Trădări şi iubiri plutind împodobite în mătăsuri de aer - Convorbiri LIterare, mai 2004

„Cînd vorbim despre femei
Parcă-am mîna
O turmă de cuvinte suspecte.”

Baki Ymeri, Despre iubire, iertare si păcat

Poetul si traducătorul Baki Ymeri (de origine albano-aromâno-română) s-a născut la 1 august 1949 la Sipkovica (Republica Macedonia), dintr-o mamă româncă (Aurelia Graur din comuna Band, judetul Mures) si un tată albanez (Ajvaz Ymeri). Este absolvent al Facultătii de Filozofie a Universitătii din Kosovo, specializări în limba si literatura română la universitătile din Viena (1974), Bucuresti (1975), doctorand la Universitatea Bucuresti. Cunoscător al mai multor limbi, a debutat în presa albaneză cu traduceri din Eminescu (Departe sînt de tine, De cîte ori iubito) în revista „Fjala”/ „Cuvîntul” din Prishtina, 1971. A publicat în diverse reviste traduceri de proză/ poezie română, albaneză, slovenă, macedoneană, turcă, germană s.a.m.d. A editat 7 cărti (4 traduceri , două volume de poezii proprii: Kaltrina, 1994, Dardania, 1999; coautor la volumul Albanezii din România). Îndrăgostit iremediabil de limba si literatura română („în limba română mi-e dor” – Te iubesc în limba română), de poporul român , de România, Baki Ymeri este un însufletit mesager pe drumul poeziei între România si Albania: a tradus peste 50 de poeti, prozatori, eseisti români.
Baki Ymeri scrie o poezie mai curînd de atmosferă, cu irizatii din traditii străvechi si istoria frămîntată a poporului său, preocupat nu atît de o disciplinare a limbajului/ coordonare a ideilor, mizînd mai curînd pe ce simte, pe ce are de spus. Dardania (bilingv, română-albaneză) este parcă volumul unui smuls din timp poet al iubirii, aerul modern părînd a fi cel anacronic. Versul, uneori cu alură incantatorie, este simplu, neritmat dar încărcat de lirism, de frumusete, dragoste fată de pomi, flori, natură dar mai ales misterul care este femeia („Împodobită de frumusete/…precum un boboc/ În mijlocul grădinii” – Esti cîntec?), eternul feminin, femeia zînă, înger si chin, curcubeu „îmbrăcat în ape curgătoare”. Trubadur întîrziat, cîntă dragostea cu aromă de tristete, fatalism care trimite cu gîndul la atmosfera din poemele lui Djamil cel din dragoste murindul („Dragostea ta/ mă făcuse să uit/ cît de fidelă e moartea” – Tertine de dragoste), dar si cu bucuria înmuiată în timp, parcă, în apele acelei joi uitată într-un colt de curte călcată asa cum era pe cînd o călcau Guilhem de Peitus („Te gust si rămîn nesătul/…/Fără să fie în lume păcat” – Dor) sau, poate, Jaufre Rudel . Pentru Baki Ymeri iubita este cîntec (sau „moarte după un cîntec” – Esti cîntec?), dor / albaneză: malli, într-o lume în care, uneori, femeile poartă ca pe o povară podoabe, surîsuri, îmbrătisări si cînd spui te iubesc simti cum „prafuri se asează pe sunete” (Femei împodobite în mătăsuri si aer). Iar iubirea este si „mierea trădării, trădarea sufletelor, lumină a inimii” (Fragilitate).
Baki Ymeri se relevă în stihuri ca fiind atras de un narcisism vag, voalat, risipit în fărîme-metafore – lumea pare uneori a fi expresie/oglindire a sentimentelor sale, iubirea, femeile-zeite, parfumurile. Fără a aluneca în pretiozitate, păstrînd proportiile, gîndul mă poartă către în care doctrina unor secte gnostice (în teologia crestină – patripasiene) din Roma anilor 200 care spunea că, prin opera unui eon inferior care a pogorît pe pămînt, totul părea o aparentă, chiar umanitatea fiintelor celeste. Totul era învăluit în aparentă. Dar lacrimile si zbaterile oamenilor erau atît de reale. Doar lumea initiatului era cea adevărată, reală. Baki Ymeri spune: (Curcubeul meu) – „Dezbracă-te pentru mine/ Si rămîi mai departe/ ceea ce cred eu despre frumusete”. Impresia generală ar putea fi cea a unei schite de decor neo-romantic în care se înscriu iubirea, freamătul inimii, zborul gîndului, flacăra, volbura, patima. Nu se simte decît arareori vreo umbră de neliniste tehnică la Baki Ymeri, teama de a nu avea cu ce mobila discursul său plutind între un calculat aer vetust si accente moderne aidoma unor arabescuri bine dantelate. Toate acestea îl situează într-o lume a sa, o falie de spatiu-timp în care îsi trăieste dragostea, arzînd uneori în durerea care se senzualizează printr-o căutată atmosferă de plenitudine existentială, dar stinsă fără grabă, parcă, de un calm care coboară simbolurile în secvente de un teluric nedisimulat. Uneori recurge la un plan transparent, al carnalului („cu sînii tăi străpungi noptile/…/cu sîngele tău stropesti rodiile/…/cu pîntecul tău rodesti soarele” – Puterea iubirii) ca o tendintă (aspiratie artistică) spre un tip personal de concret îmbrăcat în voaluri de aparentă. Poetul pare uneori a recurge la acest mod de a fi întru poezie precum la un leac împotriva imaginilor smulse din gînduri, din inimă din vis – o schită de real izbăvitoare, strecurată între fulgurările cuvintelor „care ard”. Uneori cîte o ebosă vag grandilocventă îsi strecoară metafora mulată pe o imagine prin care transpare simbologia singurătătii, parcă pentru a subtia/ dilua tonurile patetice, ca instrumente ale perceperii suferintei de a fi singur, cînd pe buzele lui de poet, spune Baki Ymeri, Dumnezeu a săpat „Trei cuvinte: Iubire, Iertare, Păcat” – Despre iubire, iertare, păcat.
Un aer mistic dar si de fatalism apare ca un arabesc, o dantelărie intelectuală si oarecum manieristă. Poate că este influenta Islamului, de care este mai aproape si prin traducerile din limba turcă. Mai pregnantă este implicarea poetului în frămîntările sociale care au zguduit si în ultima vreme teritoriile populate de albanezi (Albania, Kosovo ). Dardania este numele zonei locuite în vechime de triburile dardanilor, ulterior provincie de vest a Iliriei – azi Kosovo. Fantomele trecutului, eroii si umbrele negre ale prezentului („De la Nero si pînă la/ Mustata surîzîndă/ A demonului de la Kremlin” – O tempora, o mores) apasă cuvintele poetului înmuiate în tristete, într-o lume în care si „îngerii zac în durere iar marilor boi/ Ai Balcanilor/ le cad…/…/ Toti dintii tociti/ De structura mlădie/ A paiului minciunii” (Umanitate pierdută). Dincolo de toate iubirile, inima poetului este plină de versuri, de dorinta de a trăi poezia precum cei care respiră în limba păstorilor cuvintelor, lîngă care ar dori să stea „inspirat/ Alături… la masă” (Către Ovidiu).
Prin felul său de a scrie versuri Baki Ymeri iese de cele mai multe ori din tiparele poeziei albaneze (care nu prea a reusit să se facă remarcată pe plan international), poate si datorită contactului cultural cu mai multe tări. În spatiul nostru cultural s-a spus despre el că are unele influente stănesciene, vag eminesciene sau de la Blaga citire. Altii au găsit unele influente din poezia macedoneană, sîrbo-croată. Relatiile cu poemele altor creatori sînt dificil de descîlcit, ca si raportarea la modele venind dinspre lecturi, la Baki Ymeri negăsind o sofistică a influentei/ imitatiei, a formei conformate unor norme cît de cît rigide. Este un poet care iubeste uneori cu tristetea sfîrsitului încrustată pe peretii literelor, alteori cu pasiunea celui care simte sărutul zeilor pe inimă. Iubind pur si simplu. Dar fără să uite că în condeiul său curge sîngele unui neam sfîsiat de istorie.

Baki Ymeri, Dardania (bilingv, română-albaneză), Editura Deliana, Bucuresti, 1999