O „perlă a tainelor” din poezia persană - Convorbiri Literare, noiembrie 2004

La Editura Kriterion apare de cîtiva ani colectia „Bibliotheca Islamica”, îngrijită de universitarul bucurestean George Grigore, deschisă de Coran – prima versiune după cea a lui S.O. Isopescu ; au urmat: Călăuza dervisului, Ibn Tufayl, Hayy bin Yaqzân, Ibn Rusd/ Averroes, Cuvînt hotărîtor” Canon Sell, ’Umayyazii si ‘Abbasizii, Jalaluddin Rumi, Meditatii si parabole, Omar Khayyam, Nouruz Nâme, Antologie de poezie persană.
Dimitrie Cantemir aprecia (Sistemul religiei mahomedane) poetii turci, arabi si persani: „Prin cugetări sublime, prin dulceata elocintei – căci rimele si compozitia sînt diferite de ale noastre – prin topica, frumusetea, abundenta si subtilitatea metaforelor… depăsesc în chip covîrsitor pe greci si latini”. Despre poezia persană scria: „arta poetică la persani este nu numai abundentă, dar si foarte frumoasă si ingenioasă”.
Poezia/ limba persană este o lume despre care am putea spune că are două fete dificil de separat, cel putin de către europeni, dar nu numai: înainte si după expansiunea arabă, către secolele IX-XI. Astrele au surîs limbii persane literare, mai ales după ce, sub conducerea lui Abu Muslim (fiul unui iranian convertit la islam), Iranul s-a revoltat sub flamura lui Abbas . S-a spus că arabii au avut lucrări originale doar după ce au studiat marile culturi cu care au intrat în contact (greacă, persană si indiană), că poezia pentru ei era intraductibilă (Djahiz: „tesătura ei s-ar rupe, măsura ar fi nimicită, frumusetea ar dispare si nu ar mai rămîne nimic” ); poate si de aceea erau mai putin interesati de poezia altor culturi. Interdependentele între poezia persană si cea arabă sînt subtile, greu de separat. Stilurile poetice au călătorit prin lumea islamică; de multe ori este greu de stabilit dacă/ unde au apărut sau cine au fost mai mesteri la un stil de poezie sau altul.
Antologie de poezie persană reuneste pagini din creatia lui Samsodin Mohammad (Hafez: „cunoscător pe dinafară al Coranului”), Abu Abdullah Musarrif ben Muslih (Saadi), Jalaluddin Muhammad bin Bahanddin Muhammad Valad (Rumi) si ’Umar Ibrâhîm al Khayyâmi Gijat ad-Din Abű-l-Faht (Omar Khayyam).
Hafez s-a născut si a trăit în Siraz (1320-1389/ 1390). Despre viata celui considerat de multi cel mai mare poet liric persan nu se stiu prea multe. Se spune că s-ar fi întîlnit, bătrîn fiind, cu Tamerlan si că, de timpuriu, a devenit un „(discipol) cunoscător pe dinafară al Coranului”, cu o notorietate mereu în crestere, chiar si (unii zic „mai ales”) după ce a fost influentat de sufism (alt aspect controversat). Pentru un necunoscător al culturii arabe/ persane/ (pre)islamice (care ne-a dăruit, de pildă, cele sapte qaside ) ar putea părea un paradox, avînd în vedere că Islamul, în acea vreme, sustinea că poezia este călăuza omului către desfrîu/ minciună, o cale de a mistifica adevărul/ realitatea. A fost si o luptă a arabilor contra influentelor culturii persane si elene, dar poezia a găsit calea ei. Ibn Qutayba (m. 889) a fixat (în Cartea poeziei si a poetilor) regulile poetice ale genului qasida, atît de apreciat de persani, întărite, printre altii, si de Ibn l-Mu’tazz (m. 908) (Cartea despre badi’). Exista un „nou stil de poezie”, diferit de cel vechi care se baza preponderent pe talent (arabă: tab’), si mai putin pe complexitatea regulilor; stilul modernist badi’ a căzut în manierism (erau destui înnoitori de stil asa-numit nenatural sau manierist – arabă: mutakallaf) si chiar hermetism, care apela tot mai mult la figuri de stil ale retoricii de tipul antitezei (al-mutabaqa), hiperbolei (al-mulabagha), paronomasiei (al-tadjinis) etc. Disputele au fost dure dar, poate si din cauza lipsei contactului cu poezia europeană, pe atunci, s-a ajuns la o temporară (si doar aparentă) impunere a unui stil mai vechi, si la conservarea unor reguli care tineau de trecut. Unii teoreticieni persani considerau că figurile de stil, comparatiile subtile înseamnă poezie, altii că talentul este singurul în măsură să ducă la poezie. Altii, mai ales dintre estetii arabi, scriau că fondul poetic era mai putin demn de cultivat, mai importantă fiind forma. „Esentialul nu este exprimarea ideilor… Contează numai forma, pură, strălucitoare, frumoasă”, scria Al-Askari, Kitab as-sina’atayan, Constantinopol, 1390 h, p. 42). S-a spus si că o temă nouă nu aducea nici un aport la cresterea valorii operei poetice, pentru că „meritul creatiei revine poetului, nu creatiei în sine”, după Qudama (în Naqd ash-shi’r, Constantinopol, 1302 h, p. 54). Temele au fost cuprinse chiar într-un inventar de teme (arabă: diwan al-ma’ani), folosit de toti poetii. Se pare că schimbarea, cel putin pentru lumea arabă, a apărut abia odată cu secolul XI d.C., cu pătrunderea în tinuturile spaniole, cînd strălucirea Bagdadului era recunoscută în toată lumea islamică.
Hafez, supranumit si „Limba tainei”, a scris cca. 500 de gazeluri, cca. o sută de catrene si o serie de poeme în distihuri. Nu putem să-i analizăm poezia în cheie europeană. Pentru a întelege poezia persană trebuie să stim despre notiuni ca radif, ghafie/ qafie, ghaleb; radif este un cuvînt care, în general, în fiecare beyt sau mesra (beyt/ bayt – un rînd al unei poezii, alcătuit din două unităti numite mesra) se repetă la sfîrsit, ghafie: acel grup de litere comune din cuvîntul dinainte de radif, care într-o poezie sînt la fel beyt după beyt/ mesra după mesra. Ghafie si radif se găsesc la un loc, mai ales în poeziile traditionale. Ghafie este obligatorie în orice poezie, spun regulile, traditională sau nu, radif nu: cînd este folosit apare după ghafie. În poeziile traditionale există mai multe forme de ghaleb, pentru cele noi sînt ghaleb-uri noi.
Amintim cîteva genuri ale poeziei persane (ghalebhaieser ): kaside/ qasîda, gazal/ gazel, ghetee, targîbant, tarqîbant/ tarkîband, mosammat, mostazad, masnavi, rubay/ robay, dubeity, caharpâre si serenimoi .
Gazelul este, din punct de vedere ghafie, să spunem al rimei, asemănător cu qasida doar că, în general, tratează povesti de iubire. Gazelul (poate avea de la 5 beyt în sus), apărut probabil în secolul VI după Hegira (după altii prin sec. X. e.n.), poate povesti despre iubire, despărtire, durerea despărtirii. Se admite că sînt două tipuri „clasice” de gazel, după temă: de dragoste pămîntească, între/ pentru oameni (asegane), fată de Dumnezeu (arefane).
Trăind la sfîrsitul erei mongole a Islamului (si Iranului), cînd imperiul mongol se întindea de la Jiahun (Amu-Daria) pînă pe Eufrat, din Siberia la Oceanul Indian, Hafez a rupt multe din tiparele gazelului, abordînd o multitudine de teme, fapt care a crescut forta acestui gen. A fost si un novator – s-a scris despre el si ca adept al stilului badi . Poemele lui nu abundă în laude ale stăpînitorilor. Ca o reactie la atitudinea religiei fată de poezie, a ales o cale originală: sustinea, aparent, această opinie (cu multe referiri la Coran, cum si la diverse legende ale lumii arabe/ persane/ elene), dar cînta frumusetea femeii, a efebului, dragostea si, într-o cheie simbolică, scria despre „necredintă”, despre templul păgîn/ politeist – simbolizat prin tavernă, conducătorul magilor, de exemplu, fiind, în aceeasi notă, crîsmarul/ initiatul care oferă neofitilor cupa prin intermediul căreia pot păsi pe calea myst-ului s.a.m.d. Metafora lui poate fi decriptată după chei simbolice – exemplu: roza/ trandafirul este femeia iubită, iubitul – filomelul/ privighetoarea, contrastul chiparos (prezicînd moartea, pieritorul) vs. busuioc (nemurirea) – de subliniat că adesea chiparosul simbolizează trupul feminin, zvelt, perlele – lacrimile s.a.m.d. Sub influenta sufismului poemele lui au căpătat o notă pronuntat mistică, dar asta nu a însemnat transformarea lui doar în poet mistic. A cîntat frumusetea trupească pieritoare, dar care naste iubiri nemuritoare, puterea omului (care crede în ceva).
Hafez a rămas un original, reusind să îmbine în manieră proprie eroticul cu misticul, dar si, cum subliniază Otto Starck, să păstreze traditiile poeziei culte bazată si pe retorica scolastică. Azi este dificil să întelegem aportul pe care l-a avut, dar putem să ne apropiem de o poezie de o frumusete aparte, care a rezistat timpului, de parcă poetul ar fi avut o gâm-e đam/ cupă a sahului Geamsid/ Jamshid; legenda spune că în ea se reflecta întreaga lume – pentru Hafez întreaga grădină a sufletelor, cu durerile si iubirile lor.

Data nasterii lui Saadi încă este subiect de controversă : prin 1180 sau (din unele interpretări la Golestan) între 1203-1208, poate 1213 (dată considerată probabilă de Otto Starck). Saadi, născut în Siraz, unul dintre cele mai vechi orase ale Iranului, a rămas fără tată, undeva între 12 si 14 ani. Si-a desăvîrsit studiile la Bagdad (varianta des acceptată în biografii, desi e probabil un anacronism: a fost trimis acolo în 1196 de Atabak-Saad ibn-Zanghi, dregător al provinciei Fars – de la care cred unii biografi că a luat numele de Saadi). A fost sprijinit să învete la scoala/ universitatea Nizamiyyah (înfiintată în a doua jumătate a sec. al XI-lea de vizirul selgiucid Nizam-ol-Mulk), cu predare în arabă. După altă interpretare, bazată pe un poem din culegerea operei sale Kuliyath, în cartea Hevatim (citată des în preambul la Golestan) a plecat la Bagdad prin 1215, după intrarea mongolilor în Asia Mijlocie/ Iran. Dacă primul său profesor i-a dat educatie sunnită, al doilea, seicul Sihabaddin Suhravardi (1144-1234), scrie poetul, era un celebru sufi, discipol al lui Abdelkadir (Abd el Kader) din Gilan (m. 1166), fondatorul ordinului „Kadyri”.
Nu stim precis de ce a plecat din Bagdad. A călătorit timp de peste 20 de ani, pînă în Turkestanul oriental , Azerbaidjan, India, Africa de Nord, după altii si în Magreb, a fost dervis rătăcitor, prizonier la cruciati s.a.m.d. S-a spus că Saadi ar fi început să scrie versuri în adolescentă, în Siraz, dar nici una din aceste creatii nu s-a păstrat. Cele mai vechi versuri păstrate sînt, se pare, scrise prin 1230-1240, la Bagdad – ele fac parte din Tayyibath/ Versuri plăcute si Badai/ Versuri gingase/ ciudate, sectiuni din Kuliyath. Sînt în special gazeluri (este considerat de unii exegeti întemeietorul „gazelului pur”) dar si catrene, qaside, glume/ hazliath, unele cu caracter licentios etc. Nemurirea i-au adus-o Bustan/ Livada/ Grădina fructelor – începută, se pare, în Damasc prin 1250, terminată probabil în 1255 în Siraz, si Golestan/ Grădina florilor.
Bustan, mai putin cunoscută, este un poem în versuri în 10 capitole (ex: I. „Despre dreptate, ratiune si prevedere/ întelepciune”, III: „Despre dragoste, betie si înflăcărare”), fiecare cuprinzînd parabole, scurte istorioare, meditatii – centrul de greutate al volumului. Golestan (mult mai populară, în versuri si proză ritmată/ rimată, în opt capitole, ex: VIII, redat în antologie, Despre comportarea în societate, o introducere si o încheiere) a fost scrisă prin 1258, spune Saadi, doar în vreo trei luni, după o întîlnire cu un prieten. Probabil au fost folosite si fragmente scrise anterior, dar acum poetul le-a dat forma finală. 1258 este anul în care Hulagu Han cucerea Bagdadul, ucigînd pe ultimul calif abbasid. Cea mai mare parte a maximelor din Golestan au intrat în circuitul popular sub formă de proverbe, zicători. Cartea a fost modificată, adăugită continuu, poate si pentru că a fost sute de ani un veritabil manual pentru studiul limbii/ literaturii persane, fiind reprodusă în nenumărate copii.
Golestan si Bustan respiră tolerantă, o atmosferă de religiozitate neaplecată spre bigotism, dar si spiritualitate, fiind si o interesantă oglindă a societătii, asa cum era si cum o vedea Saadi.

Cum despre Rumi am mai avut prilejul să scriu , amintesc doar că, pe lîngă Meditatii si parabole/ Masnavi-ę manavi, a mai compus gazeluri, catrene t.a.m.d., în total peste 80.000 de versuri. Khayyam este, scriam , printre cei mai cititi poeti din lume si azi, iar Otto Starck doreste să redea muzicalitatea si prin ritm/ rimă, pentru a sublinia calitătile aparte ale versului său.
Prin această antologie Otto Starck aduce si mai aproape de inima cititorului român o poezie – izvorîtă din străvechea cultură persană, una din cele mai notabile din istoria omenirii – de o frumusete aparte.