Despre Ka, fiinţă de cuvinte şi miniatura poetică rusă - Convorbiri Literare, octombrie 2006

Miniatura poetică rusă

15000 semne
„împotmolindu-te munca si porcăria
te-nalti vînjoasă scumpo ce ne ai pre noi
cum tărăncuta ce-si salvează fetia
îngropîndu-ne pînă la brîu în noroi

tîrăste-te-nainte prin noapte si slin
radieze benevolu-ti vecin”

Aleksei Krucionîh, Rusia, 1913

„Literature is news that stays news”

Ezra Pound, ABC of Reading, 1934, în capitolul 8

La Nădlac fiintează editura Societătii Culturale si Stiintifice „Ivan Krasko”, sub egida căreia apare revista Oglinzi paralele/ Rovnobe né Zrkadlá, care ne-a oferit, ca supliment, volume ale unor autori ca Ivan Krasko, Miroslav Válek, Ján Ondruš, Ivan Štrpka, Ghennadi Ayghi, Tomaž Šalamun, Cengiz Bektas. Recent au apărut o serie de volume alcătuite/ traduse de Leo Butnaru, bine venite pentru re-desenarea în inima cititorului român a unor pagini din cele mai frumoase si mai interesante cărti din viata în versuri a lumii – poezia rusă. După cărtile din opera lui Ghennadi Ayghi (Chipul-vînt, Alunecări de vise, Mai pur decît sensul), au urmat Aleksei Krucionîh, Ironiada jertfei vesele, Velimir Hlebnikov, Ka – proză, teatru, eseuri, si două volume cu titlul Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă.
Ka – proză, teatru, eseuri, de Velimir Hlebnikov – pe numele adevărat Victor (personaj aparte, tradus si anterior în română1), contine 8 fragmente de proză, precum Ka, Scufia scitului – Mister(ium), Muntenii, teatru – Doamna Lenin, Lumeadelacapăt, Greseala mortii, Zanghezi, si 7 eseuri: (A citi piatra de pe mormînt), Proclamatia presedintilor globului pămîntesc, Misiunea artistilor lumii, Lăcasul meu, Despre poezia contemporană, (Despre versuri).
Volumul Ironiada jertfei vesele este structurat în: prefata – Cînd este dezmormîntată o epocă, apoi – Poezii, Dedicatii, Memorii – Despre Velimir Hlebnikov, Manifestele cubofuturistilor si, în final, ce au scris despre Krucionîh – David Burlink, Velimir Hlebnikov, Boris Pasternak, Benedikt Livsit, Yan Satunovski, Ghennadi Ayghi, Evgheni Evtusenko, Piotr Ionadă. Leo Butnaru încheie cu un poem propriu, îmbrăcat în haina colorată a poezia lui Krucionîh, Ecoestetică, 1912-2005.
Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă, cuprinde, după prefată, intitulată Poemele care creează un cititor, creatiile unei galerii impresionante de poeti, unora poate mai cunoscuti cititorului român (Ana Ahmatova, Ghennadi Ayghi, Aleksandr Block, Valeri Briusov, Iosif Brodski, Ilya Ehrenburg, Daniil Harms, Velimir Hlebnikov, Aleksei Krucionîh, Maiakovski, Osip Mandelstam s.a.), adăugîndu-li-se multi altii, în total cam 400 de nume2, cu tot cu monostihisti.
Hlebnikov, pentru care, spunea Maiakovski, „cuvîntul constituie o unitate de sine stătătoare, ce organizează mereu materia simturilor si gîndirii”, scria în eseul Despre poezia contemporană: „Cuvîntul trăieste o viată dublă. El creste pur si simplu ca o plantă, plodind o întreagă druză de pietre sonore, învecinate lui, si atunci începutul sunetului are o existentă pură, iar partea de ratiune exprimată de cuvînt rămîne în umbră”.
Krucionîh descrie prima întîlnire cu Hlebnikov, în 1912: „…avea 27 de ani. Impresionau: statura înaltă, maniera de a se gîrbovi, fruntea lată, părul zbîrlit… mă împrosca deja cu fraze savante, semn al eruditiei sale, vorbind despre influenta poeziei mongole, chineze, hinduse si japoneze asupra celei rusesti… Nu-l întrerupeam. Ce-ar fi fost de răspuns?”3. Sau confruntările de idei dintre Hlebnikov si Maiakovski, de pildă la scrierea manifestului „budetleanilor”, cum îsi spuneau cubofuturistii rusi (în viziunea lui Hlebnikov de la budet: a fi), O palmă gustului public, la care participase si Krucionîh. Acesta scria: „Maiakovski se împotrivea categoric tentativelor lui Velimir de a îngreuna textul cu imagini complicate si bombastice… pleda pentru laconismul si exactitatea expresiei”. Manifestul, care a stîrnit discutii, scandal, începea astfel:
„Cititorilor – Noul Dintîiul Surprinzătorul nostru manifest
Doar noi reprezentăm chipul Timpurilor noastre. Pentru noi sună cornul timpului în arta cuvîntului. Trecutul e sufocant. Academia si Puskin – mai neîntelesi ca hieroglifele. Să-i aruncăm pe Puskin, Dostoevski, Tolstoi s.a., s.a. de pe Nava contemporaneitătii…”. Si, în final: „dacă deocamdată si în rîndurile noastre se mai întîlnesc murdarele stigmate ale „bun-simt”-ului si „bonton”-ului vostru, deja peste ele tremură pentru oprima oară fulguratia Noii Frumuseti Viitoare a Cuvîntului Autotelic (suficient siesi)”
„Avangardă” face parte, ca si „modernism”, din galeria cuvintelor care suscită discutii, chiar „schimbări” ale „unghiului de vedere” de la o epocă la alta. Sînt relativ putine scrieri despre conceptul de avangardă, desi apare si „induce în eroare”4, în destule titluri recente. De la prima utilizare a termenului de „avangardă” în sens figurat (altul decît militar/ revolutionar) de către Sainte Beuve, în o recenzie din 22 decembrie 1856, de la zilele în care Baudelaire să îl respingă cu hotărîre (înainte să fie asociat cu un anume tip de experimentalism/ chiar extremism artistic, care îi vor deveni ulterior elemente esentiale, dacă nu definitorii), s-a ajuns la tendinta de a grupa mai toate miscările, mai mult sau mai putin experimental/ extreme, cu iz antitraditional(ist) sub această umbrelă, si, ulterior, la o pletoră de variante/ nuante/ directii dificil de controlat.
Perioada poetilor prezentati ar fi, la începuturi, una de trecere de la „paleoavangardism” (care îsi dorea, scrie Leo Butnaru, texte prin care să dezvăluie un anume mesaj, dar nu doar în „baza cuvintelor si a structurii sintactice a(le) propozitiei”5). Astfel, pentru scriitorul modern din Rusia începutului de secolul XX, o seamă de valente ale cuvîntului/ fonemului, contextualizării literar-grafică/ tipografică, ale folosirii spatiului erau re-discutate (re-conceptualizate/ utilizate) de pe alte pozitii, ca si conditionările traditionale, academizante, cu succese, unele incontestabile, în regîndirea/ re-dimensionarea/ întelegerea, re-actualizarea avangardei. Putem enumera o serie de pasi: Leonid Blinov – în încercarea de a defini raportul artă-filozofie ajunge la „artofilosofie”; sau în siajul cubofuturismului, psiho-alogismul, spatiometria (în rusă: dolometria) euclidiană în „spatiometrie lobacevskiană”, în nota lui Hlebnikov, supranumit „Lobacevski al limbajului”. Un element aparte în volumele de fată (mai ales în Ironiada jertfei vesele) este „monstruletul”, „fiara de cuvinte” cu trup din limbaj-antilimbaj, creat în 1912 de Aleksei Eliseevici Krucionîh, care „spunea” cam asa: „Dîr bul scil/ ubesciur/ skum/vî so bu/ r l e z”. „Fiara” a stat la baza proclamării limbajului transrational, pe limba lui „zaumnaia reci”, pe scurt „zaum”. Cît era de tulbure si agitată epoca ne putem da seama amintind că autorul „fiarei de cuvinte” (care peste ani va scrie Declaratie despre cuvîntul ca atare, contribuind la instituirea, în ideea rationalismului transrational, la munca asupra „facturii cuvîntului”/ „facere de cuvînt”, astfel ducînd la abordarea versului ca esentă fonetică s.a.) participase la sedintele unor cercuri marxiste, a fost arestat pentru păstrarea „literaturii ilegale”. A ajuns, prin 1910, în grupul „poetoartistilor” de la Ghileea („păduroasa”), primul si cel mai radical al cubofuturismului rus, cu o editură proprie – EUÎ. Putem aminti poetoconcertele lui Igor Severeanin, Pătratul negru al lui Malevici, Frontierele textului poetic, de Aliohin, sau al doilea manifest al futuristilor rusi, Juvelnicul juzilor, care spunea: „vocalele le întelegem ca timp si spatiu (caracterul aspiratiilor), iar consoanele ca sunet, culoare, miros”, despre cum Zdanevici vedea în vocale un avînt către Dumnezeu, si atîtea altele.
Evident, poezia rusă nu a însemnat numai artisti care trăiau pentru a experimenta/ crea/ inova, tendintele avangardiste (la adresa cărora s-a si exagerat laudativ sau depreciativ).
A venit perioada comunistă, care a generat un anumit gen de fosilizare/ înregimentare a culturii/ literaturii, cît si, în Rusia, un puternic underground (lit-subsolul anti-sovietic), contrabalansînd, oarecum, epoca represiunii (cînd pentru autorităti literatura însemna si/ poate mai ales cum să instituie restrictii/ interdictii) numită, în antiteză cu Renasterea, „Represans” (Represiune, represalii, Epoca represaliilor). În aceste conditii, un model de sinteză si „esentializare postavangardistă” îl poate constitui, în viziunea prefatatorului, creatia lui Daniil Harms, care scria „Plînge sacadat masina de tocat”. Sau versuri precum: „Mă tem de al îngheturilor vesnic sloi/ Mă tem să nu înmărmuresc în el. Dar voi?” (Gherman Lukomnikov); „Vocifera muza isteric/ Servesc Uniunea Sovietică” (Leonid Vinogradov). Am putea vorbi si de asa-numita „a treia literatură”, care se orienta spre diversele fenomenologii artistice, parte generate/ apărute la răscrucea drumurilor dintre artă si filozofie/ metafizică (Leo Butnaru cita: suprarealismul, expresionismul, suprematismul, imagismul, simbolismul, futurismul între care existau „vase-comunicante”).
În 1969 Ghennadi Ayghi6, caracteriza poezia rusă a vremii: „Tot mai mult am certitudinea că arta noastră contemporană (eu i-as include aici, drept contemporani, pe Mandelstam, Harms, Falka – ba si pe Pasternak, – care ne sînt cei mai apropiati ca perceptie – mie si prietenilor mei) mai este doar o artă a rezistentei7“. Re-amintim că Ayghi, în epoca în care, în viziunea Occidentului, literatura rusă respira mai ales prin voci poetice ca ale unor Evgheni Evtusenko sau Ahmadulina, apoi prin scriitorii samizdat -ului, caracterizati prin critica virulentă a regimului comunist si „discurs vizionar”, publica volumul Poezia ca tăcere. Miniatura poetic rusă este o colectie interesantă care, subscriem celor spuse de Leo Butnaru, dincolo de relevarea unui anumit peisaj, are rolul si de a contribui la restabilirea „puntilor dintre fulminanta literatură de început de secol si cea din contemporaneitatea artistice, punti arse de primitivismul agresiv al ideologiei comuniste”. E o colectie de o varietate aparte dar, în fond, spunea Arsen Mirzaev (în Cele necesare): „Motiv de miniatură./ Tot ce e mic/ urias e…/precum/ VIATA”. Fiecare volum de „miniaturi” se încheie cu monostihuri, care pot fi privite si ca elementele unui tablou sintetic al preocupărilor creatorilor vremii/ situatiei din Rusia/ U.R.S.S., de tipul celui semnat de Vadim Perlamuter: „ferice de cel ce va supravietui istoriei Rusiei…” sau Arsen Mirzaev: „Palindromonstru”. Si, la urma urmei, să gîndim aidoma lui Ian Satunovski: „Important e să ai tupeul de a crede că astea-s versuri”.
Apoi, în Rusia de după frămîntatul an 1989 s-au impus alte personaje care, de cele mai multe ori, fără a iesi totusi cu totul din matricea a ce înseamnă poezia rusă, conturează alt drum. În fond, „literature is news that stays news”, cum spunea Ezra Pound. Asta e o altă poveste, dar care în mod cert s-ar fi scris cu totul altfel fără Hlebnikov, Krucionîh, Mirzaev si cei care se regăsesc în „Orizont testamentar”.

Velimir Hlebnikov, Ka – proză, teatru, eseuri, versiunea românească, prefată (Cel chemat să dea nume), tabel cronologic, note de Leo Butnaru, Editura Ivan Krasko, Nădlac, 2005, Aleksei Krucionîh, Ironiada jertfei vesele, traducere, prefată, note: Leo Butnaru, 2006, Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă, traducere, prefată, note: Leo Butnaru, vol. I (A – K) si II (L- Z), 2006

Mai recent, volumul alcătuit de Livia Cotorcea, Introducere în opera lui Velimir Hlebnikov, Editura Istros, Brăila, 1997; structurat în: Notă asupra editiei, Introducere în opera lui Velimir Hlebnikov, Antologie: Poezie, Poeme (Disparitia Atlantidei, Poetul), Teatru (Doamna Lenin, Lumeadelacapăt), Proză (Ka I, Ka II, Leul, Maestrul si învătăcelul, Dialog între Oleg si Kazimir, (Articol nepublicat), Proclamatia presedintilor globului pămîntesc, Artistii lumii, Casa mea, (Despre versuri), Temeiul nostru: 1. Creatia verbală, 2. Limbajul transrational, 3. Sensul matematic al istoriei. Razele gamma – viitor; Note de jurnal, Note, Bibliografie selectivă, Opinii critice.

1 Leo Butnaru a mai tradus din opera altor cca. 300 de poeti care, în opinia sa, ar alcătui două consistente volume.

2 A. Krucionîh, Ironiada jertfei vesele, în Memorii, I. Primele întîlniri cu Hlebnikov), p. 171.

3 Fapt subliniat si de Matei Călinescu, Cinci fete ale modernitătii. Modernism, avangardă, decadentă, kitsch, postmodernism, Ed. Polirom, Iasi, 2005, p. 388. M.C. mentiona drept unul din cele mai ample/ documentate terminologic eseuri despre avangardă – Avangarda lui Adrian Marino, în Dictionarul de idei literare, Ed. Eminescu, 1973, pp. 177-224.

4 Pagina 5.

5 Născut: 1934, satul Saimurzino, raion Batîrievo, Republica Autonomă Ciuvasă, Federatia Rusă.

6 Din prima lui carte apărută în Occident, la München (versuri si notite).

7 Ansamblu de mijloace folosite în fosta URSS (si în alte tări slave) pentru difuzarea operelor interzise de cenzură. (cuv. rus. < sam- = auto + izdatel'stvo = editură; cf. fr., engl. samizdat): Uneori asta însemna copierea „de mînă” a operelor unor creatori.