Stelele din Maghreb - revista Cronica, iunie 2005

Nous voulons la patrie de nos pères
la langue de nos pères
la mélodie de nos songes et de nos chants
sur nos berceaux et sur nos tombes
Nous ne voulons plus errer en exil
dans le présent sans mémoire et sans avenir.

Jean Amrouche, Espoire et Parole
(din vol. Etoile secrète, Mirages, Tunis, 1937)

Legendele încă acoperă cu voalul lor vastul teritoriu din Ifriqiya ( 1), NV Africii numit de arabi Maghreb (arabă: al Maghreb al-Aqsa/ Îndepărtatul Apus/ Soare apune). Teritoriul este perceput în general ca un continuum cultural, poate cu dominantă (t)amazigh (berber)-arabă, influenţat mai ales de Africa sub-sahariană, Islam, Europa, civilizaţiile mediteraneene.
După valul arab au venit altele, dar influenţa cea mai puternică a avut-o cel francez. Literatura de expresie franceză din Maghreb (Algeria/ arabă: Al Djazair(2), Maroc, Tunisia – ţară în care, pentru că nu s-a asigurat învăţămîntul în franceză, a înflorit puternic literatura în arabă) – dezvoltată, scrie autoarea, în special după al doilea război mondial, după căderea regimului colonial – este rezultatul unui amestec de limbi/ culturi diferite – arabă, berberă, iudee, spaniolă, italiană ş.a.m.d. Sînt mai multe studii despre apariţia/ dezvoltarea/ identitatea acestei/ acestor literaturi în încercarea de a explica ce anume face ca teritoriul a trei state, altfel cu istorie (legată de fenicieni, puni, numizi, vandali, romani, Bizanţ, arabii cu voalurile kharegite ( 3 ), şiite, fatimide, sufismul, turcii, europenii: spanioli, italieni, portughezi, colonii numiţi pieds-noirs ( 4 ), personaje ca emirul berber Buluggin ibn Ziri ( 5), Khair ed-Din ( 6 ) şi, de ex. algerianul Ahmed Ben Bella - ( 7 )) şi identitate proprie, să poată fi privit, din acest punct de vedere, ca un continuum cultural. E un imaginar impregnat cu elemente care, din perspectiva limbii franceze, poate fi considerat cel puţin exotic. Nu e lipsit de importanţă că, în anii ’80, se consideră, de partea cealaltă a Mediteranei, în Franţa, s-a născut literatura beur, termen argotic cu conotaţie negativă pentru arab( 8 ), cu reprezentanţi ca Leïla Sebbar( 9 ), Mehdi Charef(10), Jamila Ait-Abbas ( 11 ) .
Cartea Elenei-Brînduşa Steiciuc (secţiuni: Argument, I. Maghreb – cîteva repere istorico-geografice şi culturale, II. Algeria, III. Tunisia, IV. Maroc, Lexic cu termeni arabi/ berberi) oferă cititorului o introducere în literatura de limbă franceză din Maghreb/ Maghrib, prezentată în context istoric, social şi cultural. Exemplifică în principal analizînd opera a zece cunoscuţi autori maghrebini (din perioada mişcărilor de eliberare spre zilele noastre, cu teme ca alienarea, lupta pentru devenire/ integrare socială, emigraţie versus sărăcie, căutarea identităţii etc.), parte traduşi în română.
Mouloud Feraoun, din Algeria, Kabylia superioară (1913-1962), care a refuzat să ridice drapelul francez la şcoala în care preda, asasinat – cu o operă considerată clasică în Algeria (Fecior de om sărac: poartă cititorul pe uliţele unui sat algerian la începutul secolului XX, la djemaa, locul întîlnirii notabilităţilor; Pămînt şi sînge, 1953 sau Zile în Kabylia, 1968), pe care autoarea îl apropie de Creangă prin felul în care descrie universul rural, o lume arhaică, săracă, salvată de la alienare de un cod respectat de toţi, familia tradiţională dar şi rolul educaţiei în viaţa copiilor satului etc.
Kateb Yacine (1929-1989), dramaturg, poet, considerat fondatorul romanului maghrebin modern – prin Nedjma (numele unei femei; lb. arabă: Stea; fiica unei franţuzoaice şi a unui algerian, iubită de mai mulţi tineri), 1956 – descrie o Algerie sălbatecă, plină de contraste, în care convieţuiesc islamul şi cultele păgîne, sălbăticia şi rafinamentul, o lume pe care se fereau să o vadă şi francezii, şi cei care luptau pentru independenţă – „nu o naţiune… doar nişte triburi decimate” ( 12 ), şi Poligonul stelelor, 1966 – despre care Charles Bonn afirma (Europe, n. 828/ aprilie 1998, dedicat lui Yacine) că are o compoziţie „pestriţă” şi poate fi citit şi ca „o tentativă implicită a oricărei încercări de a găsi un sens.” Yacine a crezut mereu că era predestinat să fie un scriitor important, fie şi pornind de la numele său ( 13), în ciuda faptului că a fost nevoit să călătorească mult, din cauza situaţiei instabile din ţară ( 14 ).
Nedjma, care încerca să caute ceva din trecut de care să se poată lega, a fost privită şi ca imposibila căutare a echilibrului între trecutul mitic şi prezentul alienant prin mişcarea spre individualizare plurală, dar şi ca o oglindă inversă a Străinului lui Camus, cel privat de orice perspectivă istorico-temporală. Dealtfel, Nedjma e un personaj ghicit/ schiţat, nu construit după toate regulile – de pildă nu se pot spune multe despre aspectul ei fizic, fiind eludată o descriere concretă. Este percepută într-o aură mistico-poetică-erotică.
Algerianul cu rădăcini berbere Mouloud Mammeri (1917-1989) ( 15), care se înscria, după criticii francezi (ex: S. Chaker), în vena culturalistă a apărării patrimoniului berber ( 16) , constituită din învăţători, oameni de litere de la Amar Saïd Boulifa, considerat primul prozator kabyl ( 17), autor al unor lucrări ca Recueil de poésies kabyles, 1904, Méthode de langue kabyle, 1897 şi 1913, şi altor tratate etno-istorice, emblematicii/ controversaţii algerieni Jean şi Marguerite Taos Amrouche, Mouloud Ferouan şi Mammeri. A studiat dialectele berbere (ex : cele din Maroc (tacelhit), ale tuaregilor Ahaggar ( 18)), lucrînd împreună cu Jean-Marie Cortade la un index francez-tuareg pentru Dictionnaire touareg a lui Charles de Foucauld. În romane (ex. Colina uitată, 1952, Somnul celui drept, 1955) descrie străvechea civilizaţie berberă ameninţată de disoluţia lentă dar sigură în contact cu lumea secolului XX, dar şi tensiunile dintre băştinaşi şi colonizatori, alienarea emigranţilor dezrădăcinaţi, care nu îşi află locul nici în Franţa.
Algerianca Assia Djeba (nume real Fatima-Zohra Imalayen, n. 1936), poate cea mai importantă romancieră de expresie franceză a Maghreb-ului, care abordează (în Setea, 1957, Nerăbdătorii, 1958, Copiii lumii noi, 1962, Naive ciocîrlii, 1967, Petrecerea femeilor pe muntele Chenoua, 1979, Oran limbă moartă, 1997 etc.) tematica feminităţii în Maghreb, unde femeile erau „fugare fără să o ştie”, marcate de obsesia claustrării/ spaţiului închis, a condiţiei inferioare.
Rachid Mimouni (1945-1995), algerian, exilat în Maroc, apoi la Paris pentru că (în romane: Fluviul căruia i s-a schimbat cursul, 1982 – comparat de critică cu Procesul lui Kafka, Trombéza, 1984, Onoarea tribului, 1989 etc., caracterizate de claritate, concizie şi umor) abordează teme ca: normele arhaice după care încă se trăieşte în Islam, căutarea identităţii Algeriei post-coloniale, critică războiul, violenţa, climatul politic din ţară, alunecarea spre dictatură.
Poate cel mai notabil reprezentant al literaturii iudeo-magrebine, eseistul şi prozatorul tunisian Albert Memmi (n. 1920). Primul roman, cu tentă autobiografică, Statuia de sare, 1953, este prefaţat de Albert Camus; au urmat Agar, 1955, Scorpionul, 1969, Deşertul, 1977 etc. Cel mai cunoscut eseu, Colonizatorul şi colonizatul, 1957, este prefaţat de Jean-Paul Sartre. Definea societatea colonială ca o „piramidă de mici tirani”, crezînd că, din cauza banilor, societatea evreiască era stratificată. Şi pentru Memmi tema alienării e importantă, un personaj din Statuia de sare, Benillouche, spunînd: „am rupt-o cu fundătura… nu era decît un vis din copilărie […] iar cu Occidentul … că e mincinos şi egoist”. El însuşi spunea că a scris istoria unei societăţi în gestaţie ( 19 ).
Driss Chraïbi (n. 1926), supranumit tatăl romanului marocan, se consideră un „artizan al cuvîntului” şi spune că opera sa este rodul a patru pasiuni: „nevoia de dragoste, setea de cunoaştere lucidă şi directă, pasiunea pentru libertate, a mea şi a celorlalţi […] participarea la suferinţa aproapelui” (Souffles, 1967, n. 5, p 5-10) ( 20 ). În opera sa (Perfectul simplu, Gallimard, 1954, - controversat în ţara sa, bine primit în Franţa, considerat roman clasic pentru Maroc, Ţapii, Gallimard, 1955– dezrădăcinarea, critica societăţii occidentale, Măgarul, 1956, O anchetă la ţară, 1981 – rezistenţa ţăranilor din Munţii Atlas în anii ‘60, Un loc sub soare, 1993 etc.) discută despre problemele societăţii islamice, condiţia femeii, alienarea celor care pleacă, suferinţa celor care rămîn, crizele identitare etc.
Poate cel mai cunoscut/ mediatizat scriitor marocan de expresie franceză, Tahar Ben Jelloun (n. 1944) abordează în opera a (mai cunoscute: Copilul de nisip, 1985, Noaptea sacră, 1987, Azilul săracilor, 1999 etc.) teme ca obsesia dublului/ androginului, identitatea incertă/ pierdută, căutarea/ recucerirea acesteia destinul/ hazardul, condiţia omului modern/ maghrebinului. El spunea: „scriu ca să nu mai am chip. Scriu ca să spun diferenţa”.
Marocanul Abdelatif Laâbi (n. 1942), fondator, 1966, al revistei Souffle. Din cauza criticilor aduse sistemului a fost închis şi, din 1985, exilat în Franţa. Aici a publicat cea mai mare parte a operei, versuri (Domnia barbariei, 1980, Colina arabă, 1985, Spleen la Casablanca, 1996, Mic muzeu portativ, 2002 etc.), proză (Ochiul nopţii, roman, 1969, Ridurile leului, 1987), teatru, traduceri.
În vremea globalizării poate părea ciudat cît de mult se enclavizează cunoaşterea, cît de izolată poate fi informaţia, poate mai ales cea culturală, dacă nu am şti că se creează anumite culoare politic-lingvistice dincolo de care este o veritabilă bătălie pentru a te face cunoscut, a atenţiona pe celălalt că exişti. Literatura de limbă franceză din Maghreb este una din piesele mirabilului puzzle care înseamnă spiritul lumii. Necunoaştearea oricăreia dintre piese face lumea mai săracă cu mai mult decît am crede. Toate acestea fac şi mai necesare cărţi precum cea semnată de Elena-Brînduşa Steiciuc.

Elena-Brînduşa Steiciuc, Literatura de expresie franceză din Maghreb. O introducere, Ed. Universităţii din Suceava, 2003


Note:

1. Arabii numeau Ifriqiya provincia romană Africa (Tunis, Tripolitania, Algeria de azi); invadată de musulmani: 647; deosebeau elementele etno-sociale: rum (prob. din grec. Romàioi) - în special bizantinii, supuşii Imperiului Roman; pe litoralul african la nord de Sirte rum: de origine/ limbă latină; afriki: autohtoni creştinaţi; berber (din latină: barbarus): care se creştinaseră de puţin timp şi/ sau rămăseseră în afara Imperiului sau/ şi civilizaţiei romane.

2. Algeria (Republica Algeriană Populară şi Democratică), 2.380.000 kmp, cca. 30 mil. loc., islam, suniţi, lb. oficiale: araba şi amazight (lb. berberă), vorbite: franceza, berbera; Maroc (Regatul Maroc), 710.000 kmp, cca. 30 mil. loc., 99% islam, 1 % alte religii, majoritatea catolici, lb. oficială: araba, în paralel: franceza, vorbită: berbera; Tunisia (Republica Tunisiană), 164.000 kmp, cca. 9-10 mil. loc, islam/ suniţi – 99%: religia de stat, 1% catolici, mozaici, lb. oficială – araba, vorbite: franceza, berbera, italiana.

3. Kharij, pl. Khawarij. Din conflictele legate de alegerea califilor au apărut kharighiţii sau kharegiţi, cum spun persanii (schismaticii; khrğ: a ieşi, a pleca); nu recunosc arbitrajul oamenilor: nu e altă judecată decât cea făcută de Allah, considerau succesiunea electivă; urma să revină celui mai evlavios, indiferent de trib/ rasă. Numărul stâlpilor credinţei: mai mare ca în doctrina clasică; jihâd-ul: al 7-lea, şi obligaţie individuală permanentă.

4. În perioada colonială franceză, începută la 1827 (1830: Algerul e cucerit, 1847: cade tot statul, inclusiv Kabylia, e înfrînt Abd el-Kader) începe colonizarea, intensificată după 1870, cu pieds-noirs; descendenţii: în 1954 cca. 1 milion. Sub acest nume sînt cunoscuţi azi francezii născuţi în Algeria.

5. A întemeiat, 960, Cetatea Alger.

6. Barbarossa, Khair ed-Din (1483-1546): Unul din cei mai temuţi oameni ai mării sub flamura otomană. Fiul unui olar creştin, ajuns bey al Algerului; după ce a dobîndit protecţia otomană recunoscând suzeranitatea lui Selim I/ Soliman Magnificul, amiralul flotei otomane, moştenind pământurile din jurul Algerului şi flota corsarilor din N Africii.

7. Prim ministru, preşedinte al Algeriei, după independenţă; deposedat de putere de Houari Boumedienne, în 1965.

8. E.-B. Steiciuc, p. 26.

9. Nuvele: Le Baiser, Hachette Jeunesse, 1997, romane: Le Chinois vert d’Afrique, Stock, Paris, 1984, Le Fou de Shérazade, Stock, 1991, Je ne parle pas la langue de mon père, Julliard, Paris, 2003, J’étais enfant en Algérie : juin 1962, Paris, Sorbier, 1997, 2001, J.H. cherche âme sœur, Stock, 1987, La Jeune fille au balcon, Seuil, 1996, Marguerite, Paris, Eden, 2002, La Seine était rouge, Paris, Thierry Magnier, 1999, Shérazade: 17 ans, brune, frisée, les yeux verts, Stock, 1982, Le Silence des rives, Stock, 1993.
10. Romane: Le Harki de Mériem, Mercure de France, 1989, Le Thé au harem d'Archi Ahmed, Mercure de France, 1983, La maison d’Alexina, Mercure de France, 1999.

11. La Fatiha: née en France, mariée de force en Algérie, Neuilly-sur-Seine, Michel Lafon, 2003.

12. Nedjma, p. 121, cf. B.-E. Steiciuc.

13. Kateb – lb. arabă: scriitor.

14. În 1950, anul morţii tatălui, scria: „Ecrivain tout court, écrivain public, écrivain en grève, en exil, en rupture de ban, ainsi va la vie de l' écrivain errant: Alger, Paris, Milan, Tunis, Bruxelles, Hambourg, Bonn, Stockhölm, Bruxelles, Milan, Monterosso, Trieste, Zagreb, Tunis, Berlin, Florence, Paris, Alger, Rome, Nemibo, Moscou, Kislovodsk, Bad Godesberg, Paros, Sédrata, Aïn Ghrour, Bir Bouhouch (Quatrième de couverture du Polygône étoilé).

15. Salem Chaker l-a caracterizat (Dictionnaire Biographique de la Kabylie (DBK) - Hommes et Femmes de Kabylie, vol. 12001): „Féru de culture kabyle d’abord et surtout, mais aussi spécialiste des autres groupes berbérophones: du Maroc central qu’il avait connu de l’intérieur, des Touaregs de l’Ahaggar, du Gourara... rien de ce qui était berbère ne lui était étranger;… connaissait, appréciait et savait faire partager les finesses des diverses traditions de la berbéritude. Mammeri était aussi un anthropologue, fin connaisseur et observateur de sa société; tous ses ouvrages de poésie berbère sont accompagnés d’une présentation conséquente du contexte social et culturel qui a produit ces œuvres."

16. Berberii au din antichitate un alfabet propriu libyco-berber (fapt atestat epigrafic din sec. VI e.n - J.C. Camps, Recherches sur les plus anciennes inscriptions libyques d'Afrique du nord et du Sahara, în Bulletin archéologique du Comité des Travaux Historiques, n.s., 10-11 (1974-1975), 1978) folosit pe toată aria berberofonă (ansamblul Maghreb-Sahara), azi fiind uzitat doar de tuaregi (tifinagh). Niciodată, se pare, nu a fost folosit în literatură (berberii foloseau de alfabetele stăpînitorilor puni, latini, arabi sau francezi), ci în scopuri magico-religioase. Tuaregii îl folosesc poate şi pentru funcţia simbolico-identitară şi, cotidian, pentru mesaje de amor, utilitar-comerciale). Berberii au un bogat patrimoniu literar (poezie, povestiri, legende, cronici etc.) (Ibn Khaldoun, Istoria berberilor). După colonizarea europeană acest patrimoniu nu a mai fost fixat în scris decît rar.
17. S. Chaker, La naissance d'une litterature ecrite. Le cas berbère (Kabylie), în Bulletin des Etudes Africaines (Inalco), IX (17/18), 1992

18. Tuaregii: păstori nomazi de limbă berberă, trăiesc pe un teritoriu care ocupă parte din: Algeria, Libia, Mali, Niger (mai ales în zone sărace în apă, deşert sau munţi ca cei numiţi Adrar-des-iforas în Mali, Aïr mountains în Niger şi Hoggar/ Ahaggar, sudul Algeriei; mulţi tuaregi cred că au o ţară a lor, fără graniţe recunoscute, cu o capitală spirituală/ istorică: oraşul Taddamakat din Mali); estimaţi la cca. 1 milion; grupaţi în confederaţii: Hoggar, Azjer (Ajjer) în N şi Asben (Tuaregii Cerului/ Touaregs de l'Aïr), Ifora, Itesen (Kel Geres), Aulliminden, Kel Tademaket în S. Societatea: tradiţional feudală. Vorbesc dialectul/ limba tamachek/ tamasheq - foarte asemănătoare, unii spun similară, cu araba, dar sunetele: mai puţin dure; folosesc vechea scriere berberă: tifinagh. Tuareg (fr.: touareg) impus de francezi; ei îşi spun Imohagh: lb. arabă – liber/ uitat/ abandonat de Dumnezeu. Alte opinii: a. numele ar putea veni de la Targa, oraş din sudul Libiei, regiunea Fezzan/ Phasania romanilor. Sau Targa ar fi chiar vechiul nume al regiunii Fezzan); b. tuareg vine de la pronunţarea în limba beduinilor (din lb. arabă: badawi بدوي, nume generic pt. grupurile de nomazi, arabi sau nu, care străbat deşertul) a cuvîntului arab tawariq (tot abandonat de Dumnezeu) singular: tarqi). Azi, adesea, un bărbat tuareg e numit targui, o femeie: targuia. Originea: opinia cea mai răspîndită – probabil rude îndepărtate ale egiptenilor, marocanilor; nu sunt arabi, ci berberi, azi amestec între berberi (albi) şi sub-saharieni (negri). Nu îşi spun tuaregi, ci Imouhar(en), Imashagen (nobil/ liber care vorbeşte tamasheq) sau Kel tamasheq sau, de ex. kel Hoggar (kel: din) – din Munţii Hoggar.

19. Conferinţă la École Normale Supérieure de Tunis; tema: Littérature maghrébine et littérature française: échanges, confluences et perspectives dans l’espace méditerranéen. Memmi a insistat asupra dialecticii mitului care procedează la construcţia/ deconstrucţia identităţii şi originilor.

20. Cf. B.-E. Steiciuc.