Păşind peste vidul iniţial al uitării - Convorbiri Literare, iunie 2005

Cei care merg în urma

vor retine doar

noroiul pasului lor

ca o îndepartata uitare



Roberto Di Pasquale, Las alusionnes , 35





Roberto di Pasquale s-a nascut în 1922 la Buenos Aires, a obtinut doctoratul în Litere si Filozofie la Universidad de Buenos Aires (UBA), apoi a optat pentru cariera universitara (profesor, cercetator la Academia Argentiniana de Litere), dar avînd o laborioasa activitate pe tarîm social (director al departamentului de învatamînt si audio-vizual al Ministerului Educatiei Nationale; din 1981 lucreaza ca expert UNESCO în Coasta de Fildes, Franta, Senegal, Guatemala s.a.m.d.).

Din punct de vedere al carierei literare se considera parte din (format odata cu) generatia '40, alaturi de scriitori celebri nu numai în Argentina (Alberto Girri, Alvarez Murena, Santos Hernando, Rodolfo Modern s.a.m.d.). Este co-fundator al revistei „Buneos Aires Literaria” , alaturi de scriitorii Carlos Alberto Erro, Alberto Salas, Vicente Fatone, Anderson Imbert, Francisco Romero, Julio Cortázar.

Las Alusiones (volumul este „amplificat” la fiecare noua editie – cea mai recenta: 523 pagini) a fost tradus în franceza (la Ed. Dumerchez, în 2001, cu titlul Architecture sereine du vide ), germana, italiana, engleza, rusa si, acum, româna.

„Daca as fi liber de Eu/ ce rau ar mai putea exista pentru mine?” scria odinioara Lao Tse 1. Poate ca asta este povara si fericirea fiecarui om, fiecarui artist, fiecarui poet. Croce, în La Poesia ; Introduzione alla Critica e Storia della Poesia e della Letteratura separa strict versul de literatura, catalogînd expresia literara (l'espressione letteraria) ca fenomen al civilizatiei/ al societatii, aidoma politetii. Poezia, sora a dragostei, a fost unita cu aceasta, topita cu ea într-o creatura unica, care tine si de una, si de cealalta. Daca realitatea arde, se consuma în totalitate în pasiunea dragostei, poezia este mai degraba asfintitul dragostei în „eutanasia amintirii”.

Pentru Roberto di Pasquale amintirile înseamna puterea de a re-cons trui totul. Prin amintiri, pe care le tine ascunse în dosul pleoapelor, poate schimba „înlantuirea/ argumentelor/ pe care le improvizeaza Destinul”.

„Si daca dintr-o data – nascuta dintr-un fulger/ sau dintr-o floare – ar începe revelatia copilariei?” Astfel începe respiratia poetica de o viata, dorita a fi, poate, si jurnalul pasilor sufletului lui Roberto di Pasquale pe lacrimile-zîmbetele-zile ale împrejurului. A ales sa îsi scrie toate „aromele parelnice” venite dinspre sufletele altora, pe care le-a pastrat pe o adiere a brizei amintirilor numita poezie. Sa restituie „mereu nelinistita singuratate” poate a sa, poate a tuturor, pe care „o singura voce ar fi putut/ sa o elibereze fara durere”. Sa caute fiecare „lacrima a unei umbre” prelinsa prin sevele pamîntului, de la cele care înca mai pastreaza amintirea palmelor bunicii sale, la atîtea si atîtea alte amintiri care „danseaza prin coridoarele sufletului”, poate fugind de uitare, poate iluminînd din nou cale de-o clipa de suflet, parfumînd cu „zdrentele lor de nostalgii” o alta lume în care acelasi om paseste zi de zi pe cîte un vers, pe cîte un poem. E felul lui de a fi metafizic, dar si de a fi cu ceilalti, de a trece întreaga lume prin portile sufletului sau într-un gest totodata umil si sublim.

Nov alis scria ca lumea e „o metafora universala a spiritului, imagine simbolica a lui ”. Lumea lui Roberto di Pasquale e o „metafora” pasibila de a fi re-interpretata. Poetul încearca sa îsi scrie poezia ca si cum ar mîngîia din nou tot ceea ce a „vazut” cu degetele numite Spatiu, Timp, Destin, Nimic dincolo de mastile pe care fiecare (poate chiar si el) le poarta prin viata, poate pentru a-l convinge pe Dumnezeu, poate pentru a se convinge ca are pe cine convinge. Încearca, astfel, sa ne daruiasca si senzatia ca universul este distilat din nou si ca Totul strabate înca odata drumul imposibil de masurat între aparenta si adevar, între ceva ce ar putea fi si ceva ce este. Lumea-perpetuu-clipa vazuta de Roberto di Pasquale nu poate sa îmbrace haina unui singur „se ns”. Indica multiplul din fiecare pas al nostru, multitudinea de eu-ri pe care le jongleaza fiecare dintre noi clipa de clipa în, timp ce paseste pe scena, strîngîndu-si între buze fiecare replica a „rolului” numit viata. Sau indicibila singuratate pe care nimeni nu doreste sa o recunoasca. Dincolo de ea „nasc sovaieli si nenuma rate/ dorinte care cumpanesc/ dimensiunea agoniilor”. În fond, „fiecare suflet este si devine ceea ce priveste” 2. Oricum, „de cealalta parte/…/ se deschid ferestrele/ în care apar/ din cînd în cînd/ genele lui Dumnezeu”.

Poate ca poezia este pentru Roberto di Pasquale si ca o platosa cu care sa apere viata (a sa sau a amintirilor sale) de uitare: „uneori/ se grabeste vidul initial/ al uitarii/ gradîndu-si echilibrul/…/ în ritmul cronometrelor sale”. Poate ca este o forma de echilibru interior. E ca si cum ar descrie o viata-vis care ne viseaza pe fiecare dintre noi. Poate pentru ca, având o educatie occidentala, în ultima instanta, se raliaza la ideea ca referindu-se la concret (obiecte, oameni) îsi jaloneaza pasii, se „sprijina” pe referinte, stiind ca poate si anxietatea ne poarta pana/ pasii prin labirintul cu peretii din dale de mister numit viata/ poezie.

Rabindranath Tagore scria ( Sadhana, Problema eului ) ca „vorbele sînt maya [iluzie, aparenta], cînd sînt numai sunete si marginite; sînt satyam [adevar] cînd sînt gînduri si nemarginite.” Poate ca la un fel asemanator de „nemarginire”, construita cu alte mijloace, s-a gîndit si Roberto di Pasquale. Poate la un alt gen de plenitudine, rezultata din eliberarea de propriul Eu, precum „cei care nu s-au nascut niciodata”, sau la o „plenitudine a non-fiintarii/ a ignorarii totale” care ar putea face pe cei care se re-traiesc în amintirile sale „sa fie vii si eterni/ în nicicînd”.

Calma arhitectura a vidului (titlul editiei franceze a cartii lui Roberto di Pasquale), ar putea fi o alta maniera de a defini lumea lui masurata cu versul, un „loc” în care simbolurile se preumbla înlantuite construind o stranie metafora a „anti-mortii”. În fapt, poetul argentinian Roberto di Pasquale traieste (si se re-traieste) pentru si în poezie.



Roberto di Pasquale, Las alusiones/ Aluzii , editia bilingva româna-spaniola, versiunea în limba româna: Valeriu Stancu, Editura Cronica, Iasi, 2004.

Note

1Lao Tse, Dao De Jing , trad. A. Dumitriu (dupa varianta în limba germana a lui E. Schwartz).

2 Plotin, Enneade , IV, 3, 8, 15.