Jurnal ecleziastic - Convorbiri Literare, iunie 2007

„Încerc să-mi închipui gura orasului. O gaură fără fund? N-ajung la liman, tabloul este gresit. Nu-i o gură, e o limbă. Se stie cum este la vaci: dacă se întinde după sare sau după ceva bun, limba asta nu mai sfîrseste să iasă din gură. Orasul linge patina zonei rurale, strălucirea crustei. Ca să niveleze totul, să fie totul totuna. Trebuie îngropată doar ambitia de a fi tu însuti si te obisnuiesti cu această schimbare.”
Toni Halter, Jurnal Ecleziastic, p. 42.

Ceva timp în urmă, scriam despre Luisa Famos , o poetă din regiunea Alpilor Centrali, sud-estul Elvetiei, cantonul Grischon , unde se trăieste în romansă. Scriam despre istoria romansilor, care, se poate spune, începe după tratatul de la Verdun, din 842 . Romansa, atestată din secolul al XII-lea , limbă „natională” (a patra din Elvetia, din 1938; limba maternă a cca. 40-70.000 de locuitori, majoritatea vorbind mai multe limbi), din 1996 este „limba oficială în relatiile dintre Confederatie si cetătenii de limbă romansă”, alături de germană, franceză si italiană. Romansii sînt „minoritate etnică, culturală si istorică de origine neolatină ”, avînd limba maternă romansa (reto-romansa), cu patru idiomuri, functie de regiunile în care sînt vorbite: sursilvană (în Surselva, pe valea Rinului anterior), sutsilvană (zona Rinului posterior), surmirană (în Surmeir) si ladina , în Engadina (cu idiomurile: ladina putčr – Engadina de sus, valladčr – Engadina de jos; diferentierea a apărut după ce, în secolul XVI, Duri Chiampel a tradus psalmii în ladină, punînd bazele limbii scrise în Engadina de jos). Astfel, romansa este denumită în sursilvană rumontsch, surmirană – rumantsch s.a.
Relativ recent, a apărut, în traducerea Magdalenei Popescu-Marin, Jurnal ecleziastic – carte semnată de scriitorul retoroman de expresie sursilvană Toni Halter, care a mai fost tradus în limba română cu nuvele – Fîn sălbatic, în antologia Meandre, 1988, Proprietarul, în antologia Omul de la fereastră, si romanul Călăretul de la Greina, 1999, datorate tot Magdalenei Popescu-Marin s.a..
Toni Halter (1914-1986), a văzut lumina zilei în enclava Sursaissa, într-o familie de valseri romanizati care ajunseseră în zona Surselva probabil prin secolul al XVIII-lea. A obtinut o diplomă de învătător la Chur/ Cuera, apoi o vreme a lucrat la scoala din Vella – (descrie „vechea capitală a Văii Lumnezia” în romanul Călăretul de la Greina), unde s-a întors, după ce a absolvit universitatea, ca profesor. Aici a stat pînă ce a păsit poarta spre „dincolo”, implicîndu-se în viata comunitătii (ca profesor, scriitor si organist). Gînduri, amintiri si consideratii despre această comunitate/ parohie, cu accente pe viata oamenilor locului (si prin prisma religioasă, dar nu numai), alcătuiesc interesantul tablou al Jurnalului, cu intarsii în legende, povesti, istoria, obiceiuri, viata cotidiană, folclorul zonei. Titlurile capitolelor, după un Cuvînt introductiv al autorului, pot fi sugestive: Altarul mare, Amvonul, Adunarea bisericească, Confesionalul, Tabloul gigantic, Vestea, Martin da Reina, Sacristanul, Strămosii, Miercurea cenusii, Al patrulea altar, Corul bisericesc, În fata bisericii, Crucea misiunii, Cristelnita de piatră, Viziunea.
Pe măsură ce călătoreste pagină cu pagină, cititorul întelege de ce, apărut în 1977, Jurnalul ecleziastic este considerat „unul din cele mai interesante eseuri cvasi-filosofice din literatura elvetiană a secolului trecut” . Europa este la momentul de fată o idee frumoasă, în al cărei tablou viitor, încă, în multe locuri în penumbra este cea care predomină în ce priveste viata oamenilor din fiecare loc în parte, asa cum este el acum, cu traditii, obiceiuri, cu tot ce înseamnă felul lor de a fi. Poate că fără a privi neapărat în această perspectivă, Toni Halter încearcă să vadă, în viata comunitătii din care făcea parte, dincolo de jocul subtil pe care îl construieste clipa prin complicatul balans între „atunci” si „acum”, între „comoditatea” păstrării traditiei si întelegerea vremurilor. Viata oamenilor este proiectată, parcă, pe „fundalul” (sprijin imobilizat uneori, parcă, în afara timpului – ar părea la o privire nu foarte atentă) care este biserica: „Ne trebuie o religie adaptată la spiritul vremii, nu o idee muzeală”. „Înclinatia noastră este comoditatea” – Altarul; „Timp de secole cuvîntul lui Dumnezeu a fost anuntat din amvon. Azi nu mai este. Schimbarea liturgică cere o apropiere mai strînsă între podium si altar… băietilor cu păr lung, revoltatilor împotriva bunăstării, putin le pasă de amvon. El e legat prea mult de autoritatea paternă, de fictiunile prestabilite, de manipularea opiniei, de tot ceea ce ei refuză cu vehementă”; „Sîntem multumiti iubindu-L pe tatăl nostru în relatie directă... Am observat credinciosii din satul meu catolic cu veche traditie veniti la morminte. Am văzut cum se dau… mai la dreapta sau mai la stînga ca să ude cu apă sfintită numai mormintele lor si să nu cadă nici un strop alături, pe groapa celui neînrudit” – Amvonul. Sau „povestea” celui de-al patrulea altar, neobisnuit (contravine „schemei” uzuale 1-3-5), situat într-o pozitie „inferioară si lamentabilă” s.a.
Copiii pusi mereu pe sotii, tăranii care, desi mai vin la biserică în port popular văd „schimbarea” cum macină încet, dar sigur lumea lor, care părea (sau ei se încăpătînau să o vadă asa) imuabilă. Dar… „s-a început cu apa. S-au vîndut concernelor de la oras apele pentru mari sume de bani… A doua lovitură urmează cu teleschiurile, telescaunele si funicularele care urcă orice vîrf sau creastă” (Adunarea bisericească) s.a.. Si, cu toate, desi părea greu de crezut, oamenii s-au obisnuit cu toate astea. La urma urmei, „omul este o fiintă incalculabilă, sensibil ca un seismograf. El îsi programează pedeapsa, el intentionează să se spele de păcate, dar se revoltă cînd cea mai usoară umbră de adversitate îi iese în cale si devine culpabil chiar în timpul actului de purificare, între jurămînt si spovadă” – Confesionalul. Elementele autobiografice, reflexiile personale, referirile la istoria locului, la momentele si personajele care au marcat-o (Gion Anzoni Huonder, 1824-1867, cel care a scris poezia Tăranul liber, considerat poet national, Gieri Genatsch, 1584-1639, predicator si pastor din Engadina al cărui nume este legat de înfruntările dintre catolici si protestanti în Grisons, Tgalavaina – loc din Val Müstair, teatrul unei lupte între grizoni si austrieci, din 1499 s.a.) ne conduc pas cu pas în lumea din care vine Toni Halter, fie si pentru cît „vedem” cu ochii mintii locurile si oamenii pe care îi descrie. O lume în care frumusetea, puritatea, istoria este vrîstată, pe alocuri, de capitole mai întunecate, precum sadismul, cruzimea, sexul/ cruzimea nutrită de sex (ca în Vestea, unde ne întîlnim cu un pusti, Giuli, chinuit în virtutea unor obiceiuri despre care mai nimănui pe acolo nu i-ar fi trecut prin cap să le socotească crude, sau Mehel Glimaia, cel care a murit pentru că ciobanii i-au dat cu bună stiintă să bea, în ordine nepotrivită, zer si apă). Ne întîlnim cu eroi de demult, ca Martin da Reina, re-adus la viată de gîndul si pana lui Toni Halter. Viata lui Martin, felul în care judeca el lucrurile – cum a stiut să o iubească pe Giucunda, de care n-a avut niciodată parte – ne-ar părea, poate, ciudate, însă asa era el, asa era în vremea aceea. Martin da Reina, spune Toni Halter, este unul din numele celor căzuti în luptă la Tgalavaina.
Prin intermediul Jurnalului lui Toni Halter cititorul român are ocazia să parcurgă una din paginile cărtii numită „Europa”, din care, de acum, facem si noi parte. O lume care e desenată din atîtea si atîtea obiceiuri, atîtea locuri frumoase si în care istoria s-a scris în ritmuri proprii pentru fiecare. O lume pe care trebuie să o întelegem, să ne-o apropiem. Iar prin Jurnal ecleziastic Toni Halter ne duce mai aproape de viata/ istoria unui popor, a unei limbi înrudită cu a noastră, pentru care, în ciuda numărului mic de vorbitori, putem vorbi de o efervescentă culturală/ literară notabilă.
Scriam pe marginea cărtii Luisei Famos că istoria/ literatura/ poezia romansă pot fi pentru oricine interesante. Romansa (reto-romansa), cu doar cîteva zeci de mii de vorbitori, a ajuns la o diversitate lingvistică, culturală cu totul remarcabilă. Iar cartea lui Toni Halter, care prin felul în care a gîndit si a scris si-a atras „faima nemeritată de răzvrătit împotriva ordinii bisericesti ”, dar a cerut să i se graveze pe mormînt cuvintele „Sînt multumit că sînt fiintă umană si fericit de a fi crestin”, este una din căile potrivite pentru a ne apropia de această parte a lumii.

Toni Halter, Jurnal ecleziastic, traducere din romansă, note si prefată: Magdalena Popescu-Marin, editura Saeculum, Bucuresti, 2006

Floare de rîu, în „Convorbiri literare”, Cartea străină, iulie 2006 – Luisa Famos, Poesias/ Poezii, editie bilingvă romansă-română, traducere, prefată si note Ioana Trică, ilustratii: Simona Pop, Editura Kriterion, Bucuresti, Cluj-Napoca, 2006.

Germană: Graubünden, romansă: Grischun, franceză: Grisons, italiană – Grigioni, ladină: Grischun. Unul din cele 26 de cantoane ale Elvetiei, singurul trilingv (reto-romans, germană, italiană). Ocupă 7105 kmp.

După altii încă din secolul al VI-lea e.n. – socotit al încheierii romanizării/ crestinării, poate chiar mai înainte, stiut fiind si că în Cuira/ Chur/ Cuera, capitala regiunii Rhaetia Prima se oficia în latina populară.

Cel mai vechi document în romansă: în Codex de Nossadunnaun, din 1200 (A. Widmer, Nossadunnaun ed il pievel retoromontsch, în: Ischi nr. 43/ 1957, p. 62–68; I. Müller, Die bündn. Wallfahrt nach Einsiedeln, în: Corolla Heremitana, 1964, p. 127–36.)

Recensămînt 1970: 8% din populatia Elvetiei – 50.339 vorbitori; 29% în Grischon, unde sînt comunităti numeroase; 1880 – 1970: numărul lor a scăzut cu 11.500; M. Sala, I. Vintilă-Rădulescu, Limbile Europei, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2001 – 40.000.

Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, op. cit., p. 23 si 43.

Ioana Trică, Luisa Famos: trecerea prin lume si vocea eternă a poeziei sale, p. 5, subsol.

Termen relativ impropriu în situatia de fată; oamenii locului îl folosesc doar pentru dialectul vorbit în Engadina din Grischun; în plus, termenul e folosit în alte două situatii: pentru a denumi dialectul/ idiomul romanic vorbit în Alpii Dolomitici, dar si graiul iudeo-spaniol (ladino) vorbit si în zona Salonic. (Carlo Tagliavini, Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică, Bucuresti, 1977, p. 303; Augustin Maissen, Magdalena Popescu-Marin, Antologie de poezie romansă, 1980, p. 6, nota 1.

Numele regiunii vine de la rîul Inn (romansă: En), care se varsă în Dunăre.

Grup etnic de origine germană stabilit, în Elvetia, în Val d’Aosta; dialectul (germanic arhaic) valser/ walser (germană – Walserdeutsch); vorbit în asezări din Elvetia, Italia, Liechtenstein, Austria. Valserii care s-au asezat cu secole înainte în regiunile romanse, rămînînd izolati, si-au păstrat caracteristicile lingvistice arhaice. În Elvetia sînt între 10-20000 de vorbitori.

Culan de Crestaulta, roman, 1956, General Demont, dramă în 5 acte, 1963, Rosshirt am Greinapass, roman, 1963, Caumsura, 1967, Nadal, Historias entuorn il misteri legreivel, 1973, Culan. Der pfadsucher von Crestaulta, 1974, Fein selvadi, 1974, Igl misteri da Caumastgira, Surmiran da Gion Duno Simeon, 1974, Igl misteri da Caumastgira, Surmiran da Gion Duno Simeon, 1974, Diari suenter messa, 1977, Campsura, übers. aus dem Roman. von P. Hildefon Peng, (Orell Füssli, 1976), Flurin auf der Spur, Übers. aus dem Roman von Bernhard von Arx, 1978, Konzil im Dorf, 1980, 50 onns Chor mischedau Vella: 1932-1982, 1982, Patrizia, în retoromană sursilvană, 1982, Ovra cumpleta, 1989, Il cavalè della Greina, roman, 1991, Naven da Valata, roman, 1994, Treis romans da Toni Halter: Diari suenter messa, Culan da Crestaulta, Il cavalè della Greina, 1997.

Magdalena Popescu-Marin, Prefată, p. 6.

Magdalena Popescu-Marin, idem.