De la Susaono la poezia japoneză contemporană - Convorbiri Literare, aprilie 2005

Despre literatura japoneză circulă si destule clisee pornind de la poemele tip haiku, senryu , tanka, teatrul kabuki, nō sau colectiile Kojiki, Nihonshoki etc. E drept, parfumul lumii din apele trecutului reînvie citind poemul (uta sau waka), considerat primul în limba japoneză, atribuit unui kami , Susaono, frate mai mic al zeitei Amaterasu . Sau acel stil de poem waka, numit Kinuginu, al unui tînăr părăsindu-si iubita.
În Japonia perioada modernă începe la sfîrsitul epocii Edo. La mijlocul secolului 17 lucrurile mergeau în directia ascensiunii clasei negustorilor, birocratizării samurailor, dezvoltării obstii agricole, a agriculturii de mare productivitate etc. Curtea, putin binevoitoare religiilor străine, în special crestinismului, promova izolarea. Se moderniza sistemul sofisticat de relatii superior – inferior, bazat pe conceptualizarea/ aplicarea preceptelor neoconfucianiste (si a unora din codul Bushido), sprijinite pe un corp de idei justificative, taigi meibun, respectat de samurai. Pentru negustori aceste codificări erau mai putin importante, la sat puteau fi si neglijate, mai ales relatiile bărbat-femeie. Si sistemul legislativ se schimba. Atunci s-a reusit prima dată asigurarea subzistentei de către familie, aproape cum este înteleasă în sens modern, numită ie sau casă de obîrsie (germenele modernei kazoku). Vechea gintă, de care tineau rude directe/ colaterale si persoane dependente, servitorii, se fărîmita. Casa de obîrsie se supunea vointei sefului ei dar, dacă o familie devenea prea numeroasă, se desprindeau noi familii/ makka, dependente de cea de bază/ honke. În familie, după cutuma care, treptat, lua haina legii, erau trei tipuri de rude cu pozitii sociale/ prerogative juridice diferite: shinrui (rude de sînge pînă gradul trei), enrui (grad mai îndepărtat), enja (prin aliantă: rol juridic nul). Kaibara Ekken (1630-1714) scria: „Oamenii îsi datorează viata părintilor, dar… existenta lor îsi are cauza în legile naturii. Cerul si Pămîntul sînt părintii nostri... Datoria omului nu înseamnă numai să… îsi slujească părintii… ci să si slujească întreaga lui viată natura... Oamenii care vietuiesc în casa părintilor trebuie să se dedice slujirii (filiale) a tatălui si mamei; trebuie să fie pe deplin loiali fată de stăpînul pe care îl slujesc cum, la fel, trăind în natură, trebuie să o slujim.“ S-a scris că familia japoneză de azi e si mostenirea organizării militare, a războinicilor, în care seful avea autoritate totală. Desi bigamia ajunsese un delict grav concubinajul n-a încetat. Aristocratul epocii Heian avea o sotie principală, al cărei fiu era mostenitorul, dar putea avea si sotii secundare. Japonia a străbătut după război un drum aproape miraculos, ca azi să dea lumii omul bicivilizat (Robert Guillain, jurnalist), care merge în lume îmbrăcat occidental, trăieste acasă după traditie, impunînd vechile zaibatsu la nivel planetar, în haina concernelor industrial-comerciale moderne, mobile. A trecut de la modelul samurai/ daiymo (nobil) la zaibatsu, pas cu pas, schimbările fiind profunde, cu modificări sociale, în morală, legislatie de anvergură, acceptînd ideea de internationalizare/ kokusaika .
La fel de complex, în conexiune strînsă cu socialul, s-au petrecut lucrurile si în literatură. În mare putem vorbi de un curent dinspre Occident, un contact puternic cu poezia Europei si Americii. Poeziile străine păreau japonezilor forme fără nici un fel de îngrădiri. Au apărut Shintai-shi (noua formă de poezie) sau Jiyu-shi (poem cu vers liber), dar tot legate de regula 5-7-5 silabe. Abia în epoca Taishō/ A Marii Dreptăti (1912-1926), chiar Shōwa/ A păcii strălucitoare (după 1926) unii poeti au un vers mai liber de constrîngerile traditiei. În timp, stilul Kanshi (poezia chineză ) a ajuns decadent, vetust, rar abordat. Oamenii de litere ai noilor vremuri rupeau legătura cu vechile traditii/ stiluri de sorginte chineză. Dar e greu de vorbit de rupere totală: de pildă shi/ poezie; initial însemna poezie chineză, azi asa este numit mai ales stilul modern în poezia japoneză kindai-shi (poezie modernă) sau gendai-shi (poezie contemporană). Formele traditionale n-au dispărut, ci coexistă cu cele moderne. Yosano Tekkan si mai ales Masaoka Shiki au re-asezat haiku si waka pe o nouă cale care, în mare, mai dăinuie.
A existat/ există preocuparea de a defini/ separa ce e specific japonez de ce este străin. Comparatiile Orient – Occident, Japonia – altii pot fi complicate, greu de înteles. De pildă, după Marrou cavalerismul homeric este echivalentul unei feudalităti japoneze, din perspectiva orientală, si unei pre-feudalităti carolingiene, din perspectivă occidentală. Cînd Japonia s-a deschis către lume, la începutul erei Meiji/ A guvernării luminoase (1868-1912), influenta conceptelor/ tehnicilor literare occidentale era resimtită din plin. Discutia istoric vs. modern în poezie, de pildă, era înteleasă si ca optiunea între versul liber si cel de tip shi sau uta, eludarea regulilor traditionale era privită si ca o eliberare. S-a experimentat după modelul literaturilor din Franta, Anglia, Germania etc. Au venit scriitori occidentali în Japonia (Lafcadio Hearn si-a luat numele Koizumi Yakumo; volumul lui cu povesti despre fantome, Kwaidan, încă este popular). Pînă în 1930 Japonia a dat cel putin trei mari nume: Mori Ogai (1862-1922, inspirat mai ales de literatura germană; rol notabil în miscarea literară romantică japoneză; cel mai bun roman, Gîste sălbatice, 1912, reflectă schimbările dramatice din era Meiji), Natsume Soseki (1867-1916; tratează alienarea omului modern, rupt de rădăcini/ traditii, căutînd echilibrul moral, care află greu sau deloc căi de comunicare cu ceilalti) si Akutagawa Ryunosuke (1892-1927, poet, eseist, nuvelist, translator de limbă engleză; nuvela Rashomon, din volumul Rashomon si alte povestiri, 1915, inspira în anii ’50 unul din cele mai cunoscute filme japoneze, Rashomon, regia: Akira Kurasawa; aborda teme la limită, discuta valorile sociale, studia dramele, complexitatea psihologiei umane, uneori aproape de paradoxul Zen).
Între anii 1930-40 regimul militarist a strangulat literatura pentru ca, după război, să renască prin scriitori de talia lui Tanizachi Junichiro (cel mai cunoscut roman: Tade-kuu Mushi/ Unii preferă urzicile, 1928; pentru el Tokyo si Osaka simbolizau două lumi în conflict: traditională si modernă). Sau laureatul Premiului Nobel pentru literatură, 1968, Yasunari Kawabata (1899-1972; cel mai cunoscut roman: Tara Zăpezilor). Sau Yukio Mishima (1925-1970), cu o viată spectaculoasă, ca si opera, sfîrsind într-o sinucidere rituală. Se spune că era singurul om al vremii capabil să scrie kabuki în stil traditional; regreta occidentalizarea Japoniei, cînta vremea în care traditiile erau totul. În 1994 Oe Kenzaburo (n.1935) aduce Japoniei al doilea Nobel. A scris si despre lupta dramatică între două lumi din societatea japoneză a secolului XX: traditională si din afară. În 1999 a scris Tsugaeri, abordînd atacul cu gaz sarin în metroul din Tokyo, 1995. Apoi altii, ca Murakami Ryu (laureat al premiului Akutagawa pentru romanul Kagirinaku Toumeini Chikai Buruu/ Albastru aproape transparent, 1976; printre altele, a scris Topaz/ Decadentă la Tokyo, 1988) sau controversata Yoshimoto Banana (Bucătăria, 1985, cea mai cunoscută operă), care discută teme ca incestul, lesbianismul, moartea, probleme ale societătii japoneze moderne.

În Asociatia poetilor din Kansai sînt poeti din Osaka, Kyoto, Kobe si din districtele învecinate. În tara noastră au apărut la sfîrsitul anului trecut două antologii care oferă o imagine deosebită a poeziei din această zonă puternic industrializată a Japoniei: Poeme incandescente si Poeti din Kansai. Lecturînd din poezia/ literatura modernă/ contemporană japoneză nu trebuie uitat că, de pildă, în zona Kansai au studiat 6 laureati Nobel.
În cuvîntul înainte la editia japoneză a Poemelor incandescente (Firework poems , ed. Tikurinkan, Tokyo, 2000), explicînd motivele pentru care poetii formează acest grup/ modul în care înteleg să promoveze poezia, He’ichi Sugiama, presedintele asociatiei, amintea un proverb chinez: „armonia nu înseamnă conformitate”, scriind: „este important ca scriitorul să atingă armonia fără pierderea propriei conceptii asupra vietii”.
Fiecare poet este prezent cu un poem (unii dintre ei regăsindu-se în ambele cărti, cu poeme diferite). Poate putin pentru a ne face o imagine despre creatia lor, dar suficient pentru a avea un tablou veridic al felului în care se scrie poezie în Kansai. Sînt generatii diferite (născuti din 1912 pînă în anii 70-80, în diverse zone, chiar în afara Japoniei – Koreea, China, care au trăit Pearl Harbour, Hiroshima, dar si renasterea tării), unii detin numeroase premii, conduc sau colaborează la diverse publicatii, edituri, membri ai PEN Club-lui Japonez, invitati să sustină recitaluri, au si alte preocupări artistice – pictură, cu rezultate notabile. Se poate discuta despre multele fatete ale acestor volume, dar ne oprim asupra relatiei traditie/ valori nationale – modernitate/ valori adoptate. Nu te poti desprinde de ceea ce esti de fapt, chiar dacă vrei să fii sau nu adeptul oricărui curent. În multe poeme, dincolo de stil, de tehnică s.a.m.d., ambele volume îmi apar, fără să fortez un truism, colorate în Japonia: de la nume de locuri/ personaje istorice (Teika, Teishin, Hiroshima, Nijo, Asuka – vechi nume al districtului Nara, perioada culturii neolitice Jomon, Nagusa-Yama/ Muntele de pietate, Kannon ) la aspecte din viată (wabicha , cernerea oaselor , origami), fructe, plante, păsări: kakis, sasanaka, pescărusul de mare popular la Kyoto, dar si în literatura clasică – Miyako-dori) s.a.m.d.
Sînt destui critici care consideră că, desi nu abordează distinct acest aspect, mai toti ]scriitorii din Japonia au în vedere fie opozitia fată de, fie promovarea traditiei. Se pot citi si în aceste două volume modul în care se construieste ideea de modern, pasii străbătuti de modernism în Japonia de la începutul către sfîrsitul secolului XX, începutul secolului/ mileniului nostru. De la Juni’ichi Nakaoka (n. 1937) unde traditia (despre care credea că aidoma unui copac „de o sută de ani va mai trăi o sută/ unul de o mie, va mai trăi o mie”) ar putea deveni o piedică: „în acea zi a nimicit timpul/ Ceea ce am crezut să fie o lungă traditie” (Armă gratioasă) la, de pildă, Harumi Aoki, al cărei poem pare un gratios kakemono îmbrăcat în haine moderne, presărat cu intruziuni de Wagner sau imaginea lui Tanhauser în oglinda-ochi de căprioară, de la Asai Chiyoko, cu viziunea renasterii Terrei după ravagiile produse de inconstienta omului (Anul oii) la Toyohara Kiyoaki (n. 1977), cu un peisaj poetic în nuante de alienare, unde rimele se aliniază „pe o partitură tăcută”, în care, „pe o insulă, la doi pasi de soare, am ca tovarăsi… două tîrfulite în bikini” (Ancora), la Akima Takashi, cu veritabilul poem de rămas bun ivit în sufletul ei după ce vede o persoană străină murind („O fiintă ce-si dă ultima suflare/ e o multime de cuvinte care se sting/…./ Adînca tăcere a mortii stăruie”) pe micul ecran, într-un incident (După incident), fiecare poem este o piesă dintr-un puzzle fascinant – al poeziei moderne japoneze.

Poeti din Kansai. Antologie de poezie japoneză contemporană, traducere si prefată: Ion Cristofor, Ed. Napoca Star, Cluj Napoca, 2004; Poeme incandescente. O antologie de poezie japoneză modernă a Asociatiei Poetilor din Kansai, traducere din engleză: Victor Stir, Ed. Europress, Bistrita, 2004

Marius Chelaru