Omul trebuie judecat după visele sale - Convorbiri Literare, decembrie 2004

„Iubesc pe toti cei care mă descoperă.
Întotdeauna”.

Tomaž Šalamun, Epitaf

Tomaž Šalamun, licentiat în istoria artei la Universitatea din Ljubljana, considerat de mai multi critici din Europa de Vest si S.U.A. un exponent notabil al poeziei de avangardă central-europene, a scris peste 30 de volume de poezie, este tradus în mai multe limbi, nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură, a primit mai multe premii nationale/ internationale. Cînd a fost numit atasat cultural al Republicii Slovenia la New York, era cunoscut deja în S.U.A, spunîndu-se că a construit, prin versul său „eclectic” , o punte între rădăcinile vechii Europe si aventura numită America pe calea poeziei, fiind considerat chiar „una dintre cele mai mari minuni filozofice ale Europei” .
În Slovenia, fostă componentă a R.S.F. Iugoslavia , monumentele publice comemorează oameni de cultură, mai ales scriitori, mai putin eroi militari; mai multe brigăzi de partizani din al doilea război mondial aveau nume de scriitori si, cum scria Aleš Debeljak , „în absenta unui stat national propriu, singura casă adevărată pentru sloveni era dăltuită din limbă si poezie”. Slovenii au o glumă: „dacă iei la întîmplare trei sloveni, sînt mari sanse ca toti să fie poeti”.
Tomaž Šalamun s-a născut în Zagreb, Croatia, în 1941 – anul instalării regimului pro-nazist al ustasilor, care a pornit imediat la construirea unui stat „pur etnic”, fără sîrbi, evrei si tigani. Fiind pe „lista de lichidare”, tatăl lui Šalamun (cu orientări de stînga) si-a dus familia în Slovenia, la Ljubljana, pe atunci sub protectorat italian. Apoi familia s-a mutat la Koper, un orăsel la sud de Trieste: după împărtirea Peninsulei Istria în zonele A si B si, între Est si Vest, a apărut asa-numitul Teritoriul Liber Trieste – înainte de împărtire Koper era oras italian (Capodistria). Šalamun spune că se simtea ca un intrus, nici estic, nici vestic, în acest orăsel mediteranean.
Desi Viena era „modelul” cultural si politic pentru sloveni, fără a fi neapărat o manifestare de dizidentă sau revoltă din partea lui, Šalamun s-a educat privind mai degrabă către Venetia, către alte zone ale Vestului (încă din timpul liceului a călătorit la Bruxelles, Amsterdam, Paris, întelegînd si mai bine diferentele – si culturale – dintre Est si Vest). Nu e greu de înteles de ce, după ce tînărul Šalamun a fost numit redactor la Perspektive (cel mai important magazin cultural/ politic lunar al republicii), a fost arestat si condamnat la 12 ani de închisoare, fiind eliberat, la presiunile Vestului, după 5. Mai în glumă, mai în serios, Šalamun spunea: „Închisoarea mi-a făcut un serviciu”. Prima lui carte (Poker, 1966) a circulat în samizdat. Încă de atunci poetul spunea: „de cînd atentia oamenilor este focalizată asupra poemelor mele, mă simt obligat să dau versurilor mele totul ca să justific faima mea “.
S-a spus (printre altii si Robert Hass ) că putem căuta izvoarele inspiratiei lui Šalamun (poet deloc comod, care scrie în limba slovenă, considerat reprezentant al celei de-a treia generatii de după al doilea război mondial) în exploziva, vizionara artă europeană experimentală, la Rimbaud, cel care se credea „mag si înger” (as spune mai ales vizionarul din Iluminări, care pătrundea pe un tărîm existential aparte, în care spatiul si timpul sînt abolite (si) prin vertijul transmutatiilor/ simultaneitătilor cele mai stranii năzuite din convertirea metaforei si simbolului), Lautreamont dar si în expresionismul german, suprarealismul francez si futurismul rus. Poate de aceea poezia lui pare a fi folosită ca un instrument/ o cale pentru descoperirea/ luminarea unei realităti supreme, si arta poate oferi piesele unui puzzle care relevă o viziune cuprinzătoare. Nu de putine ori viziunile lui André Breton par a reînmuguri în versul lui Šalamun, în haine colorate a expresionism („pe plasa de sită e o gîză măruntă,/ pe ea o picătură de bere./ La etajul doi stă o fetită cu ochii galbeni”).
Dar libertatea este prima conditie a respiratiei poetice, a vietii lui Šalamun (viata modernă îi apare ca un lung sir de constrîngeri: „Viata mea e într-o cuscă/ Altii se îngrijesc de mine”). Poate este si o reminiscentă din copilăria si adolescenta trăite la granita dintre viata si moarte, libertate si apăsarea din regimul totalitar. Libertatea în poezia lui Šalamun poate însemna totul, de la anarhia limbajului, narcisism, alchimia stranie a cuvîntului, la fantezie, straniu, exuberantă-exploziv, stranietate, orgoliu, revoltă puternică, cu accente dure, chiar crude, profund lipsit de „cumintenie”/ „respect” fată de norme, care tine de un temperament nesupus/ neîncadrat/ neîncadrabil si plin de asperităti/ adesea bolovănos, butucănos prin caracterul neîncătusat, exploziv/ demolator, furios/ înfuriat, cu incursiuni în adîncul fiintei construite/ sprijinite pe ciudate asocieri care par să desfidă logica. Šalamun are propria lui logică, a unei lumi poetice/ spirituale personale, adesea cu accente (căutat) profetice, dar întrupînd în mai fiecare poem credinta în vis, în puterea / libertatea de a visa – de altfel, într-un „autoportret”, spunea: „omul trebuie judecat după visele sale”. Lumea trebuie re-desenată după pofta inimii, între damnare si alegere, căutarea libertătii si revoltă: „sufletul meu e sufletul lui Raskolnikov./ Mi-am împrăstiat oamenii prin aer,/ ca o pasăre imensă pulverizînd culoare.//…eu sînt încuiat în castelul alegerii”. Lumea trebuie re-desenată, dar un pilon important este el, poetul: Eu sînt Budha//…Eu sînt/ roua într-o găleată usoară/ ce o duce un copil,/ eu sînt lapte alb, dulce”; sau: „Eu i-am îmbogătit/ pe toti cei care m-au privit. Si orbul văzu roua în iarbă,/ laptele pe strada mea de fier”; „Eu/ caut/ iubirea neconditionată/ si libertatea deplină./ De-asta/ sînt/ teribil”.
Šalamun are un limbaj personal, cu care doreste, perpetuu rebel, să re-deseneze arheologia iubirilor/ istoria propriei inimi/ a inimii lumii si, în versuri adesea pline de (amară) ironie, se revoltă parcă si împotriva istoriei, coborînd în teluric marile întrebări/ mistere. Dar, spune poetul, „întrebările sînt mortile cronice ale animalelor nealăptate”; si, totusi, „mai rămîne întrebarea dacă/ timpul are buzunar”. Iar iubirea? „Mă cuprinde/ încîntarea cînd mă gîndesc cum/ tuturor femeilor/ mele le-am frînt/ inima”, pentru că „dragostea e durere/ Absenta totală a ceea ce doare”.
Spune despre poetul adevărat/ implicit si despre sine că este un „monstru” pentru că are puterea/ curajul să exploreze fără menajamente cele mai adînci, mai înfricosătoare unghere ale psihicului uman. Într-un interviu poetul spunea că poezia are ceva „foarte diabolic” – pentru că, prin limbaj, plonjează în necunoscut, în abis, adăugînd: „Poezia face fiinta umană mai umană, dar poate si să o dezumanizeze, ca o mare pasiune, o oribilă obsesie diriguită de legi care sînt dincolo de omenesc”.
În versul lui Šalamun se simte adesea presiunea singurătătii („singurătatea e o împuscătură în gol”; „îmi duc singurătatea în cojile de primăvară”), întunericului, ca o curgere insidioasă prin adîncurile fiintei umane, purtînd fărîme de cruzime si suferintă. Alteori, imagini stranii au izul întunericului de dincolo de noi: „tată, care ai dintii retezati, de ce în carnea ta nu cresc flori?”; „pe dinăuntru încă mai am calcar/…/îmi atîrnă de mînă ca un sfînt spînzurat”; „copiii nu se nasc din mame, ci din/ gol”. Moartea, care „e în palma furnicii”, poate fi, pentru toti ceilalti, „anularea” („pacea apatică a celor anulati sub pămînt”), pentru el altceva („Moartea mea e moartea mea. Nu o împart cu nimeni”), cu semnificatii adînci pentru cei care vor fi „după” („tu care vei îngenunchea la mormîntul meu. Pămîntul se va cutremura”), desi „numai Dumnezeu există”. Iar „Dumnezeu e făcut din lemn si este muiat în benzină”. Si, în timp ce un ins are o bucurie, face un pas, un altul ajunge/ trece prin portile infernului.
Războiul din fosta Iugoslavie (ca si temele nationaliste/ nationale) este prezent parcă peste tot, pretutindeni, în fundal, ca o canava pe care s-au re-desenat spiritele celor care au trecut prin ororile lui, spectrul lui răzbătînd chiar si cînd nu este pomenit explicit.
Poezia lui Šalamun este ca o lume care există într-o alta, cea reală, în care darul fără de pret al soarelui/ lumina sînt căutate adesea, dar undeva, în background, sînt suferinta si bucuria care străbat cuvintele prin vers într-o stranie simbioză – de altfel a fost deseori acuzat fie de lipsa ideilor, fie de pesimism. Toate astea fac din Tomaž Šalamun (cel care scrie: „Dumnezeu este/ cititorul meu”) unul dintre cei mai cunoscuti poeti europeni, în America fiind numit chiar „nasul secret al tinerilor poeti americani”.

Tomaž Šalamun, Baladă pentru Metka Krašovec, Editura Ivan Krasko, Nădlac, 2004.