Prizonier în Menajeria de sticlă - Convorbiri Literare, mai 2005

„A minti un lucru înseamnă a-l crea. Îl plătesti cu tine însuti.”

Martin Walser, Moartea unui critic.

Martin Walser, cunoscut scriitor german, membru al grupării literare Gruppe 47 , jurnalist, s-a născut în 1927 la Wasserburg. Locuieste pe malul lacului Constance, la Überlingen.
Romanul Moartea unui critic este apreciat în Germania ca: „sinucidere literară”, best-seller, „modest” sau „controversat”. Reich-Ranicki, născut în Polonia, la 2 iunie 1920, numit fie „papă”, fie „călău” al literaturii, care definea laconic lumea germană: „Adolf Hitler si Thomas Mann”, a afirmat că „cel care a editat Benjamin, Adorno, Bloch, Celan” nu va edita „o carte antisemită”.
Dincolo de controversele declansate, de acuzele de antisemitism , de subiect (disparitia/ presupusa asasinare a criticului André Ehrl-König de către un scriitor, Hans Lach, sau „jocul de-a ura si puterea”), cartea a stîrnit o serie de întrebări: crima e mai „gravă” dacă victima este evreu? pînă unde trebuie „discutată” o operă literară în „grilă politică”? pînă unde se poate ajunge dacă puterea „alunecă” spre abuz, rolul liderilor de opinie, care poate fi reactia, pînă unde putem răspunde abuzului sau, cînd vorbim de putere, unde e hotarul dintre uz si abuz, cît de mult te poate dezumaniza puterea/ ura/ adversitatea fată de aceasta („atunci cînd esti umilit nici un om nu poate să-ti mai rămînă aproape… Nu mai există decît greseala, nimic altceva. În orice caz, poate si greseala într-omăsuramaimaresaumai mică”). Si, nu în ultimul rînd, avînd în vedere si reactiile din presa germană, avem dreptul/ putem sau nu să „folosim” istoria (răni precum holocaustul) pentru a construi un best-seller? Martin Walser spunea într-un interviu: „Dacă as fi stiut că romanul meu va fi pus în legătura cu Holocaustul nu l-as fi scris.”
Interesant este că Ranicki a fost „ucis” si în alt roman, scris de Bodo Kirchhoff, în care „asasinul” ar fi fost chiar Walser.
Martin Walser creează si o lume a lui „als ob/ ca si cum”, în care oamenii sînt „plurivalenti” (termen „lansat”, în roman, de Genevičve Winter), realul este dumicat si „transformat/ deformat/ interpretat” în mintea fiecăruia pentru că, vai, „în ce harababură se transformă imediat orice realitate.”
Sub „haina” criticului Ehrl König (s-a spus si că de la nume – vine de la un demon care face rău si copiilor – începe „demonizarea”) se ascunde, în viziunea autorului, Marcel Reich-Ranicki . Sub cea a lui Hans Lach este, într-un fel, chiar Martin Walser, a cărui operă a fost criticată de Ranicki . Ehrl König clama: „cărtile sînt Bune sau Proaste. Restul este Coruptie.”; „Actualmente în „Germania nu există decît scriitori si cărti, si nici un fel de literatură”. Îsi pierduse de mult „capacitatea de a citi” (ca si Hans Lach, care spunea: „sînt un navigator, criticul e vîntul pe care-l folosesc”). În scris/ pe ecran, în emisiunea Vorbitor, criticul nu mai urmărea să fie corect cu cititorii, ci să-si folosească puterea conferită de celebritate pentru a lovi, stîrnind ura scriitorilor atacati. În public se îndoia de faptul că poetii germani trebuie cititi, dar publica poezie sub pseudonimul Siegfried Lerner. Walser îl „conturează” în roman cu o ironie amară, în accente grotesc-exagerate, cinic, cabotin s.a.m.d., un personaj spunînd că poate doar moartea ar fi bună pentru un om de asemenea abjectie precum Ehrl-König. Hans Lach, lezat de criticile lui virulente („De ce să mai scrie H.L. cărti bune de vreme ce are un editor care se pricepe să vîndă cărti proaste?”; „Cine e celebru poate să publice orice rahat.”), decide să se răzbune. Gîndul devine obsesie. Aceasta se manifestă întîi în cărti precum Dorinta de a fi criminal, în care scrie: „După ce s-a acomodat cu calitatea de criminal a început să se simtă bine.”; „În calitate de om cumsecade nu îi era îngăduit să găsească vreo plăcere în nimic din ceea ce făcea… Ca asasin nu mai trebuia să îsi facă nici un repros.”; „Există oare ceva mai inuman decît dreptatea? Sau mai josnic decît constiinta curată?”; „Un personaj a cărei moarte o consideri pe deplin justificată, asta ar fi realism” – opinie „adjudecată” si de Julia Pelz, sotia editorului Pilgrim. Chiar titlul „vizat” de Lach pentru autobiografie era „Pedepsirea”.
Totul poate fi privit si ca un amestec de ironie, umor, satiră, parodie, pamflet, analiză psiho-socială, radiografie a societătii germane (accent pe lumea literelor) cu problemele, anxietătile, „stafiile”, fetisurile si tarele ei. Martin Walser „povesteste” (parte „descriind” „demersurile” scriitorului Michael Landholf – un alter ego al lui Hans Lach: „povestitorul si povestitul sînt una”– care vrea să demonstreze nevinovătia „confratelui” său) uciderea criticului, creionat ca un vicios, obsedat de „putere”, ranchiunos, vînător de titluri Doctor Honoris Causa. Vîna orice distinctii. Era convins că doar dacă „vorbea” despre o carte, bine sau rău, autorul „exista”. Comparat de lingusitori cu Christos (El pătimise pentru oameni, criticul: pentru scriitori), era „omul ori-ori”. Sau, în asa-numita cultură „E & O /Ejaculare si orgasm”, în care oamenii/ scriitorii trăiau în menajerii de sticlă, „scrisul devenise epidemic în anumite cercuri” si „criticii… mai importanti decît cei care scriau” – un „critor”. „Se spunea” că era si pedofil („cel mai mult îi plăceau fetitele, dar cînd nu existau lua si fete”), poate marionetă/ „creatie”, măcar putin, a „eminentei Ce le Stie” RHH/ Reiner Heiner Henckel (care declara că „lucrase la el” în „ideea de călău ambulant de westernuri”), si evreu, aidoma lui Reich-Ranicki. Este, „spune” un personaj, Julia, o epocă a disolutiei, „prăbusirii originare”, „anuntată” si de faptul că „show-ul nu se mai dădea înapoi de la nimic. Religie, putere, cultură.”
Presupusa crimă pare a fi un mister macabru, totul este în ceată, relatările: contradictorii si „ineficiente”. „Cît de demni sînt peretii de la Pompei în comparatie cu ceea ce relatează intelectualii despre o astfel de seară.” Dar la ce să te astepti, scrie autorul, dacă „azi intelectualii curvăsăresc cu opinia publică exact asa cum o făceau înainte cu Dumnezeu.”
Moare editorul Pilgrim. Apoi, după un interludiu în lumea psihiatriei/ iluzoriului, totul „trece” în cea a tragi-comic-absurdului: sotia criticului „mărturiseste” că si-ar fi ucis sotul (ulterior declara că stia că astfel îl va scoate de unde era ascuns), si o „fată aproape adultă”, Cosi von Syrgenstein, anuntă că fusese împreună cu criticul. Apoi cel „asasinat” vine la înmormîntarea editorului său spunînd că, în tot „jocul” acesta în care se lăsase purtat, dacă „ajutase” la inducerea în eroare a oamenilor, institutiilor oficiale nu era mare lucru, „era o piesă cît se poate de binevenită despre adevăr si minciună în activitatea culturală.”
Uneori totul pare a fi o parodie cu iz amar după Kohelet (Eclesiastul): Haveil havalim hacol havel – desertăciune a desertăciunilor, totul e desertăciune – fiecare calcă peste celălalt pentru succes/ satisfacerea propriei vanităti sau pur si simplu. Chiar politistii care anchetează cazul sînt preocupati mai curînd de succesul personal („lupta” dintre comisarul Wedekind si subalternul său, Meisele), decît de vinovătia/ nevinovătia lui Lasch.
Dincolo de calitatea creatiei lui Walser, dezbaterile iscate, au fost (re)actualizate si alte teme majore: scriitorul-produsul-oglinda epocii/ societătii si patriotismul , dar si, în cazul de fată preponderent pentru Germania (dar nu numai), cea a antisemitismului. Atitudinile antisemtite/ antiisraeliene declansau în Germania lui 2002 două scandaluri, legate (în consonantă cu o semnalată în diverse sondaje de opinie, încurajare aluzivă/ subtilă/ sub-liminală a dreptei extremiste de mesajele xenofobe mai mult sau mai putin evidente ale unor lideri) de două evenimente: declaratiile anti-israeliane/ pro-palestiniene legate de asa-numitul „scandalul Möllemann” si aparitia romanului lui Walser. La toate acestea se adaugă accentele xenofobe manifeste sub o formă sau alta nu doar în Germania, ci în mai toată Europa de Vest si nu numai. Desigur, în România romanul va fi perceput în grila societătii noastre, marcată de temeri, valori, traditii, anxietăti în parte diferite, desi multe aspecte privind lumea scriitorilor/ liderilor de opinie sînt asemănătoare, poate la altă scară.
Una peste alta, poate fi si o piesă la dosarul despre importanta scrisului/ cărtii în epoca actuală.

Martin Walser, Moartea unui critic, traducere de Victor Scoradet, Editura Allfa, Bucuresti, 2004