Războiul unui inocent privit prin ochiul unei oglinzi cu inimă de copil - Convorbiri Literare, iunie 2003

În Orient se spune cã adevãrul are atîtea fete cîti ochi cautã sã priveascã spre el. Este unul singur, numai drumurile cãtre el sînt diferite. Pe un palier metafizic, relativ la istorie, occidentul are o viziune destul de diferitã, poate una dintre cele mai limpezi si concise ilustrãri apartinînd lui Voltaire: cu trecerea timpului adevãrul se dilueazã. Holocaustul, viata din vremea lui Hitler (cînd S.S. Obersturmbannfürher Karl Adolf Eichmann spunea: O sutã de morti înseamnã o catastrofã, cinci milioane nu reprezintã decît o statisticã iar Himmler decreta: vom rãmîne sãnãtosi si rezistenti atîta vreme cît nu vom cãdea în democratie), în care panica, aerul prin care teama curgea aidoma unui fluviu cãtre inimile tuturor, prin ochii tuturor, s-a nãscut din nou, din fericire numai în lumea cuvîntului, prin ochii unui om care cautã sã îmbrace încã o datã, peste ani, haina copilãriei.
Nu erau vremuri în care sã se mai poatã naste, printre evrei, vreun Fiu al Stelelor . Viata, în timpurile cînd se citeau Mein Kampf sau Mitul secolului XX , nu mai curgea dupã regulile normale. Nici în România din vremea celor trei dictaturi succesive (carlistã, legionarã, antonescianã) treburile nu erau tocmai limpezi. În vremurile noastre, în care interesele estompeazã prin sofisticate procedee manipulatorii realitatea creînd melting pot -uri convenabile, istoria este încîlcitã. Este dificil de înteles acea epocã si pentru cei care au trãit-o, darãmite pentru cei care s-au nãscut mai tîrziu! „Adevãrurile” se bat cap în cap, „intrepretãrile” de tot felul, strivite de mormane de justificãri teoretice (Ginzburg), riscã sã îngroape în uitare realitatea. Un istoric francez scria, în 1962, cã politica vestului de a nu arãta realitatea din democratiile populare instaurate sub teroarea comunistã este un refugiu într-o obiectivitate aparentã, adicã rezultatul unui compromis politicos. Cum spuneam si altãdatã , este si acesta un mod de a recunoaste, indirect, esecul colectiv de proportii în a reflecta corect lumea în care trãim. Cîtã dreptate avea Blaise Pascal, pentru care orice istorie care nu e contemporanã e suspectã!
Nu putem sã nu ne amintim cum erau atunci privite de oamenii tîrîti într-un cataclism imposibil de încadrat în tipare rationale, locuri care, pentru multi dintre noi, au o rezonantã mai curînd culturalã. Buchenwald (aproape de Weimarul prin care se preumblau cãtre viitor Goethe si Charlotte Buff, unde a poposit Martin Luther, a stat Lucas Cranach, este legat de Bach, Lizst, Schiller etc.), sînt Ravensburck, Auschwitz (unde a functionat sinistrul membru al N.S.D.A.P. care avea carnetul de partid nr. 5.574.974 din 1937 ) sau alte atîtea lagãre, deasupra portii cãrora scria Jedem das seine . Nume care urcã din nou din istorie cãtre noi, ca niste etichete sinistre legate de o cumplitã deraiere a secolului XX . Si nume ca Bucuresti, Galati, trãiesc din nou, altfel decît le stim, reînvie cu tot corolarul sinistru dãruit de vremuri de restriste, dar si dragostea care rãsare în inima unui copil. Lipsa cliseelor, maniera în care sînt prezentate imaginile acelei întunecate epoci, sporesc, din punctul de vedere al lectorului, calitatea cãrtii.
Sub pseudonimul Calmo Rose, un publicist cunoscut trãieste din nou anii copilãriei sale de evreu prins de vîrtejul istoriei în România regimului Ion Antonescu . Datoritã persecutiilor, dar si mînati de zvonurile despre raiul evreiesc din Uniunea Sovieticã, familia lui Licã îsi lichideazã afacerile (cum este numitã, cu umor de nuantã amarã, biata cizmãrie a tatãlui) si este aruncatã de soartã în Galati unde, în loc de un popas de cîteva zile, rãmîne cîtiva ani (iarna lui 1941- vara lui 1944). S-a mai scris pe aceastã temã mult, lucrãri de o valoare mai mare sau mai micã, din punct de vedere documentar sau literar. Rãzboiul unui inocent este, în primul rînd, o carte despre oameni, si evrei si români, nici mai buni nici mai rãi, si unii si altii, decît vremurile în care trãiesc. Nu toate autoritãtile române sînt lipsite de omenie, printre evrei se gãsesc unii care se strecoarã, negociind cu de toate, în fel si chip. Un vecin, nea Vasile, nestiind cã tatãl lui Licã era evreu, vine sã-l ia sã meargã sã prade niste case de evrei împreunã cu legionarii, cã poate s-aleg cu ceva - aflînd adevãrul, ia toatã familia la el ca sã o protejeze; un învãtãtor (care avea un copil legionar) pentru care valoarea copilului era singurul criteriu, si nu rasa, dar si oameni care protestau împotriva evreilor, uitau sã le plãteascã – o galerie de personaje de un colorit aparte contureazã peisajul unei lumi nicidecum monocromã, departe de ternul alb sau negru. Dimpotrivã, imaginea eliberatorului sovietic este cea a unui sãlbatic, aproape fãrã nici o brumã de omenie, de moralã. Cînd un medic evreu (Ghersenshon, alias Ivanov), care era cu trupele rusesti, le povesteste despre conditiile cumplit, reale în care trãiau evreii în Uniunea Sovieticã, despre prigoana la nivel de partid si de stat care îi determina pe evrei, ca un prim pas, sã-si schimbe numele si cîte si mai cîte despre Birobidjan, teritoriul zis-national al evreilor, care era un fel de mare lagãr, sperantele se destramã.
Dar Licã avea lumea lui. Rãzboiul era si el prezent, dar, înainte de toate, era Ea, Luta. Mic-pitic, cîrn, usor pistruiat, ambitios nevoie mare, chinuit de lectiile de vioarã, întîi ale basarabeanului Katevman, apoi ale gãlãteanului Leibovici, Licã se îndrãgosteste si lumea capãtã alte contururi si alte culori, mai vii, mai îmbietoare, mai calde. Cu ochiul ironic al adultului, care nu se crutã nici pe sine, folosind penelul înmuiat în cernelurile amintirii, autorul ne înfãtiseazã o lume privitã dintr-o perspectivã în care dramaticul, tragismul, se îngemãneazã cu hilarul, ironia, visul si calvarul cu durerea si nebunia. Totul în jur se clatinã, rusii bombardeazã de-a valma cartierele de locuinte, teama îmbracã privirile, chipurile oamenilor, numai Licã este fericit – nu mai face lectii de vioarã. Un episod ca cel al nasturilor furati de la paltoanele doamnelor de cãtre Dulce (un prieten care îl însotea adesea în zilele în care pîndea urmele Lutei) si Licã, duce pe eroul nostru de la sublim la ridicol, de la agonie la sperantã. Un eveniment care, pentru întreaga comunitate, capãtã proportii apropiate de divin – un concert pentru armatã care ar fi aruncat în umbrã zvonurile privitoare la o deportare în Transnistria, pentru Licã este o adevãratã catastrofã. Fiind membru în orchestrã, nu poate sã ajungã la o zi de primire a Lutei, la o întîlnire obtinutã pe cãi întortocheate dupã tot felul de interventii ale prietenilor.
Totul se terminã în ton cu vremurile acelea de nebunie Luta si ai ei reusesc sã plece din tarã, la Viena si, peste ani, Licã aflã cã ea trãia în Israel, se cãsãtorise cu Dulce, care… o iubea din copilãrie. Doamne, cum stii tu sã le faci si sã le desfaci pe toate!
O carte scrisã cu talent, un altfel de tablou, convingãtor, veridic, al unei realitãti crude, reflectat prin ochiul unei oglinzi cu inimã de copil tinutã în palmele de suflet de peste ani ale adultului, care o aratã un pic anapoda, sugubãt si trist, dramatic si încoltind a tot pasul a sperantã – astfel este Rãzboiul unui inocent.

Calmo, Rose, Rãzboiul unui inocent, Editura Evenimentul Românesc, 2002