Vorbind fără greş despre mărinimie - Convorbiri Literare, aprilie 2004

Acum esti fericit, Domnule, că glasul supusilor dumitale
Este glasul iepurelui de cîmp sfîsiat de ogari?

Pádraig J. Daly, Plîngere

Pádraig J. Daly s-a născut în 1943 la Dungarvan, un orăsel cu aer de poveste, situat la tărmul mării, în districtul Waterford, sudul Irlandei, fiind educat în mai multe limbi: irlandeză, gaelică , vechile limbi celtice ale Irlandei si engleză. Din 1961 este în Ordinul Sf. Augustin . A absolvit facultătile de litere si pedagogie ale Universitătii din Dublin si Facultatea de Teologie a Universitătii Gregoriene din Roma. Din 1970 este preot, calitate în care a oficiat în mai multe parohii din Dublin, pentru ca, azi, să fie director si capelan al unui mare liceu din New Ross, districtul Dungarvan. A publicat 7 volume de poezie originală si cîteva cu traduceri din operele poetului italian Eduardo Sanguineti, poetului gaelic din sec. al XIX-lea Tadhg Gaelach ó Súillebháin etc. Versurile i-au fost traduse în italiană, spaniolă, franceză, suedeză, olandeză etc. În 1993 a publicat la Editura Dedalus, Dublin, volumul Glasul iepurelui, apărut si în limba romînă, la Editura Academiei Orient - Occident.
Într-un peisaj poetic din care mai fac parte John F. Deane, Seamus Heaney, laureat al Premiului Nobel în 1995, Gerard Smyth, asemuit cu un Joyce al poeziei irlandeze , Pádraig J. Daly este considerat unul dintre cei mai buni poeti din Irlanda acestor zile (Pearse Hutchinson).
Pádraig J. Daly scrie poezie ca un mistic care se initiază prin fiecare vers, printr-un ritual simplu, cu un discurs care nu e în nici un caz complicat, dar din care emană blîndete, sinceritate, emotia si dorinta apropierii de divinitate. Poate că forta emotională este subliniată si de faptul că poetul îsi analizează/ pune în contrast sentimentele cu ceea ce înseamnă să fii preot. Rezultă o viziune spirituală a lumii asa cum o vede un suflet împăcat cu Creatia. Platforma universului său liric este în Om/ fiintă, în chiar structura lumii care apare oglindită în proiectii sintetice, uneori pe planuri multiple, alteori de o limpezime cristalină, subliniind acuitatea senzorială, spiritualizînd, transfigurînd fizicul, dar fără a împutina lucrurile de consistenta lor materială, concretă. Alteori poetul pare subjugat de o veritabilă pasiune a concretului. Imaginea artistică nu este efectul unei oglindiri pasive a structurii lumii. Pentru Pádraig J. Daly a fi om înseamnă să ai puterea să-ti descoperi rădăcinile, să întelegi lumea si dincolo de lupta dintre alb si negru, dragoste/ disperare, simplu/ complex privite ca simple notiuni abstracte, teoretizante. Să respiri întru Domnul aerul unei lumi în care „Tufele de coacăz în floare, /Lutul umed/” îti vorbesc fără gres despre mărinimie (Plîngere). În care „Fluturele…// Cînd se va trezi/ Are să aducă o fărîmă de tihnă din stradă (Un vis al aripilor, 3). Durerea, cealaltă fată a medaliei colorată si în bucurie, sperantă, este pentru Pádraig J. Daly un însotitor de fiecare clipă: „Jale mănînc, jale beau, jale visez în somn de jale./ Ieri un prunc am petrecut pe ultimu-i drum,/ Azi, un bătrîn” (Jale). Pentru el a fi preot înseamnă a trăi durerea si bucuria celorlalti, a simti durerea, păcatul, slăbiciunea tuturor: „Noi suntem cei loviti cu piciorul pentru slăbiciunile voastre/…/ Cînd furia împotriva voastră e o mare-n furtună,/ Noi suntem primele stînci de pe tărm” (Pŕstorii). Sau: „Cîndva noi am visat la tărîmuri pline de îndurare/ Care acum ne chinuie zilele de veghe; Ne adunăm prin cimitire să ne plîngem mortii/ Dar sărăcia ne e mai tare decît credinta” (In Hac Lacrimarum Valle, 2, 3). Pentru că visul despre dragoste, despre liniste si viată întru Domnul a fost adesea întinat: „Pîngărit ne-a fost visul/ Pe care îl păstrăm si acum,/ Nu în extaz, ci în încăpătînată credintă,// Fluturîndu-ne după război sfîsiatele flamuri,/ Ajutînd rănitii să treacă pustiul” (Ultimii visători).
Nu este un vers în care putem depista sentimentalism sau emotii de conjunctură, ci mai curînd simpatie umană, simplitate, calm si acceptare demnă a lumii în care trăim, dar si sentimentul prezentei lui Dumnezeu în pasii spiritului pe altarul care este viata de zi cu zi, prezenta Lui în confesiunea întregii omeniri. Este un cînt al paradoxului fortei teluricului fată cu gratia spiritualizantă, fără patimă, fără accent pe traume sociale/ spirituale sau angoase. Pretul, uneori, este greu pentru Pádraig J. Daly: „Cînd totul e numai bunăvointă,/ Eu stau în mijlocul multimii vesele/ Cu inima pălită de frig; sau Carnea mea tînjeste/ După o neasemuită iubire” (Celibat 1, 2). Strigătele de dincolo de moarte ale victimelor pe timp de pace ale Europei îl apasă. Pádraig J. Daly luptă cu rănile create de o civilizatie care pare a ameninta însăsi sensul vietii, în versul său răzbătînd uneori adieri ale unei dezolări mistuite în sine, surdă, fără generalizări abstracte care ar cristaliza în imagini poetice retorice, înghetate: „Orasele mîndre ale Europei/ sînt bîntuite de prezenta lor rugătoare// Orice drum/ Duce la locul de căsăpire al lor. Dincolo de mesajul oficial, scrie poetul, ducem cu noi vinovătia mortii lor/ În cele mai optimiste evocări ale noastre” (Victime).
Pentru Pádraig J. Daly poezia este o cale de introspectie, dar nu numai pentru a se descoperi pe sine, ci si pentru ceilalti, de descoperire a sensului profund al bucuriei de a fi („Lumina soarelui ne-a binecuvîntat,/ lanuri cu păsări au cîntat pentru noi,/ În atingerea ploii am simtit bunătatea” – Ultimii visători) din perspectivă umană dar si religioasă. Nu caută cuvintele, ci le ia din vocabularul imediat, anodin ne-ocolind metafora, dar stiind si să o evite. Dorind mai curînd o muzicalitate interioară, poetul apelează la functiile sonurilor legate de valoarea intrinsecă a verbului, cuvintele smulgîndu-se din magma devenirii din care harul iveste frumuseti aparte. Lucrurile simple sînt dăruite prin vers cu solemnitate nesofisticată, lăuntrică. Nu sînt proiectii căutat-grandioase nici în istorie, nici în cotidian, pentru că timpul este pentru Pádraig J. Daly nu un flux distrugător, continuu, mitizant sau pulverizator, ci o stranie conexiune de elemente într-o dinamică cu rădăcinile într-o monotonie numai aparentă. Poate că este unul dintre cele mai elocvente exemple de poezie religioasă, pentru că prezenta lui Dumnezeu se simte fără ostentatie, într-o confesiune a unuia pentru toti: „Îmi dădeam seama de măretia lui Dumnezeu,/ De cît de departe ne este si cît de aproape” (Margaret Porete). Citind volumul lui Pádraig J. Daly ne putem întreba Cum putem noi,/ Care iubim atît de putin,/ Încătusati de atîta stiintă,/ Să credem într-o astfel de netărmurită iubire?” (Crăciunul). Un răspuns îl constituie si poemele lui.

Pádraig J. Daly, Glasul iepurelui, Editura Academiei Orient - Occident, Bucuresti, 2003