Penumbra Mythos-ului face adevărul mai frumos - Convorbiri Literare, mai 2002

Copiii cred deopotrivã cã Mos Crãciun le aduce jucãrii prin hornul sobei si cã respectivele jucãrii sînt puse acolo de cãtre pãrintii lor. Cred ei, atunci, cu adevãrat în Mos Crãciun?
Paul Veyne
Michel Foucault scria cã istoria ideilor nu începe cu adevãrat decît atunci cînd este istoricizatã chiar ideea filosoficã de adevãr. Ce însemna pentru grecul antic adevãrul (aletheia) care, în viziunea lui Aristotel1, ca si eroarea, implicã unire si separatie, pentru cã existenta se spune în multe feluri? Louis Couturat2 spunea cã o propozitie nu este indemonstrabilã decît în raport cu un sistem oarecare de definitii si o ordine oarecare de demonstratie; într-un alt sistem sau într-o altã ordine, aceleasi notiuni vor putea fi definite si aceleasi propozitii vor putea fi demonstrate. Dintre toate cãile pe care trebuie sã le urmezi pentru a pãtrunde în universul literaturii, artei vechi în general, o prefer pe cea dupã care aceasta se studiazã ca o altã lume, nu ca o ipostazã a celei familiare cercetãtorului de azi. Fapt este cã, furat de timpul în care vietuieste, subiectul cunoscãtor nu-si relativizeazã nici firesc si, probabil, nici usor punctul lui de vedere ca fiind datat si nu singurul posibil din dorinta de a comunica cu/ de a se apropia literatura veche (aflatã în pericol fie prin ignorare, fie prin maniere particulare de asimilare fortatã). Paul Zumthor3 atrãgea atentia asupra primejdiilor (cãlãtoriei omului actual) care conduc între Scylla si Charybda douã istoricitãti ireductibile: a sa (criticul) si a textului.
Culturii vechilor greci îi sînt dedicate anual mai multe cãrti decît oricãrei alte culturi. Zeii Olimpului, Zeus, Apollo, Atena, numele lui Homer si Fidias sînt atît de înrãdãcinate în imaginatia noastrã, încît operãm cu numele lor fãrã a mai apela la materiale explicative. Grecia anticã este o lume fascinantã, care cheamã spiritul în cãlãtorie pe aleile timpului, conceptelor, legendelor si mythului. Pentru greci, începutul filosofiei (fie ea theoreticã, practicã sau poieticã) este mirarea4, cum spune si Aristotel: si oamenii de azi si cei din primele timpuri, cînd au început sã filosofeze au fost mînati de mirare5. Acelasi Aristotel, pentru care impresiile sufletului sînt adecvate lucrurilor6, spunea si cã iubitorul de mituri este oarecum un filosof (unul dintre scopurile filozofiei fiind adevãrul care se vede, se contemplã – theoría tes aletheías). Sigur, vorbim despre o epocã în care vocabularul era mai restrîns, poate si de aceea simbolul (avînd o mult mai mare greutate, a cãrui esentã, cum era în lumea veche, este trecutã în umbrã de metaforã) înseamnã azi un întortochiat drum al mintii. Sã-l citãm doar pe Platon, care scria: Semnul se vede, dar nu se întelege, ideile se înteleg, dar nu se vãd7.
Una dintre întrebãrile cele mai interesante legate de vechea Grecia este: a fost mai spectaculoasã filosofia vechilor greci sau miturile lor? Unde se desparte ratiunea vechilor greci de mit, de aceastã literaturã anterioarã literaturii, nici adevãratã si nici fictivã, si prin aceea cã este exterioarã lumii empirice? Explicatia miticã a lumii are si ea un punct initial, un arche, un adevãr, fie el chiar simbolic si materializat care, mai tîrziu, s-a abstractizat în mintea oamenilor, a filosofilor. Acest mod, necesar gîndirii noastre, poate fi regãsit în toate filosofiile, nu numai în cea greceascã. Ellada, despre a cãrei filosofie Hegel a scris cã s-a ivit în momentele de cãdere a socialului (filosofia ionianã s-a nãscut dupã cucerirea cetãtilor ioniene, cea elenisticã apare odatã cu semnele decãderii civilizatiei alexandrine, cea romanã dupã cãderea republicii si instaurarea dictaturii etc.), pare cã a apãrut pe lume, aidoma zeitei, din coapsa vreunui puternic zeu sau, poate, din rãsuflarea lui. Cu toate acestea, chiar grecii, începînd, de pildã, cu Xenophan din Colofon, îsi exprimau perplexitatea în fata unei întrebãri: e oare cu putintã ca ei, cei care au inventat stiintele, filosofia, ratiunea si logica, au pornit, în bunã mãsurã, constructia civilizatiei, sã fi crezut toate istoriile de necrezut pe care le relatau miturile? Cum puteau cei care au inventat principiul tertului exclus sã creadã, de pildã, în centauri? Schelling scria cã stiinta miturilor este de fapt o filosofie a mitului. ªcoala din care fac parte Frazer, Taylor, Lang în Anglia sau Friedrich-Max Müller în Germania a instaurat în practica academicã stiinta miturilor, legitimînd mitologia comparatã ca disciplinã universitarã, fãcînd, astfel, de atunci ca mitul sã fie tratat ca un obiect bun de gîndit. Asta cãtre zilele noastre. Dar, dincolo de toate teoriile vehiculate, totusi, ce poate fi mitul cînd este îmbibat de asemenea elemente care par prostesti, sãlbatice si absurde? Sã fie reminescenta unei stãri de sãlbãticie a gîndului, afectelor ori limbajul unei societãti care trãia dupã norme radical diferite de a noastrã? Ernst Cassirer lega mitologia de o vastã operatie simbolicã, un gen aparte si autonom de cunoastere, gîndire a concrescentei bîntuitã de intuitii spatio-temporale concrete si calitative. Mircea Eliade a construit, la rîndul lui, o hermeneuticã perfect individualizatã si o filosofie a miturilor care constituie un moment de referintã (de rãscruce) al cunoasterii contemporane; Durkheim si Marcel Mauss întelegeau mitul ca pe o matrice conceptualã iar miturile, grupate pe serii complexe ca pe un depozit social tinînd de stãrile de pre-logic, pre-politic. Cuvîntul si mitul, Mythos si Logos. în De-mystifying Mentalities (Cambdridge, 1990), Geoffrey Lloyd, invocînd o anchetã sociologicã referitoare la practicile divinatorii contemporane si publicul lor, din care o treime au studii universitare, pune sub semnul întrebãrii si logosul, si chiar coerenta rationalizatoare si rationalã a gîndirii clasice contemporane. Dar, înainte de a ne gîndi la o altã întrebare, sã ne re-întoarcem la aceea a lui Paul Veyne, cel care credea cã adevãrul lucrurilor este construit de-a lungul secolelor: au crezut grecii în miturile lor?
A crede (si modalitãtile de a crede trimit direct la modurile de posesie asupra adevãrului) înseamnã atîtea lucruri, iar istoria stiintei nu este nici pe departe cea a descoperirii treptate a metodei adecvate si a adevãratelor adevãruri. Sã nu uitãm cã felul de a scrie istorie al vechilor greci a însemnat, adesea, a te baza pe o presupozitie implicitã care face, scrie Paul Veyne, ca deosebirea dintre sursele primare si de mîna a doua, departe de a fi ignoratã, sã fie strãinã de chestiune într-o lume în care istoricii (cuvînt care însemna altceva decît azi, de aceea este preferat de multi specialisti mai curînd termenul logograf) nu ofereau note de subsol. Adevãrul însemna atît traditia, cît si vulgata; acel ce se spune despre a condus la deghizarea mitului în traditie istoricã (Paul Veyne). Istoricul antic nu-si citeazã sursele (fapt care îsi are originea abia în controversele teologice si practica juridicã) ca pe autoritãti, adesea, pentru cã se considerã o autoritate.
Pausanias8 vedea, la început, în mituri doar credulitate prosteascã, extrãgînd, apoi, de exemplu din legenda lui Tezeu (de a cãrui istoricitate, ca si Aristotel9 sau Tucidide10, nu se îndoia) sîmburele de autenticitate printr-un procedeu numit de Paul Veyne doctrina lucrurilor actuale (trecutul seamãnã cu prezentul sau, altfel spus, miraculosul nu existã); Herodot considera cã datoria lui era sã reproducã cele auzite, dar nimeni nu-l silea sã le dea crezare. înainte de a adopta o atitudine care ar fi supus/ redus mitul criteriilor de verosimilitate, grecul mediu a avut o atitudine diferitã, în functie de starea de moment, considerînd mitologia (care pentru semenii lui nu era altceva decît un gen literar, din zona mai cu seamã a literaturii orale, extrem de popular) ca pe o sumã de povesti pentru babe credule sau pãstrînd fatã de miraculos o pozitie în care/ pentru care problema istoricitãtii sau/si fictiunii nici mãcar nu se punea. Aristotel nu utilizeazã mituri; Platon foloseste mitul, despre care considerã cã îsi datoreazã utilitatea (si nu veridicitatea) ignorantei în care ne aflãm în ce priveste autenticitatea relatãrilor despre faptele din trecut11, ca pe o metodã explicativã, interzicînd sã se spunã mituri copiilor fãrã discernãmînt12, desi contin unele adevãruri. Ulterior, Aelius Theon13 definea mitul ca o vorbire neadevãratã care figureazã un adevãr. Paul Veyne comparã literatura miturilor cu cea a vietilor martirilor si sfintilor locali. Arnold van Gennep (Religions, Mœurs et Légendes, Paris, 1911, III, p. 150) a arãtat cã aceste hagiografii constituiau, în esentã, o literaturã cu un puternic parfum popular, dupã care poporul se dãdea în vînt, fiind reluatã apoi de numeroase opere în versuri si prozã. Aceste lumi de legendã erau considerate adevãrate (adicã nu erau puse la îndoialã), dar nimeni nu credea în ele cum credea, de pildã, în lucrurile înconjurãtoare. Era vorba despre un trecut fãrã vîrstã, care avea particularitatea de a fi anterior, exterior si eterogen în raport cu timpul lumii actuale. Asa a fost si cu miturile/ legendele grecilor: Rãzboiul Troian sau Expeditia Argonautilor erau considerate global autentice. Ne aflãm, asadar, în fata vechii probleme dupã care o lume nu este fictivã prin ea însãsi, ci doar prin maniera în care noi credem sau nu în ea. Diferenta dintre o realitate si o fictiune, conform acestei logici, nu este una obiectivã, obiectul nu este niciodatã incredibil în sine, abaterea de realitate fiind insesizabilã, de vreme ce adevãrurile (sã nu uitãm cã Aristotel spunea cã un lucru are atîta adevãr cîtã existentã are) sînt, toate, analogice. Desigur, adevãr, uitare, tãcere, re-aducere aminte si mit sînt cuvinte care, într-o oarecare mãsurã, dacã le urmãrim în drumul lor zigzagat prin posibilul mod de a gîndi al grecilor, ne pot conduce în lumea lor, care nu va fi niciodatã prea bãtrînã pentru a suscita interes. într-o lume în care toti credeau în mituri pentru cã se defineau si astfel, pas cu pas.
Aulus Gellius scria (Nopti Attice, cartea a XII-a, XI), cu întelepciune, cã adevãrul este fiica timpului. Poate speria, la început, ideea cã uneori poti gîndi cã, în fata timpului, nimic nu este nici adevãrat, nici fals. Dar sã nu uitãm, scrie Paul Veyne, cã adevãrul este numele pe care noi îl dãm optiunilor noastre pe care, dacã le vom abandona, s-ar putea chiar sã le considerãm false. Heidegger considera cã adevãrul (Unverborgenheit – non-ascunderea) este ceea ce se aratã, se descoperã, se devoaleazã. Tocmai aceastã non-ascundere este, dupã filosoful german, întelesul grecesc al termenului a-letheia. Nu am dorit neapãrat sã devoalez toate dromos (lb. greacã = potecile înguste) ale inimii spirituale a vechii Grecii pe care le-a strãbãtut Paul Veyne pentru a cãuta întelesurile si puterea pe care o aveau miturile în mintea vechilor eleni ci, poate, mai mult sã re-construiesc anii din viata mea în care cãutam sã aflu care este cel mai scurt drum cãtre un anume adevãr, cãtre întelesurile sale. ªi multi dintre pasii inimii mele au trecut atunci (si mai trec si azi) printre legendele din care îmi soptesc despre începuturi Minos, Argonautii, Minotaurul sau Ariadna, dar si Homer, Pindar, Heraklit (cel care a spus cã Eruditia (Polymathia) nu duce la întelepciune, nu formeazã spiritul) sau Corrina. Apoi au venit cãtre mine Socrate, Daoismul (care distinge ignorarea din lipsã de cunostinte si cea obtinutã printr-o aparte tehnicã de dez-învãtare) sau Descartes (cu punctul zero al mintii).
Poate nici o încheiere nu e mai potrivitã, pentru acest drum cãtre o lume pe care Aristotel ar fi definit-o ca acroaticã, cea a miturilor învãluite în culorile trecutului, decît versurile lui Hesiod din Theogonia, versurile 27-28:
ªtim sã spunem multe minciuni asemenea adevãrului;
dar mai stim, cînd vrem, sã proclamãm adevãrul.

Paul Veyne - Au crezut grecii în miturile lor?, Editura Univers, Bucuresti

1 De interpretatione, 1, 16 a. Apoi Metafizica, VI (E), 2, 1026 a.
2 Les Principes des mathematica, Paris,, 1905, vol I, p. 37.
3 Parler du Moyen Age, Paris, Minuit, 1980.
4 Platon, Theaitetos, 155, f.
5 Aristotel, Metafizica, I (A), 2, 982 b. Aristotel definea mitul ca imitatie a unei actiuni – Poetica, 1450 a.
6 De interpretatione, 1, 16 a
7 Republica, VI, 507 b.
8 Cãlãtorie în Grecia.
9 Constitutia atenianã, XLI,2.
10 Tucidide, II, 15.
11 Republica, 382 d.
12 Republica, 377 a.
13 Progymnasmata 3.