Imagini vane dintr-o viaţă - Convorbiri Literare, septembrie 2003

La marginea/ Ratiunii/ Rãmîne/
Doar un schelet/ Sãrãcãcios/ De necomparat
Femeie de cîmpie cu ochii tãi tristi
Închide-i/ Nu ai murit
Esti numai înger
Robert Stallaerts, Inferno/ Infern

Poetul, eseistul si traducãtorul Robert Stallaerts s-a nãscut în 1947, are studii postuniversitare la Belgrad si un doctorat, despre fosta Iugoslavie, la Universitatea din Gent, Belgia. A publicat mai multe volume de traduceri din limbile din spatiul fostei Iugoslavii, areal despre care a si scris un mare numãr de studii si articole. A publicat frecvent versuri (si prozã) în mai multe reviste europene, dar abia în 2003 a considerat cã trebuie sã editeze un volum de poezie – Tevergeefs beeld van een leven/ Imagini vane dintr-o viatã, cu un motto din Tudor Arghezi: Carte iubitã, fãrã de folos;/ Tu nu rãspunzi la nici o întrebare.
Robert Stallaerts, vine dintr-un peisaj poetic din care fac parte Paul van Ostaijen (1896-1928), Hugo Claus (cel mai important reprezentant al curentului din jurul revistei „Tijd en Mens”, 1949-1955, care a definit si pus în practicã un program poetic care cerea renuntarea la rima si metrica strictã), H.C. Pernath (1931-1975) sau Miriam van Hee, incontestabil cea mai importantã voce poeticã femininã a Flandrei s.a.m.d. În ultimii ani s-a teoretizat mult pe marginea unor concepte de tipul regionalismului (care pentru Fernando Pessoa era doar o degenerare dezgustãtoare a nationalismului), receptat fie ca un anacronism, opozabil globalizãrii/ europenizãrii, fie ca o necesitate de ordin estetic ori, bagatelizator, tinzînd spre provincialism, ca o variantã grobianã, detestabilã în sine prin chiar natura ei. S-a spus, nejustificat, despre poezia flamandã cã ar suferi de influente care ar transforma-o într-o colonie poeticã, chiar începînd cu poemul epic Van den Vos Reynaerde. Robert Stallaerts scrie într-un articol cã aceste influente au fost cruciale pentru poetica flamandã, dar nu poti rezuma întreaga poezie a acestei zone, în care trãiesc cca. zece milioane de oameni, doar la asta. Voci poetice remarcabile ale Flandrei contrazic în mod evident aceastã idee.
Robert Stallaerts scrie o poezie care creioneazã peisaje într-o manierã cvasi-punctiformã, de fulgurare, menind cuvintele parcã sã tese un joc, o pendulare între pãdurea de simboluri a lui Baudelaire si pãdurea narativã a lui Eco, construind o lume care irupe din imediat, din cotidian si intim, adesea cu accente aproape kierkegaardiene, de angoasã ontologicã, uneori ca o expresie conjugatã a izolãrii constiente si fugii dorite din banalul sacralizat. Sau poate din calea timpului care pecetluieste trecerea noastrã într-o lume în care ni s-a dat sã bem vin/ sã iubim femeile/ sã stãpînim patima si bucuria/… sã numãrãm merele/ care-au mai rãmas nemîncate (Repros amar). Chiar dragostea, prima dragoste poate fi o alternativã/ fugã, o evadare spre o altã iesire (Prima dragoste).
Cartea este construitã ca o suitã de tablouri-lumi interioare/ înconjurãtoare, cu un Prolog, apoi Condeiul, Aparitia lui Pogo, Iubire eternã, un Interludiu si apoi Ivirea lui Bobby, Dulcea Frantã, si un Epilog.
Cotidianul imediat capãtã dimensiuni speciale, binomul ins – împrejur constituie un univers cu încãrcãturã simbolicã aparte, în care umbrele se vor ghemui/ miscãrile vor fi mãsurate (Nãluca frigului), si totul, chiar numele devine uneori un hãtis greu de explorat: în pãdurea numelui/ îti tot cauti zadarnic/ numele sfîntului tãu (Viziunile lui Bosch).
Condeiul este un act ale cãrui scene-poeme re-construiesc din imagini interioare un teritoriu al lui homo linguisticus, unde cuvintele au încãrcãtura datã de notiuni tot mai abstractizante care, pînã la urmã, par a fi folosite mai curînd pentru a eroda puntea între a fi si a cuvînta, apropiind întîlnirea ultimã cu Charon: viata este prea scurtã/ cuvîntul prea lung/ prea necizelat (La necaz); obsesia apropierii dintre hãtisul cuvintelor, care arde clipele vietii, si Charon este reluatã si în Pene, Medeea). Dealtfel, aceastã piesã pentru doi (bãrbatul, cu trupul prea greu de absente, si femeia care, chiar în trecere, dechide o ranã adîncã – Instinct de vînãtor), foloseste ca decor lumea, dar mai curînd o reflectare/ întelegere a lui universului în înlãuntru, în sentimente, este construitã/ axatã pe o serie de instrumente-cuvinte principale, precum: cuvînt, piatrã, panã, luntre/ luntras s.a.m.d. Întreg volumul ar putea fi asemuit cu un metapeisaj populat de cuvinte, departe de spectacularul naturii, cãutãrile în imediat reflectînd drumul eului printre/ prin lucruri, între coordonatele binomiale început – sfîrsit, cu semnificatii tãinuite în tusee înselãtoare, fluctuante ca stãrile de spirit. Totusi, nu este o poezie sumbrã. Cuvintele zãvorãsc înlãuntrul lor o dorintã de apropiere, tandrete aparent stinsã în a fost, emotii si dorinte privite mai curînd cu calm, dar si cu durere, într-o stranie familiaritate cu sacrul vãzut, parcã, printr-un ciob de sticlã colorat în nuantele ispitelor terestre. Cuvintele-forme pãsesc dincolo de tehnica auctorialã într-o doritã fenomenologie existentialã, amplificînd miscãrile interioare în jocul dramatic dintre limite, abstractia, simbolul cãpãtînd adesea o hainã tragicã, aducînd a destrãmare. Dar nu acum, ci îndepãrtatã. Autorul foloseste cu destulã parcimonie tropii (apelînd, totusi, la o gamã largã de figuri de stil; în sensul blagian, atît la metafore plasticizante cît si revelatorii) construind mai curînd o poezie de imagine.
Poate cã cea mai bunã definire a acestui volum ar putea porni de la ideea cã, uneori, poezia, creatia poeticã, este o consecintã a fugii de sine, renuntînd la învelisul retoric printr-o consemnare aparent în alb, a senzatiilor re-memorate, impresiilor emotiilor fulgurante pãstrate în sertarul cu fleacuri ale fiecãruia, prin cufundare în înafara anodinului în care se scurg clipele.

Robert Stallaerts, Tevergeefs beeld van een leven/ Imagini vane dintr-o viatã, editie bilingvã (flamandã-românã), îngrijirea editiei si versiunea româneascã Dumitru M. Ion, Editura Academiei Internationale Orient-Occident, Bucuresti 2003.