Noi rumúnski cuvintåm - revista Cronica, octombrie 2005

Istroromânii, urmaşi ai „populaţiei autohtone cu grai romanic pe care slavii au găsit-o la venirea lor în nord-vestul Peninsulei Balcanice”, sunt „un val” ( 1) aruncat de istorie la poalele lui Monte Maggiore (Muntele Mare, croată Učkra Gora) din provincia croată Istria, pe ţărmul Mării Adriatice. Dacă înainte vreme îşi spuneau rumeri ( 2) azi îşi spun, în croată, rumani, fapt care atestă conştiinţa identităţii lor.
După ce în secolul XVII istoricul veneţian Ireneo della Croce scria despre istroromâni, Antonio Covaz a publicat în primul număr al revistei Istria, în 1846, articolul Dei Rimgliani o Vlahi d’Istria, care l-a interesat atât de mult pe Ion Maiorescu încât, în 1857, a făcut o serie de anchete in zonă. Rezultatele au fost publicate de fiul său, Titu Maiorescu, în revista Convorbiri literare pentru ca, în 1874, lucrarea să fie editată în volum, cu titlul Itinerar în Istria şi vocabular istriano-român.
Dialectul românesc cu cel mai mic număr de vorbitori este idiomul vorbit de istroromâni, care azi se mai găsesc doar în Istria şi se împart în grupul de nord (un singur sat, Jeiăn, croată Žejane, italiană Seiane, în regiunea Ciciaria, într-o vale mărginită de Munţii Popilor şi Jviaviţa) şi cel de sud (numit şi al românilor din Valdarsa/ Valea Rasei/ croată – Raša, în care istroromâna se mai vorbeşte în 7 sate ( 3), după date mai noi în 5 sate şi 5 cătune - ( 4)), despărţiţi de Monte Maggiore, 1369 m. Se pare că în Istria se vorbea istroromâna pe un areal mult mai larg, dovadă, arată autorii, şi o serie de toponime: Vlahova, Vlašca, Vlahi, Vlahovo, Catun, Guran (5) etc. Numărul lor, deşi dificil de stabilit, este în descreştere continuă. Astfel, Sextil Puşcariu scria despre 3000, în anii 60, după Kovačec, mai erau între 1200-1500, la care se mai puteau adăuga cei din Triest, Rijeka sau alte oraşe, precum şi cei plecaţi din ţară. Matilda Caragiu Marioţeanu(6), citând o serie de autori, arăta că aceştia apreciază că azi ar mai fi între 1250 (probabil cea mai veridică) şi 6000 de istroromâni. Petru Neiescu ( 7) discută de 1250 de istroromâni, scriind că datele cele mai recente furnizate de cercetători ar da o cifră de 5-800 de persoane rămase în satele istroromâne.
Învaţă în limba croată.
Pentru a trezi în ei sentimentul apartenenţei la o naţiune s-au tipărit cărţi în limba lor. R. Sârbu şi V. Frăţilă citează, de exemplu, Calindaru lui Rumeri din Istria, tipărit de Andrei Glavina şi C. Diculescu. Dealtfel, istroromânii îşi spun între ei după numele satului în care locuiesc – cei din Jeiăn îşi spun jeiåţi/ cei din Jeiăn, susţinând că graiul vorbit de ei este jeiånski.
Sextil Puşcariu ( 8) scria că numele lor este vlåh, plural vlåş (la nord), vlås (la sud). Sub acest nume sunt cunoscuţi românii în documentele sârbo-croate – în limba slavilor acesta însemna roman dar şi, mai ales, român, termen corespunzând lui olacus (maghiară oláh) din documentele angevine. În paralel cu vlahus/ vlah, în cancelariile dalmatine, la Ragusa în special, după anul 1367 apare şi termenul mavrovalahus (morovlah, morlac – vlah negru), care a circulat mai ales în secolele XIV-XV în cancelariile veneţiene – denumire dată de italieni, dar şi de bizantini (μαβρόβλαχοζ) la începutul evului mediu, croaţii numindu-i vlahi (limba vorbită de ei vlaški) sau čiribirci. Asupra acestei denumiri, arată autorii există variantele etimologice: a. pornind de la o particularitate a fonetismului istroromânilor (cire: cine, bire: bine) ( 9 ) , b. din turcă, ceri beri – apărător de hotare, coroborat cu faptul că „vlahii voinici”, organizaţi în „cătune” apărau cu tărie hotarele Serbiei, confruntându-se cu turcii adesea, drept pentru care primiseră din partea regilor sârbi privilegii: „dreptul vlah”. Istroromânii mai sunt cunoscuţi şi după etnonimul cici, probabil, spun autorii, din croatul čića: unchi, termen folosit pentru a desemna un personaj de rang, cneaz, jude; o altă explicaţie discutată poate porni de la faptul că ei ar fi lucrat pe feuda unui boier local de origine vlahă, Pascalus Chichio, de unde, prin extensie, regiunea populată de aceştia e cunoscută şi azi cu toponimul Ciciaria.
Toate datele duc spre aceea că istroromânii nu sunt originari din Istria, dar originea lor este încă controversată, existând mai multe teorii, dintre care: 1. Ovid Densusianu ( 10) (şi Iosif Petrovici, Al. Rosetti) - istroromânii vorbesc un grai dacoromân adus în Istria de coloniştii din Banat; desprinderea a avut loc în secolul X, dar au fost mai multe „straturi” după acesta, 2. Sextil Puşcariu (originea sud-dunăreană a istroromânilor fusese susţinută şi de Fr. Miklosich, C. Jireček, G. Weigand): este vorba de „un val” care ţine de „românii apuseni”, care se găseau în N-V Peninsulei Balcanice, „împinşi”, în timp, din Serbia către Bosnia, Herţegovina, către coasta Dalmaţiei prin secolul XIII, ajungând în secolul XIV în Istria şi pe insula Veglia (cr. Krk), ce a mai rămas după slavizarea lor fiind istroromânii.
Petru Neiescu ( 11 ) e de părere că dialectul istroromân relevă că au migrat dintr-o zonă învecinată/ apropiată de sud-vestul celei locuite de daco-români, argumentul fiind evoluţiile paralele/ inovaţiile comune numai daco-românei şi istroromânei, care nu pot fi regăsite şi în aromână sau meglenoromână.
Despre venirea strămoşilor istroromânilor în Istria sunt diverse documente, teorii, ipoteze. Probabil presiunea turcilor, dar şi politica de colonizare a Veneţiei (de care ţinea Istria, secătuită de ciumă în secolul XV) – în 1539 Veneţia a ajutat la transportul a 2000 de familii de morlaci, vorbindu-se de 130 de sate întemeiate de noii veniţi, dar nu toţi erau români.
Lexicul istroromânilor, deşi este marcat de destule împrumuturi din croată, slovenă chiar italiană, şi-a păstrat caracterul românesc, A. Kovačec apreciind (12)că „partea de bază a vocabularului… (ca şi partea covârşitoare a materialului gramatical) este de origine latină ( 13). În istroromână se mai regăsesc cuvinte din latină care în celelalte dialecte nu mai există; de exemplu: åsir – măgar, muşåt – frumos, cåibe – colivie etc.
Cei doi autori prezintă în lucrare în afară de problemele legate de lexicul istroromânilor, aspecte despre fonetica, morfologia şi sintaxa istroromânilor, şi un bogat şi interesant material alcătuit din texte înregistrate la Jeiăn în 1982, 1992, 1994, 1995, 1996 un glosar istroromân şi o listă a informatorilor.
R. Sârbu şi V. Frăţilă, remarcând supravieţuirea „insulei lingvistice” istroromâne într-un mediu aloglot, consideră că nu se poate spune despre dialectul istroromân că ar fi într-un proces de dezagregare rapidă, şi că se va folosi ca idiom local stingându-se odată cu ultimii vorbitori, dar ar avea şi şansa să se menţină ca instrument de comunicare dacă România, în acord cu Croaţia, va ajuta printr-o politică (şi culturală) la păstrarea/ conservarea acestei etnii.
Citind titlul primului text din acest volum, Noi rumúnski cuvintåm, mă încearcă un sentiment straniu, de frângere, ca şi cum aş lectura o scrisoare a unei rude plecată de mult, despre care nu mai ştiam mare lucru, dar care, descopăr cu oarecare stupoare (oare de ce?) că a rămas cu o fărâmă de inimă alipită de a noastră. Sunt numai cuvinte. Dar oare cum putem vorbi despre ceva atât de profund ca limba neamului nostru? Cum altfel putem explica altora, care încă nu au găsit răgazul să reflecteze la istroromâni, aromâni, meglenoromâni, fârşeroţi ş.a.m.d că ar putea să-i privească şi ca pe stră-strănepoţii celor care, poate, au mâncat la o masă cu vreunul din strămoşii noştri, care au luptat şi au murit alături, din trupul lor crescând acelaşi trunchi de măr din vreo livadă născută din inimile oştilor lui Ştefan Muşåt, Mihai sau Mircea sau…
Trăim timpuri care reclamă tot felul de schimbări. G. Balandier scria ( 14): „Atunci când este vorba despre societăţile „tradiţionale” impresia de continuitate este foarte accentuată… Tradiţia nu este incompatibilă în mod radical cu schimbarea, nu mai mult decât este modernitatea cu o anume continuitate.”
Cum am spus, sunt numai cuvinte dar, dacă găsesc drumul către inima fiecăruia dintre noi, pot fi şi altceva.

Richard Sârbu, Vasile Frăţilă, Dialectul istroromân, Editura Amarcord, Timişoara, 1998


Note:

1. Sextil Puşcariu, Studii istroromâne, II, Bucureşti, 1926. în colaborare cu M. Bartoli, A. Belulovici, şi A. Byahin.

2. Ireneo della Croce, Historia antica e moderna, sacra e profana della città di Trieste, Veneţia, 1698, p. 334 – cf. R. Sârbu, V. Frăţilă. Lui Ireneo Ireneo della Croce i se datorează primele probe de grai istroromân, deşi se consideră că cel care i-a descoperit pe istroromâni este Antonio Covaz, primarul oraşului Pisino.

3. După Sextil Puşcariu, op. cit. p. 38-40: Letai, Gradigne, Şuşnieviţa, Noselo, Sucodru, Brdo şi Gronic.

4. Mai recent, August Kovačec, Descrierea istroromânei actuale, p. 23, şi Tratat de dialectologie românească, p. 550: satele : Şuşńieviţe (croată Šušnievica), Nóselo sau Nósolo (croată Nova Vas), Sucodru (croată Jesenovik), Letai (cr. Letaj) şi Bârdo (cr. Brdo), cu cătunele: Costârčån (cr. Kostârčane), Dolinščine, Zancovţi, Peråsi, Brig.

5. Sextil Puşcariu, op. cit., II, p. 33-34, cf. R. Sârbu şi V. Frăţilă.

6. Compendiu de dialectologie română nord şi sud-dunăreană, Bucureşti, 1975, p. 190.

7. Mic atlas al dialectului aromân din Albania şi din fosta Republică Iugoslavă Macedonia, Bucureşti, 1997, p. 9.

8. Op. cit., p. 4.

9. E. Petrovici, P. Neiescu, Persistenţa insulelor lingvistice. Constatări făcute cu ocazia unor anchete dialectale la istroromâni, meglenoromâni şi aromâni, în Cercetări de lingvistică, IX, 1964, nr. 2, p. 196, cf. R. Sârbu, V. Frăţilă.

10. Istoria limbii române, vol. I, Originile, Bucureşti, 1961, p. 218-232

11. op. cit.

12. Tratat de dialectologie, p. 581.

13. În dialectele aromân, meglenoromân şi istroromân – deşi terminologia bisericească este, în mare, de origine slavă/ greacă, dat fiind că nu au avut organizare bisericească proprie decât arareori/ pentru scurt timp – sunt mulţi termeni bisericeşti de sorginte latină asemănători/ identici cu cei din dacoromână.

14. Sens et puissance. Les dynamiques sociales, PUF, Paris, 1971, p. 107.