joi, 1 noiembrie 2007

În umbra creatorilor de suflet - Convorbiri Litarare, iunie 2002

Mirajul creatorilor de suflete care ne-au dãruit un Encolpius (Petroniu, Satyricon), Lucius, (Apuleius, Mãgarul de aur), Monte Cristo, Robinson Crusoe, doamna Bovary sau, poate, o încrucisare cu drumurile copilãriei si adolescentei la un ceas de nostalgie, l-au determinat pe Patrick Pesnot sã caute prin colburile trecutului 17 necunoscutii celebri. Sã caute personajele care, din umbrã, într-un fel sau altul, au dãruit unor mari scriitori scînteia de care aveau nevoie pentru a construi o lume de suflete, de întîmplãri si istorie îngemãnatã cu umbre ale realitãtii. Vidoq, François Pecaud (viitorul conte de Monte Cristo), care a asteptat în arhivele unui avocat pe nume Jacques Peuchet sã aparã Alexandre Dumas, Antoine Berthet (Julien Sorel), Alexander Selkirk (Robinson Crusoe) si atâtia altii au zãbovit în viata realã atît cît sã fie descoperiti de pana dãtãtoare de strãlucirea eternitãtii. Viata fiecãruia dintre ei a fost un adevãrat roman. Selkirk, un marinar ale cãrui aventuri nu sunt cu nimic mai prejos de un basm din 1001 de nopti, un adevãrat Sindbad modern, pirat, corsar, cãlãtor, din a cãrui viatã atinsã de aripa miraculosului, Daniel Defoe a ales numai naufragiul pe Insula lui Robinson, dãruind lumii ceea ce stim cu totii. Doamna Bovary sunt eu, spunea Gustave Flaubert cu inima cãlãtorind în copilãria sa cînd doctorul Achille-Cleophas Flaubert a încercat sã scape de la moarte pe o oarecare Delphine Couturier (mãritatã la 17 ani Delamare, cu un medic tern, neînsemnat), care s-a sinucis la 27 de ani, înselatã în asteptãrile sale de viatã, a cãrei piatrã de mormînt a fost furatã în 1896 de un cantonier care a vîndut-o cu 30 de franci unui american. Mirosul de durere si rãzbunare al pãrului Colombei della Rebia a intrat prin ochii care stiau sã facã l’occhju ai Caterinei, fiica acesteia, în inima lui Prosper Mérimée care a conturat o lume în care dusmãniile fãrã numãr chemau moartea si însotitoarele ei, dar nu puteau alunga, mereu, dragostea, care se nãstea si murea pe muzicã de lamentu în Corsica. Anna (Nana a lui Zola), fiinta superbã, nãscutã pentru dragoste, care, dupã ce s-a smuls din sãrãcie si promiscuitate, si-a reconstruit lumea copilãriei într-un morman de bani clamînd: Prea mult respect! Murdãrie jos, murdãrie sus, mereu murdãrie si cîrdãsie! Zola o descria ca pe un animal de aur, inconstient de forta lui, si al cãrui miros corupea lumea. Zola ne-o oferea tuturor pe Nana, viata de zi cu zi oferea contemporanilor pe Louise Delabigne, celebra curtezanã Valtesse de la Bigne, pentru care se murea si se cheltuiau averi fãrã de numãr, numai în speranta de a ajunge în patul ei, deasupra cãruia plutea rînjind un Cupidon agãtat de lampã. Zola a simtit, fiind admis o singurã datã, ca o toanã, în anturajul Valtessei, forta brutalã a chemãrii carnale pe care o emana prin fiecare gest, prin fiecare respiratie. Va nota apoi: o înteagã societate se învîrteste în jurul fundului… Poemul dorintei masculului, marea pîrghie care miscã lumea. Nu existã decît fund si religie.
Mai întîi Tirso de Molina (El Burlador de Sevilla y el Convivado de piedra – Mincinosul din Sevilla si Musafirul de piatrã) în 1630, apoi Molière, cu Don Juan sau Ospãtul de piatrã, construiesc oglindirea în lumea de suflete a scrisului a chipului si faptelor, se pare, a contelui de Villamediana, a lui Don Juan Tenorio sau a lui Miguel de Mañara. Nu mai putin interesantã este povestea lui Faust (pe care l-au re-creionat si Marlowe, Lessing, Müller, Goethe, Thomas Mann), în spatele cãreia stau legendele dar si un personaj enigmatic, Johannes Faust, doctor în filozofie, se pare nãscut în jurul anului 1480 în Saxa, la Veinmar, lîngã Wittenberg, care a studiat la Cracovia, timp de 4 ani, magia, a cãrui viatã m-a dus cu gîndul mai curînd la lumea în care apãreau Liber Facetiarum a lui Gervais de Tilbury sau Historia Regum Britanniae, terminatã în 1136 de Geoffroy de Monmouth. într-o epocã în care Enciclopedistii re-construiau o lume a ratiunii, contele de Cagliostro, din viata cãruia nu existã nimic care sã nu fi fost un mister (pe care Dumas l-a identificat, ca si multi istorici, fãrã prea mult temei, cu aventurierul Giuseppe Balsamo), cel care pretindea cã s-a plimbat adesea cu Isus pe malurile lacului Tiberiada lãsa în urma lui oameni înselati si o biografie în urma cãreia pluteau pulberi de diamante si lacrimi.
Pentru istorie, se spune, nu existã idee care sã nu-si gãseascã cuvintele prin care se poate exprima, precum nu existã cuvinte care sã nu trimitã la realitãti. Chiar istoria cuvintelor nu este altceva decît istorie pur si simplu. Ocupatii învãluite în mister si aureolate de scînteia magicului si-au pierdut, cu timpul, aceastã pozitie cufundîndu-se în cohorta meseriilor mereu si mereu supusã schimbãrilor dintre cele mai neasteptate. Dacã ar fi sã amintim numai de magul care combina copiii pãmîntului, metalele, oficiind nuntirea lor pe drumul mistic construit de al kemi-e, ajuns azi omul care lucreazã într-o cãldurã infernalã, între cuptoare gigantice unde se combinã dupã formule prestabilite si învãtate (încã, adesea, din clasele de gimnaziu) minereul pentru a obtine banalul metal pentru furculite, ar fi un exemplu elocvent. Scrisul, puterea cuvîntului care dãinuie dincolo de ’arab, desertul care, spun arabii, e mai puternic decît soarta, a schimbat, parabolic vorbind, chiar drumul între iad si rai. Din vremea în care reputatia indivizilor, si chiar dinastiilor, se clãdeau si consolidau cu ajutorul minunilor si pînã în zilele în care chipurile încãrcate de aurã ale zeilor pãlesc în fata banilor, magicul, diabolicul, sacrul si miraculosul îmbracã haine de cuvinte în paginile cãrtilor. Viata îsi lasã umbrele, parfumul, tristetea si bucuria sã se amestece într-o altfel de lume, cea pe care o construieste mintea omeneascã din jocul micutelor semne numite litere, poate cel mai rafinat drog si cu efectele cele mai durabile si amestecate cu care am fost dãruiti.
Cartea lui Patrick Pesnot, dincolo de sarmul personajelor, de miraculosul care se învecineazã la fiecare colt cu sordidul, cum dragostea se frînge adesea în rînjetul urii, întãreste convingerea cã ceea ce oamenii trãiesc este întotdeauna mult mai extraordinar decît ceea ce ei inventeazã.

Patrick Pesnot, Necunoscuti celebri, Editura Cartea Româneascã, 2002.