joi, 1 noiembrie 2007

Cu inima în al-Magreb al-Aqsa şi mintea în vremurile noastre sau lupta tristeţilor lui Abd El-Karim Al-Khalqy cu realul - Convorbiri , ianuarie 2003

Chiar dacã ploaia n-o sã mai cadã
Tãcerea e totusi subiectul adevãrat

Acorduri ale noptii dureroase

Abd El-Karim Al-Khalqy, membru al Uniunii Scriitorilor Tunisieni (în cadrul cãreia este si presedintele sectiunii Bizerta), al Uniunii Scriitorilor Arabi, poet si eseist, semneazã la editura Academiei Internationale Orient-Occident volumul Cîntece de dragoste.
Scrisã într-un ton modern, cu un regim stilistic departe de cel obisnuit al vechilor poeti beduini (s-a spus adesea cã limba arabã este una a poeziei prin excelentã, ritmul aparte, care, cel putin în poezia veche, era datorat întrepãtrunderii silabelor lungi, scurte, accentuate si neaccentuate, fapt sesizabil, uneori, si în acest volum), poezia lui Abd El-Karim Al-Khalqy este de o muzicalitate aparte. Djahiz scria cã traducerea este imposibilã în cazul poeziei pentru cã: tesãtura ei s-ar rupe, mãsura ar fi nimicitã, frumusetea ar dispare si nu ar mai rãmîne nimic . Chiar si pentru poezia modernã este dificil de surprins prin intermediul unei traduceri farmecul singular, muzicalitatea unicã a versetelor unui poet arab. Simbolistica lumii vechilor beduini (a mîinilor, pãmîntului, cailor, curmalelor , zorilor s.a.m.d.) cu rãdãcini încã din epoca strãveche numitã ?ahhiliyya , dar si, mai ales, din timpul impunerii si dezvoltãrii Islamului este prezentã într-o formã foarte personalã în poemele lui Karim Al-Khalqy, dar în hainele unui vers de facturã modernã, departe de strãvechile mesra. Asta fãrã a considera nici pe departe cã avem în fatã o poezie cu aer cel putin desuet, fãrã alt merit decît trans-punerea unui anume fel de a scrie, a unei lumi într-o matrice modernã. Este meritul poetului cã reuseste sã scrie în ton modern, într-o manierã atît de subtil legatã de vechile simboluri.
Iubirea, dorul dupã iubitã asa cum este cîntat de Karim Al-Khalqy cel venit din Maghreb , de exemplu în Bocetul tãcerii, aduce aminte de Djamil: Am încercat, o, iubito,/ Sã sterg urmele timpului/…/ dar eu de fiecare datã mã-ntorc/ la oaza durerilor/ Implorînd sã-mi fie datã uitarea.
Într-un anume fel poemele din sectiunea Cînturi din inimã amintesc, prin atmosferã, si, de multe ori ca stil de mu’allaquat-ele care stau mãrturie despre rãzboaiele lungi, nesfîrsite, fie ele si din inimile oamenilor, datini si obiceiuri care se pierd în negura vremurilor. Murid, mai ales (care dã la ivealã zorile/ Si luna plinã în plinã luminã), dar si ceilalti copii ai poetului, Quatr an-Nada (fata beduinã aidoma unui cal nãrvas/ fãrã sa, fãrã frîu) si Wad’id, îi zãgãzuiesc tristetea si gîndurile negre, dãruindu-i un alt timp pentru vise.
Cînturi de pe meleag beduin, Din preludiile Cortului si Cîntare din Tinutul cel Mare (sectiunile III, IV, V), vorbesc despre o lume foarte bine personalizatã (de aceea multe simboluri/ nume cu încãrcãturã simbolicã ca Al-Azhar al Magiri, Bizerta, Al Haji, Ayyub etc., pot fi mai greu interpretate de un strãin) a nostalgiei, dragostei de tarã si dorului de prieteni, parte dintre ei acum fiind Banu-n-na'š . Cîte o strofã aduce aminte de o strãveche qasidã , mai mult prin muzicalitate si atmosferã, pãrînd a fi decupate dintr-un posibil discurs al singurãtãtii, conturatã ca o cicatrice pe suflet: Dor îmi va fi de copaci/ Si voi rãmîne prieten cu colbul; sau: O, prietene nerecunoscãtor, / Adu-ti aminte de mine cînd cãlãtoresc,/ Spalã-ti cele din urmã pãcate/ Si ia grijã… (Acorduri ale noptii dureroase). Cuvintele ni se relevã ca niste stranii, dar apropiate pãrti de suflet/ loc, la întretãierea dintre realitate si spirit, simptomatice fiind oscilatiile poetului între formele tristetii, ca o sublimare a durerii si nostalgiei. Versurile par a tine de o variantã aparte de ambivalentã poeticã, între nãzuinta cuvîntului înzestrat cu aurã esteticã limpede, purã si realul care nãvãleste peste visuri si dorinte, uitãri, tristeti, prin toti porii, odatã cu respiratia, înlãuntrul si în afara fiintei auctoriale într-un timp si abhorat, dar si re-instaurat, într-o hainã dorit-liricã, într-un acolo unde, scrie Abd El-Karim Al-Khalqy: Eu… vestesc/ întoarcerea celor pierduti/ Si Fericirea omului (Proclamatie).
Sectiunea VI, Cînturi de iubire, te duce cu gîndul la o noapte petrecutã în povesti care evocã iubiri ascunse în adîncurile sufletului, sau/ si purtate pe aripile curcubeului, versuri, legende – o layal as samr. Este, se pare, partea care îl defineste cel mai limpede, cel mai bine pe poetul Abd El-Karim Al-Khalqy, cel care parcã stã cu un trupul în vremurile noastre, dar cu pana în cortul vreunui beduin auto-claustrat lîngã dorurile sale cele mai ascunse: Am în inimã o mare cîmpie/ Pentru dragoste, fluturi si întrebãri (3); mã întorc la tine/ Multumit ca sãracii,/ Supus precum moartea (4); Mã uit la florile/ Care îmbrãtiseazã roua,/ Eu fac sã se îndrãgosteascã de mine/ Briza cea speriatã.
Adesea este greu de înteles pentru noi lumea aceasta unde poezia, care transmite întelepciune, hikma, este o adevãratã arhivã în sine, un teritoriu esential, iubitã mai mult decît orice, dar greu de pãtruns, din cauza (poate cã un beduin din illo tempore, care doreste sã tinã poezia numai în inima sa, ar spune datoritã) dificultãtii întelegerii limbii, complicatei simbolistici care pune probleme chiar literatilor arabi, dar si datoritã unui alt model de receptare esteticã. Cu atît mai mult trebuie apreciat efortul Roxanei Nicolae si al lui Dumitru M. Ion, care ne-au oferit versiunea în limba românã a Cântecelor de dragoste semnate de Abd El-Karim Al-Khalqy (în calitate de laureat al Festivalului International Noptile de poezie de la Curtea de Arges), o voce dinspre Îndepãrtatul Apus.

Abd El-Karim Al-Khalqy, Cîntece de dragoste, editie îngrijitã de Dumitru M. Ion (tãlmãciri de Dumitru M. Ion si Roxana Nicolae), Editura Academiei Internationale Orient-Occident, Bucuresti, 2002