – chiar angajat, meditativ, marcat de evenimentele pe care le-a trăit, obsedat de adevăr, de căutarea/ acceptarea lui, căutînd speranta în timpurile în care planeta pare îmbrăcată în tristete, teroare, zădărnicie; poezie de analiză, cu preocupare pentru acuratetea /puterea de sugestie a figurilor de stil): „Numai sufletul nu pierde nimic, căci capătă o mare seninătate. Fiti optimisti, nu murim/ deci, doar schimbăm amintiri” (Restabilire de adevăr).
Gh. X. Stoghianidis (univers liric pendulînd între simbolic/ mitologic, modern, impresionant si imaginativ; preocupat de destinul operei/ creatorului, definirea poeticului, uneori sententios, alteori metaforic): „Poezia e cea mai dură singurătate” (Poezia).
Panos Thaistis (tonalitate pendulînd între grandiosul căutat si socialul tern, constrîngător, anonimizator, alienant; ancorat în poezia universală, interiorizat si preocupat de social în acelasi timp, de transcendentă, de viitor; metaforic, cultivă paradoxul subtil, rafinat, evidentă originalitate): „Ce caut eu…/…/ în sălile în care retorii/ culturalizează publicul/ cu fantomele noastre” (Poetul mort).
Gheorghios Themelis (tragism, apăsarea mortii/ sfîrsitului, adesea cu accente religioase, motive suprarealiste sau/ si simboliste, univers halucinant, vrîstat de angoase, nelinisti existentiale, ton uneori avertizator, într-un (căutat) dialog cu divinitatea dar si cu eul, măcinat de demonii creatiei; liric, preocupat de sine, de persoana umană; pare a ilustra ce spunea André Breton în 1932, în Les vases Communicants: „Poetul viitorului va depăsi ideea deprimantă a divortului ireparabil dintre actiune si vis”): „Cad la pămînt, la celălalt pămînt,/ Cad la pămînt spre a lua/ Tărînă, lut, chip” (Spre viitor).
Iorgos Vafopoulos (cel mai bine reprezentat în antologie, explicabil prin valoarea operei; usurintă notabilă de a „extinde” universul sinelui la întreaga lume; accentele existentiale personale/ individuale îmbracă usor haina universalului pentru a se întoarce apoi limpezite; ermetic, aforistic, de o densitate remarcabilă, ton oscilînd între pesimism, melancolie/ dramatic si aplecare spre religios, uneori elegiac; eruditie – fără a abuza, meditatie existentială, ecouri mitologice; universul contemporan perceput adesea ca alienant, nepermitînd comunicarea, apropierea, favorizînd însingurarea; profund ancorat în problematica epocii, a Greciei, a lumii): „La început a fost Cuvîntul. Dar Cuvîntul/, învesmîntat în vocea autentică a Poeziei, nu a fost decît cealaltă fată a monedei. La-nceput deci a fost însăsi Poezie” (Sfîrsitul).
Takis Varvitsiotis (îmbină într-o personală/ interesantă simbioză motive/ elemente care caracterizează o serie de curente europene, de la simbolism la suprarealism, de la clasic la postsuprarealism s.a.m.d., agreează metafora dar nu în exces, preocupat de lume aparent în cel mai general mod cu putintă, dar si de persoană, de individ, de sine; tematică vastă, lirism): „Această lacrimă/ Aromă a copilăriei mele/ Este adevăratul meu nume” (Această lacrimă).
Hrisanthi Zitsea (structură romantică, stie să „folosească” cuvîntul; capacitate de sinteză fără a dăuna lirismului; scepticism evident, dar si puterea de a lupta pentru ceva; constiinta jertfei prin/ întru creatie): „Pretul jertfei incalculabile/ încă mai e pe cîntar/ în palma timpului” (Mărturii).
Soarele Verghinei, un volum convingător, ne oferă 16 frînturi de spirit ale Salonicului, ale poeziei. Argumentul semnat de Andreas Rados, prefata (Scurtă lecturare a poeziei Salonicului, 1912-1970), de Konstantinos N. Plastiras, postfata (Păsind spre vîrful cerului) de Valeriu Stancu ajută la apropierea de opera celor antologati.
Poate cea mai potrivită definire a spiritului acestui oras este într-o strofă a lui Iorgos Vafopoulos din Sfîritul”: „Iată, deci, această mare Poezie,/ care a străbătut nemărginirea pămîntului, / încărcată cu experienta a treizeci de veacuri,/ si a bătut si la poarta lumii noastre”.

Soarele Verginei. Poeti contemporani din Salonic/ O Ηλιος Της Βεργινας, antologie si note bio-bibliografice de Andreas Rados si Leonida Maniu, prefată de Konstantinos Plastiras, postfată de Valeriu Stancu, Ed. Cronica, Iasi, 2003