Culori noi ale „lumii haiku” - Convorbiri Literare, februarie 2007

Masayuki Inui (pseudonim Ban’ya Natsuishi), s-a născut în orasul Aioi, Prefectura Hyogo, Japonia, a obtinut un masterat în literatură si cultură comparată la Tokyo University, în 1981. Din 1992 este profesor la Universitatea din Meiji. În 1993 a conferentiat la Universitatea Jilin, China, între 1996-1998 a fost cercetător la o universitate din Paris. În 1998, a fondat împreună cu Sayaumi Kamakura revista trimestrială de haiku Ginyu, la care este redactor sef. Invitat pe plan international, antologat, a publicat antologii, este co-fondator al Asociatiei Mondiale de Haiku, a scris despre haiku (ex: Dictionary of Keywords for Contemporary haiku, 1990, A Guide to World Haiku, 2003 s.a.).
Recent, Bany’a Natsuishi a apărut în limba română, cu volumul Îmbrătisarea planetelor/ The Embrace of Planets, 111 haiku, alcătuit din sectiunile: Viitoarea cascadă (selectie din volumul cu acelasi nume), Italia fantastică, Genova: o spadă de lumină, Drum în Macedonia, Wellington: Capitala vînturilor, Ochiul drept în amurg – la care se adaugă o scurtă biografie a autorului si două scurte referinte critice.
Într-un text din volumul A future waterfall/ O viitoare cascadă, autorul scria: „La peste trei sute de ani după Basho, încerc să creez altfel de haiku, surprinzînd traditiile si fenomenele lumii”.
Ce înseamnă, se poate face „modernizarea” unei poezii cu formă fixă? Cum ar fi în ceea ce priveste un sijo sau un haiku? Există un curent modernist (mai ales în S.U.A.; un aspect „de suprafată”: împărtirea din 3, în 6 versuri) în sijo , formă de poezie fixă coreeană (trei rânduri de 14-16 silabe, total: 44-46 silabe; nu se bazează pe metrică; limbaj figurativ tipic; fără restrictii de temă – se preferau natura, morala, viata la tară; primul vers introduce tema, situatia „discutată”, al 2-lea: dezvoltarea, al 3-lea: concluzia/ răsucirea/ surpriza).
Se spune că preotul budist Yamazaki Sokan, 1464?-1552, a compus primul haiku, Matsuo Bashō i-a dat strălucire si o doză de mistic, exprimând teme universale în imagini naturale, simple. A luat din zen fuga-no-michi/ calea elegantei, prin care întelegea întoarcerea la viziunea autentică, veche – transformându-l din un gen usor, comic, chiar frivol, în unul major. A ales kado/calea poeziei, crezând că poate fi drumul spre iluminare. Au urmat maestri ca Buson (1714-81), Kobayashi Yataro (pseudonim: Issa) (1763-1823/ 1827) – care i-au perfectionat forma/ continutul, apoi, în secolul al XIX-lea, deschiderea spre lume, care a dus la schimbări si din punct de vedere filosofic în haiku.
De fapt, din perioada Edo au început să se studieze, în pofida politicii de izolare (sakoku ), rangaku („studiile olandeze” / stiintele occidentale: medicina, stiintele naturale, astronomia s.a.). Spre mijlocul secolului al XVII-lea (vizînd kokugaku/ învătătura natională) erau re-analizate textele vechi (Kojiki, Nihonshoki, Nihongi, Kokinshū, sau Manyōshū), din perspectiva (re)descoperirii spiritului japonez. Adepti ai miscării kokugaku, ca Motōri Norinaga , criticau si budismul, confucianismul, care, „străine” fiind, au afectat modul de viată japonez, căruia îi era „proprie” calea shintō. Convinsi că spiritul tării trăieste în cuvintele vechilor poeme, literatii le cercetau, în căutarea „spiritului cuvîntului“, koto-dama. Si azi, destui cred că, desi nu abordează distinct acest aspect, multi scriitori din Japonia iau în calcul fie opozitia fată de, fie promovarea traditiei . A existat/ există preocuparea de a defini/ separa ce e specific japonez de ce este „străin” . Comparatiile dintre Orient si Occident, Japonia si restul lumii sînt adesea complicate, greu de înteles, schimbările profunde din tară atrăgând modificări sociale de anvergură, si în morală, legislatie, se discută despre internationalizare/ kokusaika s.a..
Au fost numeroase scoli, reviste de haiku, precum doctrina scolii Danrin (înfiintată de Nishiyama Sōin, 1605-1682), care cerea folosirea limbajului cotidian. Desi discipol al lui Bashō (care transforma haiku în experientă spirituală), se opunea tehnicii cuvîntului văzută ca un scop în sine, dăunînd astfel continutului. Au fost reviste ca: Hototogisu/ Cucul, Nihon/ Japonia, Kakeaoi/ Albastru suspendat, Shinkeiko/ Noua tendintă etc., care au atras poeti importanti. Yosano Tekkan si, mai ales, Masaoka Shiki , de pildă, au re-asezat haiku si waka pe o cale care, în mare, dăinuie. Musai Kyorai (discipol al lui Bashō), în Kyoraishō/ Convorbiri cu Kyorai, nota principiile estetice ale maestrului în alcătuirea unui haiku. Un precept cerea că orice cuvînt să fie imposibil de înlocuit/ modificat si, pentru a da fortă de sugestie crescută, limbajul să pară ambiguu. Versurile să nu aibă un limbaj care să le dăruiască o strălucire prea vie, ci aspect discret, firesc, o tentă aidoma patinei vremii, numită sabi. Gîndurile, descrise prin nuante sugestive, să fie conturate cu finete (hosomi), să stîrnească cititorului emotia, simpatia (shiori).
În viziunea lui Ban’ya Natsuishi occidentalii au fost atrasi la haiku mai ales de forma si puterea de sugestie. „Unii imită haiku-ul clasic, fără să stie ce înseamnă cu adevărat. Haiku e esenta poeziei”. Si: „haiku nu surprinde doar un moment, ci mai mult de două. Fiecare clipă e totodată simbol sau metaforă a altor clipe”. Într-un secol în care toate par a fi semnificative si lipsite de înteles în acelasi timp, haiku înseamnă, în viziunea sa, si pacea (reflectă linistea, lucrurile bune), si durerea (războiul). În relatia aceasta plurivalentă (multidimensională – după Tachom Poyil Rajeevan, India) dintre haiku si lume, „principalul scop al haiku-ului e să descopere ceva nou în toate, si să îl dezvăluie lumii”. Într-un articol din revista Ginyu, numit Chiar pot să se întâlnească Orientul si Occidentul prin haiku? ,Ban’ya Natsuishi scria că răspunsul ar fi „da” si „nu”. Si că nimeni nu poate întelege haiku în traducere, ar trebui să învete japoneza ca să îl poată cu adevărat aprecia, pornind de la ideea că adesea traducătorul este concentrat pe formă, si amintind că sînt multe cuvinte japoneze fără corespondent în altă limbă. Dar, exemplificînd prin traduceri în diverse limbi, conchide că există posibilitatea/ speranta ca haiku să aibă locul adecvat în toate limbile: „Dacă adevărata poetică a haiku-ului va fi cunoscută în mai multe tări, va fi tot mai mult acceptat si va da nastere la veritabile poeme scurte cu substantă poetică natională si de apreciere internatională. Aceasta e si idealul meu pentru Lumea Haiku”.
Într-un text (inclus în O viitoare cascadă), intitulat Our Basis for World Haiku in the 21st Century, scria că nu stim cum va arăta Lumea Haiku în viitor, dar există (si poate fi găsit) ceva comun, dincolo de toate diferente (pe care le consideră, în context, secundare) ca nationalităti, religii, limbă, gusturi, vârstă s.a.. Pentru a face ca haiku să transcende granitele cu adevărat, evitând să devină un gen închistat, vetust (pornind si de la probleme ca: aspecte legate de traducere; ce este haiku-ul contemporan?; ritmul haiku în limba fiecăruia), de pildă, crede că : termenul sezonal/ kigo – nu este absolut necesar, locul lui ar putea fi luat de cuvinte cheie, fără legătură cu anotimpul, care pot trece dincolo de granitele nationale: mamă, război, mare, dragoste s.a., importantă fiind originalitatea poetului. Poetii s-ar putea concentra să folosească caracteristicile limbii lor pentru a crea ritmul propriu, pauzele necesare s.a. Compunerea unui haiku în o limbă sau alta ar trebui să evidentieze diferente si similarităti culturale.
Dacă adăugăm si dezbaterea nou – vechi, sau „nou prin traditie”, acest mod de a vedea lucrurile este relevat din plin în cartea de fată. Simboluri din întreaga lume, locuri de rezonantă care aduc cu ele în poem o întreagă gamă de semnificatii, de pildă, sînt prezente în haiku (Podul Mirabeau, crucea celtică, Isus, New York, Wellington, flori de cires, biserică, moschee, dragon, fotbal, ambulantă s.a.). Poemul „I came away, abandoning/ the Thousand-Year-Old Cedar/ dandled by the storm (versiunea lui Vasile Moldovan: „Plecai, abandonând/ cedrul secular/ legănat de furtună”) este, se poate spune, o ilustrare a sintagmei enuntate mai sus, „nou prin traditie” – stiut fiind un poem al lui Basho: „the last night of the month, no moon: / thousand-year-old-cedars besieged by a storm”, care ar putea fi tradus (în asentiment cu versiunea în română a poemului lui Natsuishi): „Ultima zi a lunii, fără Lună/ cedrul secular/ asediat de furtună”. Am putea discuta în aceleasi coordonate („nou prin traditie”) si un alt poem: „haiku-ul meu/ un mic cedru/ de 999 ani”. Morală, televiziune, ziare, pornografie („Capitala vânturilor:/ un poet strigă/ „Războiul este pornografie!”) s.a., subiecte care altădată ar fi fost imposibile în haiku, opulenta fată cu evanescenta fiintei umane („în mijlocul/ exuberantei de lumini/ un bătrân singur”) sînt valorizate în manieră personală de Ban’ya Natsuishi.
Este un volum interesant (si prin versiunile în mai multe limbi), mod aparte de a exemplifica/ experimenta cum se poate scrie, ce înseamnă haiku în secolul XXI, sub semnul globalizării, cînd „planetele se îmbrătisează”. La urma urmei, spune poetul: „Îmbrătisarea planetelor/ se bizuie adesea/ pe zvonuri”.

Ban’ya Natsuishi, Îmbrătisarea planetelor/ The Embrace of Planets, 111 haiku, editie trilingvă – japoneză, română, engleză (Italia fantastică – si versiune în limba franceză, Genoa o spadă de lumină – si versiuni în franceză, italiană), versiunea în limba română – Vasile Moldovan, Bucuresti, Editura Făt-Frumos, Bucuresti, 2006.

Cuvântul sijo/ shijo (acelasi la singular/ plural) e alcătuit din două caractere sino-coreene: timp/ perioadă si ritm/ armonie.

Peter H. Lee, Celebration in Continuity: Themes in Classic East Asian Poetry, Cambridge, Mass., Harvard Univ. Press, 1979.

Ad. litt.: închiderea tării; politică sustinută între 1641 – 1853. Tashiro, Kazui, Foreign Relations During the Edo Period: Sakoku, si în „Journal of Japanese Studies”. Vol. 8, No. 2, vară, 1982.

Rangaku, ad. litt.: învătătura/ stiinta olandeză, prin extensie occidentală.

Rol notabil au avut negustorii olandezi si cărtile aduse de ei.

Alcătuită în 905, sub coordonarea lui Ki nō Tsurayuki: Culegerea de poezii vechi si noi; 20 de cărti, 1111 poeme.

Numele culegerii realizată de Ōtomo no Yakamochi e tradus: Culegerea celor zece mii de file sau zecilor de mii de frunze-poeme sau celor zece mii de vîrste (yō: vîrstă, generatie). 4496 de poezii grupate tematic (în 20 de cărti), reflectă peste 400 de ani.

(1730-1801); cărturar japonez.

Tema nu e abandonată. 19 –20 iunie 2004, Ichigaya Campus of Sophia University: a avut loc conferinta cu tema: Tradition and Modernity in Japanese Literature, organizator: Masako Ono.

După 1890 se promovau kokubungaku (studiile japoneze); tendintă: ignorarea scrierilor medievale. După 1920 are loc o răsturnare. Yoshie Okazaki (1888-1981) cere discutarea istoriei literaturii japoneze din perspectiva estetică (bungeigaku). Există preocuparea evidentierii specificului modernismului japonez, dar si întelegerea că, inevitabil, sînt si aspecte legate de cel occidental

Dictionarul Kōjien, 1996 = „deschiderea la scară internatională/ kokusai-teki na kibo ni hirogaru koto; tradus si internationalizare. Japonia a ales calea kokusaika în anii ’80 ca să reziste firmelor străine. Primul ministru Yasuhiro Nakasone construia un drum politic prin kokusaika declarând crearea tării internationale Japonia (kokusai kokka nihon) – sesiunea a 97-a a Parlamentului, 1984.

(1867–1902), poet, fondator al revistei literare „Cucul”; sustinea un stil realist, descriptiv, bazat pe traditie, revigorând stilurile haiku, waka. (Peonies kana haiku by The Upasaka Shiki ed. & tr. H.J. Isaacson, Theatre Arts Books/ Bhaisajaguru Series (NY) 89, 1972.

Ban’ya Natsuishi & Jack Galmitz, in World Haiku 2006, ed. by Ban’ya Natsuishi / WHA, Shichigatsudo,Japan, 2005.

Tokyo Haiku Manifesto 1999. A First Step toward World Haiku.