Armonia dintre credinţă şi ştiinţă între naşterea Purgatoriului şi 'Umm al-Kitab - Convorbiri Literare, februarie 2002

’Abu-al-Walid Muhammad bin Muhammad bin Rusd, care a intrat în constiinta europenilor cu numele Averroes, s-a nãscut în 520 de la Hejira (1126 d.H.), la Cordoba , în Spania aflatã sub dominatia islamicã, într-o familie de juristi malikiti (bunicul sãu a fost un celebru jurist în Andalusia). A murit în Marrakes (Marrakus), pe 10 decembrie 1198. Era secolul exploziei lumii crestine latine. Se instaura feudalismul dupã toate regulile, era si vremea în care se organiza pentru De novissimus (vremurile din urmã), un sistem, prin adunarea remarcilor si expunerilor despre sfîrsitul lumii, învierea trupurilor de cãtre clerici ca Hugues de Saint Victor (m. 1141) sau Petrus Lombardus (m. 1159-1160).
A învãtat la Cordoba dreptul si medicina (care în cadrul Islamului erau considerate o singurã stiintã) si, în 1153, s-a stabilit în Marrakes, capitala emirilor almahazi . Aici a avut posibilitatea sã facã studii astronomice care l-au condus spre concluzia cã Pãmîntul este rotund. Studiile l-au familiarizat cu medicina, dar si cu matematica si filosofia, fiind înclinat si cãtre poezie si literaturã. întîlnirea cu Ibn Tufail si cu sultanul ’Abu-Ya‘qub Yusuf va fi determinantã pentru viata lui Averroes. Sultanul era preocupat de cunoasterea operelor grecesti si, la recomandarea lui Tufail (care îi va ceda functia de medic de curte, ulterior, în 1182, mai tînãrului protejat), Ibn Rusd va fi cel care va purcede la aceastã grea întreprindere.
Ibn Rusd, pe care Renan l-a considerat un interpret foarte liber al peripatetismului iar Leibniz un adversar al crestinismului , aidoma lui Tufail, credea în combinarea filosofiei cu religia, folosind ratiunea (sã nu facem confuzie între ratiune si intelect ) si logica pentru explicarea existentei lui Dumnezeu, cunoscînd si folosind just raporturile dintre filozofie si religie.
Era o vreme în care în Europa se nãstea substantivul purgatorium, Purgatoriu , cel de-al treilea loc. Lumea islamicã era interesatã în pãstrarea, cunoasterea operelor filosofiei si culturii grecesti, care fuseserã deja traduse, în parte (Euclid, Arhiemede, Platon, Aristotel s.a.m.d.) în arabã, fie direct, fie prin interemediere sirianã în vremea dinastiei ’abbaside (750-1258). Originile studiului culturii si filosofiei grecesti dateazã în lumea arabã cu mult înaintea Islamului. Dupã conciliul de la Niceea (325 e.n.) teologii au considerat cã în Siria crestinii se depãrtau de cult si se cerea sã fie instruiti. A fost înfiintatã la Nisibe, la hotarul dintre Siria si Mesopotamia de Nord, o scoalã încredintatã Sfîntului Efraim Sirianul (cca. 306-cca. 378). Cînd persii au cucerit Nisibe, Efraim a fugit la Edessa, unde a înfiintat altã scoalã, care a dobândit iute de mare renume. Se preda în limba sirianã, în care s-au fãcut si traducerile din greacã, cu începere de pe la sfîrsitul secolului al IV-lea e.n.. în anul 431, conciliul de le Efes a condamnat pe Nestorius, episcopul de Constantinopol, si adeptii sãi si, pentru cã scoala din Edessa se pronuntase în favoarea acestui curent, împãratul Zenon, care era adept al monofizismului, a poruncit închiderea ei la sfîrsitul secolului al V-lea. Scoala a ajuns din nou la Nisibe, devenind universitate nestorianã. Biserica nestorianã îsi extinde influenta pînã în Asia centralã si peninsula Arabiei, la Medina. Traducerile din greacã s-au rãspîndit mai cu seamã la Gundeshapur, în vestul Iranului, încurajate de regele Chosroes I, din dinastia sassanidã, care voia sã întemeieze o academie dupã tipicul celei din Alexandria. Aici a tradus epsicopul Georgios Organon-ul lui Aristotel. Aici a trãit Severos, traducãtorul Analiticelor, cãruia i se atribuie rãspîndirea în lumea arabã a cifrelor numite arabe, dar care provin din India. în vremea sa, Harun al-Rasid a trimis o misiune în Bizant, ca sã aducã la Bagdad cît mai multe dintre operele grecesti. Exigentele traducerii cereau, dupã canoanele lui Al-Gahiz din Kitab al-hayawan, ca traducãtorul sã fie sã fie egal, din punct de vedere intelectual, cu autorul tradus, cunoscînd foarte bine ambele limbi, pentru a reusi sã prindã nuantele. Si, fãrã discutie, avînd în vedere cîmpurile semantice atît de diferite, dificultãtile nu erau putine!
În lumea islamicã, în care, sã nu uitãm, începînd cu Omayyazii si dar mai ales cu Abbasizii s-a ajuns la transformarea institutiei khalifat-ului din una religioasã într-una preponderent laicã, s-a nãscut, evident, întrebarea: este stiinta pe care o preluau de la greci si o dezvoltau compatibilã cu revelatia? Al-Kindi, Al-Farabi, Avicenna (Ibn-Sina’), Al-Ghazali (cu a sa Tahafut al-falasifa – Incoerenta filosofilor) si Ibn Tufail sînt numai o parte dintre numele care au strãlucit pe cerul luminat de semiluna islamicã rãzbãtînd pînã în Europa crestinã.
Am fi tentati sã credem cã epoca aceea a fost pentru Islam una de iluminare, dar nu a fost asa pe deplin. Iluminarea unor khalifi sau emiri iubitori de culturã si dornici de o deschidere mai mare decît le-o permitea vremea sau regulile care dominau lumea Islamului nu a trecut peste opozitia bigotismului si a traditiilor rigide. Operele lui Averroes, în perioada în care statele sarazine îsi pierdeau bucatã cu bucatã influenta din punct de vedere economic, atitudinea lor fatã de filosofia heterodoxã schimbîndu-se, au fost arse, în mare parte, cînd a fost exilal la Lucena, în 1195, la porunca celor care vegheau interesele teologiei dogmatice, aflatã atunci în primã ascensiune. Asa se face cã Averroes a fost mai bine cunoscut în Europa - influentînd destinul unor personaje ca Semtov ben Falaqera, Moise de Narbona, Siger de Brabant, Levi ben Gerson (Gersonide), Albert cel Mare, Toma d’Aquino s.a.m.d.- unde pasii erau mai lenti, decît la el acasã. Un rol foarte important în transmiterea operei lui Averroes, pe care, peste ani, Karl Vossler l-a numit ultimul si cel mai de seamã gînditor al arabilor, l-au jucat evreii din Spania – medici, oameni de stiintã, literati, care, cunoscînd la perfectie limba arabã, au tradus textele acestuia în latinã, dar si în ebraicã. Din cîte se stie, pentru prima datã comentariile sale la opera lui Aristotel au fost traduse de scotianul Michael Scot (m. cca. 1236), pe vremea cînd se afla la curtea împãratului Frederic al II-lea de Hohenstaufen, mare cunoscãtor al culturii arabe. Maimonide, care îl folosea adesea pe Alexandru din Afrodisia, a recomandat operele lui Averroes discipolilor sãi.
Cartea pe care ne-o propune, pentru prima oarã în limba românã, George Grigore este Fasl al-maqal fima bayna as-sari’a wa al-hikma min al-ittisal sau Cuvînt hotãrîtor privind stabilirea legãturii dintre legea revelatã si filozofie, consideratã, desi de dimeniuni mici, cea mai importantã dintre operele lui Averroes în ceea ce priveste definirea gîndirii sale. Scrisã într-un limbaj tipic eruditilor islamici din acea vreme dar turnat în tiparele oferite de „Organon”-ul lui Aristotel, de demonstratia rationalã din „Analitice”, de rationamentul dialectic din „Topice”, de argumentatia oratoricã din „Retorica” si… „Poetica” (George Grigore). Ibn Rusd porneste de la faptul cã, dupã traditia islamicã, Coranul este Adevãrul, ivit fiind dintr-o minune a lui Dumnezeu si alcãtuit ca sã multumeascã toate spiritele umane. Pe acestea, autorul nostru le împarte, dupã aptitudinea lor de a cunoaste textul revelat (care poate fi dialecticã sau demonstrativã) si dupã modul în care ajung la adevãr, în: a) cei care nu sînt apti sã cunoascã interpretarea, adepti ai mijloacelor retorice (nu este nici un on zdravãn la minte care sã fie lipsit de facultatea de a ajunge la adevãr prin acest mijloc); b) care cunosc interpretarea prin dialecticã, fie pentru cã asa sînt construiti, fie cã asa s-au format prin educatie; c) cei care sînt apti sã conoascã interpretarea certã. Calea cea mai bunã pentru a ajunge la adevãr este socotitã de Ibn Rusd a fi demonstratia. Sã nu uitãm cã, dupã traditie, versetele coranice au întelesul exterior, exoteric (zahir), la îndemîna nestiutorilor, dar si un altul, interior, ascuns, ezoteric (batin), pentru cei care sînt de acum înrãdãcinati în stiintã. Batin, la rîndu-i, are între sapte si saptezeci de sensuri ascunse, de unde comentatorii au scris cã nu este ezoteric prin el însusi, permitînd reconstituirea, de la un cît de mic element, a adevãrului absolut, arhetipului abstract care este matricea universalã din ceruri, Maica Scripturii, ’Umm al-Kitab. Ibn Rusd scrie cã Allah a dat fiecãrui om puterea si posibilitatea de a pãtrunde sensurile acestea, dar la diferite nivele, la limita pe care o impune capacitatea fiecãrui individ. Nu trebuie dezgolite de haina de protectie, adevãrurile care, în lipsa puterii de întelegere a oamenilor, ar conduce la confuzie. De aceea, aici apare matricea aristotelianã, Ibn Rusd considera cã e necesar sã se recurgã, printre altele, la varii tipuri de silogisme: demostrativ, dialectic, eristic sau retoric. George Grigore considerã cã silogismul poetic, prezent la Aristotel, nu este mentionat de Ibn Rusd probabil datoritã pãrerii lui Profetului despre poeti. Dar adevãrul este numai unul, spune Ibn Rusd, acuzat pe nedrept de a fi adeptul dublului adevãr, indiferent de cãile folosite pentru a ajunge la el.
Binevenit este studiul de la finalul lucrãrii, Averroes dupã Aristotel, semnat de Theodoru Ghiondea.
Fãrã doar si poate Averroes a fost una dintre figurile cele mai interesante si importante pentru epoca, dar nu numai de aceea, efortul pe care îl face George Grigore este binemeritat.

Ibn Rusd (Averroes) – Cuvînt hotãrîtor, studiu introductiv, traducere si note de George Grigore, cu un studiu final - Averroes dupã Aristotel, de Theodoru Ghiondea, editura Kriterion, colectia Bibliotheca Islamica, Bucuresti, 2001.




Note:

[1]Aici era o bibliotecã imbogatita continuu de emisarii speciali care cutreierau intreaga lume adunind comorile mintii, ajungind, se spune, inca dinainte de 1036 – proclamarea republicii, la peste 400.000 de volume; aici functionau si 27 de scoli cu invatamint gratuit.

[2] Una dintre cele patru mari scoli de jurisprudenta islamica; promova opinia personala si rationamentul prin analogie. A fost fondata de Malik bin ’Anas (m. 795).

[3]Printre primii, poate primul care a predat un curs de teologie care nu se lega direct de o lectio din Scriptura. A scris Summa de sacramentis christianae fidei – Despre sfintele taine ale credintei crestine).

[4]Dinastie de origine berbera, initial secta islamica, fondata pe invataturile lui Muhammad bin T?mart (m. 1130), a domnit in zona Maghrebului si Andaluzia intre 1130-1269). In araba: al-muwahhiduna, derivat din wahdat – unitate, unicitate – partizanii unicitatii divine.

[5]Primul biograf occidental al lui Averroes, Ernest Renan - Averrocs et l’averroisme, Paris, 1852 (p. 345).

[6]G.W. Leibniz – Philosophische Schriften (Scrieri filosofice), I, seria 2, editia Academiei Darmstadt, 1926, p. 176, in Scrisoare catre Arnaud.

[7]In araba nu exista pentru ambii termeni decit un cuvint: ’aql, dar (Teodoru Ghiondea – Averroes dupa Aristotel), contextul trebuie interpretat cu atentie, dincolo de maniera tipic europeana, comoda si, adesea, nivelatoare.

[8]Purgatoriul s-a impus in constiinta lumii europene cam intre 1150-1250.