Patru oglinzi paralele - Convorbiri Literare, aprilie 2002

1 A propos, se pare cã apartenenta ideologicã a devenit între timp un fapt reprobabil, astfel încît, în campania recentã pentru prezidentialele din Franta, Jacques Chirac îl acuza public pe Lionel Jospin pentru faptul de a fi încã aproape de o ideologie...
La Nãdlac fiinteazã editura Societãtii Culturale si Stiintifice Ivan Krasko, sub egida cãreia apare revista Oglinzi paralele (Rovnobe né Zrkadla), care a oferit cititorilor, ca supliment, în colectia Punti, volumele bilingve (românã-slovacã): Miroslav Valek – Mi-ar plãcea sã fiu un faraon cu ochiul de agat (2000), Ivan Krasko – Nox et solitudo (2001), Jan OndruS – înghitind firul de pãr (2000) si, în limba românã, Ivan Strpka – Rovinsko, sud-vestul. Moartea mamei (2000)1.
Gramatica civilizatiilor cunoaste azi etape greu de anticipat nu cu multã vreme în urmã. Concepte, notiuni, simboluri pentru care se murea, se ura si se iubea, chiar dacã, de pildã, Dante (De Monarchia, 1303), Pierre Dubois (De Recuperatione Terrae Sanctae) sau George de Boemia (1461) si Matei Corvin propuneau, cu secole înainte, ideea unei federatii europene, astãzi capãtã alte valente, mai nuantate sau se estompeazã, se sting încet generatie dupã generatie. Care este de fapt distanta spiritualã între insulele-natiuni, cum o putem cunoaste, dacã nu si/chiar micsora, sunt douã dintre problemele pe care fiecare dintre noi ar trebui sã încercãm a le rezolva pentru a ne împãca cu viitorul.
Pentru zona ceho-slovacã, sfîrsitul anilor ’30 a însemnat dominatia suprarealismului pentru ca, în deceniul urmãtor, sã se dezvolte o miscare care încerca universalizarea discursului poetic prin apelarea la simboluri si încãrcãturi teologizante. Miscarea, numitã modernismul catolic, se dorea în opozitie cu poetismul ceh de tendintã autohtonistã, dar si cu abundenta suprarealistã. în acest cadru debuteazã, în 1942, în revistele de orientare catolicã, Miroslav Valek pentru ca, ulterior (1945-1946), sã îsi publice poeziile în revista studenteascã Rozdhl’ady. Debutul în volum s-a petrecut relativ tîrziu – în 1959. Miroslav Valek (1927-1990) – poet, traducãtor si eseist slovac, a publicat volumele de versuri: Atingeri (1959), Neliniste (1963), Iubind în pielea de gãinã (1965), Cuvîntul (1976), Din ape (1977), Cîntec despre pãdure (1980).
Sã ne întoarcem la anii ’50 cînd, în Slovacia, poetii care tineau de gruparea modernismului catolic fie erau de acum pe întortocheata si, adesea, amara cale a exilului, fie beneficiau de interdictia de a mai publica. Poetismul ceh, ca si suprarealismul slovac, în vogã în perioada dintre cele douã rãzboaie mondiale, erau de acum fie amintiri, fie mare parte dintre reprezentantii lor erau înglobati în valul proletcultist. Prin revista „Mlada Tvorba” (apãrutã în 1956, interzisã în 1970), condusã de Miroslav Valek au fost promovati poetii din gruparea concretistilor, cunoscutã si sub numele de Gruparea din Trnava2.
Istoria literaturii din Cehia si Slovacia consemneazã cã primele semne de revenire la normal, la temele poetice majore, dupã mai bine de un deceniu de angajare proletarã s-au fãcut simtite prin volumele semnate de Milan Rufus si, mai ales, de Miroslav Valek, care a avut un succes greu de egalat de oricare alt poet în tara sa.
Mi-ar plãcea sã fiu un faraon cu ochiul de agat este o selectie din opera lui Miroslav Valek, în viziunea îngrijitorului editiei – Ondrej Stefanko. Acesta îl comparã, cu temei, pe poetul slovac cu Marin Sorescu dar, prin rolul pe care l-a jucat în frîngerea zidului schematismului si inovatiile pe care le-a adus limbajului poetic, prin faptul cã a fost un rafinat si activ traducãtor din lirica universalã (pînã azi inegalabil în peisajul slovac), cu A.E. Bakonsky3. Chiar de la volumul de debut, Miroslav Valek surprinde prin maniera în care a folosit limbajul comun, cotidian (desi metafora nu este ostracizatã), prin structura epicã la care apeleazã pentru construirea fiecãrui poem, care dã un plus de atractivitate, sporitã si de tematica abordatã, chiar suspans. Erotismul si scenariul, într-o texturã în care adesea poetul pare a se rupe, a pãsi, parcã, în afara eu-lui, în versuri de un dramatism deloc derizoriu, într-o amãgitoare simplitate a frazei: uniti-vã, apele de ieri si apele de alaltãieri/ depuneti mãrturie în fata celor vii/ care atunci cînd ating soarele/ au nevoie de certitudinea cunoasterii (Pãmîntul de sub picioare). Transpusã în fenomenologia cotidianului, damnarea îmbracã hainele teluricului, evanescentului, chiar echivocului si peisajul, aproape tern, îmbracã semnificatii cvasi-cosmice: iarba stie de ce pe morti îi dor dintii… am reusit deja sã pricep totul) de parcã eu însumi iarbã as fi devenit (Istoria ierbii); clopote… aripile unui înger de bronz…. desi pãmîntul în acelasi ritm pe mai departe se rotea (Clopote de duminicã). Poemele sunt, parcã, supuse unui model al miscãrilor înselãtoare, pe fundal ludic, adesea de story cu irizatii de spectacular dar si banal aparent, cam ca o duminicã cînd în aer… în horn piuie flautele subtiri ale soarecilor (Uciderea iepurilor).
Ivan Strpka (1944), ca si Ivan Lauèik si Peter Repka, face parte dintr-o grupare poeticã autointitulatã a alergãtorilor singuratici, care s-a afirmat în peisajul poeziei slovace cu dorinta de a fi o replicã la ceea ce scriau concretistii generatiei anilor ’60.
Ivan Strpka a publicat volumele de versuri Scurta copilãrie a lãncierilor (1969), Tristan vorbeste fãrã noimã (1971), Acum si alte insule (1981), înainte de schimbare (1982), Stiri dintr-un mãr (1985), Minunatã-i lumea despuiatã (1990), Rovinsko, sud-vestul. Moartea mamei (1995), Interludii. Pãpusi cu capul retezat (1997); volumul de eseuri Cîrcelul palmei deschise (1995); romanul Ostatecul (1999), mai multe volume de selectii din activitatea sa de textier pentru muzicã rock.
În jurul acestui sud-vestic Rovinsko se tese o lume mai cu seamã a melancoliei în care cei adormiti din oglinda care a apus si în care stã de veghe nasterea noastrã toatã (Rovinsko sud-vestul. Cei adormiti din oglindã) si lumea pare un ou de cristal/ depus cu mare grijã/ în aerul pur (Rovinsko sud-vestul. Oglindiri). Frumusetea si durerea, fericirea si tristetea sed alãturi în versurile poetului, în lumea în care nãvãlesc zãpezile lui martie. Dacã pentru concretisti s-a spus cã pot fi asemuiti generatiei ’60 de la noi, Ivan Strpka este, mai curînd, apropiat de generatia optzecistã, fie si prin fuga de eu, ascunderea, uneori, în spatele unui zid de descrieri si metafore într-un joc, oricum departe de socialismul mai mult sau mai putin real, ca o cãlãtorie clandestinã printr-o grãdinã în care destinul se joacã în versuri cu degetele poetului apãsîndu-le (aleatoriu?) pe un înteles sau altul.
Jan OndruS, desi unul dintre semnatarii declaratiei-program care lansa în viata literarã slovacã Gruparea Trnava, cel mai concretist dintre concretistii slovaci, la care se manifestã cel mai limpede dorinta de a-si raporta trãirile la ceea ce se petrece în jurul lui (Ondrej Stefanko), ocupã un loc aparte în aceastã grupare prin comportamentul sãu dificil (datorat si maladiilor de care a suferit si de la care i s-a tras moartea) si refuzul de a participa la manifestãrile literare comune, de a respecta canoanele.
Dupã debutul din „Mlada Tvorba” a publicat volumele de versuri Luna bezmeticã (1965), în starea fierii (1968), Un gest cu o floare (1968), îngenunchere (1970), Piper de mascul (1972), Oaia în piele de lup (1997). OndruS (care este asemãnat, în ceea ce priveste limbajul si discursul poetic, de cãtre Ondrej Stefanko cu Nichita Stãnescu4), cãruia i-au apãrut volume traduse în Germania, Norvegia, Bulgaria, a respins toate volumele de selectii care i-au apãrut în timpul vietii, destul de numeroase, autorizînd, în 1996, pe cel editat si de Societatea Ivan Krasko – înghitind firul de pãr.
Fatalismul, ludicul, detaliul mîngîie cu degete din metafore în combinatii insolite prin care poetul îsi conduce pasii sufletului, poate, cãtre iesirea dintr-o lume absurdã, dominatã de fãrãdelege. Sau, poate, într-o lume a mirificului, în care fîntîna are rãdãcini precum stejarul (Fîntîna), în care treci pe sub orizontul rotund, acolo unde umbra care te opreste-n drum îti repetã fiecare gest (Orizont) si uneori, un chip-cutit slefuit se strecoarã între tine si visele tale (Mîneca). Tãietura, falierea, ruptura au un loc privilegiat în poezia lui OndruS, ca si perpetua teamã de clipa de pe urmã, de ce va fi dupã în lumea în care lucrurile pare, uneori, a detine cheia pentru vesnicie. Apusul (pe alocuri chiar compania destrãmãrii în hainele deconstructiei, vetustului) pare sã domine – pînã si ochii tãi cînd respiri apun (Mîneca) si esti doar un adaos la chipul cutit… la veghe, la trezire… la mîner… la voce, doar un adaos.
Ivan Krasko (Jan Botto), poet slovac simbolist de culturã si orientare româneascã (a învãtat la gimnaziul german din Sibiu si cel românesc din Brasov, examenul de bacalaureat la liceul românesc din Brasov), care folosea chiar pentru evaluarea literaturii sale nationale pe cea româneascã, scria: Poetul meu preferat este Eminescu, pe care îl consider unul dintre cei mai de seamã lirici ai lumii5. Dealtfel, primele versuri le-a scris sub influenta lui Eminescu. Am subliniat cã Ivan Krasko a fost un poet simbolist (sã ne amintim si cã modelul lui a fost romanticul Eminescu) pentru cã, în Slovacia, simbolismul a avut semnificatii aparte, diferentiindu-se de albia pornirilor cãtre abisal si misticism, cu tendinte de protest antirationalist tinzînd spre romantism. în Slovacia astfel de poezie s-a scris doar în zonele excentrice (Corneliu Barboricã), de cãtre poeti ca Janko Kral’. Pentru slovaci a fost, mai curînd, valabilã chiar ca o dogmã esteticã ideea hegelianã a echilibrului si armoniei dintre corp si spirit, formulat în anii 1840 de L’udovit Stur, fapt care a dãruit versului romanticilor un cert fundament rationalist. Simbolismul slovac se alimenta din douã surse: una tinînd de cultura barocã (mai putin reprezentatã la nivel literar), alta legatã de romantismul european, la care îl putem afilia, prin Eminescu, pe Ivan Krasko.
Cele mai multe poezii Krasko, care a fost recunoscut încã de la început ca cel mai de seamã reprezentant al generatiei sale, le-a scris cînd se afla într-o localitate îndepãrtatã de prietenii sãi, Klobouk, într-o zonã stearpã, monotonã cu amurguri triste si nopti negre si fioroase în timpul cãrora luna cutreierã cîmpiile fãrã hotar. Poate si de aceea Krasko a fost un poet al incertitudinii si neîncrederii.
Pentru Krakso universul pare stors, vlãguit, în pragul unei destrãmãri insesizabile, dar sigure, în care totul se petrece pe fundalul unei agonii care, cel putin la prima vedere, pare lipsitã de zgomot, de dureri, în care nici ziua, nici noaptea seninul nu dominã, ci doar o incertitudinile. Si-ar dori o posturã de ascet, aproape în sensul adevãratei askesis, ca o scãpare din acest ergastulum – închisoarea de zi cu zi a vietii cotidiene asa cum se trãia la vremea aceea în tara sa, gîndul purtîndu-l cãtre desertum-ul inspiratiei mistice, reclusive (Ascetii, Sihastrul).
Krasko, pentru care adevãrata dramã a conditiei umane este drama cunoasterii si actul de creatie era aidoma unui foc care devasteazã (poetul scria la un moment dat: m-am vãzut silit sã fug de poezie6), a apelat atît la versul cu rimã si ritm, cît si la versul alb, liber precum si la forme ale poemului ca distihul, tertina, catrenul, sonetul. A scris si poeme în prozã.
Un soi de travesti continuu, parcã sub imperativul sfidãrii universului comun care ne macinã si cãruia nu putem sã i ne opunem, asa încãrcat de enigme care cheamã, seduc, îmbrãcate în haina unor cuvinte de genul cineva, undeva, cîndva este prezent în versurile departe de viziunile decorative sau de artificiile savante, desi puterea de sugestie se face simtitã cu tãrie.
Ivan Krasko, care elogia mãsura si nu aproba risipa de vorbe, a publicat doar douã volume de versuri (Nox et solitudo – 1909, Versuri – 1912), dar care si-au pus amprenta în poezia slovacã, lãsînd un siaj deloc de neglijat. Am încercat sã-l înteleg pe Krasko si pornind de la versurile din Melancolie – Mi-am amintit deodat’ /de satul meu…/ ca apele glaciale din negurosii munti, / unde pruncia-mi zace în albe giulgiuri pe pajisti de cicoare.
Patru poeti, patru punti cãtre sufletul îmbãiat în versuri al poeziei slovace, patru volume construite aidoma unor oglinzi paralele, nu numai datoritã constructiei bilingve, ci si manierei de selectie/ prezentare editorialã, sunt un dar deloc de neglijat oferit de editura Societãtii Culturale si Stiintifice Ivan Krasko si revista „Oglinzi paralele” (Rovnobe né Zrkadla).

Miroslav Valek – Mi-ar plãcea sã fiu un faraon cu ochiul de agat; traducere si postfatã de Ondrej Stefanko (Nãdlac, 2000); Ivan Krasko – Nox et solitudo, traducerea si postfata de Corneliu Barboricã (2001) – volum apãrut cu ocazia împlinirii a 70 de ani a lui Corneliu Barboricã; Jan OndruS – înghitind firul de pãr; traducere si postfatã de Ondrej Stefanko (2000) si, în limba românã, Ivan Strpka – Rovinsko, sud-vestul. Moartea mamei; traducere de Ondrej Stefanko (2000) – editura Societãtii Culturale si Stiintifice Ivan Krasko, colectia-supliment a revistei „Oglinzi paralele” (Rovnobe né Zrkadla)

1 în programul pe anul 2000 al editurii mai figureazã editiile bilingve (românã-cehã) Mihai Eminescu – Luceafãrul si (românã-slovacã) Micã culegere de poezie româneascã precum si traduceri în slovacã din opera lui A.E. Bakonsky si Ion Mircea.
2 în nr. 4 din 1958 al revistei „Mlada Tvorba”, Jan Stacho, Ian Ondrus, Josef Mihalkovic si Lubomir Feldek au semnat o declaratie program care, desi partial cenzuratã, a dat tonul respingerii poeziei „angajate” cerînd revenirea la poezie prin „metaforimsul simturilor”, la cele mai intime sentimente umane. Ulterior, au aderat la aceastã miscare Jan Simonovici, Lydia Vadkerti-Gavornikova, Jan Buzassy si Stefan Balak.
3 Ambii au avut perioade în care au plãtit tribut regimurilor comuniste, A.E. Bakonsky în tinerete, Miroslav Valek cãtre sfîrsitul vietii cînd, dupã Primãvara de la Praga si ocupatia sovieticã, a devenit unul dintre contestatarii miscãrii reformiste.
4 Cel mai concret dintre concretistii slovaci – postfatã la volumul înghitind firul de pãr.
5 Citat dintr-un manuscris din 1945 al lui Ivan Krasko.
6 Dintr-un manuscris nedatat din arhiva poetului.