Legenda iubirii într-un Coş cu fructe - Convorbiri Literare, martie 2004

Porunceste, si eu voi culege toate fructele mele
pentru a ti le aduce în cosuri pline în grădina ta

Rabindranath Tagore, Cosul cu fructe, I

Rabindranath Tagore, supranumit Sufletul Bengalului, Profetul Indiei moderne, pare un personaj de poveste trăitor între două lumi niciodată contemporane – India Upanisadelor si a celor patru adevăruri ale lui Budha, si Occidentul făuritor de mituri, opere de artă culese parcă de pe aripile îngerilor dar si războaie sfinte în numele lui Dumnezeu. Ca si Śâkyamuni, a fost un print frumos de pe malul Fluviului Sfânt, Gange, ale cărui valuri duc spre Nirvana cenusa trăitorilor Tării Bhârata, India. S-a născut la 6 mai 1861 în Jorosanko, un cartier din marginea Calcuttei, ca al 13-lea copil al lui Devendra Nath (Devendranath) Tagore (supranumit Mahârisi / Sfântul/ Înteleptul). Era o familie cu o educatie traditională solidă, tatăl fiind un lider al miscării Brahma Samaj . Copilăria lui Tagore s-a derulat într-o atmosferă plină de credintă (între Vede si Upanisade, marcată si de dualismul specific zonei) si artă (mai ales literatură, muzică, pictură). În casa lui se trăia în trei limbi: bengali, sanskrită si engleză, citindu-se poeti din Bengal, englezi romantici si post-romantici – cel mai mult lui Tagore i-a plăcut Shelley. La 17 ani a plecat în Anglia să studieze Dreptul. Întors acasă se dedică literaturii. În 1884 se căsătoreste, stabilindu-se în Shilaida, pe un pămînt al tatălui său, pe malurile Gangelui. Viata frumoasă a tinut doar 17 ani. Aici îi mor pe rînd sotia si doi copii. În 1901, la 40 de ani, a fondat propria scoală, Shantiniketan/ Sălasul păcii, în satul Bolpur, ca protest fată de sistemul educational din tara sa. Dorea să educe copii armonios, în sînul naturii, iubind pămîntul, roadele lui. După apropierea de natură, de oamenii îmbrăcati în dhoti si chadar albe, cu viata ancorată în vechi traditii, Tagore s-a simtit obligat, în acord cu practici imemoriale ale celor de rasa sa, să trăiască o perioadă în contemplatie, ca eremit, într-o barcă care plutea pe Gange. Poate de aceea scria (Cosul cu fructe, IX): Cînd eu zăboveam în mijlocul comorilor mele adunate, mă simteam aidoma unui vierme/ ce se hrăneste în umbra fructului în care s-a născut . S-a întors întelegînd mai bine lumea în care trăia. Scoala sa va deveni cunoscută în lume sub numele de Visvabhârati/ Visva Bharati / India întreagă. Tagore participa la diverse festivaluri ca Vanamahotsava (Sărbătorirea pădurii), care sărbătoreau natura/ pădurile; a compus cîntece ca Banglar mati Banglar jal (Fie că pămîntul si apele Bengalului să fie binecuvîntate).
În 1912 călătoreste în Anglia. Îi apăruse (în propria traducere) volumul Gitanjali/ Ofranda cîntecelor, determinantă pentru juriul care i-a acordat în 1913 Premiul Nobel, primul pentru Asia. În 1915 este înnobilat cu titlul de baronet; renuntă la el în 1919, după masacrarea conationalilor săi de către trupele britanice. Gitanjali este considerată o colectie de poeme religioase. Misticismul (dacă putem numi în termeni occidentali ce propovăduia/ trăia Tagore, un mod personal de contopire în Tot/ întîlnirea spiritului cu Tatăl Întregii Creatii) s-a făcut simtit în Sonari tari, iar (după Arghya Chatterjee) filosofia si devotiunea mistică au ajuns la maturitate în Naivedya, Kheya si mai ales Gitanjali. Destinul a făcut ca el, descendentul unei vechi familii de brahmani , membru al aristocratiei spirituale a Indiei, să fie considerat veritabil profet, poet national. Fiecare poet are un loc lîngă fiicele Mnemosynei, dar versurile lui Tagore sunt cîntate în toată Tara Bhârata, în sate, orase, sub umbrarul pădurilor, pe crestele muntilor. Asa le si scria. Se spune că întîi crea muzica, apoi asternea versurile. Este un poet simbol, pentru care poezia înseamnă armonia cu natura, cu sufletul universal care sălăsluieste în tot si în toate. A trăit într-o perioadă de cotitură pentru India, plină de contradictii, legende, renuntări, trădări si eroism, contemporan/ prieten cu Mahatma Gandhi (1869-1948). Cei doi se admirau reciproc, desi aveau opinii diferite în ce priveste politica, nationalismul si reformele sociale . Un cunoscut cîntec al lui Tagore, Ekla Chalo/ Walk Alone era favoritul lui Gandhi. Era celebră legătura strînsă, în cadrul miscării de eliberare a Indiei, între Netaji Subhas, Chandra Bose, Tagore care, în Occident, din varii motive, fie a fost prezentată distorsionat fie ignorată.
Tagore a călătorit mult, ca mesager al Indiei, conferentiind în mai multe tări. În 1926 a fost în România. A pictat (a expus în mari orase ale lumii: New York, Moscova, Berlin, Paris etc.), a compus peste 3000 de cîntece, pe versuri proprii. În muzică Tagore agrea ritmurile traditionale indiene, dar a introdus variatiuni de formă si frază din muzica Bengali. A scris peste 50 de volume de versuri, peste 30 de piese de teatru – îmbină subtil elemente traditionale, tipicuri din Nâtyaúâstra cu latura modernă–, abordînd o paletă largă de genuri – în versuri, comedii sociale în proză: Chirakumar Sabha, Goray Galad, Vaikunther Katha, scurte piese romantice Malini, Chandalika, Natir Puja. Alte piese: The Post Office (privită fie ca o piesă simbolică, fie ca o fabulă) s.a.m.d.; toate au cîntece compuse special de Tagore. A scris peste 100 de povestiri, mai multe romane, volume de eseuri. Ca romancier, Tagore a prezentat reusit viata clasei din mijloc din Bengal în Naukadubi, Chokher-Bali, apoi în Gora si Ghare Baire– ultimele două, considerate de critici printre cele mai bune romane indiene, surprind impactul civilizatiei Occidentale cu India.
Cosul cu fructe/ Fruit-Gathering (1916) ilustrează deplin viata lui Tagore (asemenea unui fruct/ care nu mai are nimic de crutat pentru sine/…/…asteaptă să se dăruiască întreagă ), crezul, conceptiile, căutările, maniera în care trăia întîlnirea cu natura, cu cititorii/ fiecare om căruia se putea adresa într-un perpetuu acum, dincolo de curgerea clipelor. Pentru el, care a trăit după principii ca: voi zvîrli tot ceea ce nu este în acord cu viata mea/ sau usor precum rîsul meu , poetul dansează, cîntă în vreme ce străbate spatiile (Cosul cu fructe, IX) inima este plină de mugurele care înfloreste, anotimpul greu de splendoare, sufletul grădinii, căi ascunse de aripile păsărilor, chemarea eternului Străin, cîntece zidindu-si cuibul în inimi s.a.m.d.
O întîlnire cu poezia lui Tagore este un prilej de cufundare în miracolul cuvintelor izvorîte din inimă, o fugă din rafinatul calcul al exprimărilor încărcate de sofisticata simbolistică dimensionată pentru obtinerea efectului dorit. Metaforele, lipsite de poleiala artificiului, sunt aidoma mugurilor care asteaptă ochiul cititorului ca să înflorească încă o dată ca într-o mantra, ca în Râmâyana si Mahâbhârata sau în străvechile Upanisade, Bhagavad-gîtâ. De fiecare dată cînd pururea-prezentul pogoară din nou din poem într-o inimă, parfumul cosului cu fructe se trezeste la viată. Tagore scria (Sâdhâna) că vorbele sunt maya [iluzie, aparentă], cînd sunt numai sunete si mărginite; sunt satyam [adevăr] cînd sunt gînduri si nemărginite.
În viata lui Tagore trecerea în nefiintă a celor dragi a lăsat urme adînci. Pentru toate fugitivele din viata sa (sotia, fiicele, Renuka – pentru care a scris, se pare, Phanki/ Deception/ Deceptie – si Madhurilata – căreia i-a povestit ore în sir, fiul său si toate fiintele dragi care au trecut mult prea repede pragul dincolo), poetul a dăinuit în versuri, aidoma lui Sah Jehan, al cincilea Mare Mogul, Taj Mahal-ul său: Fugitiva/ The Fugitive/ Palataka. Cînd Madhurilata s-a îmbolnăvit de tuberculoză Tagore i-a citit ore în sir versuri. Clipele petrecute alături cei dragi (Renuka, Madhurilata si Shamindranath, fiul favorit de 13 ani ), sunt relevate în poemele din Fugitiva. În ultimul poem din ciclu, Shesh Pratishtha/ Last Foundation, citim: I hear this often, “Is gone, Is gone”/ Yet say I this/ Do not say „Is not”./... / There I wish to immerse my Life/ In the ocean where “Is” and “Is Not” fulfilled remain equal. La cîteva luni după moartea Madhurilatei, a publicat Fugitiva (1921). Nu este un imn al durerii, ci al iubirii. Prin vraja ta, Iubire,/ viata si moartea au devenit pentru mine,/ una si aceeasi nemărginită iubire (Petale de cenusă, II). Iar în iubire telul nu este durerea sau bucuria,/ ci iubirea! (Sufletul privelistilor, XVIII), pentru că si lacrimile au timp să învete alt grai (Petale de cenusă, XXV). O parte a poemelor din Sufletul privelistilor i-au fost inspirate de cîntecele si modul de trai al celor din secta rătăcitorilor asceti-cersetori Bauli, pe care i-a cunoscut îndeaproape: Tagore a fost supranumit Cel mai mare Baul din Bengal (S.N. Dasgupta, Obscure Religious Cults). Revenind la misticismul pe care criticii occidentali l-au relevat în opera lui Tagore, să avem în vedere diferenta fundamentală dintre modul de a întelege divinul, lumea de dincolo, cersetoria s.a.m.d. în India lui Buddha, fată de Occident. Poetul a tinut să sublinieze în conferintele sale diferentele dintre cele două civilizatii, neuitînd să îsi exprime admiratia fată de cultura Apuseană. În Sâdhâna scria: Cultura vechilor greci s-a dezvoltat între zidurile oraselor… Zidurile au lăsat urme adînci în inimile oamenilor. Sau: Shakespeare, pe care îl citea cu plăcere, a înteles glasurile misterioase ale naturii, dar natura la el nu e însufletită, nu e un semn al omului, ci doar o putere întunecată ori prietenoasă. Între om si natură la Shakespeare e întotdeauna un ireductibil contrast. Intuitia indiană e căutarea armoniei tocmai în aceste contraste.
George Popa, cunoscător al Orientului, care a oferit cititorului român un drum către poezia lui Khayyâm sau Hafîz, nu este la prima întîlnire cu Tagore – a editat, în 1987, la Editura Univers, Rabindranath Tagore – Antologie lirică (reeditată de Editura Polirom, 1997). În editia de fată George Popa a ales o cale potrivită pentru a păstra si sensul si muzicalitatea deosebită, fără de care poemele lui Tagore ar fi pierdut mireasma, strălucirea înzestrată cu o taină/ asemenea ploii nerevărsată dintr-un nor de vară (Fugitiva, Ecoul Armoniilor, VIII)


Rabindranath Tagore, Cosul cu fructe. Fugitiva, versiunea românească de George Popa, Editura Fundatiei Culturale Poezia, Iasi, 2003.