Nouruz-Name - Convorbiri Literare, ianuarie 2005

„Cînd Kayumars I, regele Iranului, a ajuns monarh a dorit să dea nume zilelor anului si lunilor, să statornicească numărătoarea anilor, ca omenii să stie. El a stabilit acea zi cînd, dimineata, soarele răsare… si a poruncit ca din acel moment să înceapă numărarea anilor”.

Omar Khayyam, Începutul cărtii Nouruz-nīme

’Umar Ibrīhīm al Khayyīmi Gijat ad-Din Abū-l-Faht, mai cunoscut nouă drept Omar Khayyam, este si primul autor, din cîte se cunoaste, care a scris, sub forma unui tratat alcătuit după canoanele epocii, spune Viorel Bageacu, o carte aparte – Nouruz-nīme.
Nouruz este prima zi a primei luni a anului, farvardin (21 martie-20 aprilie), conform calendarului solar iranian, adică 21 martie. Sărbătoarea (instituită, spun legendele, de însusi Zarathustra la echinoctiul de primăvară pentru a sărbători începutul de an, revenirea la viată a naturii) veche de mii de ani, considerată cea mai importantă pe un teritoriu întins, depăsind granitele Iranului, a ajuns, cu timpul, să se dezbrace, pentru cei mai multi, de sensurile religioase si să poarte haina laică a începutului primăverii. Biruni redă povestea după care stabilirea nouruzului este legată de legendarul sah Jamshid – în timpul unei călătorii soarele a căzut pe umerii sahului si, văzînd acest lucru, oamenii au decis ca această zi să fie sărbătoarea .
Nouruz-nīme este un document plin de culoare în care, pornind de la această sărbătoare a anului nou, autorul zugrăveste prin intermediul miturilor, datelor astronomice, folclorului, în general a tot felul de cunostinte o întreagă lume izvorîtă din regatul lui Yzad cel Sfînt (divinitatea supremă în viziunea lui Khayyam), al mobazilor , al Avestei si al lui Zarathustra, învăluită azi în ceturile trecutului.
Pornind de la una dintre legendele străvechi ale oamenilor locului despre crearea lumii, de cînd Yzad a creat Soarele si Lumina, apoi cu ajutorul Soarelui a creat Cerul si Pămîntul si toti oamenii, de la „descrierea” lunilor prin prisma climei, elementelor astronomice si a ciclurilor agricole, cartea este alcătuită din sectiuni ca: „Despre obiceiurile regilor Iranului”, „Despre sosirea mobadului-mobazilor si orînduirea nouruzului”, „Aurul si despre ceea ce este de trebuintă [să se cunoască] în legătură cu el”, „Despre semnele tezaurelor” – despre inel, „Despre orzul încoltit…”. Khayyam povesteste amănuntit, cu farmec aparte, despre sabie, săgeată si arc, pană/ qalam – „podoaba regatului si solul inimii”, despre cal – cu o listă, înmiresmată de parfumul poeziei, a denumirilor cailor în limba persană, despre soim, alegerea soimului, despre foloasele vinului, despre aparitia vinului – primele bobite de struguri le-a adus Homa, uriasă pasăre de pradă din mitologie – sau despre „însusirile chipului frumos”. În fond, spun înteleptii, „fericirea plăcutei vederi are aceeasi înrîurire asupra stării oamenilor ca si conjunctia fericită a planetelor pe cer”.
Mai fiecare sectiune are inserate „povesti” – secvente de viată/ mitologie/ legende care „lămuresc”/ întăresc cele scrise de Khayyam. Este si un exemplu despre maniera în care metafora era folosită în proza acelor vremuri – multă poezie, plăcerea de a căuta frumusetea cuvîntului. Capitolul „Denumirea cailor în limba persană” (în care aflăm că sînt armăsari: ar-gun – de culoarea norului, beh-gun – de culoarea gutuii, abr-kas – cal nor-negru, alus – despre care se spune că „merge pe cer, are auzul foarte ager si aude tropotul copitelor de la mare depărtare” s.a.m.d.) este o veritabilă pledoarie despre plasticitatea limbii persane. Un poet care a cîntat vinul nu putea să se dezică nici în proză. Khayyam insistă cu multe explicatii, pline de poezie si culoare, asupra vinului. Vinul, care este atît „criticul ratiunii”, „piatra de încercare a omului curajos”, cît si „măsura cunostintelor”, „criteriul talentului” sau „[cel care] spală supărarea”, este si „cea mai grozavă bunătate a raiului.”
Una dintre vechile legende persane, redată de Khayyam, arată că lumea noastră, după cum spuneau mobazii, „se află înlăuntrul altei lumi, asemenea unei case noi ridicată înlăuntrul unui vechi palat”.
Este o altă „fată” a lui Omar Khayyam, ale cărui poeme au străbătut timpul fără să pălească. Studiul introductiv si notele explicative laborioase fac din Nouruz-nīme o lectură plăcută, plină de savoare. Si, nu în ultimul rînd, ne aduce aminte cît de pretios este scrisul/ cuvîntul căci, spune Khayyam, „trebuie pretuiti cei de încredere si cei care posedă pană”.

Omar Khayyam, Nouruz-nīme, studiu introductiv, traducere din limba persană si note de Viorel Bageacu, Editura Kriterion, Bucuresti 2003


1 Avesta îl identifică cu creatorul lui Mašya şi Mašyana (primul bărbat şi prima femeie), iar Ferdoussi, în Şīh-nīme, îl defineşte ca primul suveran al Persiei. A se vedea şi notele explicative ale lui Viorel Bageacu. Legenda stabilirii sărbătorii este întîlnită şi în alte versiuni. Una dintre cele mai cunoscute este a lui Albiron sau Biruni (Abu Rayhan Mohammad ibn Ahmad al-Biruni Khorezmi, 973-1048), unul dintre cei mai vestiţi înţelepţi iranieni, autor al celebrului tratat cunoscut sub numele latin Quadrivium – o enciclopedie de astronomie, aritmetică, astrologie etc. – timp de secole cel mai cunoscut manual în universităţile europene.
2 al-Biruni, Pamjatniki minuvshikh let, Taşkent, 1967, p. 227 – cf. Viorel Bageacu.
3 Yazd, plural Yazdīn – din avesticul Yazata: „vrednic”, „demn”. Este numele „divinităţii luminoase”.
4 Mobad (sau mobed): slujitor al cultului lui Zarathustra. În lanţul prefacerilor aduse de islam, în literatura Evului Mediu este dezgolit de haina sacerdotală, fiind mai ales un ocrotitor/ păstrător al tradiţiilor, bătrîn înţelept care poate tălmăci visele, da sfaturi drepte etc.