Siismul în Islam - Convorbiri Literare, februarie 2003

Pentru cei mai multi dintre europeni Islamul apare ca un bloc monolit asezat pe o temelie – Al Qur’an, Coranul. Pentru Ioan Damaschinul (despre care se spune – G.E. von Grunebaum, Medieval Islam, University of Chicago, 1946, p. 43 – cã a fost functionar vamal la curtea unui calif musulman înainte de a îmbrãca haina clericalã), islamul era doar o erezie crestinã, aidoma celei a lui Arius (R. Caspar, Cours de théologie musulmane, Roma, 1968). Mohammad, pe care îl numea Mamed, era un pseudo-prophetes, fals profet, care a învãtat Vechiul Testament si si-a fãcut secta lui. S-a spus în Occident si cã islamul ar fi o schismã biblicã, mostenire a spiritului lui Ismail sau renasterea unui monoteism semit prebiblic (M. Hayek, Le myst?re d’Ismaël, Paris, 1969). A mai fost vehiculatã si teoria dupã care islamul, cultura islamicã, nu este decât elenism asiatizat (H. Becker, Ursprung und Wesen der islamischen Zivilisation, Leipzig, 1918), un gen de continuare inconstientã a culturii spiritului antic.
Realitatea este mult mai complexã si necesitã dezbateri profunde chiar în sînul comunitãtii kalamitilor .
Mohammad , de mirare pentru un abil om politic, nu a lãsat un urmas , lucru absolut necesar dat fiind faptul cã religia propovãduitã de el este si un sistem social-politic si administrativ. Asa se face cã, imediat la moartea lui, comunitatea islamicã este tensionatã la desemnarea primului calif . Nu a mai fost decît un pas pînã la divizarea a ceea ce se numeste 'umma – comunitatea islamicã în: siisml si sunnismul – sunn(i)t – obicei, traditie, dar si kharigismul .
Iranienii (si, în general, aproape toti siitii ) sustin cã siismul a fost, initial, o reactie la tendintele de facturã etnicistã ale unei pãrti a populatiei arabe (iranienii, urmasi ai vechilor persi, nu sunt arabi), pentru care era de la sine înteles cã îi revine de drept conducerea religioasã si politicã în zonele deasupra cãrora flutura flamura islamului, fãrã sã mai tinã seama de islamul pur pe care-l adusese profetul. Iranienii spun chiar cã siismul este echivalentul islamic al ortodoxiei.
Beneficiem acum de una dintre cele mai citite lucrãri despre siism scrisã de un autor iranian, Mohammad Hosein Tabatabai, tradusã în limba românã de Gholamali Mohammadifard . Tabatabai s-a nãscut în 1903 în Tabriz (Iran), într-o familie de intelectuali. Dupã studiile medii a plecat pentru 10 ani în orasul Najaf (Irak), unde a studiat stiintele religioase si filosofia. În Irak era, probabil, cea mai puternicã scoalã kalamitã iar Basra, cu toate cã în tarã majoritari sînt sunnitii, a fost de multe ori în istorie un puternic centru siit. Dupã întoarcerea în tarã (1953) studiazã matematicile. În 1946 s-a mutat în orasul Qum. A fost foarte popular în marile orase din Iran, si cunoscut în mediile intelectuale din Occident, unde lucrãrile sale au fost studiate la marile universitãti care încercau sã croiascã punti întru întelegerea siismului (la Sorbona, prof. Henry Carbon). A scris numeroase articole si lucrãri, dintre care: Comentarii la Al-Mizan (Tafsir Al-Mizan – comentarii coranice), 14 volume în limba arabã traduse în persanã, Principiile filosofiei rationaliste - 5 volume etc.
Siismul în islam este o incursiunea în lumea siitilor de la aparitia Islamului , despãrtirea de majoritatea sunnitã, fractiunile siismului (secta Zeidi-e, secta Ismaili-e si ramificatiile ei, sectele Nezari-e, Mastali-e, Daruzi-e, Moqanna-e, siitii duodecimani), gîndirea religioasã a siismului – sursele religioase, cele trei metode si diferentele dintre ele –, legãtura dintre siism si filozofie, notiunea de imam, cei 12 imami s.a.m.d., dar si mesajul spiritual al siitilor. Acestea sînt doar o parte din temele asupra cãrora se apleacã Tabatabai din dorinta de a creiona un tablou istorico-spiritual al siismului cît mai aproape de adevãr.
În islam existã mai multe confesiuni si secte cu idei si obiective diferite care, uneori, pot fi considerate extremiste fiindcã sînt intolerante fatã de existenta altor confesiuni sau nu acceptã alt mod de viatã. Dar, fãrã doar si poate, Islamul nu înseamnã un bloc unitar al cãrui chip poate fi sinonim cu cel al terorii. Existã o majoritate credincioasã care doreste sã pãstreze un exemplu de convietuire pasnicã (prof. dr. Remus Rus, Prefatã).
O strãveche s?tra dintr-un tratat adoptat de o artã martialã, Mikyyo, aproape îngropat în colburile uitãrii, aminteste cã ura se naste din teamã, teama din ignorantã iar ignoranta este un corolar al lipsei de cunoastere. Sã nu uitãm cã Islamul a fost credinta unor oameni ca ’Ab?-’Alî al-Husayn bin ’Alî bin Sinâ (Avicenna), Ab?-Bakr Muhammad bin ’Abd al-Mâlik bin Muhammad bin Muhammad bin Tufayl al-Quysî (Abubacer), Al-Farâbî (Ab?-Nasr Muhammad bin Tarhân bin ’Uzalâgh), Al-Ghazâlî, Ommar Khayyam, Saadi, Averroes si atîtia altii care, putem spune fãrã gres, au influentat în bine lumea în care trãim si noi, crestinii.

Mohammad Hosein Tabatabai, Siismul în islam, traducere de Gholamali Mohammdifard, Editura Pan Europe, Iasi, 2002.