Lupii de ne-vorbit

(în Convorbiri literare, iunie 2008)

„Mă aşez pe bancă, deschid radioul,
cât e ziua de mare – parcă mi-aş ciomăgi inima;
……………………….
Doamne, cu ce rahat
ne e capul îmbătat!”
(Ian Satunovski)

La Editura Ivan Krasko din Nădlac, câtă vreme Ondrej Štefanko a fost printre noi, au apărut o serie de cărţi din colecţia Poezia rusă, în traducerea lui Leo Butnaru, despre care am scris la vremea lor: Ghennadi Ayghi, Chipul vânt, 2003, Alunecări de vise, versuri, 2004, Mai pur decât sensul, poeme eseuri, 2005, Velimir Hlebnikov, Ka – proză, teatru, eseuri, 2005, Aleksei Krucionâh, Ironiada jertfei vesele, 2006, Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă, vol. I (A – K), vol. II (L- Z), 2006; din câte ştiu, altele au rămas în fază de proiect. Una din ultimele cărţi publicate la Editura Ivan Krasko, sub oblăduirea lui Ondrej Štefanko, a fost o traducere a lui Leo Butnaru, Lupii de ne-vorbit, din opera unuia dintre cei mai importanţi poeţi ruşi contemporani, Ian Satunovski.
Ian Satunovski s-a născut în 1913 (la un an după ce, în 1912, Aleksei Eliseevici Krucionâh crea „monstruleţul”, „fiara de cuvinte” cu trup din limbaj-antilimbaj” (1), care a stat la baza proclamării limbajului transraţional, pre limba lui zaumnaia reci, pe scurt „zaum”), la Ekaterinoslav (azi Dnepropetrovsk). A trăit începând de după război şi până la pensionarea din 1966 (a trecut în nefiinţă în 1982) în orăşelul Electrostal, în vecinătatea Moscovei. Deşi scria versuri de timpuriu, Ian Satunovski considera că „adevăratul botez poetic” (Leo Butnaru) l-ar fi avut la 25 de ani. A fost printre iniţiatorii minimalismului în literatura rusă (şi reprezentant a ceea ce s-a numit în Rusia „a doua avangaradă”), curent manifestat în clandestinitate, în timpul perioadelor postbelică şi poststalinistă, ale cărui caracteristici, tendinţe afine – precum concretismul şi conceptualismul, cu reprezentanţii lor de marcă, de la M. Sokovnin, Vs. Nekrasov ori prietenii lui Satunovski, Igor Holin şi Genrih Sapghir, componenţi ai „Grupului/ Şcolii de la Lianozovo ” (2), care scriau aşa-numita „poezie a barăcilor” – le-a explicat Leo Butnaru în cuvântul său înainte, dar şi în celelalte cărţi despre avangarda rusă.
Reamintim, „avangardă” face parte, ca şi „modernism”, din galeria cuvintelor care suscită discuţii, chiar „schimbări” de „optică” funcţie de epocă. Sunt destul de puţine scrieri despre conceptul de avangardă. Asta deşi apare adesea şi (cum subliniază şi Matei Călinescu (3) , pe drept cuvânt) induce în eroare, în destule titluri recente (de pildă şi în colocviile de la Festivalul Internaţional de Neoavangardă, ediţia a II-a, care a avut loc la Iaşi, între 4-8 iunie, s-au discutat aspecte legate de aceste concepte). De la prima utilizare a termenului de „avangardă” în sens figurat (altul decât militar/ revoluţionar) de către Sainte Beuve, în o recenzie din 22 decembrie 1856, de la zilele în care Baudelaire (înainte ca termenul să fie asociat cu un anume tip de experimentalism/ chiar extremism artistic, care îi vor deveni ulterior elemente esenţiale, dacă nu definitorii) să îl respingă cu hotărâre, s-a ajuns la tendinţa de a grupa mai toate mişcările, mai mult sau mai puţin experimental/ extreme, cu iz antitradiţional(ist) sub această umbrelă, şi, ulterior, la o pletoră de variante/ nuanţe/ direcţii dificil de controlat.
Oricum, reprezentanţii acestor curente/ tendinţe în care se înscria Satunovski agreau un „ascetism lingvistic”, ton neutru şi evitarea, „procedeelor pur poetice” (inclusiv a limbajului emfatic/ tipic socialist, la modă ş.a.), încadrându-se în puternicul, complexul, nonconformistul şi multiformul underground (anti-sovietic; contrabalansa epoca represiunii, când pentru perioada comunistă literatura însemna şi/ poate mai ales cum să instituie restricţii/ interdicţii), în care se întrepătrund şi elemente caracteristice felului de a fi/ a vorbi al evreilor din Rusia vremii, cu particularităţile lingvistice/ vocabular ş.a., se apropiau de unele tendinţe occidentale, de tipul expresionismului german. În mod particular, în ce îi priveşte pe componenţii „Grupului de la Lianozovo” nu se poate vorbi despre o viziune, un program coerent unitar, ci mai ales de linii individuale. Leo Butnaru citează ce spuneau aceştia: „Ne uneşte doar lipsa de libertate, în caz contrar am putea să fim duşmani între noi, atât de diferite sunt modurile în care înţelegem arta”.
Ne amintim, în 1969 (în anii ’70 unele scrieri ale lui Satunovski apar în presa emigranţilor, în regim „tamizdat ” (4)) Ghennadi Ayghi (5), caracterizând poezia rusă a acelor vremuri, nota: „Tot mai mult am certitudinea că arta noastră contemporană (eu i-aş include aici, drept contemporani, pe Mandelştam, Harms, Falka – ba şi pe Pasternak, - care ne sunt cei mai apropiaţi ca percepţie – mie şi prietenilor mei) mai este doar o artă a rezistenţei .” (6) Şi, ca o exemplificare a acestui mod de a gândi, publica ulterior un volum intitulat Poezia ca tăcere.
Pentru Occident literatura/ poezia rusă – care nu însemna numai artişti care trăiau pentru a experimenta/ crea/ inova, tendinţele avangardiste, (la adresa cărora s-a şi exagerat laudativ sau depreciativ) – respira mai ales prin voci poetice precum cele ale unor Evgheni Evtuşenko sau Ahmadulina, apoi prin scriitorii samizdat -ului (7), caracterizaţi prin critica virulentă a regimului comunist, dar şi „discurs vizionar”. Apoi, în Rusia de după frământatul an 1989 s-au impus alte voci care, de cele mai multe ori, fără a ieşi totuşi cu totul din matricea a ce înseamnă poezia rusă, scriu în altă manieră.
Nu putem spune că Ian Satunovski era un dizident, ci mai curând se opunea nedreptăţilor în felul lui, reacţiona, oarecum aidoma altor poeţi, ca de exemplu Ayghi, care înţelegea că „tăcuta rezistenţă spirituală în numele apărării propriei tale persoane ca om, a păstrării demnităţii umane, a convingerilor, intereselor tale intelectuale e o rezistenţă legitimă şi firească, însă arta născută de această rezistenţă poartă în sine şi un sâmbure al autodistrugerii”. Satunovski scria: „Viaţa/ e mai importantă decât iluzia” şi, mai apoi, în alt poem, „încerc să mă obişnuiesc/ a nu spera la nimic”. Dacă pentru Ayghi lupta cu concretul, cu vremelnica „putere” în care era ancorată această rezistenţă şi arta care deriva din ea conducea la o stare care „pentru literatură şi artă e ceva nefructuos”, la Satunovski întâlnim şi poeme cu reflexii din social, ideologic, chiar judecăţi relativ la gândirea marxistă, la cotidianul imediat, la acel „veac al peştişorului de aur”, cu „ideologie lăudăroasă,/ lumea întreagă neavând ochi să o vadă”; sau un tablou al propagandei găunoase şi vieţii pe care o duceau oamenii în URSS (într-o lume în care „toţi gândesc una şi aceeaşi/ şi spun una şi aceeaşi./ Însă spun una, / dar gândesc cui totul altceva”), cum era atunci: „Aici,/ rostogolind buştenii,/ se auto-îndeplineşte Planul/…/ aici există doar două sărbători ale lui Hristos - / avansul salarial/ şi salariul propriu-zis.” Sau, cu un umor colorat într-un negru amar, scria în 1966: „în văzduh e răspândit praf de sare otrăvitoare - / clorură de natriu/…/ Cine ştie, o fi creat-o Dumnezeu/…/Poate că doar Stalin să fi ştiut./ Că doar nu în zadar se spune/ că Beria ar fi avut material compromiţător/ referitor/ la Karl Marx.” … Şi îmi vine în minte un monostih, tradus tot de Leo Butnaru, în volumele cu miniaturi poetice ruse, semnat de Vadim Perlamuter: „ferice de cel e supravieţui istoriei Rusiei…” şi, aş adăuga, tuturor ţărilor care au cunoscut „epoca de aur”.
Poate că poezia/ poetica, temele lui Satunovski, ca şi ale altor poeţi ruşi din această perioadă atât de… „amestecată” sunt uneori destul de dificil de înţeles/ „explicat”, deşi universul (ca şi limbajul „colocvial”, cum îl caracterizează Leo Butnaru) este desprins din cotidian, familiar – oamenii, oraşul, fabrica, legile, interdicţiile, pâinea, tăcerea, prietenii sau, pentru tinerii de azi un pic mai puţin familiar – lozinci, planul cincinal, dialectică, ori personaje din epocă (Pasternak, Mandelştam (8), Krucionâh, Hlebnikov, Platonov (9), Isaak Babel (10) ş.a.). Cum de analizat este şi modul în care se raportează se „sustrage” de la canoanele structurilor lingvistice consacrate. Dificilă ar fi şi o discuţie despre tropi după canoanele „obişnuite”, la poezia lui Satunovski, şi nu pentru că e lipsită de metafore, ci pentru că ele – ca şi în poezia multor poeţi din viaţa literară rusă a vremii – au o construcţie mai aparte, risipite oarecum între celelalte constructe lingvistice/ semantice ale poetului. Şi, desigur, este şi ceva din acea nuanţă de fatalism caracteristic ruşilor, pentru care orice lucru care li s-ar întâmpla e supus erodării, chiar deriziunii, viaţa este dată aşa cum este, orice întâmplare este apăsată şi de aripa întunericului. În plus, orice spaţiu este mult prea mic pentru a putea să nu fie constrângător şi prea mare pentru a putea fi cuprins/ străbătut, fie şi cu sufletul.
Şi, ca şi în cazul lui Ayghi, de pildă, nu cred nici că putem neapărat aborda poezia lui Satunovski după banalul (dar semnificativul, pentru mulţi) criteriu al modului de receptare, caracterizând-o în funcţie de cum „place” sau nu unei categorii sau alta de cititori.
Poate că, la urme urmelor, ar trebui să gândim aidoma lui Ian Satunovski (citez din nou un monostih din „Miniaturi”): „Important e să ai tupeul de a crede că astea-s versuri”.
Prin acest volum Leo Butnaru a oferit cititorului român încă o poartă spre lumea cu totul aparte a poeziei din Rusia sovietică dintr-o perioadă frământată, care a dat poeţi interesanţi, fără de care poezia rusă de azi în mod cert s-ar fi scris cu totul altfel. Printre aceştia se numără, fără îndoială, şi Ian Satunovski.

Ian Satunovski, Lupii de ne-vorbit, versiunea românească, prefaţă (Sensuri din epoca Represans), note: Leo Butnaru, redactor: Ondrej Štefanko, Ed. Ivan Krasko, Nădlac, 2007 (supliment al revistei Oglinzi paralele/ Rovnobežné Zrkdalá), 116 p.


1. Reamintim: „spunea” cam aşa: „Dâr bul şcil/ ubeşciur/ skum/vî so bu/ r l e z”.

2. Localitate care se află la cca. 40 km de Moscova.

3. Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 388. M.C. menţiona drept unul din eseurile cele mai ample cele mai documentate terminologic despre avangardă – Avangarda lui Adrian Marino, din Dicţionarul de idei literare, Ed. Eminescu, 1973, pp. 177-224.

4. Leo Butnaru notează că aceasta vine de la noţiunile: „acolo” şi „editare”

5. Născut la 21.08. 1934, în satul Şaimurzino, raionul Batârievo, Republica Autonomă Ciuvaşă, Federaţia Rusă.

6. Inclusă în cartea sa de versuri şi notiţe apărută la München, prima sa editare în volum în Occident.

7. Ansamblu de mijloace folosite în fosta URSS (şi în alte ţări slave, ex: Bulgaria) pentru difuzarea operelor interzise de cenzură. (cuv. rus. < sam- = auto + izdatel'stvo = editură; cf. fr., engl. samizdat): Uneori aceasta însemna copierea „de mână” a operelor unor creatori.

8. Osip Madelştam (1891-1938), poet rus mort în gulag

9. Andrei Platonov (1899-1951), prozator rus.
10. 1894-1940; prozator rus mort în gulag.