Gjakmarrja – răsuflarea însângeratâ a destinului - Convorbiri Literare, februarie 2005

„Numai de nu l-as rãni iar, îsi zise Ghiorgu tremurînd. Atunci abia reusise sã plãteascã despãgubirea pentru ranã si o a doua nereusitã avea sã-i ruineze familia de tot. Moartea, însã, nu se despãgubea”
Ismail Kadare, Aprilie spulberat

La începutul anilor ‘90 apãrea o „stire” parcã smulsã din adîncurile istoriei: gjakmarrja (albanezã: rãzbunarea sîngelui), vendetta albanezã, nu era nicidecum nãpãditã de uitare. Dupã ce în epoca comunistã a fost si ea în ilegalitate (interzisã printr-un decret al lui Enver Hodja), în muntii din nordul Albaniei au iesit din nou la luminã vechi obiceiuri reglementate de Kanun! Ndoc Cefa, directorul teatrului „Migheni” din Shkodër, presedintele consiliului local, a fost înstiintat conform strãvechiului ceremonial al gjakmarrja cã se afla în „cercul rãzbunãrii“. Evenimentul nu era singular. Mediatizat, a stîrnit discutii.
Ndoc Cefa a aflat cum, cu multi ani în urmã, într-o disputã pornitã cine mai stie cum între familia sa si o alta de munteni, a izbucnit un conflict. Nu mai putea fi stins decît cu sînge. ªi, ca în multe asemenea cazuri, s-a propagat peste timp, împovãrînd mai multe generatii – adesea conflictul nu era considerat stins pînã ce o familie nu mai avea urmasi pe linie bãrbãteascã. Era nu doar o promisiune – besa1, ci destinul. Intrat într-un astfel de „cerc al rãzbunãrii” omul a aflat cã avea douã solutii: sã accepte sã fie ucis sau sã se autoclaustreze în „turnul de asteptare“. Aceastã veritabilã institutie care asigura imunitatea victimelor a existat în satele albaneze pînã cãtre, probabil, anii ’50, dar Shkoder nu avea un asemenea turn. S-a izolat în apartamentul sãu peste trei ani. ªi-a îndeplinit îndatoririle de serviciu prin telefon sau prin curieri.
Apoi s-a „aflat” cã în nord, în satele din Malesia e Madhe, gjakmarrja (numitã de Kadare „egalitatea sîngelui2”) era în vigoare, în linii mari dupã vechiul ceremonial3. S-au confiscat arme de la populatie, conducerea statului a cerut Bisericii sã aibã un rol mai activ, cu sprijinul intelectualilor din zona muntoasã a Malesiei si din Kosovo s-au organizat ceremonii de „împãcare a sîngelui“, prilej cu care multe familii au închis „cercul” vendetei. Dar, se pare, încã nu s-a terminat4.
În societãtile traditionale exista un complex corpus doctrinar al rãzbunãrii, „justificatã” si prin „coduri” care legiferau/ organizau viata zilnicã a comunitãtilor. Sînt si azi locuri în lume unde „coduri” ale rãzbunãrii sînt vii, în cercuri mai largi/ restrînse: vendetta sicilianã/ italianã, „rãzbunarea sîngelui” în Georgia, în zonele populate de lazi din nordul Turciei, „Pasthun-Tali”, cu „Badal” (rãzbunarea), în zona Pastunã din Afghanistan si Pakistan, karo-kari în Pakistan (Sind) s.a.m.d.
Kanun-ul a reglementat de secole viata comunitãtilor albaneze, în special a celor din nord (ex: Mirditii); au functionat, pe diverse arealuri: Kanun-ul lui Leka Dukagjini – cel mai important, o variantã „restrînsã” – Kanun-ul Muntilor, Kanun-ul lui Skanderbeg, Kanun-ul Luberiei s.a.m.d.
Kanuni i Lek Dukagjinit/ Codul lui Lekë Dukagjini (24 capitole, 159 articole – doar 23 se referã la gjakmarrja, 1263 paragrafe), dupã traditiev a fost creat de fiul printului Pal Dukagjini, Alexandru/ Lekë Dukagjini (1410-1477/1481), care a luptat alãturi de Gjergj Kastriot Skanderbeg si a fost ucis de turci la asediul Krujei. Regatul lui era la N-NE de Shkodra, cu capitala la Lezhë, incluzînd si zone aflate azi pe teritoriul Serbiei – ex: Zadrima sau Ulpiana. Codul ar fi fost instituit/ ar fi încã vigoare, pentru albanezii nordici, în aria numitã si acum Kanuni. S-a spus si cã acest cod ar fi/ ar avea izvoare mai vechi6.
Unii au pus succesul lui Kadare pe seama dorintei Occidentului de a promova „ceva nou” – un balcanic se potrivea de minune. Altii pe seama unui anume exotism pe care îl degajã scrierile lui despre o Albanie care amintea de vremuri pogorîte în uitare – Imperiul Otoman, pasale, kanun, lupte pentru teluri azi de neînteles, traditii strãvechi, uitate; poate si un decor uneori antic sau cvasi-medieval, alteori aparent modern, dar „altfel” etc. Ar putea fi un motiv, dar e prea putin. Mai curînd ar putea fi sinceritatea cu care „citeste” lumea din care vine fatã în fatã cu „cealaltã”. Scriitorul este preocupat si de întrebãri precum: ce este/ cum se manifestã preceptele kanun-ului în societatea modernã, subiect abordat în mai multe proze: Florile înghetate din martie, Aprilie spulberat, Cine a adus-o pe Doruntina.
În nuvela Cine a adus-o pe Doruntina, scrisã în 1979, dã o explicatie a conditiilor în care s-a nãscut kanun-ul, o încercare de a-i justifica necesitatea. Pentru cãpitanul Stresi codul a fost un element de stabilitate, chiar moralitate/ progres în/ pentru comunitãtile muntenilor din nordul Albaniei, chiar un veritabil scut moral în fata invaziei otomane. Erau vremuri dramatice, cînd structurile statale nu aveau autoritate: nu erau parte din traiul de zi cu zi, din fiinta albanezului, erau impuse din afarã. Kanun-ul, în viziunea lui Kadare, a fost un liant care a ajutat individul sã se autodisciplineze si, printr-o educatie durã, mai ales liber acceptatã cu toatã rigiditatea ei, poporul albanez a rezistat în timp.
În Florile înghetate din martie Albania anului 2000 este bulversatã de reînvierea „codului de onoare” de sorginte medievalã/ „anacronicã” în încercarea societãtii, mai ales din satele de munte iesite brusc de sub dictaturã, de a regãsi „ordinea”. Societatea din roman creioneazã nu doar imaginea epocii postcomuniste, ci si a uneia în care timpurile se „amestecã”, cu probleme general-umane si, în ultimã instantã, eterne: de pildã crima, constientizarea ei la nivel social/ individual, necesitatea purificãrii de abominabil pentru re-stabilirea/ pãstrarea necesarului echilibru moral. Kadare apeleazã la simboluri, alegorii complexe dar si judecata în profunzime a unei societãti ajunsã brusc la limita suportabilului, în pragul descompunerii/ dezumanizãrii sub forme incredibil de variate.
Pictorul Marku Gurabardhi asistã la ivirea parcã din neant a unei lumi anapoda, cu rãpiri, ONU, NATO, firme private care dau totul peste cap, o „prosperitate” altãdatã de neconceput, prostitutie, lux dar si o crimã stranie: asasinarea de cãtre un necunoscut a directorului Casei de culturã din oras, Marian Shkreli, în fata casei sale. Aidoma altora, a înteles eronat ce reprezenta codul (nu se mai respectã regulile, se „justificã” asasinate prin kanun etc.), în zilele noastre, cînd a re-învia practici medievale este imposibil, cel putin în teorie. Va lua decizii tot mai ciudate legate (si) de cine ar trebui sã facã parte din cercul rãzbunãrii. Autoritãtile intrã în prizã, lumea emite cele mai aiuritoare ipoteze, ziarele asisderea, pentru a se constata cã omul a fost ucis în contul unei „datorii de sînge” veche de cincizeci de ani a familiei sale, munteni la ori-gine, fatã de o alta. Finalul nu întrevede vreo cale de iesire.
Aprilie spulberat este o poveste tristã din anii 1930-1940, una din cele mai frumoase proze scrise de Ismail Kadare. Autorul spunea: „Am scris Aprilie spulberat pe vremea cînd Albania, ca si întreaga lume comunistã, avea un sistem juridic si un cod penal socotite printre cele mai inumane de pe planetã. În fata acestei justitii… vechiul cod cutumiar albanez, kanun-ul, nu numai cã nu pãrea din nou barbar, ci, din contrã, era uimitor de democratic”.
Kanun-ul, pe care timpul nu-si apãsase fruntea si preceptele (ne intereseazã mai ales partea referitoare la gjakmarrja, foarte precisã, riguroasã) slefuite de împrejurãri tin în illo tempore, în afara lumii/ civilizatiei, dar si a bratului legii consfintite de stat tinutul muntos din nordul Albaniei. Singura autoritate recunoscutã de comunitãtile rurale: kanun-ul, reprezentatul lui: Printul din Orosh.
Textul poate fi privit pe trei paliere: 1. în viziunea muntenilor (în principal Gjorgu), 2. a printului/ „intendentului sîngelui”/ celor cca. 200 de „strãjuitori” care vegheau la respectarea codului pe platou, ca Binak Alia; 3. celor doi orãseni (scriitorul si sotia lui) – din afara acestei lumi.
Drama lui Gjorgu este abordatã în paralel cu analiza kanun-ului. Pentru un „pocinog la o nuntã” a primit de la tatãl sãu douã sãptãmîni de temnitã. O datã pe zi sora sa îi aducea un opait si o bucatã de pîine. Cum a fost privit dupã ce tatãl i-a spus sã iasã în sat, „sã afle lumea cã este liber”: „la început n-a stiut unde sã se ascundã de rusine dar, mai apoi, întîlnindu-si prietenii si vãzînd cã si fetele îl priveau acum altfel… s-a simtit mai fericit ca niciodatã”. Pedepse erau multe: „izolarea sau despreunarea, cum se numea ea în kanun, cînd omul era îndepãrtat pentru totdeauna de ai sãi (izolat la necaz, la bucurie si la fãrîma de pîine, se spunea). Lãsarea pãmîntului în paraginã, însotitã de tãierea livezii. Înfometarea (în familie). Interdictia de a purta arma o sãptãmînã sau douã. Legarea si ferecarea în casã. Pierderea stãrii sociale a bãrbatului sau femeii”. Dacã nesocoteau kanun-ul? „Existaserã cazuri de indivizi osînditi de familiile lor, de familii întregi ostracizate de obstea satului, chiar de cãtune rebele supuse represaliilor mai multor sate”. Dar „în satul lor… totul se petrecuse conform kanun-ului si era greu de imaginat cã cineva ar fi putut sã-l ignore”. Pentru Gjorgu, implicat fãrã voie în cercul mortii, lumea era împãrtitã în douã: „o parte care orbecãia în cercul gjakmarjjei si o alta, care se afla în afara lui”. Se întreba „cum o fi viata pentru cei care nu au nimic de rãzbunat, cum se trezesc, cum se culcã?” În viziunea lui „pete mari de sînge acopereau lumea. Sîngele înrosea zãpada, petele cresteau si înghetau pretutindeni”. Oricine avea douã optiuni: sã fie bãrbat sau sã se dezonoreze. Dar, se întreba Gjorgu, stiind cã nu se poate trãi în afara obstii: „Chiar sînt liber?”. Onoarea „se aflã chiar în mijlocul fruntii, pentru cã acela e locul în care glontul tãu poate lovi teasta celuilalt, glontul celuilalt teasta ta”.
Kulla (albanezã: turn) din Orosh, locul unde sãlãsluia Prenk/ Printul (dupã Besian: kapidan/ cãpitanul), si oricine ucisese pentru rãzbunare plãtea „birul pentru mort” (de retinut imaginea „sãlii de asteptare”, cu cei veniti sã plãteascã „birul”, discutiile lor) era singurul loc de pe platou în afara kanun-ului. Aici trãia Mark Ukacierra, care „administra” gjakmarjja, „intendentul sîngelui”. Pentru el scãderea numãrului ucisilor era ceva catastrofal. El tinea „Cartea sîngelui”, veche ca si Kulla din Orosh, în care sînt toate „datoriile de sînge”, toate numele celor ucisi. El stia cã între 1611-1628 au fost cei mai multi ucisi din secol, 1639 – cei mai putini, 722 pe întregul Platou; muriserã multi în douã rãscoale crunte, dar era sînge „vãrsat în afara kanun-ului”. Pentru el anul era prost, început cu o zi fãrã morti. Plãnuia o cãlãtorie în care sã se întîlneascã cu „strãjuitorii”, sã „redreseze” situatia.
Pentru Besian si Diana totul pleacã de la un plan ajuns subiect monden: „Un eveniment încîntãtor: scriitorul Besian Vorps si tînãra lui sotie, Diana, au hotãrît sã-si petreacã luna de miere în masivul din nord!” Diana credea „cã tot ce se spunea despre munti avea un sens dublu si vag”, iar pentru Besian era o cãlãtorie cu totul cu alte semnificatii decît pentru Gjorgu; cãlãtorea „precum Ulise în împãrãtia lui Hades”, un drum în „tinutul legendelor”, unde „oamenii… asemenea copacilor însemnati pentru a fi doborîti, poartã cu ei semnul mortii”. Murana7 era „ceva” care trebuia/ merita vãzut, kanun-ul „o constitutie a mortii” dar, „oricît de sãlbatic si de nemilos”, trebuie sã-i facã pe albanezi sã fie mîndri cã l-au zãmislit. ªi, pentru cã era doar o discutie, pentru Besian codul era „dincolo de bine si de rãu”, Gjorgu un „Hamlet al muntilor nostri”.
Pentru Diana (indispusã de Ukacierra; acesta era speriat de frumusetea ei), mai ales dupã ce îl vede pe Gjorgu, Platoul capãtã un alt chip. Fascinat de ea Gjorgu uitã de moarte si pleacã spre locul unde i s-a spus cã i-ar putea întîlni trãsura. Dar glontul sfîrsitului îl ajunge cînd „în aer se simtea prima clãtinare a amurgului”, în seara de „aprilie spulberat” în care în mintea-i trãia numai chipul iubirii sale, platonice, pe care o zãrise abia, o clipitã.
O lume greu de înteles, misterioasã si însîngeratã, aproape uitatã (zugrãvitã într-un limbaj limpede, de o poezie aparte), a cãrei schimbare este prezisã de replici ca a unui personaj din Florile înghetate din martie, cînd a înteles imposibilitatea concilierii vechiului cod cu sfîrsitul de secol XX: „Mai bine fãrã kanun, decît cu un kanun ciuntit”.

Note:
1. Etimologie incertã; intraductibil. Ardian-Christian Kycyku (Albanezul, 1/ 42 ian. 1997, Besa – cuvîntul de onoare al albanezilor) cita din Kanun: „Jurãmîntul are în vedere douã lucruri: a) Îl chema pe Dumnezeu ca martor al adevãrului; b) I se supune greutãtii osîndirilor vesnice si amenzilor vremelnice conform canonului”. „Jurãmînt”: Besa, Legãmînt, Promisiune. A se vedea si: Durham, Edith M., Some Tribal Origins, Laws and Customs of the Balkans, Londra, 1928; Durham, Edith M., High Albania, Boston, 1985; Gjeçov, Shtjefën, The Code of Lekë Dukagjini, New York, 1989, Domenico Corradini, H. Broussard, Diritto consuetudinario albanese, Susan A. McClear, Albanians and their Culture: A Study of their Defining Character and Uniqueness, tezã prezentatã la California State University, 2001. Kanun-ul s-a transmis oral; preotul franciscan Konstantin Shtjefën Gjeçov (1873-1929) l-a fixat în scris, în articole din revista Hylli i Dritës, cu intentia de a le aduna în volum. Dupã P. Krasztev, Dukagjini apare, în mod implicit, ca un Moise albanez, memoria colectivã pãstrîndu-i învãtãtura. În notele de subsol Gjeçov face referiri la Manu, dreptul roman, grec, Cele 10 porunci s.a.m.d., dorind sã ridice prestigiul Kanun-ului/ sã releve posibile similitudini. Gjeçov a murit asasinat în 1929, mare parte a operei sale, nepublicatã, s-a pierdut.
2. M. Dobrescu, Postfatã la Aprilie spulberat.
3. M. Dobrescu, cel mai cunoscut traducãtor al lui Kadare la noi, scria cã, desi autoritãtile, Biserica se opun vendetei – care a degenerat, spun bãtrînii, pierzîndu-si si din „atributele bãrbãtiei” care-i confereau o anume demnitate – pare a fi tot mai rãu. Au „intrat” în „cercul” gjakmarrja copii, ucisi în locul maturilor, femei, tinere fete „purtãtoare de armã” în familiile care nu mai au bãrbati. Altã abatere de la kanun, care cere pusca, „glontul unic“: folosirea armelor moderne.
4. S-a spus cã, dupã Caritas-ul albanez, au ajuns pe rol în Albania peste 5.000 de cazuri care par a fi rãzbunãri rituale.
5. Anton B.I. Balotã: nici un document nu atestã cert cã Dukagjini ar fi creat acest cod (opinie destul de criticatã).
6. Anton B.I. Balotã, Albania si albanezii, Bucuresti 1936 (aprecia cã o analizã a Kanun-ului aratã cã nu poate fi opera unui legislator ci, cel mult, o codificare a unor cutume si obiceiuri populare) scria despre albanologul Ludwig von Thalloczy care, în Albanische Forschungen, ar fi analizat opiniile unor cercetãtori care duceau izvoarele kanun-ului în legile lui Alexandru Macedon, azi pierdute (p. 159). Dupã Giuseppe Castelletti, Consuetudini e vita sociale nelle montagne albanesi secondo il Kanun i Lek Dujagjini, în Studi Albanesi, vol. III-IV, Roma, 1934, Dukagjin nu ar fi nici co-dificatorul. Dr. Balotã scrie cã familia Dukagjin a avut pentru albanezi un rol de prim plan de prin sec. al XIII-lea, ultimul descendent, convertit la Islam, sfîrsind în sec. al XVI-lea. Unele legende duc originile codului („expresia si reflectarea caracterului albanez, întruchipînd moralitatea extremã, lipsa totalã a compromisului, bazat pe justitie, onoare si respect fatã de sine si de altii” - Fox, Leonard, Introduction, în Gjeçov, S., The Code…) la vechii iliri si Legile lui Manu. Amintind dificultatea stabilirii originii familiei Dukagjini, posibile similitudini între kanun si coduri caucaziene, Péter Krasztev, în The Price of Amnesia. Interpretations of vendetta in Albania, 1999, scria cã izvorul poate fi si în Caucaz dar, cel mai probabil, alcãtuitorii codului s-au inspirat de la otomani (în Imperiul otoman cod de legi: kanun). Krasztev arãta cã acest cod „al lui Lek Dukagjini” (acceptat o vreme pe teritoriile unde azi sînt: Shkodra, Gjakovo, Kosovo, Muntenegru si Macedonia), ca si altele „minore”, asociate cu numele altor familii aristocratice, au apãrut în secolul XV, în fata presiunii lui Mahomed Cuceritorul.
7.Murana: mormînt primitiv; o grãmadã de pietre marca locul în care fusese ucis/ înmormîntat un om.


Ismail Kadare, Florile înghetate din martie, Iasi, Polirom, 2003, si Aprilie spulberat, Polirom, 2004, tradu-cerea: Marius Dobrescu.