Chipul lui Dumnezeu în oglinda războiului sfânt între Jihan şi cruciade - Convorbiri Literare, februarie 2004

…cei care vor cădea pe cîmpul de bătălie luptînd cu vitejie împotriva păgînilor si a necredinciosilor, avînd în ei dragostea fată de religia catolică, vor intra în odihna vietii vesnice…îi absolvim si îi recomandăm lui Dumnezeu prin rugăciunile noastre.
Din răspunsul papei Ioan al VIII-lea (872-882) la întrebarea episcopilor privind iertarea păcatelor celor care mor pentru salvarea Romei (879)

Luptati-vă împotriva celor care nu cred în Allah si în ziua de apoi si nu opresc ceea ce a oprit Allah si Trimisul Său si nu mărturisesc adevărul – dintre cei cărora li s-a dat scriptura – pînă ce nu dau tributul din mînă si nu sînt umiliti.
Coran, IX (Sura Căintei din Medina), 29, versiunea S.O. Isopescul

Notiunea de război sfînt este la fel de veche ca cea de divinitate. Jean Flori, în Război sfînt, jihad, cruciadă. Violentă si religie în crestinism si islam (în 4 părti: 1. Războiul si crestinismul de la Isus la Carol cel Mare, sec. I-VIII; 2. Războiul si Islamul de la Mahomed la cruciadă, sec. VII-XI; 3. Valorizarea ideologică a războiului în societatea feudală, sec. VIII-XI; 3. De la războiul sfînt la cruciadă, sec. XI; Anexa: texte despre relatia Crestinism / Islam), propune analiza unor fapte istorice stiute dar prost asimilate sau neglijate, a evolutiei ideilor/ mentalitătilor/ atitudinilor Islamului si Crestinismului fată de război, conturarea unor aspecte privind nasterea/ rădăcinile ideologiei războiului sfînt în Occident, interactiunea cu ideea de jihad . J.Flori scrie că cele două religii ajung în secolul XI la un nivel similar de sacralizare a războiului, doctrina războiului sfînt din Crestinism (cu accent pe cruciadă) se apropie, prin numeroase trăsături, de jihad. Din motive pe care nu le comentează Crestinătatea si Islamul au evoluat în directii opuse, trecutul a rămas în mentalitatea colectivă la ponderi diferite în cele două lumi, de aici derivînd multe distorsiuni/ neîntelegeri. În Occident războiul sfînt este considerat apanajul secolelor obscure, o nelegiuire anacronică, bizarerie retrogradă, oricum inacceptabilă. În ’Umma (comunitatea islamică), scrie J.Flori, revolutia culturală laică n-a avut loc, subzistă nostalgia vremurilor de aur ale Islamului, situată în Evul Mediu Occidental. Unii musulmani asociază acea vreme de glorie cu războiul sfînt. Cel putin nu recuză în totalitate conceptul de război sfînt, care a contribuit la înfăptuirea lumii islamice si, după J.Flori, este în traditia musulmană si în Coran. Azi teoriile islamiste se inspiră si din ideologiile revolutionare ale secolului XX dar si din acel jihad originar, dorindu-se mostenitorii marilor eroi ai jihad-ului medieval. Nu este o întîmplare/ un act inocent, ci rodul unei îndelungate evolutii/ interactiuni între două lumi. J. Flori crede că dacă doctrina pur coranică a jihad-ului nu este fundamental războinică, de la originile Islamului jihad-ul era element constitutiv al primei comunităti, desi nu era definită notiunea de război ofensiv/ sacralizat. Trăsăturile războiului sfînt capătă contur între secolele IX-XI , tratatele de pace sînt doar paranteze, acceptate/ respinse/ propuse, după cum sînt utile pentru Dîr al-Islam. J. Flori subliniază deosebirea între crestinismul primitiv si islamul incipient, care nu are retineri fată de război. Însusi Muhammad, spre deosebire de Isus, a practicat violenta armată – dar în lumea în care trăia războiul privat era admis, chiar onorabil. Unii analisti apuseni cred că nu făcea distinctie netă între actiunea religioasă si cea politică/ militară (scopul = cucerirea, nu convertirea) – astfel se înlăturau eventualele obiectii morale legate de omor în numele lui Allah. Răspunsul crestinilor la expansiunea Islamului: unii credeau că e o sectă , nu o nouă religie, altii pedeapsa lui Dumnezeu prezisă de profeti – Patriarhul Sofronie al Ierusalimului, 634, Maxim Confesorul, m. 662 etc. Asteptarea escatologică si speranta eliberării armate au favorizat aparitia notiunii de război sfînt, care a condus si la ce numim azi cruciadă. Termenii utilizati mai des atunci erau iter (expeditie militară), peregrinatio (pelerinaj), auxilium si succursus – cu referire expresă la caracterul urgent/ defensiv, passagium – amintea în primul rînd de drumul pe mare pînă la Tara Sfîntă; passagium putea fi: particular (organizat si condus de insi/ grupuri cu varii scopuri care, în final, erau considerate congruente cu telul eliberării Ierusalimului); general, universal – proclamat/ sub flamura pontificală, era o îndatorire pentru Crestinătate. Papa Inocentiu al III-lea (1198-1216) afirma explicit dreptul Papalitătii de a organiza expeditiile spre Tara Sfîntă si alege conducerea militară. De la jumătatea sec. XIII oameni ca Henric de Susa (Cardinalul Ostiense), Inocentiu al IV-lea impun termeni ca crux marina/ crux cismarina, pentru a distinge între expeditiile către Tara Sfîntă/ contra Islamului/ contra ereticilor etc. Amintim si teoria inevitabilitătii confruntării (si prin propagandă) între două religii/ civilizatii care doresc universalitatea.
Literatura de specialitate relevă disjunctia evidentă între autorii occidentali si musulmani. Primii, mai ales din cauza prejudecătilor, au o imagine a Islamului lume a ignorantei din care derivă si violenta, intoleranta fată de alte religii, mai ales crestinism; musulmanii, din varii motive, nu trec prea mult de faza apologiei fată de islam. Războiul/ pacea nu au fost exclusiv stări de normalitate/ permanentă în relatiile Islam/ Crestinătate. Interpretînd jihad-ul, Apusenii cred că era dacă nu ratiunea de a fi a Islamului, cel putin un instrument violent de răspîndire a lui. Musulmanii spun că era doar o stare temporară, un răspuns/ ripostă/ instrument defensiv de propagare pe cale pasnică a credintei. Să explicăm notiunea de jihad stiind că, în general, doctrina nu diferă în esentă de la o scoală/ sectă la alta, desi sînt aspecte specifice. În araba pre-islamică orice fel luptă, religioasă sau nu, era jihad. Ulterior, lupta armată a fost încadrată în categoria de efort depus pe calea lui Allah, devenind jihad. Morabia arată că în Coran sînt folosite pentru a desemna războiul/înfruntarea armată mai multe rădăcini, mai des: (d)jhd – în 35 de versete, de 22 de ori cu sens general, de 3 ori desemnînd acte pur spirituale, de 10 ori actiuni războinice ; majoritatea traducătorilor cred că în Coran cuvintele cu această rădăcină nu se referă predilect la război/ religie, ci pleacă în general de la verbul a depune efort; ktl (a se lupta, a omorî ); gzw (a ataca/ întreprinde o razie – lb. arabă ghazwî, pl. gazî-le; după traditie Profetul a participat la 26 de gazî-le, a luptat efectiv în 9, a poruncit declansarea multora); hrb/ harbî (a se război). M. Gaudefroy-Demombynes scria că războiul sfînt nu este inventia Islamului: Yahveh înarma/întărea bratul fidelilor, regele lupta în numele lui Isus, al Fecioarei. Ideea de jihad s-a născut în etapa de trecere a lui Muhammad de la profetul avertizator (epoca meccană, 617-622) la cel înarmat (epoca medineză, 622-632). Schimbarea majoră a atitudinii lui a avut loc la Medina (Morabia, op. cit., p. 67) la a 2-a întelegere de la ’Akaba (622), numită Bay’at al-harb/ Jurămîntul de aliantă pentru război. După Traditie, între primul acord de la ’Akaba (621) si al doilea Allah l-a îndemnat pe Profet să răspundă violent la violentă. La Medina a apărut ideea războiului sfînt : pregătind confruntarea cu Mekka hotăra că e o datorie lupta cu necredinciosii pînă se convertesc/ plătesc tribut (Coran, IX, 29). Urmărind viata Profetului (scopul principal: crearea ’umma si statului) în paralel cu surele coranice se observă raportul de determinare între etape, succese/ insuccese si Coran. Des folosite sînt versetele IX, 29-32, ostile crestinilor (favoritele adeptilor luptei cu nemusulmanii), determinate de rezistenta comunitătilor crestine din nordul Peninsulei Arabe, sub influenta bizantină. Juristii musulmani au înteles că aplicarea practică a Coranului e complexă, cere studiu/ adaptare de la o situatie la alta. Multi consideră că adîncirea bresei dintre crestini si Islam, destul de relativă pînă atunci, s-a accentuat cu suprapunerea miscării sufite heterodoxe peste elemente din doctrina crestină, secolul XIV fiind cel mai citat în acest sens. Doctrina jihad-ului trasează si categoriile umane: credinciosi (musulmani), necredinciosi (păgîni si asimilati care se opun islamului), nemusulmani care, supusi legilor islamului, trăiesc în pace cu Dîr al-Islam ca protejati, dhimmi. Relativ la stimulente/ răsplată si jihad (martiri, prada etc.) e interesant că Profetul afirma că Tora/ Evangheliile contine promisiuni de martirizare a credinciosilor. După Hegira jihad-ul (efortul pe calea lui Allah), care a înlocuit razia, frecventă în pre-islam (Ğahhiliyya ), devenea instrument politic/ militar si mijloc ideologic, propagandistic sub umbrela căruia Islamul putea să-si afirme mai coerent pretentiile la universalitate. S-a spus că jihad-ul este rationalizarea ideologică a raziei . Dincolo de dualitatea metodelor Profetului pentru răspîndirea Islamului, reflectată în Coran, în scrierile juridico-religioase apar varii clasificări ale jihad-ului. Islamologii occidentali sustin majoritar ideea că jihad-ul (nu uităm ecoul lui în constiinta islamică colectivă) nu era un fenomen pur religios, mai curînd un instrument ideologic al liderilor. Ideologia războiului sfînt (urma de regulă drumul istoric al statului în spetă ) a fost adoptată în timpul Califatului arab, dar si după fărîmitarea acestuia, pentru legitimarea cuceririlor si luptelor de apărare. Unitatea umma fiind labilă încă din sec. VII, apărea problema legitimitătii războaielor între musulmani. În marea de sensuri si semnificatii din evolutia notiunii de jihad (pre-islam = efort sustinut pentru atingerea unui scop determinat ), luăm o clasificare generală. Efortul numit jihad putea fi înfăptuit: cu inima (împotriva diavolului, pentru eliberarea de Rău ), prin cuvînt, cu mîinile sau cu sabia. sînt două tipuri de jihad: major (al-jihad al-akbar), dus în planul constiintei, si minor (al-jihad al-agsar) – dus în planul real, poate include lupta armată. Jihad-ul major poate fi moral sau spiritual (poate îmbrăca haina ascetismului, misticismului, dorintei de cunoastere, itjihad); moral: individual (lupta cu pasiunile/ dorintele trupului); comunitar (educarea apropiatilor pentru responsabilizarea ummei în instaurarea Binelui). Jihad-ul minor: intern si extern; intern – confruntarea, si violentă, cu cei ce amenintă integritatea/ unitatea ummei; extern (lupte armate cu necredinciosii în afara Dîr al-Islam): ofensiv (lupta contra celor care nu acceptă Islamul/ pax islamica – declansată de Islam) si defensiv. În dreptul islamic fundamentul pe care s-a construit ideologia războiului sfînt diviza lumea în: dîr al-Islam/ Casa Islamului sau dîr al-a‘dl, lumea dreptătii si dîr al-hîrb (nu este în Coran, e creatia juristilor în sec. VIII-IX, pe baza Cărtii – sprijin: versete ca: IX, 29, 33; XLVIII, 28; LXI, 9 etc.), cu nuante specifice. La si’iti este opozitia dîr al-Islam – dîr al-imîm (Casa adevăratei credinte, si’ism-ul), si pentru că sunnitii l-au ucis pe Ali , jihad-ul împotriva lor era război sfînt. Mawerdi scria: în afara jihad-ului contra politeistilor mai sînt trei feluri de războaie – contra apostatilor, rebelilor si răufăcătorilor.
Perceperea diabolizată a invadatorilor (de care Islamul, relativ la crestini, n-a avut nevoie pentru teoretizarea jihad-ului)– la un moment dat toti dusmanii crestinătătii, islamici, păgîni sau eretici, prin mecanisme mentale care asimilau musulmanii cu păgînii Antichitătii, a contribuit, după J. Flori (pornind de la ideea că pînă în secolul VIII arabii sînt practic ignorati în Apus), la sacralizarea luptelor crestinilor contra acestora, care vor deveni echivalent al jihad-ului musulman. Imaginea Islamului în crestinătate a fost folosită ca armă ideologică. Întîi mentalitatea populară, apoi gîndirea ecleziastică, datorită vointei de a rezista dominatiei musulmane (militară/ culturală), au dus în Orient/ Occident la aceleasi elaborări intelectuale/ doctrinare. Apar schite-program pentru războaie crestine sacralizate – Reconquista era asimilată realizării vointei lui Dumnezeu în istorie. Tema Antihristului/ Sfîrsitului lumii îi interesa pe credinciosii din Evul Mediu si nu a fost dificil de suprapus imaginea diabolizată a islamului peste aceste concepte. De aici pînă la o valorizare (sacralizare) a războiului în societatea feudală medievală care a construit un mit al regalitătii divine – ex.: puterea divină de vindecare a regilor –, printr-o cohortă de instrumente ideologice (de ex. modul utilizării mitului lui Roland – ucis la Ronceveaux nu de musulmani, cum a fost difuzat între crestini, ci de bascii care cereau independenta), tinînd cont si de jocul Papalitătii pentru suprematie în lupta cu Bizantul, n-au mai fost multi pasi. După ce s-a pus si problema recompensei ceresti (si indulgentelor pentru război), putem vorbi de război sfînt si în crestinism. Dacă pînă prin anul 1000 Crestinătatea a fost defensivă, apoi a început să valorizeze latura cuceririi prin victoriile regilor/ misionarilor, primii sprijinindu-i cu arma pe ceilalti. Războiul sfînt al Crestinătătii, ca si în Islam, a însemnat si lupta în interior, cu albigenzii, begarzii s.a.m.d si cu iudaismul. O componentă importantă a luptei cu Islamul a constituit-o si modul în care filosofia, stiintele, cărtile înteleptilor arabi erau percepute în Occident. Pentru un teolog crestin din secolul XIII filosofi sînt mai curînd arabii, nu grecii. Albert cel Mare scria despre suflet: În acest domeniu ca si în multe altele, detest tot ceea ce sustin Latinii. Medievalii apuseni se numeau pe ei însisi Latini, prin opozitie cu Arabii/ păgînii. S-a spus că drama intelectuală a Occidentului (alt import, prima confruntare elenism/ monoteism a avut loc în Islam ) s-a născut nu din întîlnirea crestinismului cu ratiunea greacă, ci din interiorizarea contradictiilor rationalismului religios arab. Chiar forma culturală numită scolastică (ca substantiv, nu formalismul ratiunii scolastice – epitetul) a fost împrumutată de la arabi. În Parisul sec. XIII Universitatea se impusese ca prima din Occident. Arabismul era un model, o modă. S-a spus adesea că intelectualul secolelor XIII-XIV (chiar XI-XII), definea un nou model – filosoful contemplativ al lui Farabi, Avicenna, Ghazali. Unii medievalisti se întreabă dacă era reală ruptura între cei care, în ambele tabere, credeau, cu toate prejudecătile/ tarele, în dialogul interconfesional care depăsea de multe ori cadrul polemicii propriu-zise, dar exista, bazat/ favorizat de o filozofie întrucîtva comună.
J. Flori analizează, dincolo de prejudecătile ce se regăsesc în Crestinism/ Islam, în manieră destul de obiectivă, cum cele două lumi au interconditionat si, de la confruntarea militară/ culturală pentru suprematie, au ajuns să îmbrace războaiele în haina lui Dumnezeu/ Allah. Poate un excurs în afara spatiului ecleziastic, tinînd cont de ce Étienne Tempier (episcop de Paris) numea, prin 1277, revărsarea universitătii în societate (care a permis aparitia unui nou ideal - intelectualul), dar nu numai, ar fi adus un plus. Oricum este un bagaj impresionant de date redate fluent în traducerea Feliciei Andreca.
Omul occidental modern trăieste într-o lume diferită substantial de ce era înainte. Misticul Ibn al-Arabi scria: Allah, scapă-ne de oceanul acesta de nume. Interesul fată de ceea ce numim realitate si cunoastere este supus relativitătii sociale. Este dificil de stabilit ce înseamnă acest lucru în magma mentalitătilor individuale/ colective, cu realitatea obiectivă /subiectivă în care au loc crizele de zi cu zi ale individului, între cuvinte/ simboluri pe care adesea nu le mai întelege si poate nici nu mai contează. Religia are un rol însemnat, dar ponderea/ instrumentele intereselor de altă natură, în special economico-financiare, sînt cu totul altele, fundamentalismele de azi fiind si un amestec de nationalism/ interese economice si tare sociale greu de definit numai printr-un concept ca războiul sfînt, oricît de complex ar fi acesta. Cărti de tipul cele semnate de Jean Flori pot conduce la dezbateri utile.

Jean Flori, Război sfînt, jihad, cruciadă. Violentă si religie în crestinism si islam, versiunea în limba română Felicia Andreca, Editura Cartier, 2003.