Despre continentul spiritual sau dincolo de aparenţa la poporul mandarinilor - Convorbiri Literare, septembrie 2002

Fung You-lan scria cã ceea ce conteazã pentru întelegerea justã a gîndirii chineze este interpretarea întelesurilor ei. Zhuangzi (cap XXVI) scrie: O cursã serveste la prins iepuri, dar iepurii odatã prinsi nu mai este nevoie sã te gîndesti la cursã. Cuvintele servesc sã fixezi ideea dar, odatã ideea sesizatã, nu mai este nevoie sã te gîndesti la cuvinte. Cît as dori sã gãsesc pe cineva care a încetat sã gîndeascã la cuvinte si sã vorbesc cu el! Dupã Marcel Granet (La pensée chinoise, p. 38-39), gîndirea anticã chinezã se exprimã într-un limbaj saturat de elemente afective, care au scopul sã provoace un efect imediat, expresiile fiind un fel de formule cu menirea de a determina în ascultãtor o stare psihologicã care sã-l facã receptiv la un anume adevãr. Needham scria cã gîndirea chinezã se bazeazã pe prezenta contrariilor în acelasi lucru, de aici derivînd aspectul ei paradoxal pentru european.
Confucius (varianta latinizatã la Kong Fu Tse, K’ung Fu-tzu, Kong Fu Zi), s-a nãscut în timpul dinastiei Zhou (1025-256 î.e.n.), o vreme în care sistemul functiona pe baza unor reguli pe care europenii le-au numit feudale, dupã norma occidentalã. Un sistem complex, original, pornind de la strînsele si complicatele legãturi de familie care fac ca politica sã fie dependentã de sistemul cultelor familiale, unind functiile militare cu cele religioase, întemeiat pe o ierarhie de domenii si culte familiale care avea în vîrful piramidei domeniul regal si, implicit, cultul strãmosilor neamului Zhou. Regele purta titlul de tian zi (Fiul Cerului) si se credea cã aceastã functie i-a fost încredintatã de Stãpînul de Sus (shangdi ) cãruia numai el avea dreptul sã-i aducã sacrificii. în fiecare oras puterea apartinea unor familii a cãror influentã era datã mai ales de numãrul privilegiilor religioase (dreptul la anumite sacrificii, executarea unor anume dansuri, interpretarea unor imnuri etc.), vechimii traditiilor, legãturilor cu casa regalã si posesiilor de embleme si tezaure (jad, angrenaje de pietre sonore si clopote, vase din bronz etc). Pentru perpetuarea amintirii acestor drepturi cîstigate, poate chiar din vremea regilor dinainte de Mu (a domnit, se pare, pe la mijlocul sau sfîrsitul sec. al X-lea î.e.n.) se impusese practica înscrierii pe vasele de bronz, care serveau cultelor strãvechi, a procesului verbal de investiturã sau de donatie. Acordarea unei feude, unui tîrgusor sau chiar a unei functii era însotitã de tot felul de daruri, de la îmbrãcãminte, tesãturi, arme din bronz, care, vase de sacrificiu, chiar slujitori si animale. Teritoriile se extinseserã printr-un fenomen pe care Jacques Gernet (Lumea chinezã, I, p. 81) l-a denumit roire. Feng însemna fueda, dar era si o aluzie la taluzul de pãmînt care o hotãrnicea – feng -, si o replicã în mic a regalitãtii în interiorul unei complicate tesãturi de ierarhii a familiilor si domeniilor. Coeziunea era asiguratã de ordinea cultelor familiale împãrtite în ramuri principale (dazong), ale familiei regale dar si caselor princiare, si ramuri secundare (xiao-zong). Seful cultului principal este, în cadrul fiecãrui clan, descendent în linie directã al unui strãmos întemeietor, pe cînd sefii ramurilor secundare nu aveau autorizare decît la cultul unei ascendente de patru generatii de strãmosi. Cel putin de la sfîrsitul dinastiei Shang a rãmas regula ca primul nãscut al sotiei principale sã aibã dreptul la succesiune în functii dar si privilegiile de cult. Este explicatia importantei pe care o avea institutia fiului mostenitor, legatã de cea a sotiei principale. Fiecare actiune a oamenilor, indiferent de natura ei (religioasã/ laicã) este caracterizatã de un fel de mimetism, controlat de numerosi factori morali, religiosi care asigurã corespondenta cu Cerul, suveranul participînd si la ordinea cosmicã alãturi de cea umanã. Existenta (perpetuarea chiar) cosmosului si oamenilor sînt legate intim de acest mimesis ritual, practicat de suveran, numele, concentrate în formule (semne) capabile sã suscite întreg corpusul realitãtii, pot sã garanteze ritualului calitatea de a fi eficace. Numele sînt fixate printr-un act extrem de important – scrierea, semnele fiind de fapt embleme ale realului, numirea avînd în vechime puterea de a provoca, orienta dar si controla, chiar, fenomenele. Asta pînã ce sofistii, în încercarea lor de rectificare a numelor, au reusit sã facã acest sistem nefunctional, numele ajungînd cu timpul, spun înteleptii, simple etichete, lipsite de semnificatiile lor profunde.
Principatele (guo– termenul, initial, desemna cetatea înconjuratã de ziduri) reproduceau organizarea casei regale. Astfel, în jurul celui care conducea principatul, (gong – senior, stãpîn, titlu care, ulterior, va fi asimilat unei ierarhii nobiliare cu cinci grade) se aflau daifu – un gen de baroni si înaltii dregãtori – qing (sensul cel mai vechi al acestui cuvînt - cel care pregãtea marile banchete sacrificiale). Familiile acestor qi si daifu, cu functii (devenite ereditare) pe lîngã principe, primesc, în concordantã cu aceste functii, tîrguri (yi sau cayi) din teritorii exterioare zidurilor orasului. Ei aveau sub autoritatea lor pe simplii gentilomi (shi ) care slujeau, pe vremuri, în unitãtile de care de luptã. Pedestrimea (tu) erau tãranii. Daifu, qing si toti ceilalti aveau datoria de a furniza luptãtori la cererea principelui. Si organizarea armatei era calchiatã pe cea a familiei. Sistemul spitelor princiare se complicase la aparitia dinastiei Zhou. Pe lîngã familiile care purtau numele Zhou (tongxing), legate de spita regalã, existau spitele cu nume diferit (yixing), ai cãror strãmosi fuseserã tovarãsii lor de arme. Dinastia Zhou de Apus a fost puternic centralizatã pînã în vremea celui de-al zecelea împãrat, Li, cînd a avut loc prima rebeliune din istoria Chinei si s-a instaurat o putere de tip republican. Anul 841 î.e.n. este important si pentru cã marcheazã începuturile Analelor chineze
Tot soiul de frãmîntãri au generat fãrîmitãri, reuniri, lupte de tot felul pînã la începutul secolului VI î.d.Hr. cînd, dupã înfrîngerea pe care regele Zhuang al statului Chu a administrat-o principatului Jin, jurãmintele de vasalitate smulse cu forta de principatele mai tari celor mai slabe se înmultesc, devin regulã. Preponderenta factorilor militari într-o societate în care temeliile erau mai ales de ordin religios si ritual ar fi însemnat cã, mai devreme sau mai tîrziu, vor fi afectate relatiile traditionale între principate si, avînd în vedere maniera în care functiona sistemul, si pe cele din marile si, prin efect de transmitere, micile familii. Semnele de crizã devin tot mai evidente în jurul anului 600, cînd apar institutii menite sã întãreascã puterea principelui. în statul în care s-a nãscut Kong Fu Tse, Lu, sînt semnalate primele semne de fiscalitate agrarã în 594 si apoi 590. Vechiul sistem de oaste (fu) care consta în furnizarea de oameni înarmati a fost treptat înlocuit cu o contributie în arme si cereale. Primele legi scrise în bronz apar în a doua jumãtate a secolului al VI-lea. Cãrturarii ritualisti din statul Lu vor considera aceste legi si taxe ca fiind primele atingeri aduse obiceiurilor traditionale care formau si consolidau vechea ordine, de fapt, efectul luptelor dintre marile familii. Pe la sfîrsitul epocii numitã Primãvarã-Toamnã (pe tãrîm cultural - a întrecerii celor o sutã de scoli), în care absenta centralizãrii a dus la dezvoltarea inegalã a unor regiuni si aparitia principatelor hegemonice, trãiesc Kong Fu Tse si Lao Tse. Tot prin secolul V î.e.n. chinezii începuserã sã-si punã mai stringent probleme legate de limbaj, legãturile dintre cuvinte, se remarcã mai mult ceea ce în Europa am numi sofisti care, dupã pãrerea învãtatilor, afecteazã temelia ritualã a cuvîntului. începînd cu primii ani ai secolului al V-lea, încep sã se anunte, prin tot felul de lupte, conflicte interne, uzurpãri, primele pagini ale rãzboaielor din epoca Statelor Combatante, etapã care a precedat formarea statului centralizat.
Acesta ar fi, în mare, o anume laturã a lumii din care fãcea parte Kong Fu Tse. Mai este o parte a societãtii chineze, pe care nu trebuie sã o uitãm – a cãrturarilor. Mai ales cã cei din scoala rujia (a Cãrturarilor) din dinastia Han, sustinea cã se trage direct din învãtãturile Maestrului Kong. Nu trebuie sã facem confuzie cu complicatul sistem de concursuri pentru recrutarea functionarilor civili de stat (keju), care a apãrut, conform traditiei, datoritã împãratului Yaung Di, în 606, al II-lea an al domniei sale, desi exista cu mult înainte un sistem de învãtãmînt remarcabil în China anticã. Confucius a demonstrat cel mai bine cã învãtarea în sistemul chinez presupune modele si stabilirea a ceea ce se asteaptã de la ele.
înteleptii din China anticã credeau cã omul a trãit odatã într-o stare de deconditionare, care s-a pierdut treptat. Aceastã stare este descrisã (Zhuangzi , cap. 9) astfel: atunci nu existau cãrãri peste munti ori nave si poduri peste ape. Toate lucrurile prosperau în armonie… Oamenii trãiau la un loc cu pãsãrile si animalele si alcãtuiau cu toate lucrurile o mare familie. Puteau ei [oamenii] sã stie de vreo deosebire dintre stãpîn si slugã? Toti trãiau în aceeasi nestiintã si puterea lor de a fi ceea ce sînt nu-i pãrãsea. Toti erau în acelasi fel lipsiti de dorinte – aceasta putea sã fie numitã „nestricãciune purã”... Cînd înteleptii au început sã lupte pentru bine si sã vorbeascã cu cea mai mare autoritate despre virtute atunci pretutindeni începe sã se nascã îndoiala. Apoi, cînd muzica a fost schimbatã arbitrar si riturile desfiintate, încep sã se arate deosebirile dintre oameni. Sau Lao Tse: cînd tot subcerescul [lumea, pãmîntul locuit de om] stie/ cã ce e frumos e frumos/ se iveste si urîtul,/ iar cînd fiecare stie/ cã ce e bine e bine/ se iveste rãul. Plecînd de la o stare de neconditionare, omul a ajuns treptat la una de conditionare din ce în ce mai strictã.
Vorbim despre filozofie. Pînã de curînd acest concept le era necunoscut chinezilor . Se pare, a pãtruns în tarã prin contactul cu europenii dar, posibil, si printr-un cuvînt japonez care a dat în chinezã expresia tche-hsio (hsio– stiintã, tchiao– învãtãturã) – aproximativ stiinta învãtãrii sau a întelepciunii. Un termen care ar putea fi echivalat cu filosof era hsien-cheng (maestru în cunoastere, învãtãtor) sau, mai scurt, tse (zi). Deseori nu se întelege exact ce sînt daoismul, confucianismul si, în general, care este pentru China anticã diferenta între filosofie si religie. Fung You-lan (Précis d’histoire de la philosophie chinoise, p. 25) scria cã existã trei religii în China: confucianism, taoism (daoism ) si budhism, dar cã nu considerã adevãrat acest lucru în cazul confucianismului. Este o diferentã între tao-kia (scoala taoistã) si tao-kiao (religia taoistã) sau între fu-hiue (studiul budist) si fo-kiao (religia budistã). Dacã ne-am referi numai la fenomenul daoismului religios, spre deosebire de daoismul filosofic, curentul de gîndire care se considerã cã ar avea textele traditionale Dao De Jing (Tao Te King), Zhuangzi si Liezi , îsi are sorgintea în strãvechile practici samanice si divinatorii, devenind o religie organizatã în secolul al II-lea. Ea impune adorarea unui numãr impresionant de zei, printre care si Lao Tse, dar si practicarea unor complicate exercitii de atingere a nemuririi si longevitãtii, studiul cãrtilor clasice enuntate, practici de alchimie etc.
Relativ la perioada celor o sutã de scoli (kia) , în care se dezvoltã si ju-kia, legatã de numele Maestrului Kong - scoalã (kia) are o conotatie diferitã de cea europeanã. Seful scolii beneficia de aportul tuturor ucenicilor, care adaugã la opera sa, anonimi, pagini cãrora nimeni nu le poate sti numãrul. Gînditori anonimi se adaugã astfel celor care contribuie la re-dimensionarea continuã a staturii sefului scolii. Aceastã pozitie a celui sub autoritatea cãruia s-a grupat o scoalã pare mai curînd o functie (M. Granet), astfel explicîndu-se si de ce datele despre viata si opera unui Kong Fu Tse sau Lao Tse sînt, uneori, atît de contestate.
Termenul confucianism este de sorginte europeanã, în China considerîndu-se a fi echivalent cu ju-kia (Fung You-lan), care ar însemna scoala literatilor sau învãtatilor. Europenii au numit-o confucianism pentru cã cea mai proeminentã personalitate a fost Maestrul Kong, considerat chiar fondatorul, desi el se intitula cu modestie transmitãtorul doctrinei. Conceptia scolii confucianiste asazã într-o triadã Cerul, Pãmîntul si Omul. Prin cultura lui omul este apt sã formeze aceastã triadã si, cu toate cã în interiorul scolii au existat si diferente de opinii, ideea centralã era cã acesta este perfectibil. Mencius spunea cã toti oamenii sînt nãscuti buni, fiecare putînd deveni un întelept, în sens traditional. Se poate spune cã ceea ce înseamnã ren (omenie ) are în doctrina confucianistã cam acelasi rol cu dao în daoism. Initial, sensul pare cã a fost dragoste pentru oamenii din aceeasi comunitate, trib, rude, apropiati dar, în marea majoritate a textelor preconfucianiste, era folosit cu sensul de bunãtate, omenie. Grafia sa aratã cã definea relatiile dintre doi oameni bazate pe ceea ce este definitoriu în fiecare. în Analecte termenul depãseste acest înteles, semnificând un gen de virtute moralã supremã, ideal comportamental care sã se sprijine pe o sumã de însusiri, duse la rafinament, desãvîrsire, dreapta judecatã, pietate filialã– xiao (hsiao), respectul fatã de fratii mai mari – ti sau t’i etc.), care alcãtuiesc un gen de cod etic al omului ales. Yi2 (dreapta judecatã) ren1 (omenia), zhong1 (loialitatea ) si xin (sinceritatea sau [calitatea de a fi] demn de încredere sînt termeni de bazã, cheie în confucianism, desi pot fi gãsiti si înainte de Confucius, fiind explicati/ folositi pentru a desemna maniera în care poate fi diferentiat omul ales (junzi) de cel mãrunt (xiaoren sau hsiao-jen ).
Maestrul Kong este o figurã proeminentã în istoria unui popor care îsi numea tara Continentul Spiritual, pentru care a sti, a cunoaste, a învãta însemna a deveni mai bun iar timpul i-a consolidat pozitia dãruind învãtãtura sa întregii lumi.

Confucius, Doctrina sau cele patru cãrti clasice ale Chinei, Ed. Timpul, Iasi