Ladino, etern vagabond - Convorbiri Literare, octombrie 2003

În anul 1492 soarta a adus la Salonic un val de 30.000 de evrei, expulzati din Spania după ce au refuzat convertirea la crestinism. Începînd de prin secolul al X-lea, comunitătile evreiesti din Europa crestină (lb. ebraică – kahal) s-au consolidat, si-au stabilit regulile de trai. Noii veniti au format si la Salonic o comunitate cu valente culturale deosebite – erau poeti, scriitori, medici, rabini etc. – care a continuat să scrie si să vorbească în dialectul iudeo-spaniol sefardit cunoscut sub numele de ladino . Ladino era pentru noua comunitate limba poporului, dar si cea oficială sau a scriitorilor. După 1941, cînd germanii au ocupat Salonicul, viata culturală a orasului a suferit o gravă sincopă. Comunitatea evreiască din Grecia a fost distrusă în proportie de peste 95%. Putini s-au întors din lagăr, dar au continuat să trăiască în ladino, în care sălăsluiau încă, în haina amintirilor, părintii, bunicii, zilele copilăriei si povestilor. Cei ajunsi în Israel au continuat să vorbească ladino, fie si în familie. Există în Israel, de prin anii 1950, publicatii în ladino – El Tiempo, La luz, La Verdad. Se publică romane, poezie (majoritatea în stil clasic) – unele voci spun că destul de putin – în ladino.
Cercetătoare, eseistă si poetă, Margalit Matititiahu s-a născut în 1935, la Tel Aviv, Israel, într-o familie în care se vorbea ladino. Părintii sînt din Salonic, Grecia, descendenti ai sefarzilor din Leon, Spania, expulzati în timpul Marelui exil spaniol din 1492. A studiat literatura ebraică si filosofia la universitatea Bar-Ilan. Scrie (si) în dialectul spaniol sefardit. Pe lîngă volumele de poezie (este bună cunoscătoare a poeziei evreiesti, engleze, spaniole), Margalit Matitiahu este autoare a unei impresionante opere de cercetare a istoriei evreilor sefarditi din diferite centre balcanice, îndeosebi Salonic. A studiat cu predilectie creatiile în ladino din perioada 1861-1940. Selectii din opera sa poetică au apărut în mai multe limbi. Actualmente este secretar general al Federatiei Uniunilor de Scriitori din Israel. Din opera sa: În spatele ferestrei, ebraică, Ed. Eked, Israel, 1976; Nelinistită în vară, ebraică, Ed. Eked, 1979; Cărti de joc nemăsluite, ebraică, Ed. Eked, Israel, 1983; Expusă, ebraică, Ed. Eked, Israel, 1987; Kurtijo Kemado/ Grădina pîrjolită, (primul volum de poeme bilingv, ebraică-ladino), Ed. Eked, Israel, 1988; Alegrika, bilingv, ebraică-ladino, Ed. Eked, Israel, 1992; Treptele miezului noptii, ebraică, Ed. Tag, Israel, 1995; Pîntecul noptii, ladino, Ed. Tag, Israel, 1997; Lumina serii, ladino, Ed. Ponte Aerea, Leon, Spania, 1997; Calea chinurilor, ladino, Ed. El toro de Barro, Madrid, Spania, 2000; Glasuri în crîng, ladino, Ed. El toro de Barro, Madrid, Spania s.a.m.d.
Poezia scrisă de Margalit Matitiahu are o notă aparte nu doar pentru că este scrisă în ladino (fapt care îi conferă o muzicalitate remarcabilă, cu parfum de nostalgie difuză, infinită/ nostalgia infinita – caracteristică, se spune, oamenilor sudului pentru ceea ce nu au) – ci mai curînd pentru arealul tematic foarte larg: situatia femeii azi, situatia politică din Israel, aspecte psihologice si filosofice ale existentei, peisaje din excursiile în diverse locuri din lume, cu predilectie Spania (în volumul Vagabondo Eternel, de exemplu Podul Castro de León, Castro de los Judeos – în Puente Castro de León, Calle de Santa Cruz, rîul Torío – în Pensamientos sau Rio Torío y los leones etc.). Nu este adeptă a structurilor clasice cultivate de poezia iudeo-spaniolă, nu doar pentru că nu compune romances, coflases ori cansions, ci mai cu seamă pentru aerul de modernitate pe care doreste să-l dăruiască poemelor sale si, implicit, dialectului ladino. Desi acest mod de a scrie nu este întotdeauna înteles de generatiile mai vechi, nu putem spune nici că ar fi respins. Se poate spune, cum remarca dr. Shmuel Refael, profesor la Universitatea Bar Ilan, Israel, că poeziile scrise de Margalit Matitiahu sînt mai apropiate de preocupările ultimelor generatii ale locului decît de poezia traditională.
Vagabondo eternel abordează o ortografie castilianizată , care diferă de dialectul iudeo-spaniol, fiind mai accesibilă cititorului obisnuit cu spaniola modernă, dar lexicul este inconfundabil iudaic . Poezia scrisă de Maragalit Matitiahu pare, adesea, a se situa între doi poli: realitatea concretă si proiectia trecutului, mai curînd a unui illo tempore, îmbrăcat în hainele unor amintiri/ posibile amintiri, în căutarea unui echilibru. Este, poate, poezia unui gen aparte de ataraxie cu iz de ideal si imposibil. Nu o dată cele din jur par a îmbrăca culoarea sepia a amintirilor, parcă necunoscînd sau nefiind supuse fugacitătii rapace a vremii, fără a avea gravată în spatele cuvintelor umbra eroziunii, esecului. Nu este mereu o imagine verticală, în profunzime, de analiză sau de coloratură în detaliu a unei lumi, ci mai curînd un peisaj orizontal, încrustat cu personaje si atitudini (Rosaly, Kavafis, Li Tai Pe, Bach s.a.m.d.), dar cu filoane de profunzime certe, care dau farmec versului. Izvoare foarte diverse par a colora cu susurul lor poezia Margalitei Matitiahu, în care elemente străvechi, istorie/ folclor iberic (iudeo-iberic) se întîlnesc, fuzionînd fără clivaje cu imagini/ tematici moderne, fără dorinta de a autarhiza (cum spunea A.E. Baconsky), în maniera atît de sonoră a lui Lorca, de exemplu, în absolut cuvîntul, ca un veritabil univers în sine. Universul nu este nici cel din viziunea lui Valéry (un cusur/ în puritatea Nefiintei), ci ancorează într-o combustie a sublimului cu accente telurice dar si suav-celeste (fapt care, pe alocuri, pare a o apropia, de exemplu, de poezia lui Pedro Salinas sau Jorge Guillén). Cuvîntul, care, pentru Margalit Matitiahu, cum spunea Heidegger, întemeiază o realitate (care nu se identifică cu universul obiectiv, reproducîndu-i însă esenta) mai mult decît o numeste, este în versurile sale, poate, mai curînd culoarea, adesea cu aer baroc, prin care respiră lumea atît de frumoasă pe care o trimite din inima ei către cititori. În această lume în care, uneori, anii par a avea putine ore, zilele putine momente, (Anios,/ con pocas horas,/ días/ con pocos momentos) vorbele de amor pot fi respirate (… Kavafi/ respiros tus palabras de amor), ca în Meldo tus poemas, Kavafis, noptile atîrnă, ca stropii de vin amărui si femeile, aidoma acelei Rosaly din Indiana, pot avea chip de cu zori/… chip de cu seară si rochii lungi ca singurătatea trupului lor (Rosaly). Locurile – o agora, un pod, o stradă – capătă valente aparte, pendulînd între a dobîndi valoarea de memento emotiv sau excurs abstract (fără a fi obositor, rece), cu metafore care conduc la impresia că totul e lumină, frumusete dar si murmur de întrebări, mai curînd lipsite de dimensiunea apăsătoare/ adîncă a dramei. Personajele par a fi umbre vii care populează acea perpetuă agora care este lumea, prin care fiecare dintre noi poate fi un etern vagabond.
Pentru Margalit Matitiahu poezia, scrisă în ladino (ceea ce ar putea fi si un risc) – un alt etern vagabond care străbate secolele e un tărîm secret al existentei, între cuvînt, muzică si culoare, un act de apropiere de/ o cunoastere a lucrurilor, oamenilor, trăirilor, locurilor si sufletului.
O mentiune aparte pentru acuarelele lui Juan Fernández, care redau locuri îmbrăcate în haină de lumină.

Margalit Matitiahu, Vagabundo eterno (Vagabondo eternel), Ed. Ayuntamienete de León, Collección Aljama, 2001.