Când Shambala nu mai înseamnă pace
şi
Pământul pur este lăsat să se cufunde-n întuneric

(Convorbiri literare, aprilie 2008)

„Din înaltul celor şapte ceruri,
din sfera celestă, de azur,
a coborât regele nostru, suveranul oamenilor,
Fiul divin, în Tibet.
Ţinut atât de înalt, de pur,
Fără egal, neasemuit!
Cel mai bun dintre toate!”

din Analele şi Cronicile Tibetane (1)

Tibet. Un nume care cheamă în mintea noastră, parcă, istoria, misterul dar şi tragedia. „La sud, vest şi nord e împrejmuit de lanţuri muntoase masive înălţându-se de la şase la opt mii de metri deasupra nivelului mării în Himalaya şi Karakorum, şi de la cinci la şapte mii de metri în munţii Kun-lun” – scriu David Snellgrove şi Hugh Richardson, pe la începutul cărţii lor, despre zona care are „renumele de a fi cea mai îndepărtată şi în acelaşi timp cea mai inaccesibilă ţară din lume”.
Originile poporului tibetan sunt învăluite în apele istoriei. Probabil ar trebui căutate printre triburile Ch’iang, ne-chineze, care cu secole înainte venirii lui Iisus pe pământ, păstoreau turmele în zona Asiei Centrale, până către hotarele de Nord Vest ale „Continentului Spiritual”, China. Şi azi mulţi tibetani au rămas nomazi (duc aceeaşi viaţă, aproape, ca acum două mii şi mai bine de ani), şi parcă merg cu turmele lor de yaci, oi şi capre, în căutarea trecutului, prin munţi, printre dgo-ba (gazele), oi albastre (gna’) sau urşi (dred). În timp, mai multe „clanuri” (termen folosit de autori, prin analogie cu cele scoţiene) s-au sedentarizat, adoptând chiar, parţial, agricultura, convieţuind în areal cu cele nomade. Datele certe încep să apară de când un lider din Valea Yarlung, cunoscut cu „numele” de sPu-rgyal bTsan-po, Preaputernicul, a creat, în termeni europeni, un „regat”. Sunt o serie de legende care descriu coborârea primului rege al Tibetului (numit Preaputernicul divin/ lha bTsan-po, ori Fiul Divin/ lha-sros) pe muntele sacru Yar-lha-sham, din Yarlung, pe o „frânghie cosmică” (2) , traversând mai multe ceruri.
Până şi cu numele lui, şi cum s-a ajuns la forma de azi, este o poveste cu multe incertitudini şi neclarităţi. Autorităţile chineze se referă la zonă denumind-o „Regiunea autonomă Tibet”, prescurtat TAR, deşi parte din vechiul Tibet este împărţită între mai multe alte regiuni (Ladakh, Lahul şi Spiti, din vest, sunt parte a Indiei, Dolpo şi Mustang – de la sf. sec. XVIII sunt parte din Nepal, statele separate Sikkim şi Bhutan, Amdo şi partea de est a regiunii tibetane Kham – sunt în regiunile chineze Qinghai, Gansu, Yunan şi Sichuan). Practic, TAR acoperă doar Ü-Tsang şi vestul regiunii Kham. Tibetanii îşi numesc ţinutul Bod, chinezii îi spun Xīzàng (derivat din numele regiunii Tsang, partea de vest din Ü-Tsang; xī - vest, zàng – de la Ü-Tsang (3) ), nepalezii îi spun Bhot iar pe vremuri, Ptoloemeu l-a numit βαται (batai), în timp ce, după Eric Partdrige (4) , în engleză numele vine de la un cuvânt arab, Tubbat. În arabă, se pare, a venit pe filieră persană, iar persanii au preluat din turcă pluralul la Töbän, adică Töbäd (în chineza medievală – tǔbō ) – „Înălţimile” (5) . În ce priveşte limba lor, într-o carte de referinţă în domeniu, Stephan V. Beyer (6) scrie: „Tibetana este limba vorbită mai ales pe platourile înalte din nordul Himalayei. Este înrudită cu o serie de limbi himalayene, ca Gurung şi Magar, ai căror vorbitori au fost surse tradiţionale de recrutare pentru Gurkha, din Armata Britanică. E de asemenea înrudită cu o serie de limbi ca Rgyarong şi Minyag, vorbite pe câmpiile înalte din nord de triburile nomade numite, tradiţional, de chinezi „barbarii din vest” (7) . Tibetana este mai de la distanţă (puţin) înrudită cu burmeza (8) , încă şi mai puţin cu limbile vorbite de „Naga goi” şi alte triburi de pe înălţimile din Assam; şi mult mai puţin cu chineza.” Ulterior, Beyer adăuga şi că dacă am privi la limba chineză de azi, înrudirea pare mult mai puţin evidentă (9).
După Ma Tuan-lin (10), în China primul nume al unui rege tibetan, gNam-ri slon-ntshan, a fost cunoscut în timpul dinastiei Sui (581-618). În secolul VII regatul tibetan se extinsese mult, fiind temut şi de chinezii dinastiei T’ang, care au oferit regelui lor în anul 640 o prinţesă chineză (pe nume Wencheng (11) ) de soţie. Sunt relatări chineze care vorbesc despre angajarea, numai în lupta cu China dinastiei T’ang, a peste 200 000 de soldaţi tibetani.
Budismul a pătruns în Tibet în timpul domniei regelui Srong-brtsan-sgam-po (în cronicile chineze: Qizonglongzan (12) ), cel căruia i-a fost oferită de soţie Wencheng (13) . Regele (în unele izvoare „împărat”) a invitat în ţară mari nume ale budismului din acea vreme, ca Shantarakshita sau Padmasambhava (în tibetană padma 'byung gnas; în sanskrită ar însemnă „născut din lotus”), mai cunoscut în cronicile tibetane drept Guru Rinpoche (14) (Nepreţuitul maestru) sau Lopon Rinpoche. Aceştia au introdus în Tibet germenii budismului, care a penetrat treptat în aria de influenţă a religiilor indigene (peste zeii locului/ gzhi-bdag, ai soarelui/ sa-bdag, Calea bon-po, mi-chos – a religiilor/ legăturilor umane ori „Calea cerului şi a pământului”/ gnam-sa’I lugs).
Cartea (structurată în: I. Manifestări ale puterii tibetane, II. Introducerea budismului, III. O privire asupra literaturii, IV. Bazele vieţii monastice, V. Suzeranitatea mongolă, VI. Preocupări religioase, VII. Ascensiunea lor la putere, VIII. Suzeranitatea manciuriană, IX. Secolul al XX-lea şi Anexe, cu un tabel cronologic, succesiunea şcolilor religioase, hărţi ş.a.), scrisă fluent, cu folosirea surselor şi a pronunţiei locale cât mai rar posibil, după caz, oferă o imagine asupra unei civilizaţii aparte, care se stinge sub ochii noştri. Istoria s-a întors şi, dacă altădată tibetanii erau un pericol pentru China, acum au fost înglobaţi în uriaşa ţară condusă de la Beijing, ai cărei lideri au decis (după ce europenii au „contribuit” şi ei) după 1959 să distrugă complet principalele izvoare ale civilizaţiei tibetane, întregul ei mod de viaţă. Parte din teritoriile fostului Tibet s-au salvat de la distrugere fiind incluse în India sau Nepal, dar nici acolo lucrurile nu stau bine. Excepţie face Bhutan (în limba locului ’Brug, pronunţat Druk (15) ), supranumită de unii Ultima Shangri-la, fieful unui ordin budist de la care, s-a spus, este probabil să vină numele ţării: ’Brug-pa bKa’-brgyud-pa. Aici, sub protecţia casei regale, aşezămintele spirituale amintesc de strălucirea de altădată. În timp, tibetanii au fost loviţi continuu, şi nu doar în timpul prigoanei dezlănţuită de autorităţile comuniste. Masacrul continuă şi azi (am putut vedea la TV, recent, imaginile filmate de un cameraman român, în care grăniceri chinezi luau la ţintă nomazii care călătoreau pe crestele munţilor; am văzut demonstranţii bătuţi, ucişi de poliţia şi armata chineză chiar în Lhasa). Dalai Lama este în exil, Lhasa, ce a mai rămas din ea, se degradează continuu şi nimeni nu pare să vadă, deşi vorbim despre drepturi, conservarea tradiţiilor ş.a.. O civilizaţie pentru care spiritualitatea a fost un mod de viaţă secole la rând, de numele căreia se leagă viaţa unor Marpa (sau Mar-pa; lider spiritual al ordinului bKa’rgyud), Naropa sau Milarepa moare azi, şi, scriu cei doi autori, „cu excepţia câtorva proteste timide ici şi acolo, restul lumii o lasă să piară fără comentarii şi regrete”. La fel cum, adaug, au lăsat să fie arse de nebunia khmerilor roşii sute de temple care adăposteau comori scrise pe frunze de palmier sau, mai aproape, cum se destramă altele chiar lângă noi.
Mar-pa scria, în Cântecul, său:
„Cât despre cele trei regrete ale mele,
îi regret mai presus de orice pe cei 101 dascăli desăvârşiţi,
………………………………………………
părăsindu-i, tânjesc după ei mai mult decât o mamă după fiul ei.
……………………………………………………
Fiindcă nu există nici o şansă să ne mai întâlnim în această viaţă,
Mă rog să ne întâlnim iarăşi, cu orice preţ, mai târziu,
în ţara U-rgyan sau în vreo sferă cerească”.
Şi eu, citind această carte şi re-văzând cu ochii minţii chipul lui Dalai Lama, dar şi umbrele nomazilor tibetani împuşcaţi în timpul vieţii mele, fără nici un motiv, sau a demonstranţilor ucişi în luna martie în Tibet de poliţia chineză, mă rog ca şi cei de după mine să poată citi despre Lhasa, unde altădată se vorbea de un regat mitic, Shambala (tibetană: bde 'byung), Ţinutul păcii/ fericirii, şi să poată admira cu ochii lor o lume salvată de la distrugere. Lumea Tibetului, a lui Naropa, Marpa, Milarepa, dar şi a prinţesei Wencheng care a venit din China, dar nu să omoare, ci să dăruiască.

David Snellgrove şi Hugh Richardson, Istoria culturală a Tibetului, Editura Herald, Bucureşti, an neprecizat, 384 p.


[1] Bacot, Thomas şi Toussaint, Documents de Touen Houang relatifs à l’histoire de Tibet, Paris, 1940, p. 113, cf. Snellgrove, D. şi Richardson, H..

[2] Poate e o legătură cu frânghia mu/ dmu din legendele chineze: lega cerul de pământ, ajuta oamenii să urce la cer, la „început”.

[3] În legătură cu numele chinez este o lungă poveste, ştiind cum se face transliterarea (yinyi) caracterelor din chineza simplificată ori tradiţională; porneşte de la o procedură care să reflecte şi înţeles, şi sunet. Transliterarea: fenomen care, spun chinezii, datează din antichitate, când grupul etnic Han, majoritar a întâlnit alte etnii. Din pricina problemelor de transliterare, azi în China există un îndreptar: Numele cuvintelor popoarelor lumii: un dicţionar al numelor în romano-chineză, în grija unui serviciu special (pe lângă o agenţie), numit “Serviciul Numelor Proprii şi Traducerii”. Numele Xīzàng datează din vremea dinastiei Qing (înainte: Tǔfān, probabil dintr-un cuvânt turc/ turcic; ar însemna „înălţimi” – Sellheim, R. Oriens - Journal of the International Society for Oriental Research: 1994, Brill Publishers, 1994, p. 548- 549) şi poate fi tradus şi „Scriptura budistă” sau „depozit”, „comoară”.

[4] Partridge, Eric, Origins: A Short Etymological Dictionary of Modern English, New York, 1966, p. 719.

[5] Sellheim, R. op. cit.

[6] Stephan V. Beyer, The Classical Tibetan Language, Albany, 1992, State Univ. of New York Press.

[7] Bhywan: Beyer consideră că e un termen posibil împrumutat de chinezi din vechea tibetană, de la religia şamanică „bon” sau, poate, din vechile limbi Hsi-fan – op cit., p. 7, capitolul Defining Tibetan.

[8] Ulterior, comparând scrierile antice ale celor două limbi, autorul spune că se vede mai strânsa înrudire decât, de pildă, cu alte limbi, exemplu – chineza; op cit., p. 12.

[9] Op. cit., p. 10.

[10] Sau Ma-Duanlin/ Ma-Tuan-lin; istoric chinez; în anul 1317 a publicat cele 348 „volume” din enciclopedia Wen-hsuan-t'ung-k'ao/ Cercetări generale asupra îngistrărilor/ surselor importante.

[11] Pe drum, prinţesa s-a oprit cam o lună, spune legenda, la Lheba Ravine, loc aflat la 25 de km de Lhasa. Aici a fost adorată. La plecare, urmele tălpilor ei au rămas întipărite pe o rocă, devenind loc de pelerinaj. La 70 de ani de la această întâmplare, altă prinţesă chineză a trecut pe aici: a găsit un templu închinat lui Wenchang. Acesta există şi azi.

[12] Shakabpa, Tsepon W. D., Tibet: A Political History, p. 25, Yale University Press, New Haven, London, 1967.

[13] Nume chinez: Wénchéng Gōngzhǔ

[14] Norbu, Thubten Jigme şi Turnbull, Colin, Tibet: Its History, Religion and People, Penguin Books, 1987, p. 162

[15] Alte opinii: Bhutan ar veni din sanskrită, Bhu-Utthan – Ţinutul Înalt; sau Bhots-ant, ar însemna La marginea Tibetului/ La sud de Tibet ş.a. Un nume tibetan al ţării, citat în documente, este Druk Yul/ Ţinutul dragonilor. Alte nume citate de surse istorice: Lho Mon/ Parte de sud a Întunericului sau Lho Men Jong/ Ţinutul sudic al ierburilor de leac ş.a.