Cu inima în locurile de repaus ale stelelor - Convorbiri Literare, noiembrie 2003

Ibn‘Arabi (Muhyi ad-Din Abu-‘Abd-Allah Muhammad bin ‘Ali bin Muhammad bin al-‘Arabi al-Hatimi at-Ta’i), autorul celor două lucrări din volumul editat la Kriterion (Geneza cercurilor; Filiatia spirituală) este considerat cel mai mare mistic arab musulman, model de întelepciune, viată austeră si credintă în Dumnezeu, recunoscut de sufiti, desi nu-l urmează întru totul, drept cel mai mare maestru.
S-a născut pe 7 august 1165 la Murcia, în Andaluzia (populată sub stăpînirea arabă de cca. 20.000.000 de oameni ), într-o familie care descindea din Hatam at-Ta’i, un apropiat al profetului Muhammad. Statura sa a devenit legendară, vorbindu-se despre biografia traditională a lui Ibn‘Arabi. Tatăl lui, renumit erudit, s-a mutat la Sevilla în 1173, cînd Murcia a fost ocupată de ostile Almohazilor (Al-Muwahidduna, 1130-1269). Aici Ibn‘Arabi a studiat Coranul, exegeza coranică, traditia profetică, gramatica arabă, jurisprudenta arabă si retorica, ajungînd katib (secretar) la diversi guvernatori din Sevilla. Ibn‘Arabi scrie că, adolescent fiind, petrecea noaptea cu prietenii când o voce misterioasă i-a soptit: Nu pentru asta ai fost creat! S-a retras, conform unei vechi practici sufite, într-un cimitir unde, cîteva zile, a postit meditînd, s-a rugat. A avut o triplă viziune: s-a întîlnit cu Moise, Iisus si Muhammad (ei au adus acelasi mesaj/ religie a dragostei din partea Unicului Dumnezeu), care i-au dăruit învătături ce l-au ajutat să-si afle propria cale spirituală – i se va dedica total. Toată viata, a scris Ibn‘Arabi, i-a fost marcată de iluminări în care fie Dumnezeu i se descoperă pe Sine, fie Profetul îl sfătuieste, fie misteriosul al-Kadr (în Coran însotitorul lui Moise în călătoria initiatică) îi acordă învestitura. La Fez are două viziuni – în 1195, o ascensiune la ceruri după modelul Profetului, atingînd Treapta Luminii , dobîndind deplina realizare spirituală; în 1996 – Dumnezeu îi relevă că, dacă Muhammad este pecetea profetilor, el, Ibn‘Arabi, este pecetea sfinteniei madomedane. Opera sa va fi marcată de constiinta acestui fapt/ privilegiu. A dezvoltat stiinta balantei (cu o etică, o hermeneutică si chiar metafizică cu accente proprii care vor influenta sufismul) – pentru a măsura energia spirituală, imanentă într-un text, o dorintă, un act.
După primele viziuni din 1179 tatăl său i-a înlesnit, la Córdoba (unde era una dintre cele mai strălucite universităti din lume ), o întîlnire cu Averroes, atunci cadiu al cetătii, care a fost uimit de întelepciunea tînărului . Ibn‘Arabi a frecventat maestrii spirituali andaluzi (Abu-Ja‘far al-‘Urayni, Abu Ya‘qub al Quaysi, Salih al-‘Adawi, Abu-l-Hajjaj Yusuf sau misterioasa Fatima bint Muthanna). Ibn‘Arabi scria că saykh-ul său a fost Abu-Madyan (d. 1193), desi s-a spus că nu l-ar fi cunoscut. Nu e clar de la cine a primit initierea pe Calea sufită, în 1184. S-a spus că de la Fatima bint al-Muthanna. Din 1193 a început să călătorească, uneori urmărit de acuzatii de erezie sau (din cauza poemelor sale care cîntă extazele iubirii) de erotism – în acest caz fiind obligat să explice simbolismul esoteric (zâhir – manifestatul, exotericul si bâtin – sensul ascuns, esoteric) al versurilor sale. Este interesantă o paralelă între cele două tipuri de învătături ale lui Aristotel (exoterică si esoterică – acromatică/ acroatică ) si relatia zâhir – bâtin.
În 1202 a ajuns la Mecca. Începea un secol în care s-a scris despre filosofia sarazină în Europa, averroismul latin, cînd, între două asalturi asupra lumii arabe (mongolii, aparent de neoprit, si crestinii cruciati ), aveau loc profunde prefaceri în Islam, care lupta să depăsească crizele, mai ales politice – desi s-a spus că Adevărul a stat în Orient, fiind păstrat autentic, neatins. Dar sentimentul de criză/ imperfectiune al civilizatiei occidentale poate fi considerat o constantă istorică a evolutiei acesteia, marea descoperire a Occidentului fiind Umanitatea, a Orientului – Omul (Anton Dumitriu). Era o perioadă de efervescentă a gîndirii arabe care, ulterior, a generat dezbateri privind posibila actiune anticrestină a gîndirii lui Averroes, de exemplu , sau influenta filosofiei sarazine în formarea conceptelor filosofice/ sociale europene ; o epocă în care, în 1270 si 1277, episcopul Tempier a obtinut la Paris condamnarea oamenilor de stiintă, cu trei sute de ani înainte ca Francis Bacon să enunte (Instauratio Magna): tantum possumus quantum scimus (stiinta si puterea înseamnă acelasi lucru).
A stat în Mecca doi ani citind si scriind; aici a scris Miskat al-anwar (Firida luminilor), cu 101 hadith qudsi (spuse ale lui Dumnezeu în afara Coranului), scriind că 40 i-au fost dezvăluite lui de către Dumnezeu.
Opera lui, considerată heterodoxă din punct de vedere islamic si monistă din punct de vedere filosofic, cu o tematică vastă (semnificatia treptei pe care se află Mahdi , tainele esoterice ale rugăciunii/ ablatiunii/ semnificatiile pe plan spiritual, unitatea existentei – wahdat al-wujud, originea în dragoste a creatiei, diferitele planuri ale existentei, pietrele de temelie ale Căii/ tariqa etc.), a creat un veritabil siaj. A atras si critici, poate si pentru că a reunit elemente dintre cele mai diverse: siite, sunnite, kabaliste, gnostice, crestine, zoroastriene, elenistice s.a.m.d. Există o repertoriere a peste 400 dintre operele sale; Cartea cuceririlor spirituale meccane în cunoasterea Regelui si Regatului, 560 de capitole acoperind 560 de ani, de la primii mistici în Islam pînă la el, începută la Mecca în 1202, terminată la Damasc în 1238, este considerată o summa mistică a Islamului. Ibn‘Arabi sustine că i-a fost dictată de Dumnezeu, prin intermediul îngerului inspiratiei.
Geneza cercurilor/ Insa’ ad-dawa’ir, scrisă în 1201 (cînd a părăsit definitiv Andaluzia în plină Reconquista), la Tunis, în timpul pelerinajului ritual spre Mecca, este o dezbatere pe tema existentei/ non-existentei, manifestării/ non-manifestării, omul ca epifanie a lui Dumnezeu, manifestare a atributelor Sale. Ibn‘Arabi foloseste elemente ale misticii islamice, dar si din gîndirea peripatetică (apropiate de aristotelienele cunoastere a existentului ca existent, ** * **, cunoasterea regiunii celei mai eminente a existentului, τιμιώτατον γένος) si scolastică. Sînt argumente pentru paralele între al-insan al-kamil (omul perfect, desăvîrsit) si drumul în China/ India de la cheng-jen, om al cunoasterii, hsien-jen, om al stiintei, la sanskritul jivan mukta. Sau legat de filosofie, care ar putea fi înteleasă si în maniera lui Fung-Yu-lan – reflexiune asupra vietii, exprimată sistematic.
Kitab nasab al-khirqa (literal: Cartea originii/ genealogiei vesmîntului, titlul sugestiv, propus de doamna Firănescu – Cartea filiatiei spirituale), în care mentionează învestitura primită de la al-Khadr, este scrisă în jurul anului 1204, la Mosul. În manieră apropiată traditionalului stil epistolar (adab al-rasa’il), sub haina unui îndrumar pentru un aspirant la dobîndirea khirqa, dezvoltă un sistem de întelegere a conceptelor islamului, conceptelor sufi.
Este întîlnirea cu opera unui gînditor complex, pentru care Creatia, Iubirea si Existenta sînt concepte de prim rang, scrisă într-un limbaj cu metafore elaborate, care au cunoscut o adevărată epopee în literaturile arabă, turcă, persană, urdu s.a.m.d. Remarcabile prin limpezime studiile semnate de universitarii de la Facultatea de Limbi si Literaturi Străine a Universitătii din Bucuresti, sectia arabă, George Grigore si Rodica Firănescu.

Ibn‘Arabi, Geneza Cercurilor. Filiatia spirituală, studiu introductiv, texte prezentate si traduse din limba arabă de Rodica Firănescu (Filiatia spirituală) si George Grigore (Geneza cercurilor), Ed. Kriterion, Bucuresti 2003.